g5h4hi

Aparitia fenomenului militar in spatiul romanesc

Arheologia este in masura astazi sa atace existenta principalelor etape ale procesului evolutiv al umanitatii si in spatiul etnogenetic romanesc de la inceputurile, databile cu cca 2 200 000 de ani in urma, pe baza resturilor fosile si a uneltelor-arme descoperite in Valea lui Grauceanu-Bugiulesti (comuna Tetoiu, jud. Valcea) roman la sfarsitul vechii epoci a pietrei cioplite (cca 10.000 i.e.n.) prin: resturi umane si animale, unelte-arme apartinand "culturii de prund" descoperite pe vaile Darjovului, Dambovnicului, Argesului, la Ciuperceni (Turnu Magurele), etc.; marturii ale "civilizatiei" musteriene, furnizate de pesterile de la Ohaba-Ponor; Cioclovina, Baia de Fier, Ripiceni-Izvor, Cheia, Nandru, etc.; urme ale locuirii permanente ale teraselor raurilor si, ca emotionante marturii ale unor inclinatii artistice legate de principala ocupatie - vanatoarea, picturile rupestre din pesterile de la Baia de Fier, Vaidei (jud. Gorj), Pescari (jud. Caras-Severin), Limanu (jud. Constanta), Cuciulat (jud. Sibiu) sau din defileele Polovragi si Sohodol.

Confruntarea permanenta a oamenilor cu lumea animalelor care le furniza cea mai mare parte a hranei si care reprezenta totodata principalul pericol, le-a stimulat continuu imaginatia in directia perfectionarii uneltelor-arme (pentru impuns, lovit, taiat si razuit), din piatra, lemn, os sau corn si a perfectionarii, prin repetare rituala, a unor tehnici si metode de vanatoare care, in epocile urmatoare, vor pune treptat bazele "artei militare" a oamenilor neolitici si a purtatorilor civilizatiei bronzului si fierului. Mostenite din practica vanatoarei, utilizarea terenului, indeosebi muntos si impadurit, arta deplasarii in ascuns, a mascarii, urmaririi, incercuirii, atragerii in ambuscada si a atacului prin surprindere, transmise din generatie in generatie, se vor preface in timp, ca o dovada in plus a continuitatii oamenilor locului, in procedee si principii tactice de lupta.


Tranzitia spre epoca pietrei slefuite (10.000 - 5.500 i.e.n.), marcand inceputul procesului de sedentarizare a comunitatilor umane prin trecerea de la stadiul de vanator si culegator ocazional la acela de recoltator, pescar "specializat" si crescator de animale a generat, o data cu aparitia unui surplus de produse, de unelte-arme diversificate, tipologic incluzand ca noutate propulsorul si arcul cu sageti si de obiecte de podoaba, de cult sau de marcare a importantei indivizilor (susceptibile de a fi insusite), ca noua forma de activitate umana, conflictele armate. Arheologic, pot fi sugerate primele ciocniri intercomunitare, in diferite zone ale spatiului romanesc si, cu certitudine identificat, "razboiul" local de la Schela Cladovei (Drobeta-Turnu Severin) unde un grup pradalnic a fost surprins in ambuscada si nimicit de arcasii localnici cu aproape 6.000 de ani i.e.n.

"Revolutia neolitica" (5.500-2.500/2.200 i.e.n.) infaptuita in cadrul marilor culturi Cris-Starcevo, Turdas-Vinca, Dudesti, Boian, Hamangia, Cucuteni, Gumelnita, etc., atesta deja existenta, ca indepartati inaintasi ai nostri in spatiul etnogenetic romanesc, a unor oameni harnici si priceputi care, in timp, invatasera sa prefaca stepele sau campurile mlastinoase si codrii seculari in ogoare, sa dea suflet lemnului, lutului si pietrei, sa supuna vietatile pamantului si forta apei, sa smulga muntelui metalele din care incep sa-si faureasca uneltele, podoabele si armele.

