r8y20yq
Viata lui Caesar si semnificatia sa
Oricum Cicero nu a fost unicul exponent major al clasicismului latin. Caesar a reprezentat si el o alta varianta a aceluiasi clasicism, practicata de altfel la un inalt nivel de performante artistice. insa Caesar a fost una dintre marile personalitati ale istoriei universale, concomitent om de stat, politician stralucit si geniu militar deosebit.
Gaius lulius Caesar s-a nascut la 13 iulie - in acea vreme luna respectiva se numea Quintilis -desigur in 101 i.e.n. si a murit la 15 martie 44 i.e.n. 1. in acesti cincizeci si sapte de ani, el a strabatut o existenta fascinanta, presarata de numeroase dificultati, pe care a stiut sa le inlature cu iscusinta, ca sa atinga culmile puterii si ale gloriei, pana ce adversarii sai au izbutit sa-l doboare si sa curme o viata teribila in atatea privinte.
Apartinea unei venerabile familii patriciene si "troiene" ale Romei. intr-adevar ginta lulia, desi nu jucase un rol proeminent in istoria Romei, pretindea ca descinde din lulus, fiul descalecatorului troian Enea si nepotul zeitei Venus. Iar matusa lui Caesar, sora tatalui lui, era vaduva lui Marius. De altfel Caesar si-a inceput cariera politica in tabara popularilor: departe de Sulla, adica in Asia, a dobandit o prima experienta militara. Caesar s-a distins repede in randul popularilor. El incepe cariera senatoriala a magistratilor si devine sef al religiei romane, pontifex maximus, in 63 i.e.n. Am aratat in capitolul anterior ca de fapt el a manevrat in spatele sfidarii aruncate de Catilina structurilor republicane traditionale. s'
Ca adevarat "leader" al popularilor moderati, Caesar incheie cu Pompei si Crassus cartelul neoficial si personal cunoscut sub numele de primul triumvirat, mentionat mai sus in capitolul X. Devenit consul in 59 i.e n., Caesar loveste in aristocratie, in fortele traditionaliste, anihileaza complet influenta colegului sau de consulat, Bibulus, si obtine un proconsuiat in Gallia Cisalpina, de unde trece, in anii urmatori (58-50 i.e.n.), la cucerirea Galliei libere. Lunga si dificila sa campanie de cucerire a intregii Gallii a imbracat o semnificatie deosebita, la care ne-am referit mai sus, in capitolul X. Pe de alta parte, Caesar intelegea primejdia pe care o reprezenta tendints gallilor liberi de a accede la lumea civilizata sau "locuita", la oikoumane. Totodata s-a aratat ca razboiul gallic a accelerat ruinarea republicii si a pregatit la Roma instituirea regimului monarhic, de tip imperial2. Dupa ce a desavarsit cucerirea Galliei, Caesar a pornit spre sud, pentru a triumfa intr-un razboi civil al carui pretext a fost o disputa juridica prilejuita de drepturile tribunilor plebei. Dupa ce a ocupat Roma insasi, Caesar si-a zdrobit succesiv adversarii republicani si pompeieni, cum am aratat mai sus, in capitolul X. Ca dictator al Romei, Caesar a infaptuit reformele anterior consemnate, care urmareau in ultima instanta instaurarea unei monarhii de inspiratie elenistica. De altfel Caesar a dat numele sau imparatilor romani, care vor domni dupa 27 i.e.n. si altor monarhi de mai tarziu, precum Kaiser-ul german si tarul rus. Totusi dusmanii lui Caesar l-au ucis in senat, la idele lui martie 44 i.e.n.

Acest dictator, acest general exceptional ca valoare, acest "monstru" genial, de altminteri abil si prudent la nevoie, acest vizionar neobisnuit beneficia si de o solida formatie literara. Opera sa este foarte concludenta in acest sens.
Opera lui Caesar
Aceasta opera a fost destul de ampla, dar, din nefericire, numeroase lucrari s-au pierdut. Stim printre altele ca Caesar a compus diverse poeme, de pilda in timpul deplasarilor, pe care i ie impuneau campaniile lui militare (TAC, Dial., 21, 6; SUET., Caes., 56, 7). Printre altele, a alcatuit un poem intitulat "Drumul", /fer., pe cand calatorea de la Roma spre Hispania (SUET., Ceas., 56, 6). De asemenea se pare ca a scris tragedia "Edip", Oedipus, si o culegere de anecdote si vorbe de spirit A rostit numeroase discursuri, cu un caracter politic sau reprezentand elogii funebre, dintre care s-au pastrat putine fragmente. De asemenea, in 45 i.e.n., pe cand organiza pregatirea bataliei de la Munda (unde au fost infranti ultimii republicani) a alcatuit un Anticato, in doua carti, in care riposta cu vigoare critica deosebita elogiilor aduse de Cicero lui Cato din Utica. Mai important este tratatul gramatical "Despre analogie*, De analogia, in care definea elocinta drept "alegerea cuvintelor" (CIC, Brutus, 72, 253) si se pronunta, pe un ton intransigent, pentru o scriitura pura, congruenta principiilor enuntate de analogisti. Se ocupa de diverse aspecte ale gramaticii latine. De asemenea, Caesar a intretinut o intensa corespondenta, din care s-au conservat numai cateva scrisori trimise lui Cicero si inserate in culegerea epistulelor acestuia.
Dar esentiala este opera istoriografica, de memorialist de razboi, alcatuita de Caesar si ajunsa pana la noi. Este vorba de Commentarii, relativi la campania intreprinsa de Caesar in Gallia si la razboiul civil, purtat impotriva republicanilor. S-a presupus ca, la moartea lui Caesar, exista un ansamblu unic de memorii de razboi, care se intitula "insemnari despre faptele lui Gaius lulius Caesar", Gaii lulii Caesaris commentarii rerum gestarum, si era impartit in zece sau mai degraba noua carti. Primele sapte carti narau razboiul gallic, an de an, incat fiecarei carti ii corespundea unul dintre anii perioadei 58-52 i.e.n. Cartea a opta a prezentarii campaniilor militare a fost adaugata de Hirtius, locotenentul lui Caesar, pentru a asigura continuitatea memoriilor de razboi, a lega intre ele nararile celor doua conflicte. Cartea a noua - sau prima referitoare la razboiul civil - infatisa confruntarile militare ale anului 49 i.e.n. si corespundea cartilor intai si a doua ale memoriilor prinvind contenciosul cu republicanii. intr-adevar, contrar deprinderilor lui Caesar, doua carti din Razboiul civil nareaza evenimentele survenite in cursul unui singur an. Iar cartea a doua a Razboiului civil este mai scurta - capitole, fata de 87 ale cartii precedente - incat aceasta compartimentare n-a fost probabil efectuata de Caesar, ci de catre editorii luii postumi. De altfel cartea a zecea a ansamblului memoriilor - a treia din diviziunea actuala a Razboiului civil -privea numai anul 48 i.e.n. 3.
"Razboiul gallic", adica Bellum Gallicum sau De belle Gallico, dupa descrierea Galliei si a preliminariilor conflictului, trateaza in detaliu campaniile militare, cu bataliile, miscarile de trupe, intrigile locale. Cartea intai prezinta riposta victorioasa data orgoliosilor inamici ai Romei, in vreme ce a doua dezvaluie clementa lui Caesar, care a succedat acestei riposte. Cartile urmatoare reliefeaza expansiunea romana in Gallia: pe mare • cartea a treia; - impotriva britanilor si germanilor - cartile a patra, a cincea si a sasea. Urmeaza, in cartile urmatoare, nararea rebeliunii generale a gallilor, dornici sa-si recapete libertatea, si a izbanzii definitive repurtate de Caesar. Totusi autorul zugraveste si moravurile sau mecanismele sociale ale populatiilor, pe care le infrunta: infatiseaza helvetii, impreuna cu evocarea tentativei lui Orgetorix, care nazuia spre faurirea unei "tiranii" de tip elenistic, in cartea intai (cap. 3-4), belgii, in cartea a doua, suebii, in a patra (cap. l-3), britannii, in cartea a cincea (cap. 1l-28). Unii cercetatori au presupus ca toate digresiunile din Razboiul gallic au fost adaugate mai tarziu de secretarii lui Caesar sau de alte persoane. Ni se pare insa cert ca ele apartin lui Caesar, care se interesa activ de etnografia popoarelor pe care le infruntase.
Opera urmatoare, dupa criteriile actuale, Razboiul civil, Bellum ciuile sau De bello ciuili, prezinta, intr-o lumina favorabila lui Caesar, cauzele si inceputurile razboiului dintre el si fortele republicane, primele etape ale acestuia.
