Iata acum in ce fel se pot grupa argumentele noastre in favoarea continuitatii: j3g16gb
1. Cazuri de evacuare totala a unui tinut, fara sa fi fost la origine vreo mare infrangere, nu prea cunoastem in isto¬rie, iar gotii (barbarii din pricina carora Aurelian ar fi ordo¬na t parasirea provinciei) nu s-au aratat a fi distrugatori pe unde au trecut sau pe unde s-au asezat, in cazul Daciei, avem chiar dovezi ca unii localnici calauzeau pe goti prin trecatori, pentru a ataca armata romana! intr-un docu¬ment, un episcop afirma ca adesea localnicii preferau stapanirea unor sefi barbari care se multumeau cu o dijma din bucate, pe cand fiscul administratiei romane ii strivea fara mila.
2. Marele nostru arheolog Vasile Parvan a descoperit doua documente din veacul al IV-lea, in care un „rege" al gotilor de prin partile noastre, la nord de Dunare, isi zice „Jude" — or, acesta nu era un titlu onorific pe care sa i-l fi putut conferi imparatul de la Constantinopol (cum ar fi patriciu, despot sau cezar), era doar numele pe care localnicii daco-romani il dadeau capeteniilor lor adminis¬trative peste o grupare de sate sau peste o vale, judecatori si administratori (termen ce se va pastra pana tarziu, cum vom vedea), inseamna ca acest rege barbar domnea la nord de Dunare peste populatii de limba latina si a vrut sa-si zica cum numeau supusii lui localnici pe sefii lor. 3. Afirmatia ca ar fi disparut orice urma de inscriptii latine in Dacia, o data cu retragerea legiunilor si adminis¬tratiei, e eronata. Cateva s-au mai gasit, din secolele IV si V, ce e drept, rare — lucru explicabil prin parasirea aproape generala a oraselor (urbelor): fenomen de ruralizare totala. Putinele documente scrise ce s-au mai gasit, din veacurile ulterioare, nu vorbesc decat de do¬minatorii barbari, care joaca un rol in razboaie si in politica, nu si de taranii localnici (de care barbarii razboini¬ci au totusi nevoie ca sa le asigure hrana) — aceasta fiind o constanta in istoria universala: despre populatiile imperiilor prabusite nu se mai vorbeste, ci numai despre noii stapani.

4. Tacerea documentelor (argumentul a silentio) nu este un argument valabil. Sa lasam deoparte increderea exclusiva, aproape superstitioasa, in documentul scris. Istoria nu se reconstituie numai cu documente scrise, in aceeasi perioada care ne priveste, in „mileniul intunecat", nu se pomeneste nicaieri de latinofonii din Elvetia (Rhetia), care mai vorbesc si azi limba romansa; iar, si mai aproape de noi, despre albanezi n-avem nici un do¬cument timp de o mie de ani (tacere documentara si mai lunga decat la noi); dar vecinii lor, greci sau slavi, n-au putut sustine ca albanezii au picat din cer acolo unde-i mai gasim si azi si unde sunt semnalati din Antichitate.
5. Aparitia tarzie a romanilor in documentele oficiale maghiare are o explicatie simpla: de abia prin secolele XII-XIII sunt destul de prezente structurile feudale maghiare si autoritatea regala pentru a se impune; atunci comunitatile satesti, juzii, cnejii romani, stransi de fiscul ungar sau chemati la vreo judecata, au nevoie de cance¬laria regala, sau de o autoritate locala, pentru recu¬noasterea drepturilor lor stramosesti. Notati cum o seama de cuvinte din romana, cu conotatie juridica, sunt de origi¬ne maghiara: a fagadui, a tagadui, a se rafui, a banui, a chibzui, a ingadui, a mantui... il numim pe Cristos Mintuitorul, cu un cuvant provenind dintr-un radical de origine maghiara! Daca romanii ar fi venit in Ardeal abia in veacurile XII-XIII, cum sa ne inchipuim ca ar fi asimi¬lat asemenea notiuni esentiale, fara mai multe veacuri de convietuire cu ungurii, si sa le fi raspandit apoi in tot spatiul locuit de romani?
6. Simptomatic e faptul ca, in primele documente, romanii (valahii) sunt localizati in „paduri", adica in intinse tinuturi impadurite, fiindca acolo, in dumbravi inconjurate de codri desi, se adaposteau mai lesne impotriva calarimii navalitorilor! Astfel, putin dupa 1200, regiunea Fagarasului e denumita intr-o „charta" regala de donatie catre colonisti germani (sasii) silva blacorum et bissenorum (padurea valahilor si a pecenegilor). Daca romanii ar fi fost, cum se pretinde, pastori nomazi veniti din sud si colonizati de curand, s-ar fi retras ei cu oile in paduri?

