Iata acum in ce fel se pot grupa argumentele noastre in favoarea
continuitatii: j3g16gb
1. Cazuri de evacuare totala a unui tinut, fara sa fi fost la origine vreo mare
infrangere, nu prea cunoastem in isto¬rie, iar gotii (barbarii
din pricina carora Aurelian ar fi ordo¬na t parasirea provinciei) nu s-au
aratat a fi distrugatori pe unde au trecut sau pe unde s-au asezat, in
cazul Daciei, avem chiar dovezi ca unii localnici calauzeau pe goti prin trecatori,
pentru a ataca armata romana! intr-un docu¬ment, un episcop afirma
ca adesea localnicii preferau stapanirea unor sefi barbari care se multumeau
cu o dijma din bucate, pe cand fiscul administratiei romane ii strivea fara mila.
2. Marele nostru arheolog Vasile Parvan a descoperit doua documente din
veacul al IV-lea, in care un „rege" al gotilor de prin partile
noastre, la nord de Dunare, isi zice „Jude" — or, acesta
nu era un titlu onorific pe care sa i-l fi putut conferi imparatul de
la Constantinopol (cum ar fi patriciu, despot sau cezar), era doar numele pe
care localnicii daco-romani il dadeau capeteniilor lor adminis¬trative
peste o grupare de sate sau peste o vale, judecatori si administratori (termen
ce se va pastra pana tarziu, cum vom vedea), inseamna ca acest
rege barbar domnea la nord de Dunare peste populatii de limba latina si a vrut
sa-si zica cum numeau supusii lui localnici pe sefii lor. 3. Afirmatia ca ar
fi disparut orice urma de inscriptii latine in Dacia, o data cu retragerea
legiunilor si adminis¬tratiei, e eronata. Cateva s-au mai gasit, din
secolele IV si V, ce e drept, rare — lucru explicabil prin parasirea aproape
generala a oraselor (urbelor): fenomen de ruralizare totala. Putinele documente
scrise ce s-au mai gasit, din veacurile ulterioare, nu vorbesc decat de
do¬minatorii barbari, care joaca un rol in razboaie si in politica,
nu si de taranii localnici (de care barbarii razboini¬ci au totusi nevoie
ca sa le asigure hrana) — aceasta fiind o constanta in istoria universala:
despre populatiile imperiilor prabusite nu se mai vorbeste, ci numai despre
noii stapani.
4. Tacerea documentelor (argumentul a silentio) nu este un argument valabil.
Sa lasam deoparte increderea exclusiva, aproape superstitioasa, in
documentul scris. Istoria nu se reconstituie numai cu documente scrise, in
aceeasi perioada care ne priveste, in „mileniul intunecat",
nu se pomeneste nicaieri de latinofonii din Elvetia (Rhetia), care mai vorbesc
si azi limba romansa; iar, si mai aproape de noi, despre albanezi n-avem nici
un do¬cument timp de o mie de ani (tacere documentara si mai lunga decat
la noi); dar vecinii lor, greci sau slavi, n-au putut sustine ca albanezii au
picat din cer acolo unde-i mai gasim si azi si unde sunt semnalati din Antichitate.
5. Aparitia tarzie a romanilor in documentele oficiale maghiare
are o explicatie simpla: de abia prin secolele XII-XIII sunt destul de prezente
structurile feudale maghiare si autoritatea regala pentru a se impune; atunci
comunitatile satesti, juzii, cnejii romani, stransi de fiscul ungar
sau chemati la vreo judecata, au nevoie de cance¬laria regala, sau de o
autoritate locala, pentru recu¬noasterea drepturilor lor stramosesti. Notati
cum o seama de cuvinte din romana, cu conotatie juridica, sunt de origi¬ne
maghiara: a fagadui, a tagadui, a se rafui, a banui, a chibzui, a ingadui,
a mantui... il numim pe Cristos Mintuitorul, cu un cuvant
provenind dintr-un radical de origine maghiara! Daca romanii ar fi venit
in Ardeal abia in veacurile XII-XIII, cum sa ne inchipuim
ca ar fi asimi¬lat asemenea notiuni esentiale, fara mai multe veacuri de
convietuire cu ungurii, si sa le fi raspandit apoi in tot spatiul
locuit de romani?
6. Simptomatic e faptul ca, in primele documente, romanii (valahii)
sunt localizati in „paduri", adica in intinse tinuturi
impadurite, fiindca acolo, in dumbravi inconjurate de codri
desi, se adaposteau mai lesne impotriva calarimii navalitorilor! Astfel,
putin dupa 1200, regiunea Fagarasului e denumita intr-o „charta"
regala de donatie catre colonisti germani (sasii) silva blacorum et bissenorum
(padurea valahilor si a pecenegilor). Daca romanii ar fi fost, cum se
pretinde, pastori nomazi veniti din sud si colonizati de curand, s-ar
fi retras ei cu oile in paduri?
