b3e21ei

VII.1. Consideratii privind conceptul de securitate europeana.
Nu incetase bine bubuitul tunurilor celui de-al doilea razboi mondial, cand au inceput sa se profileze noi amenintari la adresa pacii si securitatii europene. Pentru politicieni strategi sau pentru teoreticieni din diverse domenii, a devenit tot mai clar faptul ca pentru apararea valorilor supreme ale unei tari nu este suficienta existenta unui organism militar, oricat ar fi el de perfectionat, ori a unei aliante militare, oricat ar fi ea de puternica. Realitatea a demonstrat ca, pentru orice stat, interesele sale fundamentale pot fi grav afectate nu numai de o agresiune „manu militari”, ci si de alte tipuri de agresiuni, precum si de numeroase pericole, amenintari si riscuri de natura extrem de diversa (politica, diplomatica, informationala, psihologica, biologica, moral- spirituala, ecologica etc.). In fata celor mai multe dintre acestea, orice armata sau alianta militara sunt neputincioase. In consecinta, in ultimele decenii, s-a impus o noua conceptie pe baza careia sa fie aparate interesele fundamentale ale statelor. Aceasta poarta denumirea de conceptie de securitate nationala.
Provenit din latinescul securitas-securitatis, termenul de securitate inseamna: „Faptul de a fi la adapost de orice pericol, sentiment de incredere si de liniste pe care il da cuiva absenta oricarui pericol, sentiment de incredere si de liniste pe care il da cuiva absenta oricarui pericol. Securitate colectiva = stare a relatiilor dintre state, creata prin luarea pe cale de tratat a unor masuri de aparare comuna impotriva unei agresiuni.”1

O definitie a securitatii intalnim si in „Mica enciclopedie de politologie,”2 care arata ca:

„Securitatea reprezinta, in principiu, aceea stare de fapt care pune la adapost de orice pericol extern si intern o colectivitate sau un stat oarecare, in urma unor masuri specifice ce sunt adoptate si care asigura existenta, independenta, suveranitatea, integritatea teritoriala a statului si respectarea intereselor sale fundamentale.”
Desi in multiplele definitii si acceptii existente cu privire la securitate, rezulta ca aceasta notiune nu este absoluta, ci relativa, iar proiectarea ei in plan national sau international releva o anumita gradualitate a abordarilor. Din termenul „securitate” au deviat, in teoria si practica relatiilor internationale, o serie de notiuni, concepte si categorii, cum ar fi: securitate internationala (mondiala), securitate continentala (regionala), securitate subregionala, securitate nationala, securitate colectiva, s.a.
Consecintele dezastruoase ale primei conflagratii mondiale au determinat infiintarea Ligii Natiunilor in 1919, prima organizatie internationala care isi propune sa promoveze cooperarea si sa asigure pacea si securitatea internationala. Dupa cum este cunoscut, Liga Natiunilor a esuat in atingerea obiectivelor sale, nereusind sa impiedice alunecarea omenirii spre cel de-al doilea razboi mondial. Rolul determinant in acest esec l-au avut interesele divergente ale marilor puteri, precum si politica revizionista, agresiva a statelor totalitare si militariste (Germania, Italia, URSS, Japonia, Ungaria)3. De asemenea, incercarile unor state mici si mijlocii din Europa, intre care un rol important a revenit Romaniei, de a-si asigura securitatea prin initierea unor mecanisme de securitate colectiva (Mica Antanta si Intelegerea Balcanica) nu au fost incununate de succes datorita politicii agresive promovata de tarile amintite mai sus, coroborate cu politica conciliatoare a puterilor invingatoare in primul razboi mondial4.
Inca inainte de incheierea celui de-al doilea razboi mondial, pe 26 iunie 1945, in cadrul Conferintei Natiunilor Unite de la San Francisco, se puneau bazele O.N.U., prin adoptarea Cartei Natiunilor Unite, care va intra in vigoare in octombrie acelasi an. Obiectivele generoase ale organizatiei mondiale nu au putut fi insa realizate decat partial.