Arheologul Radu Popa — decedat prea timpuriu — ne-a atras atentia si asupra altor regiuni din Ardeal ca¬lificate intai silvae (sau sylvae), inainte de a fi prefacute in „comitate" administrative, adica guvernate de comiti (sau conti) maghiari.
Mai mult: aceasta identificare intre intindere paduroasa si „regiune ocupata de valahi" o gasim si la sud de Carpati, adica in Muntenia de azi! Stiti ce inseam¬na Vlasca? inseamna in limba slava „tara valaha"... Dar Codrul Vlasiei? (Din care numai o infima bucata mai dainuieste azi, la nord-vest de Bucuresti, dar care aco¬perea, in Evul Mediu, o imensa intindere.) Vlasie in slava pluralul lui vlah (valah, roman), deci inseamna Codrul romanilor. Pana si numele judetului Teleorman e tot dovada a unei regiuni de padure deasa, in care se ada¬posteau bastinasii, caci in limba türk (pecenega sau cumana) deli orman inseamna „padure nebuna"! Deci nu numai padurile din Ardeal, ci si cele din sesul muntean erau, la inceputul Evului Mediu, locuite in con¬tinuare de stramosii romanilor dinainte de amestecul cu slavii, caci, altfel, acestia nu le-ar fi numit „vlasii".
Sa ne intelegem, cand zicem paduri (sylvae), trebuie sa ne inchipuim imense intinderi impadurite, cat un judet sau doua, in mijlocul carora se aflau, ici-colo, ori locuri neacoperite in chip natural, ori dumbravi intinse croite de om, despadurite si destelenite, si unde puteau trai comu¬nitati intregi cultivand meiul, ceapa sau varza si crescand vite, porci si pasari. Acolo erau relativ mai feriti de navala nomazilor calari. Dar avem surse care ne dezvaluie cum dibuiau totusi nomazii acele „oaze" locuite: prin obser¬varea de departe a zborului in cerc al cretilor sau vul¬turilor. Cand ii vedeau rotind mereu deasupra unui loc, stiau ca pandesc acolo, la verticala, gunoaie sau morta¬ciuni — si se indreptau catre acel punct.

7. in privinta cuvintelor pretins bulgaresti sau mace¬donene din limba romana — stramosii nostri n-au avut nevoie sa locuiasca in Balcani pentru a le prelua: sunt cuvinte comune triburilor slave din tot sud-estul euro¬pean, din care destul de multe trebuie sa se fi asezat si la nord de Dunare, pe mai tot cuprinsul tarii noastre (sunt semnalate in documente nuclee slave in tot spatiul carpato-dunarean, pana in veacul al XIII-lea).

De altfel, fosta Dacie Aureliana, unde s-ar fi retras stramosii romanilor, a fost cotropita de triburi slave apusene, care au dat limbile sarba si croata, pe cand slavismele din romana apartin grupului slav de rasarit, care a dat bulgara si mace¬doneana (strans inrudita cu bulgara). Slavii, in spatiul nostru carpato-dunarean, au ocupat mai cu seama vaile rodnice, unde ne-au lasat pana azi urme prin nume de rauri (relativ grupate): Dimbovita, Ialomita, Prahova, Neajlov, Milcov, Bistrita... De abia incetul cu incetul s-au amestecat ei cu vecinii lor vlahi bastinasi si s-au lasat romanizati.
Lingvistii, pe baza legilor de evolutie a limbii, afirma ca fuziunea intre latina tarzie a vlahilor si limba slava a nou-venitilor nu a inceput decat abia prin veacul al IX-lea, cand prefacerea latinei tarzii in ceea ce am putea numi „pre-romana" era de-acum inchegata; de aceea influenta slavei asupra structurii gramaticale a limbii noastre (sin¬taxa) si asupra formei cuvintelor (morfologie) e aproape nula, ea fiind masiva in schimb in domeniul vocabularu¬lui; comparati de pilda cu franceza: amestecul intre galo-romani si popoarele germanice — franci, burgunzi etc. — a fost mult mai timpuriu si a afectat deci mult mai adanc limba neo-latina, mai cu seama in morfologie, in fonetica.
8. Cat despre pretinsele imprumuturi din albaneza (de ce trebuia o populatie romanizata, deci mai inaintata in cultura, sa imprumute ea de la vecinii albanezi, mai bar¬bari, ramasi neromanizati?), lingvistii de azi tind mai curand sa explice asemanarile romano-albaneze — doar cateva zeci de cuvinte — printr-o origine indo-europeana comuna.
Tot astfel nu e nevoie sa ne inchipuim o sedere a stra¬mosilor nostri la sud de Dunare pentru a explica stransa rudenie a daco-romanei cu dialectele aroman si megleno¬roman, caci acelasi amalgam de popoare, manuind ace¬easi latina balcanica tarzie, poate da rezultate similare si la o mie de kilometri distanta.