Arheologul Radu Popa — decedat prea timpuriu — ne-a atras atentia
si asupra altor regiuni din Ardeal ca¬lificate intai silvae
(sau sylvae), inainte de a fi prefacute in „comitate"
administrative, adica guvernate de comiti (sau conti) maghiari.
Mai mult: aceasta identificare intre intindere paduroasa si „regiune
ocupata de valahi" o gasim si la sud de Carpati, adica in Muntenia
de azi! Stiti ce inseam¬na Vlasca? inseamna in limba slava
„tara valaha"... Dar Codrul Vlasiei? (Din care numai o infima bucata
mai dainuieste azi, la nord-vest de Bucuresti, dar care aco¬perea, in
Evul Mediu, o imensa intindere.) Vlasie in slava pluralul lui vlah
(valah, roman), deci inseamna Codrul romanilor. Pana
si numele judetului Teleorman e tot dovada a unei regiuni de padure deasa, in
care se ada¬posteau bastinasii, caci in limba türk (pecenega
sau cumana) deli orman inseamna „padure nebuna"! Deci nu numai
padurile din Ardeal, ci si cele din sesul muntean erau, la inceputul Evului
Mediu, locuite in con¬tinuare de stramosii romanilor dinainte
de amestecul cu slavii, caci, altfel, acestia nu le-ar fi numit „vlasii".
Sa ne intelegem, cand zicem paduri (sylvae), trebuie sa ne inchipuim
imense intinderi impadurite, cat un judet sau doua, in
mijlocul carora se aflau, ici-colo, ori locuri neacoperite in chip natural,
ori dumbravi intinse croite de om, despadurite si destelenite, si unde
puteau trai comu¬nitati intregi cultivand meiul, ceapa sau varza
si crescand vite, porci si pasari. Acolo erau relativ mai feriti de navala
nomazilor calari. Dar avem surse care ne dezvaluie cum dibuiau totusi nomazii
acele „oaze" locuite: prin obser¬varea de departe a zborului
in cerc al cretilor sau vul¬turilor. Cand ii vedeau rotind
mereu deasupra unui loc, stiau ca pandesc acolo, la verticala, gunoaie
sau morta¬ciuni — si se indreptau catre acel punct.
7. in privinta cuvintelor pretins bulgaresti sau mace¬donene din limba
romana — stramosii nostri n-au avut nevoie sa locuiasca in
Balcani pentru a le prelua: sunt cuvinte comune triburilor slave din tot sud-estul
euro¬pean, din care destul de multe trebuie sa se fi asezat si la nord de
Dunare, pe mai tot cuprinsul tarii noastre (sunt semnalate in documente
nuclee slave in tot spatiul carpato-dunarean, pana in veacul
al XIII-lea).
De altfel, fosta Dacie Aureliana, unde s-ar fi retras stramosii romanilor,
a fost cotropita de triburi slave apusene, care au dat limbile sarba si
croata, pe cand slavismele din romana apartin grupului slav de rasarit,
care a dat bulgara si mace¬doneana (strans inrudita cu bulgara).
Slavii, in spatiul nostru carpato-dunarean, au ocupat mai cu seama vaile
rodnice, unde ne-au lasat pana azi urme prin nume de rauri (relativ
grupate): Dimbovita, Ialomita, Prahova, Neajlov, Milcov, Bistrita... De
abia incetul cu incetul s-au amestecat ei cu vecinii lor vlahi bastinasi
si s-au lasat romanizati.
Lingvistii, pe baza legilor de evolutie a limbii, afirma ca fuziunea intre
latina tarzie a vlahilor si limba slava a nou-venitilor nu a inceput
decat abia prin veacul al IX-lea, cand prefacerea latinei tarzii
in ceea ce am putea numi „pre-romana" era de-acum inchegata;
de aceea influenta slavei asupra structurii gramaticale a limbii noastre (sin¬taxa)
si asupra formei cuvintelor (morfologie) e aproape nula, ea fiind masiva in
schimb in domeniul vocabularu¬lui; comparati de pilda cu franceza:
amestecul intre galo-romani si popoarele germanice — franci, burgunzi
etc. — a fost mult mai timpuriu si a afectat deci mult mai adanc
limba neo-latina, mai cu seama in morfologie, in fonetica.
8. Cat despre pretinsele imprumuturi din albaneza (de ce trebuia
o populatie romanizata, deci mai inaintata in cultura, sa imprumute
ea de la vecinii albanezi, mai bar¬bari, ramasi neromanizati?), lingvistii
de azi tind mai curand sa explice asemanarile romano-albaneze —
doar cateva zeci de cuvinte — printr-o origine indo-europeana comuna.