La scurt timp dupa incheierea celei de-a doua conflagratii mondiale, se declaseaza
„razboiul rece”, care va scinda lumea pe criterii ideologice, timp de cateva decenii. Deja la 5 martie 1946, Winston Churchill arata in celebrul discurs rostit la Universitatea Fulton, Missouri, ca o „veritabila cortina de fier a cazut asupra Europei.”5 Dar tot atat de adevarat este faptul ca chiar el a fost unul dintre principalii artizani ai „confectionarii” respectivei cortine. U.R.S.S. a adus la putere in statele centrale si est-europene, aflate in sfera sa de influenta, regimuri de tip comunist si a trecut la o politica agresiva, de expansiune si de impunere a ideologiei comuniste la scara planetara, prin subversiune si destabilizare interna.
In februarie 1948 a avut loc puciul de la Praga, pericolul sovietic devenind, astfel, o realitate concreta. Acest eveniment a determinat semnarea, la 17 martie 1948, a Tratatului de la Bruxelles, de catre Franta, Marea Britanie, Belgia, Olanda si Luxemburg.6 In versiunea sa initiala, Tratatul prevazuse o cooperare larga in domeniul economic, social si cultural, precum si o declaratie de intentie cu privire la elaborarea unei aparari comune. Luase nastere, astfel, Uniunea Occidentala sau Organizatia Tratatului de la Bruxelles, organism prin care s-au pus bazele cooperarii in materie de securitate si de aparare in Europa7.
Tensiunile acumulate in perioada de inceput a razboiului rece, in mod deosebit criza generata de blocada Berlinului (mai 1948-iunie 1949), au condus la crearea N.A.T.O., ca o modalitate de aparare a valorilor occidentale in fata pericolului sovietic, act urmat, in replica, de infiintarea Tratatului de la Varsovia.
Devenise presanta, insa, problema alaturarii Germaniei grupului de state occidentale ce se opuneau Uniunii Sovietice, chestiune in care logica post-razboi, intemeiata de demilitarizarea statului german intra in contradictie cu realitatile razboiului rece. Astfel, Tratatul de la Bruxelles a fost modificat prin Acordurile de la Paris din 23 octombrie 1954, instituindu-se Uniunea Europei Occidentale (U.E.O.), organizatie la care au aderat Germania si Italia8.
La origine, Tratatul de la Bruxelles acorda competente largi noii Uniuni a Europei Occidentale, exprimand prin intermediul lor vointa europeana de cooperare, securitate si prosperitate economic. In scurt timp, ele se vor estompa, activitatile principale ale U.E.O. fiind incredintate progresiv altor organizatii. In plan militar, nou createle structuri operationale si statul major general al fortelor U.E.O. de la Fontainebleau si Versailles au fost transferate, in 1951, Aliantei Nord-Atlantice9.
O serie de crize si de conflicte internationale vor aduce omenirea in pragul unui razboi, de data aceasta nuclear (cele doua crize ale Berlinului, razboiul din Coreea, criza rachetelor din Cuba). O data cu intarirea arsenalului nuclear al URSS, se instituie un model de securitate bipolar, bazat pe echilibrul terorii.
Activitatea ONU a fost practic paralizata din imposibilitatea realizarii consensului celor 5 membri permanenti ai Consiliului de Securitate, organizatia mondiala fiind implicata in putine operatii de mentinere a pacii. Catre sfarsitul deceniului al 7-lea, in relatiile internationale intervin elemente ale destinderii dintre Est si Vest. Pe 1 august 1975 este semnat Actul Final de la Helsinki al C.S.C.E. de catre 35 de state europene, la care se adauga SUA si Canada. Au fost, de asemenea, semnate Acordurile SALT I si II10.

O noua tensiune intervine la sfarsitul deceniului al 8-lea, marcata de invadarea Afganistanului de trupele sovietice, pe de-o parte, de amplasarea de catre americani a rachetelor de croaziera si Pershing pe pamant european si de initierea programului „Initiativa Apararii Strategice (SDI)”, pe de alta parte. Aceasta stare de lucruri va lua sfarsit in a doua jumatate a deceniului 9. Procesul de reforme initiat de M.S. Gorbaciov a evidentiat faptul ca sistemul comunist nu mai avea resurse pentru regenerare. In consecinta, anii 1989-1991 au marcat disolutia acestui pol de putere al sistemului mondial si sfarsitul razboiului rece. In 1990 Tratatul de la Varsovia isi inceteaza existenta, iar in 1991 se destrama U.R.S.S. Se parea ca omenirea va intra intr-o noua era de stabilitate si pace. In curand, realitatea a contrazis aceste previziuni optimiste. Sfarsitul confruntarii dintre superputeri nu a adus mai multa pace si stabilitate, nu a redus numarul razboaielor si al conflictelor locale, ci dimpotriva. Antagonisme grave, mentinute in stare latenta de imperativele confruntarii dintre Est si Vest, au izbucnit cu multa violenta, chiar in unele regiuni si state considerate anterior ca fiind stabile.
Eforturile depuse pentru sporirea securitatii europene au telul, inainte de toate, sa reduca pericolul razboiului sau al oricarui alt conflict armat pe continent. Securitatea se bazeaza atat pe stabilitatea politica, dar si pe cea militara, acestea fiind complementare. Pentru a realiza securitatea si a preveni razboaiele, pot fi abordate doua variante diferite: una bazata pe confruntare, iar cealalta pe cooperare. In cadrul abordarii bazate pe confruntare, primul mijloc este autoapararea, individuala sau colectiva, indreptata impotriva unui agresor care provine din afara sferei de interese. A doua varianta, mai sofisticata, o constituie securitatea colectiva, care nu mai este indreptata impotriva unui adversar identificat, ci impotriva oricarui agresor potential din sistem11.
Apararea si securitatea colectiva, pe de-o parte si securitatea bazata pe cooperare, pe de alta parte, nu pot fi puse pe picior de egalitate, ci trebuie considerate ca instrumente fundamentale diferite, insa complementare, ale politicii internationale de securitate. Ca urmare a incetarii
„razboiului rece”, modelul bipolar de securitate a incetat sa mai existe. In acest context, organizatiile regionale bazate pe aparare si securitate colectiva (NATO, UEO) au fost obligate sa- si regandeasca functiile de baza in domeniul apararii si al descurajarii unei potentiale agresiuni, adaptandu-se si completandu-si strategiile si misiunile12.

Este evident faptul ca noile amenintari cu care se confrunta sau se va confrunta in viitor

Europa nu pot fi abordate in mod cuprinzator de catre o singura institutie. Noua arhitectura europeana de securitate ce se incearca a fi edificata este si va fi alcatuita dintr-o retea de institutii care se completeaza si se sprijina reciproc (O.N.U.; O.S.C.E; N.A.T.O.; U.E.; U.E.O.). Trasatura esentiala a acestui proces rezida, pe de-o parte, in restructurarea si remodelarea acestor organisme in pas cu nevoile realitati, precum si in optimizarea cooperarii reciproce, iar pe de alta parte, in deschiderea lor in scopul integrarii fostilor adversari din Europa Centrala si de Est.