De altfel avem in daco¬romana cateva exemple de plante sau de materii care nu se gasesc la sud de Dunare, cum ar fi fost ele pastrate in limba o mie de ani daca stramosii nostri s-ar fi aflat cu totii stramutati la sud? Dau un singur exemplu, insa grai¬tor: cum sa se fi pastrat cuvantul „pacura" (< lat. picula) la sud de Dunare, cand pacura, adica petrolul brut, titeiul, nu tasnea natural decat la poalele Carpatilor?
9. Istoricii unguri se straduiesc acum sa nege orice valoare unui document capital, anume cronica scrisa in latineste pe la anul 1200 de un „notar" anonim al regelui Bela al Ungariei — cronicar desemnat de aceea in istorio¬grafie cu numele de „Anonymus" —, document, zic, ca¬pital pentru istoria noastra, fiindca, bazat probabil pe o cronica anterioara, povesteste cum ungurii, patrunzand in Transilvania de la vest catre est, au dat de trei voievo¬date locuite de romani si de slavi. (Informatia ca ma¬ghiarii, dupa ce au trecut Carpatii de nord, au dat de valahi (volohi) e consemnata si intr-o cronica ruseasca si mai veche, cunoscuta sub numele de Cronica Iui Nestor, ceea ce reprezinta o sursa cu totul independenta.) Un sin¬gur punct tare in argumentarea criticilor lui „Anony¬mus": acesta pomeneste si de cumani printre neamurile aflate atunci in Transilvania, or, cumanii n-au patruns in partile noastre decat vreo 150 de ani dupa pecenegi si unguri. Dar asemenea „telescopari" cronologice se gasesc adesea in cronici (iar aici, pentru a explica confuzia, se mai adauga faptul ca pecenegii si cumanii vorbeau cam aceeasi limb a).

Numele celor trei „voievozi", Glad, Menumorut si Gelou, sunt si ele sursa de polemici. Numai ultimul e pre¬zentat ca valah, si istoricii unguri fac eforturi sa gaseasca numelui vreo origine maghiara, cu toate ca insista asupra descrierii saraciei acelei populatii si a slabei inarmari a ostasilor voievodului! Noi ne-am obisnuit sa scriem Gelu, pronuntand ca in romana moderna: djelu. Or, g in latina savanta a cronicarului trebuie sa se fi pronuntat g dur (ghe), iar diftongul ou trebuie de asemeni pastrat, ceea ce ne da Ghelou, deci probabil deformarea unui romanesc Ghelau.

Si tocmai in regiunea Clujului, desemnata de cronicar ca locul voievodatului acelui Gelou, mai avem pana azi un munte, un rau si o localitate care in cursul veacurilor s-au numit ba Ghilau, ba Gilau; eu cred ca au pastrat numele acelui prim voievod roman. Dovada ca numele ar fi autentic romanesc, ba chiar antic, ne e adusa de un text grecesc antic pomenind de o localitate din Tracia numita Geloupara, adica satul sau targul lui Gelou! Exact aceeasi ortografie!
Glad trebuie sa fie un nume slav deformat de cronicar, care adauga de altfel ca acel voievod venea de la Vidin, fiind probabil bulgar, in fine, Menumorut e vadit o deformare maghiara a numelui vreunui sef de origine turanica — poate si el bulgar, adica protobulgar —, domnind peste populatii valahe si slave.
10. Dar argumentul decisiv in ochii mei in favoarea continuitatii il constituie pastrarea numelor antice ale Carpacilor si ale tuturor marilor nuri din spatiul nostru: Nistru, Prut, Siret, Buzau, Arges, Olt, Timis, Mures, Cris, Somes, Tisa etc. toate, nume atestate chiar inainte de cucerirea romana —si mai cu seama Dunarea, care a pas¬trat in romana o forma diferita de forma romana (Danubius) si apropiata in schimb de numele de ape din limbile baltice! Cine altcineva ar fi putut transmite unor navalitori barbari aceste antice denumiri decat localnici ramasi neurniti cu tot neincetatul virtej si curgerea de noi popoare?
Iata de ce am convingerea absoluta ca numeroase nuclee de populatie latinofona au dainuit neintrerupt, in tot Evul Mediu, in spatiul carpato-dunarean — cu lega¬turi continue, de altfel, cu populatiile de la sud de Dunare, caci fluviul n-a constituit niciodata o stavila pen¬tru comunicatie si circulatie.