Datarea memoriilor a suscitat aprige controverse intre cercetatorii operei lui Caesar Se pare ca Razboiul gallic, in pofida diferentierii riguroase a materiei pe ani, a fost redactat ca o naratie rapida, numai in doua luni si la Bibracte, in Gallia, in noiembrie si in decembrie 52 i.e.n. Publicarea a intervenit foarte iute, in legatura cu eforturile propagandistice ale partizanilor lui Caesar si cu dorinta autorului de a anihila, la Roma, impresia nefavorabila lui, pe care o crease rebeliunea generala a gallilor si adeziunea haeduilor la rascoala. Razboiul civil a fost scris la sfarsitul anului 45, cand Caesar pregatea marea sa expeditie in Orient si nazuia sa elucteze de la Roma orice opozitie, orice tulburare politica, care ar fi putut sa-i stanjeneasca demersul De altfel, daca Caesar ar fi alcatuit anterior Bellum ciuile, cum au presupus anumiti cercetatori, ar fi avut ragazul sa prelungeasca expunerea dincolo de 48 i.e.n. . Ca izvoare, ca mijloace de documentare, Caesar a utilizat desigur rapoartele adresate de el senatului, notele sale personale, darile de seama si scrisorile, pe care i le trimisesera ofiterii sai *. Manipularea rapoartelor si comunicatelor de razboi, in scopuri propagandistice, va aparea, cum vom vedea, si in textul Comentariilor.
De fapt Caesar imprima speciei istoriografice a memoriilor o orientare speci- , fica. Pana la Caesar, autobiografiile purtau in general asupra aproape unei intregi , vieti de om, ca in cazul memoriilor lui Sulla. in vreme ce Caesar opereaza o
* Caesar dispunea de dosare complexe si de un secretariat specializat. Se resimt, in textul sau, reminiscentele juxtapunerilor, rapid operate, unui anumit tehnicism, precum si alte semne ale acestui tip de documentatie, cum ar fi precizia detaliilor asupra locurilor, evenimentelor Desigur insa ca Caesar a eliminat, din discursul sau memorialistic, amanuntele prea tehnice. selectie exclusiv pe baza campaniilor militare. Astfel el apropia memoriile de monografia istorica. Pe de alta parte, cand separa cartile Comentariilor, in functie de schimbarea anilor calendaristici, Caesar utilizeaza tipare ale istoriografiei analistice. El a optat totusi pentru memorialistica din mai multe motive. Fiind clasicizant si aproape aticizant, ii repugna maniera retotrica de a scrie istorie: or memoriile erau mai adecvate pentru stilul de proces verbal, pe care il privilegia, in al doilea rand, Caesar dorea opere istorice rapid redactate si publicate, pentru a avea impact puternic asupra opiniei publice din Capitala. in al treilea rand, dispunea, cum am aratat, de arhive si dosare, usor de iuxtapus si de utilizat in memorialistica. in sfarsit, tiparele Comentariilor permiteau o relatare strict cfonolo-gica, insa scutita de complicatiile suscitate de analistica. Mai ales autobiografiile, chiar si partiale, inflexate spre monografie, ingaduiau realizarea unei propagande abile, camuflate cu iscusinta si cu atat mai eficace cu cat era mai insidioasa: ea convingea fara sa aiba aerul de a o face. in acest mod, Caesar concepea istoria. Caci, in ochii lui, memoriile faceau parte din istoriografie. Am vazut ca si Cicero aprecia similar memorialistica lui Caesar. Dar iata ce spunea Hirtius, in aceasta privinta: "ele (memoriile lui Caesar) au fost publicate pentru ca niste evenimente atat de importante sa nu ramana necunoscute de istorici, dar sunt atat de apreciate de toti, incat se pare ca nu a oferit (Caesar), ci mai curand a rapit istoricilor orice putinta de a scrie" AB.G., 8, prefata, 5, trad. de Janina Vilan -Unguru). Asadar memoriile lui Caesar constituie o opera de istorie.
Mesajul lui Caesar
Prefete de filosofie si de poetica a istoriei nu deschid expunerile Comentariilor, ca in cazul altor istorii. Comentariile incep printr-un exordiu abrupt, dupa cum in Catilinara intai a lui Cicero. Dupa parerea noastra, trebuie luata aici in consideratie o intertextualitate si chiar o interdiscursivitate intre Caesar si Cicero. Oricum debutul lucrarii Razboiul gallic, unde Caesar isi incepe expunerea cu o succinta descriere a Galliei, pare mai calm. Pe de alta parte, aici Caesar strecoara cateva reflectii, care conoteaza o anumita filosofie politica, reflectii ce tin intrucatva locul unui prolog filosofic.
insa care este mesajul lui Caesar? Adept mai degraba al stilului sobru al lui Xenofon, deci istoric xenofontian, si nu exponent al scriiturii inflorate a istoriografilor aflati in obedienta lui Isocrate, Caesar lanseaza un mesaj rationalist, perfect echilibrat, ostil oricarui misticism. Relatia cu epicureismul se impune de la sine. Caesar era inconjurat de epicureici si, desigur, se simtea atras de filosofia Gradinii. Zeii si destinul, prodigiile ocupa un loc mai putin decat modest in textul sau. Desigur insa ca memorialistul exalta Roma si misiunea ei de reconciliere a popoarelor. De fapt, la inceputul Razboiului Gallic, Caesar cauta sa legitimeze extinderea imperiului Romei la scara intregii lumi locuite. El elogiaza virtutile belgilor, cei mai bravi dintre galii, "pentru ca ei sunt cei mai izolati de traiul bun si civilizat din Provincia romana" (B.G., 1, 1, 3, trad. de Janina Vilan-Unguru). Negustorii romani ajung rar pe meleagurile belgilor, ca sa aduca marfuri care sa moleseasca sufletele, in vreme ce conflictele militare cu germanii ii calesc substantial (S.G., 1, 1, 4). Nu credem ca Caesar ar configura un elogiu al varstei de aur a omenirii, al virtutilor primitive. Caesar de fapt afirma ca raporturile cu civilizatia romana inlesneau cucerirea si romanizarea altor popoare. Daca civilizatia poate prezenta dezavantaje, ea este superioara datorita atributelor ei, traduse de Caesar prin notiunile de cultus si de humanitas, incarcate de multiple conotatii si talmacite liber, mai sus, prin "traiul bun si civilizat". Civilizatia ii face pe barbari mai umani. Oare nu vehicula Cicero cu ardoare si in aceeasi epoca conceptul de humanitas? Galii mai apropiati de teritoriul roman sunt concomitent mai umani, mai cultivati, mai susceptibili de romanizare. Ar fi suficient ca romanii sa urmeze pilda barbarilor si sa se pregateasca serios pentru meseria armelor. Daca ar realiza aceasta, ei ar putea depasi in toate privintele pe barbari, care le sunt inferiori din atatea puncte de vedere. Astfel s-ar putea asigura o noua iradiere a autoritatii Romei, utila chiar barbarilor, care ar putea conserva virtutile lor si le-ar putea adauga altele. Pe deasupra Caesar lanseaza si un avertisment romanilor. Anumiti barbari isi pastreaza coeziunea interioara si capacitatea de lupta pe care le-o asigura teama de dusmani. Teama pe care romanii o pierdusera dupa ce infransesera Cartagina. Era deci necesar ca romanii sa se mefieze de acesti barbari puternici, inca razboinici, sa-i supuna autoritatii lor.
Rarele sentente filosofice sunt de altminteri conventionale, menite generalizarii unor remarci empirice. Totusi mesajul sau politic se limiteaza numai la elogierea misiunii civilizatoare a Romei sau la o propaganda manifest cezariana? Fara indoiala ca nu. lulius Caesar se voia un popular, popularis, moderat. in Razboiul civil, staruie asupra necesitatii de a salvgarda "libertatea" traditionala impotriva oligarhiei senatoriale. Lasa sa se inteleaga ca victoria sa a sfaramat dominatia oligarhiei. El insista asupra faptului ca aceasta dominatie a calcat in picioare drepturile sacre ale tribunilor plebei, pe care chiar Sulla le respectase in parte (B.C., 1, 7, 3). El ajunge sa satirizeze nemilos orgoliul republicanilor foarte traditionalisti, cand ne infatiseaza aspectul taberei pompeiene in ajunul bataliei de la Pharsalus (B.C., 3, 82-83). Neinduplecata, ironia autorului nu-l cruta nici macar pe Varro, ale carui ezitari politice sunt figurate savuros (B.C., 2, 17-20). Pe de alta parte, Caesar se distanteaza de conceptiile popularilor radicali, indeosebi in Razboiul civil. El ar fi eliberat Roma de opresiunea oligarhiilor, ca sa ajunga la o conciliere generala intre fortele sociale si politice. Caesar isi proclama clementa fata de aristocratia zdrobita si afirma limpede distantarea sa de secesiunile plebei, de proiecte de legi agrare, favorabile acesteia, de revoltele populare. ii condamna aspru pe Gracchi si pe Saturninus (fl.C, 1, 7, 6). Caesar si-a clamat totdeauna fidelitatea fata de legalismul politic, de mentalitatile traditionale, de fides si, partial, chiar fata de pietas.