Tot astfel nu e nevoie sa ne inchipuim o sedere a stra¬mosilor nostri
la sud de Dunare pentru a explica stransa rudenie a daco-romanei
cu dialectele aroman si megleno¬roman, caci acelasi amalgam
de popoare, manuind ace¬easi latina balcanica tarzie, poate
da rezultate similare si la o mie de kilometri distanta.
De altfel avem in daco¬romana cateva exemple de plante
sau de materii care nu se gasesc la sud de Dunare, cum ar fi fost ele pastrate
in limba o mie de ani daca stramosii nostri s-ar fi aflat cu totii stramutati
la sud? Dau un singur exemplu, insa grai¬tor: cum sa se fi pastrat
cuvantul „pacura" (< lat. picula) la sud de Dunare, cand
pacura, adica petrolul brut, titeiul, nu tasnea natural decat la
poalele Carpatilor?
9. Istoricii unguri se straduiesc acum sa nege orice valoare unui document capital,
anume cronica scrisa in latineste pe la anul 1200 de un „notar"
anonim al regelui Bela al Ungariei — cronicar desemnat de aceea in
istorio¬grafie cu numele de „Anonymus" —, document, zic,
ca¬pital pentru istoria noastra, fiindca, bazat probabil pe o cronica anterioara,
povesteste cum ungurii, patrunzand in Transilvania de la vest catre
est, au dat de trei voievo¬date locuite de romani si de slavi. (Informatia
ca ma¬ghiarii, dupa ce au trecut Carpatii de nord, au dat de valahi (volohi)
e consemnata si intr-o cronica ruseasca si mai veche, cunoscuta sub numele
de Cronica Iui Nestor, ceea ce reprezinta o sursa cu totul independenta.) Un
sin¬gur punct tare in argumentarea criticilor lui „Anony¬mus":
acesta pomeneste si de cumani printre neamurile aflate atunci in Transilvania,
or, cumanii n-au patruns in partile noastre decat vreo 150 de ani
dupa pecenegi si unguri. Dar asemenea „telescopari" cronologice se
gasesc adesea in cronici (iar aici, pentru a explica confuzia, se mai
adauga faptul ca pecenegii si cumanii vorbeau cam aceeasi limb a).
Numele celor trei „voievozi", Glad, Menumorut si Gelou, sunt si ele
sursa de polemici. Numai ultimul e pre¬zentat ca valah, si istoricii unguri
fac eforturi sa gaseasca numelui vreo origine maghiara, cu toate ca insista
asupra descrierii saraciei acelei populatii si a slabei inarmari a ostasilor
voievodului! Noi ne-am obisnuit sa scriem Gelu, pronuntand ca in
romana moderna: djelu. Or, g in latina savanta a cronicarului trebuie
sa se fi pronuntat g dur (ghe), iar diftongul ou trebuie de asemeni pastrat,
ceea ce ne da Ghelou, deci probabil deformarea unui romanesc Ghelau.
Si tocmai in regiunea Clujului, desemnata de cronicar ca locul voievodatului
acelui Gelou, mai avem pana azi un munte, un rau si o localitate
care in cursul veacurilor s-au numit ba Ghilau, ba Gilau; eu cred ca au
pastrat numele acelui prim voievod roman. Dovada ca numele ar fi autentic
romanesc, ba chiar antic, ne e adusa de un text grecesc antic pomenind
de o localitate din Tracia numita Geloupara, adica satul sau targul lui
Gelou! Exact aceeasi ortografie!
Glad trebuie sa fie un nume slav deformat de cronicar, care adauga de altfel
ca acel voievod venea de la Vidin, fiind probabil bulgar, in fine, Menumorut
e vadit o deformare maghiara a numelui vreunui sef de origine turanica —
poate si el bulgar, adica protobulgar —, domnind peste populatii valahe
si slave.
10. Dar argumentul decisiv in ochii mei in favoarea continuitatii
il constituie pastrarea numelor antice ale Carpacilor si ale tuturor
marilor nuri din spatiul nostru: Nistru, Prut, Siret, Buzau, Arges, Olt, Timis,
Mures, Cris, Somes, Tisa etc. toate, nume atestate chiar inainte de cucerirea
romana —si mai cu seama Dunarea, care a pas¬trat in romana
o forma diferita de forma romana (Danubius) si apropiata in schimb de
numele de ape din limbile baltice! Cine altcineva ar fi putut transmite unor
navalitori barbari aceste antice denumiri decat localnici ramasi neurniti
cu tot neincetatul virtej si curgerea de noi popoare?
Iata de ce am convingerea absoluta ca numeroase nuclee de populatie latinofona
au dainuit neintrerupt, in tot Evul Mediu, in spatiul carpato-dunarean
— cu lega¬turi continue, de altfel, cu populatiile de la sud de Dunare,
caci fluviul n-a constituit niciodata o stavila pen¬tru comunicatie si circulatie.