Perfectionarea uneltelor si armelor a atras dupa sine saltul demografic, extinderea terenurilor locuite si cultivate, o prima mare diviziune a muncii in secolele de trecere spre epoca metalelor (impartirea pe comunitati de agricultori si pastori, in functie de activitatea productiva dominanta), aparitia unor specializari in mestesugurile torsului si tesutului, olaritului, fauraritului si constructiilor, a cultului organizat si a diferentierii sociale, in conditiile pastrarii proprietatii colective asupra mijloacelor de productie, prin cresterea importantei categoriilor sacerdotale si razboinice, insarcinate de comunitatile care le intretineau cu organizarea muncii, a relatiilor cu lumea divinitatilor protectoare si a apararii. Asezarilor ridicate inca din epoca precedenta in locuri intarite natural (promontorii, insule, etc.) incep sa li se adauge elemente de fortificatie, santuri adanci de 6-8 metri, late de roman la 12 metri, valuri de pamant cu palisade ca la Magurele (Bucuresti), Radovanu (jud. Calarasi), Vidra (jud.Giurgiu); in paralel apar si incinte fortificate de refugiu, ca aceea de la Magurele - "Movila Filipescu", prefatand viitoarele acropole.

Cu patru milenii in urma prin cimentarea tuturor trasaturilor populatiei pe care preistoria le-a vazut zamislindu-se in spatiul carpato-balcano-pontic, odata cu trecerea la epoca bronzului (2200/2000 - 1200/1150 i.e.n.), a marilor culturi cu inventar complex de unelte si arme din metal (Glina, Monteoru, Wietenberg, Otomani, Garla Mare, Noua, etc.), s-a afirmat, ca purtator al unei civilizatii unitare, marele grup etnic al primilor nostri stramosi directi pe care istoria scrisa i-a consemnat sub numele de traci.

Ei sunt aceia care, prin cele peste 100 de neamuri atestate de poemele homerice, de literatura greaca sau de "parintele istoriei" , Herodot, ne confera dreptul sa afirmam ca in acest pamant, scaldat de valurile Dunarii si ale Marii Negre, vegheat de "coroana" Muntilor Carpati, avem - potrivit expresiei lui Nicolae Iorga - cel putin "radacini de patru ori milenare; aceasta este mandria si aceasta este puterea noastra!". Sunt cuvinte care ilustreaza o realitate subliniata de numerosi oameni de stiinta ai veacului nostru - aceea ca "poporul roman este cel mai frumos exemplu istoric de continuitate a neamului; intr-adevar acesta este unul din cele mai vechi popoare din Europa /"/ fie ca este vorba de traci /"/, de geti sau de daci, locuitorii pamantului romanesc au ramas aceiasi din epoca neolitica - era pietrei slefuite - pana in zilele noastre, sustinand astfel, printr-un exemplu poate unic in istoria lumii, continuitatea unui neam".

Semintia "cea mai numeroasa"

In spatiul tracic al mileniului al II-lea i.e.n., rezultatele sapaturilor arheologice atesta o civilizatie agropastorala in permanent contact cu lumea helladica si miceniana, o societate sedentara, pasnica, divizand soarele care da viata rodului, dezvoltand diferite tehnici mestesugaresti pe care, de la agricultorii si pastorii traci, taranii agricultori si pastori romani aveau sa le treaca peste hotarele timpului pana in zilele noastre, practicand in forme specifice autohtone torsul si tesutul, pielaritul si cojocaritul, prelucrarea lemnului, pietrei, metalelor, arta imblanzirii fortei apei in folosul omului etc.