Stategia istoriografica a lui Caesar nu a fost niciodata naiva si elementara. Absenta unei adevarate filosofii a istoriei nu echivaleaza cu superficialitatea viziunii asupra realitatilor istoriografice. Caesar asuma o viziune subiectiva, care este insa profunda. Istoricul ofera informatii bogate asupra trasaturilor anumitor popoare, informatii ce la individualizeaza si le reliefeaza marcile specifice. Pentru prima oara in istoriografoa antica, el diferentiaza categoric pe germani de celti. Bellum Gallicum constituie un document de o valoare remarcabila. Cum s-a aratat, aceasta lucrare comporta un adevarat program de transformare a Europei occidentale in folosul Romei5.
Deformarea istorica
Macrosintaxa discursului istoric caesarian evidentiaza un echilibru desavarsit, o simetrie perfecta. Sobrietatea olimpiana a expresiei pare sa denote o obiectivitate foarte reala. Cu o modestie limpede clamata, autorul vorbeste pretutindeni despre el insusi la persoana a treia: Caesar si nu eu. Dar cum se realizeaza atunci propaganda in favoarea politicii personale a lui Caesar, sau altfel spus, dupa o formula a unui celebru savant francez "arta deformarii istorice"?
Incontestabil, nu trebuie crezut ca Caesar a fost un mistificator banal. Ori chiar un mistificator pur si simplu. De fapt, istoricul era convins ca, atunci cand isi slujea propria maretie, de fapt aborda un adevar profund sau ca ilustra fundalul evenimentelor, de pilda planurile disimulate ale vrajmasilor sai ori destinele autentice ale popoarelor. De altfel uneori prezinta foarte onest numeroase fapte. Cateodata lasa impresia ca nu ascunde nimic. Astfel consemneaza spaima care cuprinsese armata romana in fata inaintarii lui Ariovistus (B.G., 1, 39); de asemenea recunoaste calitatile militare deosebite ale dusmanilor sai: helveti, nervi, suebi etc. Si totusi, de altfel cum am aratat in treacat, Caesar deformeaza, in favoarea sa, substanta istorica autentica a faptelor prezentate!
Marele specialist in Caesar, care a fost regretatul Michel Rambaud, demonstreaza cum s-a realizat aceasta arta a deformarii istorice: prin disimularea unor realitati, prin omisiuni semnificative, prin remanieri discrete, prin acumularea explicatiilor care preced marturisirile anumitor esecuri incercate de autor. Cu iscusinta naratia devine justificativa si propagandistica. Pentru a explica ofensiva sa impotriva Britanniei, Caesar invoca faptul ca adversarii sai se aprovizionau in aceasta mare insula, dar nu mentioneaza propria sa speranta de a descoperi pietrele pretioase si perlele, de care vorbeau diferiti autori antici, inclusiv Cicero (Ad. Att., 4, 16,13; Fam., 7, 7,1 etc). Dupa parerea noastra, Caesar punea astfel in pagina concomitent un pariu pe capacitatea sa de a-si captiva cititorul si un alibiu pentru sine insusi. De unde in parte si strategia expunerii sobre si aparent minutioase, careia i se deformeaza mai ales interpretarea. Materia este manipulata ca in comunicatele lansate de statele majore din timpul unor razboie. Sustine ca el n-a urmarit, in Gallia, obiective politice personale, ci altele, mult mai generoase. Nu el a vrut razboiul gallic, ci altii, helvetii, mai ales haeduii, care i-au cerut ajutor si care se temeau ca germanii vor acapara Gallia (S. G., 1,2-l4). Chiar cand ataca cel dintai, generalul instoriograf pretinde ca o face numai ca sa previna o ofensiva a inamicilor sai.
Dar deformarea istorica emerge mult mai clar in Razboiul civil decat in Razboiul gallic. Trecand Rubiconul, Caesar nu si-a aparat interesele, ci numai "constitutia" Romei, pe care de fapt o va destrama aproape complet. Textul lui Caesar prezinta scrisoarea ultimativa, pe care el o adresase senatului, ca foarte moderata (B.C., 1, 5, 5). Se pare ca, dimpotriva, ea era amenintatoare si violenta, ca in ambele tabere au fost oameni, care doreau razboiul civil, ca raspunderea ostilitatilor a revenit in mod egal celor ce se infruntau (CIC, Fam., 16, 12-l3). Numarul omisiunilor creste sensibil in raport cu Razboiul gallic. Caesar nu mentioneaza nici trecerea Rubiconului, nici incendiere bibliotecii din Alexandria.
Arta deformarii istorice afecteaza, in profunzime si in ambele opere memorialistice, perceptia spatiului si a timpului. Avem in vedere mai ales perceptia distantelor spatiale si temporale. Sau altfel spus, spatiul si timpul reprezentate, ale enunturilor sau ale autorului, si mai putin spatiul si timpul enuntarii, lectorului. Caesar este de fapi primul autor latin, care manuieste cu dibacie spatiul si timpul enunturilor. Distantele reale sunt nesocotite sau minorate: ele sunt lungi sau scurte in functie de interesele lui Caesar. Pe de alta parte, in Comentarii, se tinde spre perceperea spatiului si a timpului ca lungi, cand evenimentele se desfasoara in defavoarea Romei si scurte, daca, e contrario, actioneaza spre binele ei. Vom regasi asemenea structuri la Salustiu si la alti istorici. Uneori spatiul enuntiului se scurteaza, in chip complex, sub impactul intereselor Romei, lata cum explica Caesar inceputurile ostilitatilor impotriva helvetilor, pe teritoriul Galliei libere, cand acestia renuntasera la proiectul de a trece prin provincia romana: "lui Caesar i se aduce la cunostinta ca helvetii au de gand sa treaca, prin tara sequanilor si tara haeduilor, in tinutul santonilor; acesta se afla nu departe de tinutul tolosatilor, care face parte din provincia romana. Caesar isi dadea seama cat de primejdios ar fi fost pentru Provincia romana se aiba la hotarele ei, lipsite de aparare naturala si foarte bogate in grane, niste vecini razboinici si dusmani ai romanilor" (B.G, 1, 10,1 -2, trad. de Janina Vilan-Unguru). Asadar Caesar se hotaraste sa escaladeze conflictul cu helvetii, deoarece acestia voiau sa ajunga intr-o regiune foarte apropiata de teritoriul roman si ocupata de tribul tolosatilor. Si el afirma ca acest tinut devenea lesne accesibil helvetilor, dat fiind "spatiul redus" care separa pe santoni de tolosati. Or, in realitate, santonii se aflau la 200 de km de tinutul tolosatilor! Este limpede ca Caesar scurteaza intentionat distantele spre a justifica actiunea sa militara impotriva helvetilor. Cand romanii trebuiau sa actioneze, distantele se reduceau.
Personalitatea lui Caesar se situeaza in centrul operei lui, al carui principal personaj este chiar el. Faptul ca Caesar se refera la sine la a treia persoana ii slujeste mai ales ca sa furnizeze detalii suplimentare, sa impuna nestingherit, pentru ca simuleaza a nu practica o adevarata autobiografie, propria sa statura spirituala. Este cert ca Caesar, vazut de el insusi, nu corespunde dimensiuniJor reale ale personajului istoric autentic. Nazuia sa apara, in discursul sau istoric, ca un militar desavarsit, un imperator prin excelenta, care isi iubea soldatii, indeosebi centurionii si veteranii, care stia sa "dreseze", cum se cuvenea, propria sa ostire.
Nararea faptelor
Prin urmare textul lui Caesar se constituie ca un discurs istoriografie, ca o practica sociala in contact cu alte practici, ca un sistem de idei si de mijloace artistice menit persuadarii, chiar seducerii unui anumit public, inzestrat de altfel cu un orizont de asteptare specific. Sau, cum s-a sustinut, la Caesar "demonstrativul" se afla in miezul "narativului"6.
Nararea faptelor statueaza un autentic model de expunere a evenimentelor istorice. Datorita limpezimii sale, preciziei, sobrietatii, sentimentului acut al esentialului, pe care il comporta. Hirtius ilustreaza pertinent aceste trasaturi:".. el, in afara de o mare usurinta de a scrie si de o desavarsita eleganta a stilului, mai era inzestrat si cu o adevarata arta de a-si explica intentiile" (B.G., 8, praef., 7, trad. de Janina Vilan-Unguru). in virtutea analogismului si clasicismului auster, pe care il profesa, insa si ca sa practice cu succes tehnica pariului si alibiului, care simula retragerea naratorului din discursul istoric, Caesar privilegiaza scriitura simpla a proceselor verbale sau a darilor de seama militare. Scena in care Vercingetorix se preda este exemplara pentru concizia sa exceptionala: "Vercingetorix se preda, armele sunt aruncate", Vercingetorix deditur, arma proiciuntur (B.G., 7, 89, 4). Numai patru cuvinte - in textul latin - sunt suficiente pentru a reda o scena care ar fi trebuit sa fie deosebit de emontionanta! Cu o austeritate impersonala, dar puternica, remarcabil de pregnanta, Caesar nareaza bataliile. Sub ochii nostri, defileaza soldatii, care purced spre lupta, disciplina si ordinea lor, ca si confuzia, ce se declanseaza, cand incepe adevarata inclestare. Arta lui Caesar este nara tiva prin excelenta. Uneori totusi naratia se dramatizeaza. Ca atunci cand Caesar infatiseaza fraternizarea, tragic intrerupta, intre ostenii sai si cei ai lui Afranius (B.C., 1, 74). Totusi naratia caesariana nu dezvaluie niciodata adevaratele sentimente ale autorului in momentele cele mai dramatice.
Caesar recurge de asemenea la descriptii, totdeauna clare, precise, bine structurate, luminoase. Sunt prezentate limpede popoarele, locurile, pozitiile combatantilor. Este cu adevarat emontionanta descrierea poporului Massiliei (Marsilia de azi), cuprins de anxietate, cand flota orasului angajeaza o batalie decisiva (e.C, 2, 5).
Cuvantarile rostite de personajele Comentariilor sunt numeroase, insa reci, sobre, dominate de argumente juridice si lipsite de efuziuni sentimentale. Pana la cartea a sasea, in Razboiul gallic, discursurile personajelor sunt redate in stil indirect. Apoi, in ultima parte a acestei lucrari si in Razboiul civil, apar si discursuri in stil direct. in general, discursurile slujesc la caracterizarea personajelor, la ilustrarea firii lor. Asa cum preconizase candva Tucidide. Ariovistus vorbeste pe un ton dispretuitor, adecvat orgoliului sau, in vreme ce Caesar ii raspunde calm si cu remarcabila distinctie (B.G., 1,34-40). Acelasi Caesar izbuteste, prin discursuri, sa-si incurajeze armata si sa inlature teama pe care i-o inspirasera germanii. Celebru este discursul in stil direct al lui Critognatus, care reliefeaza deznadejdea ce cuprinsese pe gallii asediati si concomitent rezistenta lor inversunata (B.G., 7, 77). Cateodata Caesar utilizeaza si tehnica mai rafinata a monologului interior, atribuit unui personaj sau chiar unei intregi semintii; in acest mod sunt ilustrate proiectele helvetilor de invazie a Galliei (B.G., 1, 6,l-3).
Oamenii sunt totdeauna prezenti in infatisarea evenimentelor, desi psihicul lor este indeobste simplu evocat. Caesar tinde spre dramatizarea naratiei, cand prezinta evenimente la care nu fusese martor direct. Dimpotriva, naratia devine mai calma si mai arida cand Caesar figureaza actiuni militare, care se desfasura-sera sub ochii sai. Care sunt asadar motivatiile sobrietatii rationalizante a lui Caesar? Atat dorinta de a realiza o propaganda politica dibace, cat si optiunile stilistice in favoarea unei estetici clasicizante si aproape aticiste. Aceleasi obiective si vocatii sunt ilustrate si de scriitura lui Caesar.
Scriitura
Caesar este un autentic urmas al lui Xenofon, adept al analogismului, al unui limbaj clasic si simetric, pe care il concepea intre limitele unui aticism intrucatva largit, ce nu concorda deloc cu aticismul arhaizant si colorat al lui Salustiu. Scriitura caesariana tinde spre o concizie laconica, spre o viziune a lucrurilor rontunda, perfect simetrica. Caesar nu practica rupturile nici de situatie si nici de structuri ale frazei. Simplitatea sa, care nu are nimic comun cu simplismul si stangacia primilor analisti romani, conduce la un inalt nivel artistic stilul rapoartelor militare. intr-o specie istoriografica mai recenta si mai putin venerabila, cea a memoriilor, Caesar contesta sistematic, aproape ostentativ, stilul arhaizant si rudimentar al istoricilor anteriori lui. El pregateste arta desavarsita a marilor istorici romani.
Nazuind spre condensarea semnificantilor, spre o exprimare concentrata, Caesar utilizeaza pe scara larga participialele, inca putin folosite de Cato, Plaut si Terentiu. Ablativele absolute, construite cu participiul perfect, sunt, in proza caesariana, de zece ori mai numeroase decat in textele lui Cicero si mult mai frecvent uzitate decat la Salustiu si la Titus Livius. Se ajunge astfel la o exprimare artificioasa, care totusi confera scriiturii concizie si claritate. Caesar voia, de fapt, sa economiseasca nu numai ideile ci si cuvintele. Totodata, el recurge adesea la stilul indirect, in care se afla redat 32% din textul Razboiului gallic. Memorialistul prefera prezentul istoric si in general privilegiaza verbele si substantivele, recurgand rar la adjective. Frazele sale sunt mai putin lungi decat cele ale lui Cicero, fiind bazate adesea pe parataxa, dar propozitiile subordonate nu sunt deloc rare. Fraza caesariana este de regula ierarhizata cu grija in jurul unui nucleu principal al enuntului. Pentru a explica situatii complexe, Caesar utilizeaza fraze lungi, dar, cand actiunea se precipita, el recurge ia fraze scurte, chiar foarte scurte, care ajung sa se constituie in adevarate serii.
Stilul este mai colorat si fraza curge mai putin limpede in Razboiul civil. in aceasta opera, se strecoara neglijente, e adevarat rare. in toate Comentariile, Caesar evita intentionat arhaismele, neologismele, cuvintele si conotatiile poetice. El elimina sistematic sensurile figurate si intrebuinteaza fondul comun al limbii. De altfel, in Despre analogie, Caesar legitimeaza optiunea pentru controlul sever al vocabularului si condamna, fara drept de apel, utilizarea neologismelor si arhaismelor: "sa fugi ca de o stanca submarina de cuvantul neauzit si neintre-buintat" (GEL., 1, 10, 4, trad. de David Popescu; in termeni similari acest enunt apare citat si de MACROB, Saturn., 1, 5, 2). Cicero si Horatiu se pronunta dimpotriva pentru o anumita indulgenta fata de improspararea lexicului literar. De asemenea Caesar respecta cu rigurozitate sintaxa clasica si se straduieste sa ofere o cantitate minimala de informatie, evitand sa laude ori sa blameze direct. Utilizeaza totusi aliteratia, ca si repetarea unor cuvinte, sintagme si propozitii. in schimb, evita epitetul colorat si foloseste termenii cei mai curenti pentru a reda diverse notiuni. Jongleaza insa cu sinonimele.
Prevaleaza la toate nivelele controlul rationalist al unei limbi literare cristalizate, relevante pentru o gandire livresca, de intelectual, care detesta limba vorbita. Cum am reliefat in capitolul X, Caesar a contribuit simtitor la matematizarea limbii latine literare. Dar stralucirea, claritatea limbajului sau a prilejuit compararea lui Caesar cu Mozart7.
Desigur stapanirea rationalista a expresiei, limpezimea eleganta prezinta si anumite inconveniente. Caesar n-a putut atinge niciodata suflul magnific, anvergura geniala a lui Tacit. Simplitatea sa era intrucatva scolara, am spune didacticista. El n-a putut sa se ridice pana la elevatia artistica dobandita de Salustiu, scriitor mai talentat si ganditor mai profund decat el.