Numeroase, cu o aristocratie puternica, a carei mandrie razboinica si vitejie transpar din poemele homerice, comunitatile epocii "bronzului tracic" se caracterizeaza arheologic prin asezari cu inventar bogat in unelte, cuptoare de topit metale, podoabe, ceramica si arme, indeosebi arme de bronz, care incep sa prevaleze prastiilor, sulitelor, maciucilor de lemn si topoarelor de piatra: lanci, spade (unelte importate din lumea miceniana), buzdugane, topoare cu gaura de inmanusare transversala (cu disc spre sfarsitul epocii) sau plate, "cu aripioare", cu gaura de inmanusare longitudinala (celt), arcuri cu sageti, alaturi de un echipament defensiv specific, din placi de bronz (aparatori de brat, coifuri, armuri). Descoperirea unor resturi fosile si piese de harnasament sau a unor care de lupta, atesta adoptarea de catre razboinicii traci a calului, animal care, pana tarziu in evul mediu romanesc, avea sa confere ostirilor acestui pamant o mobilitate, capacitate de manevra si putere de izbire uimitoare, modeland tactica si principiile specifice ale apararii strategice.

Bogate, asezarile tracilor au cautat adapostul apelor si pantelor abrupte sau al zonelor mlastinoase ca la Bogdanesti, Valea Seaca, Mandrisca, Racaciuni (jud. Bacau), Repedea (jud. Vrancea), comunitatile investind, in acelasi timp, un efort considerabil in lucrari de aparare. Reprezentative pentru o epoca in care fortificatiile se generalizeaza, sunt descoperirile de la Gornea, Stanca Liubcovei (jud. Caras-Severin), Crivat (jud. Calarasi), Scarisoara (jud. Giurgiu), Andrid, Carei, Pir (jud. Satu Mare), Girisul de Cris, Otomani, Vasad (jud. Bihor), Gilau (jud. Cluj) etc., atestand saparea unor santuri, adesea succesive, de dimensiuni impresionante (6-8 m adancime, 20-30 m latime) si ridicarea unor valuri de pamant prevazute cu palisade, intarite uneori cu blocuri de piatra (Brad, jud. Bacau; Fitionesti, jud. Vrancea; Sarata Monteoru, jud.Buzau). Sporite, in conditiile in care spatiul carpato-balcano-pontic incepe sa fie amenintat de valuri succesive de migratie dinspre stepele nord-pontice, Marea Baltica sau occidentul Europei, eforturile in vederea fortificarii asezarilor comunitatilor stabile trace, oglindesc si ele, in chiar diversitatea de forme intalnite pe teren, unitatea civilizatiei "bronzului tracic".

Trecerea la Hallstatt, prima varsta a fierului (cca. 1200/1150 - 600/450 i.e.n.) nu a facut decat sa accentueze aceasta omogenizare culturala prin topirea, in primele secole ale mileniului I i.e.n., a tuturor particularitatilor regionale ale culturii bronzului intr-o noua unitate, superioara - cultura hallstattiana "Basarabi" (sec.VIII-VI i.e.n.). Aceleasi trasaturi fizice, aceeasi limba, acelasi port, acelasi mod de viata se intalneau de la Dunarea mijlocie la varsarea Bugului in Marea Azov, din Carpatii Padurosi in Macedonia, Illiria si la Marea Egee, ba chiar si dincolo de Hellespont, la ramura dislocata in Asia Mica (Bithynia, Misia, Frigia, Lydia, Troada, etc.). "Obiceiuri au cam aceleasi toti", observa Herodot, la aceasta semintie considerata "cea mai numeroasa" dupa aceea "a inzilor" si care, sub o conducere unitara, ar fi fost "de neinfrant si cu mult mai puternici decat toate semintiile pamantului". Despre vitejia lor, mandria si priceperea militara a conducatorilor lor - elogiati in poemele homerice pentru faptele savarsite in razboiul troian - circulau legende, insusi Ulysses ajungand, potrivit Iliadei, sa-i invidieze pe regii traci pentru bogatia echipamentului si pentru caii lor "frumosi cum nu au mai vazut vreodata".