Continuatorii lui Caesar
in ansamblul manuscriselor lui Caesar, in Corpus Caesarianum, figureaza si alti Comentarii, care umplu lacuna lasata de Caesar insusi, intrucat avanseaza pana in 45 i.e.n. adica pana la victoria de la Munda. Am semnalat ca Hirtius a incheiat relatarea evenimentelor petrecute in timpul razboiului gallic. Alti autori au infatisat diverse campanii ulterioare ale marelui general, imitandu-i stilul si exal-tandu-i personalitatea si deciziile politico-militare. Ei au aplicat un zel tehnica deformarii istorice, practicate de marele lor model. Ne referim de pilda la tacerile pe care acesti istoriografi le astern asupra anumitor fapte. Pe de alta parte, nu se poate constata o continuitate perfecta intre cele trei lucrari datorate continuatorilor naratiei din Razboiul civil. Nici unul dintre ei nu reia expunerea performantelor lui Caesar exact din momentul in care o abandonase predecesorul sau.
Cel dintai dintre falsele memorii de razboie ale lui Caesar se numeste "Razboiul alexandrin', Bellum Alexandrinum, si afost probabil redactat tot din Hirtius. Este in orice caz cel mai bun dintre cei trei Comentarii pseudo-caesarieni. Prezinta evenimentele petrecute intre mai si august 47 i.e.n. si continua relatarea lui Caesar asupra razboiului civil. Sunt narate operatiile intreprinse in Egipt, Armenia si in Occident (unde comandau generalii lui Caesar), pana la victoria de la Zela. Autorul incearca sa depaseasca simpla juxtapunere de rapoarte militare si izbuteste sa imite destul de bine scriitura lui Caesar.
A doua lucrare de acelasi tip este "Razboiul african", Bellum Africum, si apartine unui autor mai putin inzestrat decat Hirtius, probabil altui ofiter al lui Caesar. Sunt relatate faptele lui Caesar petrecute intre octombrie 47 si aprilie 46 i.e.n. Naratia incorporeaza luptele din Africa, intre Caesar si republicani, si reintoarcerea lui Caesar la Roma. Autorul respecta cu strictete ordinea cronologica si prelucreaza propriul sau jurnal al evenimentelor si alte materiale, la nivelul unei maniere literare destul de greoaie si de stangace.
inca mai putin reusita este ultima lucrare din aceasta serie de Comentarii, intitulata "Razboiul hispan", Bellum Hispaniense. Autorul, probabil de asemenea fost ofiter al lui Caesar, relateaza victoriile fostului sau comandant in Hispania, repurtate impotriva pompeienilor. El este grandilocvent si il admira netarmurit pe fostul sau general, insa nareaza la nivelul unei scriituri stangace, plictisitoare.
Primul dintre cele trei Comentarii mentionate trebuie sa fi fost redactat inainte de moartea lui Hirtius, adica aprilie 43 i.e.n., in vreme ce celelalte sunt posterioare acestei date Este probabil ca autorii lor adoptasera anonimatul chiar in etapa publicarii lucrarilor respective, intrcat ei au utilizat materialele care au apartinut lui Caesar insusi, poate chiar texte, unde vestitul general-scriitor incerca sa continue Razboiul civil8.
Existenta lui Salustiu
Primul mare istoric nememoralist al Romei, Gaius Sallustius Crispus, s-a nascut la Amiternum, deci in teritoriul sabin, mai degraba in 86 decat in 87 i.e.n. Familia sa apartinea elitei municipale si ordinului ecvestru si se bucura de o influenta considerabila la Amiternum. Cum dispunea si de mijloace financiare substantiale, Salustiu a putut dobandi o educatie ingrijita. Salustiu S;a instalat foarte tanar la Roma, unde trebuie sa fie imbracat toga virila, in jurul anului 70 i.e.n. El s-a format in Capitala, in atmosfera subsecventa razboaielor civile dintre Marius si Sulla si a frecventat cercurile cultural-politic, unde erau vehiculate ideile epicureice si neopitagoriciene. Salustiu a participat la campaniile militare din Orient, probabil sub ordinele lui Lucullus; l-a frecveptat pe Crassus, insa si pe fratii Claudii Pulchri, Appius si mai ales Publius, viitorul Cfodius.
Datorita relatiilor, pe care si le crease, dar si influentei familiei sale, Salustiu, primul din ginta sa, a putut parcurge usor o cariera senatoriala. in 52 i.e.n. a devenit treibun al plebei. Anul respectiv era crucial pentru dezvoltarea politica romana. Caci, in acest an, Caesar l-a infrant pe Vercingetorix, capetenia rebeliunii galice, la Alesia, pe cand, cum am aratat in capitolul precedent, Milo l-a ucis pe Clodius la Roma. Militant frecvent al popularilor, Salustiu a atacat in discursuri inflacarate atat pe Milo, cat si pe Cicero. in 50 i.e.n., censorul Appius Claudius Pulcher, care uitase de afinitatile de altadata cu fostul tribun al plebei si care devenise un pompeian intransigent, obtine excluderea lui Salustiu din senat, invocand imoralitatea lui. Dar conotatia politica jucase un rol primordial, caci optimatii nu-i iertau lui Salustiu comportarea din 52 i.e.n. Devenit partizan al lui Caesar, Salustiu este reintegrat in senal de marele general in 49 i e.n. in 46 i.e.n., Caesar il trimite ca proconsul sa guverneze provincia Africa noua, Africa noua, creata in Numidia orientala, pe teritoriul stapanit anterior de regele luba. Aici Salustiu a acaparat multe bunuri ale locuitorilor si s-a imbogatit considerabil.
Dupa moartea lui Caesar, Salustiu s-a retras din politica si a dus un trai imbelsugat intr-o casa somptuoasa si in frumoasele gradini din Pincio, pe care le cumparase. Se pare ca a devenit iubitul Terentiei, sotia lui Cicero. Oricum, tot in retragerea sa aurita, Salustiu si-a scris operele istorice, bazate pe complexa sa experienta politica, pana in 35 i.e.n., cand a murit. Scrierile sale sunt marcate de felurite frustratii, de vicisitudinile existentei sale, de dictatura lui Caesar, de care sfarsise prin a se delimita, si mai ales de evolutia celui de al doilea triumvirat, care implica litigii intre Octavian si familia lui Antonius, intre triumviri si Sextus Pompeius. Se acumulau din nou jafuritp, exactiunile, confiscarile de averi. Atasat vechilor valori republicane, Salustiu ducea o "dolce vita" foarte similara modului de viata al aristocratiei criticate de el, dar admira rigorismul moral si vechile virtuti9.
Scrisorile
Reflecta oare scrierile lui Salustiu, aceasta tulburare psihica profunda, contradictiile dintre modul de viata si ideile arborate, austeritatea teoretica pe care o asuma? Fara indoiala ca raspunsul nu poate fi decat afirmativ.
De altfel Salustiu nu s-a limitat la activitatea literara de istoriograf. Nu s-a pastrat discursurile politice ale lui Salustiu, dar manuscrisele operei sale contin doua invective violente, "Invectiva impotriva lui Marcus Tullius Cicero" In M. Tullium inuectiua, atribuita lui Salustiu, si o riposta,
"Invectiva impotriva lui Salustiu", In Gaium Sallustium Crispum inuectiua. Ambele sunt apocrife si alcatuite in legatura cu polemicile vremii si ale epocilor posterioare *. in schimb Salustiu este aproape cu certitudine, dupa opinia noastra, autorul a doua relativ ample scrisori, inserate in manuscrisele sale, de fapt intr-un codice din secolul al IX-lea e.n., si atribuite lui. Este vorba de "Epistule catre batranul Caesar despre stat", Epistulae ad Caesarem senem de republica, multa vreme considerate de asemenea apocrife. Ele ilustreaza fervoarea autorului in vremea cand milita in favoarea dictatorului si constituie mici tratate de politica curenta, chiar discrete eseuri de politologic.
Marc Chouet si alti savanti au demonstrat autenticitatea salustiana a acestor scrisori. De altfel, in ce fel ar fi putut niste imitatori din epoca lui Salustiu sa-i copieze stilul, cum s-a sustinut de exponentii teoriei caracterului apocrif, cand istoricul nici nu-si redactase lucrarile istoriografice? Opinam de altfel ca obiectivul scrisorilor nu putea fi de a converti pe Salustiu intr-un mentor al lui Caesar, cum s-a crezut10. Salustiu se marginea sa dea cateva discrete sfaturi idolului sau politic, deoarece apartinea, la momentul respectiv, la ceea ce a fost calificat drept "brain-trusful lui Caesar. Pe de alta parte, scrisorile exprima speranta acelor caesarieni, care doreau ca dictatorul sa restaureze republica. Scrisorile sunt marcate de retorica, incat se poate recunoaste in amandoua un plan similar si compartimentele discursului, adica exordiul, naratia, peroratia etc. in manuscris, el figureaza intr-o ordine inversa cronologiei lor reale. Astfel a doua epistula dateaza din septembrie 50 i.e.n., in vreme ce prima a fost scrisa in aprilie-mai 46, imediat dupa batalia de la Thapsus si zdrobirea republicanilor. A doua scrisoare il inchipuie pe Caesar ca pe un om, care va lua curand puterea, pe cand prima il prezinta ca stapanul Romei.
Ambele epistule ofera o perspectiva politica categoric caesariana. Totodata ele atesta o relativa fidelitate de vechile valori si mentalitati republicane. Ele exprima nadejdea ca Caesar va redresa moravurile politice, In functie de idealurile popularilor si, cum am aratat, de principii republicane. A doua scrisoare il desemneaza pe Caesar cu titlul de imperator (Ep., 2,12), insa conceput ca un arbitru al vietii politice si nu ca un viitor monarh. Marile teme salustiene de mai tarziu emerg inca de acum, indeosebi in a doua scrisoare. Chiar in 50 i.e.n., Salustiu sustine ca statul este sfasiat din vina nobilimii prea vanitoase. Se cuvine ca Caesar sa reformeze senatul si tribunalele (Ep., 2, 10-l1), sa combata luxul, setea de bogatii (Ep., 2, 7), sa rezolve dificultatile Italiei si provinciilor, sa remode-leze plebea si comitiile (Ep., 2, 8), sa restaureze moralitatea (Ep., 2, 5, 7). Prima epistula da seama de redresarea statului si de masurile menite sa desavarseasca opera lui Caesar. Totusi Caesar nu trebuie sa fie un monarh, ci un protector al republicii, un rector (Ep., 1, 1), termen utilizat si de Cicero. Exista insa teme comune scrisorilor. Pretutindeni Salustiu blameaza aviditatea de bogatii si pledeaza pentru moralizarea cetatenilor. in prima scrisoare, el preconizeaza reconcilierea intre invingatori si invinsi (Ep., 1, 1), dar ramane potrivnic optimatilor. Condamna pe Pompei si pe Sulla si il ironizeaza pe Cato din Utica (Ep., 1, 2; 1, 4; 2, 3-4; 2, 9). Epistulele catre Caesar erau scrisori deschise, menite publicarii.
* Invectiva atribuita lui Salustiu poate fi un produs al scolilor de retorica din vremea lui August, in timp ce a doua a fost probabil compusa in secolul I e.n.
Frazele sunt scurte, de inspiratie aticista; de altfel limbajul acestor epistule pregateste scriitura practicata in operele instoriografice.
Operele istorice
Dar Salustiu este mai cu seama cunoscut ca autor a doua monografii. Ne referim in primul rand la "Despre conjuratia lui Catilina", De coniuratione Catilinae sau chiar QaiifSnaJn 61 de capitole, redactata si publicata dupa mortile lui Caesar si Cicero, adica in 43-41 i.e.n. Salustiu infatiseaza, in aceasta lucrare, evenimente petrecute in 63 i.e.n. si in anii anteriori.
O prefata filosofica deschide discursul autorului (Cat., 1 -4), urmata de un portret al antieroului Lucius Sergius Catilina (Cat., 5). in continuare, Salustiu alcatuieste o scurta prezentare a vremurilor anterioare, adica o "arheologie" (Cat, 6-l3), si relateaza si desfasurarea conjuratiei: primele tentative ale lui Catilina, desfasurarea conspiratiei, descoperirea loviturii de stat planuite de conjurati, plecarea lui Catilina din Capitala (Cat., 14-49). Urmeaza reprimarea partizanilor lui Catilina ramasi la Roma, inclusiv dezbaterea din senat, la care participa Caesar si Cato (Cat., 50-55), si infrangerea suferita de Catilina pe campul de lupta (Cat., 56-61). in toate compartimentele monografiei, Salustiu relua tema dezbinarii civile, generate de nobili si inlesnite de distorsiunile prilejuite de veteranii lui Sulla. El dezaproba foarte clar lovitura de stat initiata de acest exponent al aripii radicale a popularilor, care fusese Catilina. Dar el nu-l considera ca atare, adica drept un popular extremist, ci ca un aristrocrat, nobilis, decazut, caz-limita ai coruptiei care dizloca tabara optimatilor.
Cea de a doua monografie sallustiana "Razboiul impotriva lui lugurtha", De Bello lugurthino sau Bellum lugurthinum, in 114 capitole, a fost compusa dupa Catilina si publicata in 40 i.e.n. Succesul de public, inregistrat de Catilina, il incurajase pe Salustiu. Asadar istoricul a alcatuit o opera magistrala, de anvergura superioara opusculului anterior. in textul lucrarii se insira o prefata filosofica (lug., 1,4), prezentarea succesiunii sangeroase la conducerea regatului numizi-lor (lug., 5-26), inceputul conflictului dintre luguntha fi romani (lug.,27-39), tulburarile suscitate de el la Roma, ca si ofensiva lui Metellus impotriva numizilor (lug., 40-80), inclusiv o evocare a obarsiilor dificultatilor, pe care le intampinasera romanii (lug., 4l-42). Urmeaza secvente in care Salustiu figureaza, intre altele, discursul lui Marius (lug., 64-85) si ultimele operatii militare, ce conduc la victoria definitiva a romanilor (lug., 86-l14). Savantul italian Francesco Giancotti divizeaza continutul acestei monografii in trei sectiuni de baza: a) capitolele l-38); b) capitolele 39-76); c) capitolele 77-l14. Fiecare dintre aceste sectiuni ar corespunde unei faze a razboiului *'.
( Salustiu isi propune, in aceasta monografie, sa realizeze un adevarat proces al viciilor aristocratiei romane. A ales ca subiect un razboi local, nu tocmai foarte important, cum am remarcat mai sus in capitolul X, deoarece, cu prilejul respectiv, nobilimea isi dezvaluise incapacitatea si coruptia, intrucat generalii ei se lasasera cumparati de un regisor siret. Conflictul intre Marius si geperalul nobil Metellus reprezinta unul dintre centrele de greutate ale monografieL/n schimb si Marius avea defectele sale. Mai republican ca oricand, Salustiu transforma republica in adevaratul sau erou. Crede el ca nu mai poate exista, un salvator, au arbitru, care sa redreseze statul republican? Salustiu intelege ca declinul structurilor republicane este profund. A disparut "teama fata de dusmani", care salvgardase statul republican si care, dupa parerea lui Salustiu, ar putea salva republica sau macar ar putea sa-i prelungeasca existenta. inaintea lui Tacit, Salustiu surprinde dialectica intre factorul politic intern si cel extern.
Salustiu alcatuieste asadar monografii consacrate unor evenimente recente sau destul de recente. Totusi, mai cu seama in primul opuscul - cel de al doilea cuprindea o "arheologie" mai scurta - el recurge si la elemente pendinte de specia istorica a res gestelor (in inteles restrans). Dimpotriva ultima sa opera, intitulata "Istorii", Historiae, Jine de specia pe care am numit-o historia, in sens limitat. De fapt Istorii, lucrare compusa dupa 40i.e.n., a constituit pentru antici principala opera a lui Salustiu. in cinci carti, Historiae relatau evenimente petrecute intre 78 si 67 i.e.n. Figurau, in Historiae, reactia post-sullaniana, revolta iui Sertorius, razboiul impotriva sclavilor revoltati si, in parte, cel purtat impotriva lui Mitridate. Asadar Salustiu isi propunea sa continue opera lui Sisenna. in orice caz limita inferioara a Istoriilor se incheia cu intrarea in scena a lui Catilina. A avut oare Salustiu ragazul sa termine Istoriile sale? Este posibil ca el sa fi aspirat la prelungirea narafiei pana la evenimentele care genereaza razboiul civil dintre Caesar si Pompei. Moartea a putut sa-l surprinda in plina activitate.
Salustiu nazuia in orice caz sa continue analiza din Razboiul impotriva lui lugurtha si sa explice mai temeinic abcesul politic care generase lovitura de stat esuata a lui Catilina. Condamna cu vigoare si indignare demersul politic intreprins de Sulla. Reformele acestuia consolidasera oligarhia senatoriala, pe care istoricul o detesta. Cariera sinuoasa a lui Pompei constituia una dintre temele majore ale Istoriilor. Mai intai dusman al optimatilor, Pompei ar fi devenit falsul lor prieten, astfel incat condusese republica la dezastru. Totodata Salustiu il elogia pe Sertorius, marele condotier al popularilor.
Din aceasta opera, nu ni s-au pastrat decatfragmente, prin excelenta discursurile lui Lepidus, Lucius Marcius Philippus, Licinius Macersi consulului Cotta. Dispunem de asemenea de scrisoarea lui Pompei catre senat si de epistula trimisa de Mitridate regelui Arsace, precum si de aluzii la descriptii geografice 1Z.
Poetica safustiana a istoriei
Deci, in ce priveste speciile istoriografice, Salustiu a ezitat intre monografie si historia in inteles restrans. Relativ la monografie, a fost considerata semnificativa o declaratie, pe care istoricul o enunta in Catilina: "am horarat sa infatisez pe alese (carptim) faptele (res gestae) poporului roman, dupa cum mi se pareau ele vrednice de a fi amintite" (Cat.,4,2). "Pe alese", carptim, trimite direct la structurile monografiei. Am aratat ca Salustiu apeleaza totusi si la anumite tipare pendinte de res gestae. Si, cum am constatat, utilizeaza sintagma respectiva chiar in fraza citata mai sus. Mai clare in Catilina, vestigiile unui asemenea demers se estompeaza in lugurtha, unde istoricul are tendinta de a se apropia de structurile discursului analistic. 0 declara insusi istoricul, atunci cand schiteaza portretul lui Sulla. intelege sa-l portretizeze pe acesta, tocmai in clipa cand o reclama cronologia evenimentelor (lug., 95, 2).
Dar de ce Salustiu prefera monografia, inainte de a opta pentru historia in inteles restrans? in primul rand intrevedea in monografie o prelungire a vietii politice, un mijloc de a structura eseuri de politologie: cauta un nou instrument adecvat bunei serviri a statului. Pe de alta parte, Salustiu trebuia sa se pregateasca solid, sa-si experimenteze arta, inainte de a scrie historia. De asemenea monografia ii ingaduia sa personalizeze cum se cuvenea relatarea istorica. El intelegea augmentarea rolului personalitatilor in istorie si de asemenea voia sa inculce instoriografiei o viziune romanesca. Or romanul, care emersese in lumea greaca, reprezenta o naratie a unor fapte traite de fiinte umane bine determinate. Salustiu considera ca marile personaje ale istoriei simbolizeaza istoria colectiva. Discursul sau istoric este astfel populat de simboluri pozitive sau negative, de eroi si de antieroi: Marius si mai ales Catilina, lugurtha, Sulla, chiar Metellus, Caesar si Cato. Doar el insusi sublinia ca inchipuia istoria la nivelul oamenilor, care transcend viata organica a animalelor (Cat, 1,l-4).
Salustiu concepea scrierea istoriei ca o consolare, ca o compensatie fata de tribulatiile vietii politice dezamagitoare ale timpului sau (lug., 4, 2). Activitatea sa istoriografica este utila oamenilor, pentru ca ii educa, atunci cand reliefeaza, cum am semnalat mai sus, fapte "vrednice de a fi amintite", (Cat., 4, 2, dar si lug., 4, 4-8). Salustiu adera la conceptia foarte romana si traditionala despre istorie ca o calauza, o invatatoare a vietii. Opera sa da seama de o profunda meditatie asupra societatii, oamenilor si problemelor lor 13.o
Documentarea sa a fost suficient de complexa, intrucat s-a intemeiat pe propria sa experienta, insa si pe cea a martorilor oculari ai evenimentelor, pe care i-a consultat. A utilizat si materiale de arhive, iar pentru Catilina, a recurs si la Catilinarele lui Cicero. Pentru Razboiul impotriva lui lugurtha a trebuit sa apeleze la marturiile scrise de istorici mai vechi, precum Sempromus Asellio, Aemihus Scaurus, Rutihus Rufus, Valerius Antias, Claudius Quadrigarius, Sulla insusi etc il mentioneaza el insusi pe Sisenna (lug , 95, 2)
Sistemul salustian
Un autentic sistem de gandire se configureaza in operele lui Salustiu, tocmai in functie de imaginea unei istoriografii, care isi propunea finalitati educative. Arta deformarii istorice reprezinta o componenta esentiala a unei astfel de istoriografii. De fapt toate operele lui Salustiu sunt situate sub semnul luptelor politice angajate intre romani, fie ca ele mediteaza asupra sechelelor unui razboi civil, fie ca il anunta, ca in Catilina ori in lugurtha.
Abordarea moralizatoare a istoriei, a oamenilor, a clasei politice, constituie baza acestui sistem: Catilina simbolizeaza raul interior, iar lugurtha cel exterior, in vreme ce Salustiu se prezinta ca paladinul combaterii acestor flagele. El crede astfel ca ar putea atinge un adevar profund, fiind totodata constient ca trebuie sa neglijeze intrucatva adevarul exterior, cel al detaliilor evenimentiale. lata de ce fagaduieste ca va figura conjuratia lui Catilina "in putine cuvinte si cat mai adevarat voi putea" (Cat., 4, 5). Nu aspira spre adevarul absolut si este inutila orice discutie asupra impartialitatii sau partialitatii lui Salustiu. Deformarea istorica era inevitabila si, cum am vazut, Salustiu recunoaste ca o practica. Este adevarat ca atribuie mari merite unor personaje precum Cato din Utica sau Metellus, exponenti ai nobilimii, si constata, cum am vazut, defectele lui Marius (lug., 63; 64, 5; 65,1 -4). in orice caz, istoricul reliefeaza defecte si calitati ale unor indivizi si nu ale cauzelor, pe care ei le reprezentau. in privinta principiilor(j3alustiu n-a fost impartial si rece, deoarece isi propune sa lupte impotriva aristocratiei. Oamenii, personajele istorice simbolizau cauzele, principiile, dar nu perfect, deoarece erau fiinte vii. De altfel Salustiu se invedera mai degraba optimist in ce priveste natura umana, deoarece el considera virtutea mai puternica decat soarta (lug., 1, 3). El se proclama impartial fata de indivizii, care populau istoria, chiar fata de factiuni (Cat, 4, 2), insa nu si fata de principalele cauze morale si politiceNSalustiu mediteaza asupra moravurilor si istoriografiei, indeosebi in prefetele monografiilor, unde isi expune principalele idei, sub forma unor locuri comune, insa si a unor reflectii foarte personale. Similitudinile intre cele doua prologuri sunt de altfel manifeste. Etienne Tiffou, care Ie-a analizat cu minutie, a aratat ca, in pofida particularitatilor lor, aceste introduceri se integreaza in conceptia generala asumata in monografii, asupra structurii carora exercita o considerabila influenta14. Dat fiind ca meditatia salustiana referitoare la moravuri, ca si la lume, se impune in lucrarile istoricului, de la un capat la celalalt al discursului istoriografie. (De altfel Salustiu cauta tocmai in substanta moravurilor cauzele esentiale ale evenimentelor istorice. Nici unui dintre istoricii, care l-au precedat, nu s-a preocupat atat de intens de cauzalitatea profunda a faptului istoric. Enuntuf-cheie, unde Salustiu defineste cauzalitatea fundamentala, emerge in Catilina: "insa cand au napadit trandavia in locul sarguintei, pofta si trufia in locul cumpatarii si echitatii, soarta se schimba o data cu moravurile" (Cat, 2, 5). Deci, in principal, soarta este determinata de moravuri Afortuna simul cum moribus immutatur), rolul sau autonom fiind vag intuifpOmul se afla la baza procesului istoric. Antropocentrismul se manifesta clar. Desigur pofta si trandavia par uneori sa triumfe. Luxuria, ambitia si lacomia au ostenit si sfasiat sufletele romanilor (Cat. ,11,l-5). Pacea victorioasa si slabirea spaimei de dusmani au actionat impotriva bunelor moravuri si, in ultima analiza, au deteriorat republica A rezultat un anumit pesimism, care s-a potentat de la Catilina la Historiae. S-au, altfel spus,aSalustiu era optimist in privinta naturii umane si relativ pesimist din punct de vedere politic. Contradictiile se dovedesc fertile pentru dezvoltarea gandirii lui Salustiu. Oricum important este ca, din punctul lui de vedere, omul faureste istoria si moravurile determina evenimentul. Salustiu refuza istoria evenimentiala si scruteaza profunzimile psihicului umanriDesigur ca Salustiu pledeaza pentru concepte ca "munca", labor "moderatia", moderatio si "modestia", modestia, "bunacuviinta", pudor, "cumpatarea", continentia etc 15. El le atribuie trecutului Republicii si pledeaza pentru vechile valori, desi intelege criza mentalitatilor)
Fara indoiala o asemenea cauzalitate istorica presupune o optiune filosofica fundamentala. Ea trebuie cautata in preceptele Noii Academii, in ideile lui Car-neade, Philon din Larissa si chiar Cicero. Desigur pot fi reperate accente filosofice, datorate lui Platon insusi, stoicilor si chiar epicureicilor. Dar datoriile fata de diversele doctrine filosofice sunt integrate gandirii probabiliste a Noii Academii, care, de altminteri, asa cum stim, accepta usor interferentele cu alte filosofii. Urmatorul enunt da seama limpede de adeziunea lui Salustiu la Noua Academie: "dar, in marea multime a realitatilor, natura arata fiecaruia drumul lui" (Cat, 3,1). Asadar, chiar daca blameaza aristocratia, istoricul admite, in functia de antidogmatismul Noii Academii, diversitatea demersurilor umane, unde orice atitudine si conduita se releva ca plauzibile si pot sa se justifice. Aceasta explica interesul lui Salustiu fata de diversitatea realitatilor umane, res humanae, fata de moravuri, mores, si fata de variabilitatea lor, ca si fata de psihismul oemnesc. lata deci sistemul salustian. Se sprijina si se justifica reciproc cauzalitatea morala, antropocentrsimul, personalizarea istoriei, interesul pentru psihologia si realitatile umane, adeziunea la Noua Academie. Totusi mesajul politic salustian este mai complex.
Mesajul politic salustian
Opera lui Salustiu atesta deci o gandire profunda, capabila sa surprinda anumite aspecte ale evolutiei istoriei. Monografiile salustiene informeaza asupra unor fenomene istorice revelatoare. Salustiu consemneaza partial sensul veritabil al crizei mentalitatilor traditionale, senatului, aristocratiei romane, ca si raporturile dialectice statuate intre factorul politic intern si cel extern. Salustius evidentiaza mai ales semnificatia si continutul reformelor lui Marius in privinta recrutarii celor mai saraci cetateni, "cei trecuti in cens pe cap de om", capite censi (lug., 86, 2-3). Am semnalat in capitolul X consecintele acestei reforme. El intelege importanta cuceririi Cartaginei si faptul ca, la sfarsitul secolului al ll-lea i.e.n., modul de viata al romanilor comporta mutatii fundamentale, Printre altele, fusese pus in discutie monopolul politic al aristocratiei: "atunci pentru prima oara", declara istoricul, "s-a mers impotriva trufiei nobilimii" (lug., 5,1).
Pe de alta parte cercetatorii moderni au remarcat efortul depus de Salustiu in scopul disculparii lui Caesar de a fi avut vreun amestec in conjuratia lui Catilina. Chiar dupa idele lui martie, era primejdios sa se admita ca o personalitate de valoarea lui Caesar se ridicase impotriva republicii. Cum am mai aratat, Salustiu era foarte ostil celui de al doilea triumvirat. Cand Caesar condamna orice abuz politic, orice violare a legalitatii, personajul salustian Caesar blameaza in subtext actiunea triumvirilor (Cat, 51, 36). Cu o subtila ironie, Salustiu il pune pe Caesar insusi sa-si condamne mostenitorii. Esecul final al lui Caesar il convinsese pe Salustiu ca republica era incompatibila cu un salvator, cu un arbitru. in lugurtha, Marius nu este decat un general republican, care a efectuat reformele necesare. Elogiul Romei primitive, in monografii, dezvaluie unde descoperea el virtutile romane, metavalorile, si cum credea ca s-ar fi putut realiza acea unitate a romanilor indispensabila maretiei statului. Salustiu se indoia ca restaurarea republicii ar fi posibila, dar, in secret, nu abandonase orice speranta. Pesimismul politic salustian nu era asadar total. Oricum Salustiu n-a inteles sensul demersului intreprins de Octavian 16.
Salustiu se vadeste mandru de imperiul Romei, dar am observat ca atribuie expansionismului consecinte funeste pentru echilibrul statului roman. De altfel el pune pe seama lui Mitridate un rechizitoriu violent impotriva imperialismului roman (Hist., 4, 69). Politologia salustiana este coerenta, fiind intemeiata pe sprijinirea popularilor moderati, pe republicanism. Coeziunea acestei politologii este mai ales asigurata de un factor fundamental, reiterat in chip obsesiv de discursul istoriografie salustian: ura fata de aristocratie, de nobilitas. Acesteia ii atribuie destabilizarea vechilor moravuri si mentalitati, discordia dintre cetateni, pricina fundamentala a declinului republicii. De altfel, el detesta dictatura. Or toti aspirantii la dictatura fusesera nobili: Sulla, Catilina, chiar Caesar. insa desigur Salustiu nu era un revolutionar. Adera la conceptiile Noii Academii, dar credea in necesitatea unor optiuni "ferme": impotriva discordiei cetatenesti, impotriva nobilimii si a dictaturii, in favoarea republicii, in favoarea vechiului si venerabilului cod socio-cultural al romanilor. La obarsia destabilizarii morale, Salustiu aseaza doua vicii, "ambitia si lacomia". El l-a admirat multa vreme pe Caesar; vedea in el nu un monarh virtual, ci un restitutor al republicii, intrucat cum am aratat, a fost totdeau na un republican convins. Moartea lui Caesar l-a deconcertat, dar republicanismul sau n-a diminuat, ci s-a potentat. in vreme ce in general cauza republicii era echivalata cu optiunile si cauza optimatilor, a nobilimii, Salustiu a sustinut ca, dimpotriva, optimatii si nobilitas au subminat institutiile traditionale.
Salustiu fata de Tucidide si Cicero
Istoricul a fost la Roma principalul adept al lui Tudicide. De fapt tucididismul sau s-a manifestat mult mai pregnant decat xenofontismul lui Caesar Intertextua-litatea dintre Salustiu si Tucidide nu se limiteaza la domeniul scriiturii. Este totusi adevarat ca, in multe privinte, Salustiu s-a diferentiat de marele sau model. Analizele psihologice salustiene sunt mai literare decat cele efectuate de Tucidide. Istoricul romaa a descoperit, in modelul sau grec, criteriul moralizator si interesul pentru personalitatea istorica de exceptie, insa, in aceasta directie, el a avansat mult mai adanc. Salustiu a imprumutat lui Tucidide procedeul digresiunii explicative, dar, in opera sa, reflectiile si digresiunile ajung sa comprime, chiar sa sufoce naratia. Totusi conceptia despre entitatile istorice, cautarea esentei sub aparente, oroarea incercata fata de coliziunile factiunilor cetatenesti, ca si gustul pentru pitoresc si pentru dramatic apar atat la Tucidide, cat si la Salustiu 17. Cu toate acestea, cum am mai aratat, Salustiu a reactionat totdeauna activ, creator, am spune original, fata de modelul sau.
Pe de alta parte, Salustiu se refera la evenimente, pe care le figurase si Cicero Este insa cert ca Salustiu manifesta rezerve fata de Cicero, caci ii separau multe lucruri Ei erau amandoi republicani, insa Salustiu n-a colaborat niciodata cu optimatn, in vreme ce Cicero n-a crezut nici o clipa in mesianismul lui Caesar Evenimentele anului 52, tribulatiile lui Clodius si Milo, legatura lui Salustiu cu Terentia, optiunile stilistice diferite i-au opus unul celuilalt Totusi Salustiu datora in parte lui C'cero optiunea filosofica in favoarea Nou Academii Amandoi l-au detestat pe Catihna si s-au pronuntat impotriva incitarii plebei Salustiu semnaleaza ca, prin Cicero, un "om nou", a ajuns consul (Cat, 23, 6) fi consemneaza capcanele intinse acestuia de conspiratorii catihnieni Salustiu n-a acceptat sfaturile concrete ale lui Cicero in vederea scrierii istoriei, dar a retinut de la marele teoretician ideea ca trebuiau depasite gandirea si scriitura rudimentara a primilor istorici romani incat divortul intre ei n-a fost totai Pe buna dreptate se poate afirma ca atitudinea lui Salustiu fata de Cicero ilustreaza comportarea echivoca, chiar revolta fiului impotriva tatalui 18
Alcatuirea textului
In general macrosintaxa textului salustian este organizata in functie de centre de interes. Doua scene gigantice anima Bellum iugurthinum, monografia salus-tiana cea mai bine slefuita: una se afla la Roma, cealalta se situeaza in Africa. Efectele lor se echilibreaza cu grija. Chiar si in Catilina functioneaza doua paliere, intre care penduleaza discursul istoric, adica cel al conspiratorilor si cel al taberei republicane. Totodata am remarcat o anumita tendinta spre condensarea