i4u8ut
Numerosi scriitori latini au proclamat cu mandrie ostentativa eternitatea Romei: Vergiliu si Horatiu, dar si multi altii, inclusiv din vremea crepusculului Imperiului roman, precum Claudian, AmififfTRutilius Namatianus, chiar poetul crestin Prudentius. intr-adevar, Roma numara trei milenii de existenta. Dupa ce in primele secole, ale Imperiului a functionat ca o gigantica metropola, pentru standardele antichitatii, fiind populata de aproape un milion de locuitori, Roma si-a restrans populatia si complexa activitate politica, economica si culturala, spre sfarsitul antichitatii. Chiar daca si-a pastrat un prestigiu incontestabil, cel putin pana in secolul al Vll-lea d.C. Dupa o relativa eclipsa, marcata insa de stralucirea Romei medievale si renascentiste, ea a beneficiat de o fascinanta existenta plurivalenta, in dare farmecul monumentelor antice si ale orasului medieval si postmedieval se imbina cu frumusetile unei marete capitale moderne. Vraja captivanta alterneaza cu hibe si vicii, in felul lor de asemenea fascinante. De aceea un savant milanez spunea ca Roma este un oras periculos! Farmecul exercitat de activitatile febrile, dar si al unei anumite tolerante, care uneori implica indolenta, asigura Romei o capacitate de seductie unica in lume, imortalizata de exemplu in magnificul film al celui definit ca „ii maestro", regretatul Federico Fellini, consacrat orasului Roma. Desigur, in cele ce urmeaza ne vom concentra indeosebi asupra Romei antice si uriasului imperiu, pe care si l-a faurit in virtutea unui adevarat miracol.
Cu alte prilejuri, l-am desemnat ca miracolul roman. Fara indoiala, un miracol, care poate fi explicat.
Unitatea spirituala greco-romana
Dezvoltarea Romei, cel putin in antichitate, a fost strans corelata lumii grecesti, Greciei insasi si intregului spatiu lingvistic si cultural elenofon. Horatiu nu a fost singurul autor latin care sa afirme ca Grecia cucerita si-ar fi cucerit invingatorul. in realitate, complexele raporturi tesute intre Roma si lumea ei, pe de o parte, si spatiul elenofon pe de alta reliefeaza similitudini, fie ele si partiale, intre meleagurile latine si cele grecesti. Contactele intre Grecia si Roma au sfarsit prin a determina bilingvism si hicui-turalism. Foarte multi romani vorbeau limba greaca si un numar destul de important de elenofoni a putut sa se exprime si in latineste. Se pot propune analogii intre acest statut al societatilor antice si situatii ivite in timpuri mai apropiate de al nostru. Astfel, franceza reprezenta limba de cultura in care se exprimau flamanzii din Flandra veacurilor anterioare secolului XX. Marturiile aflate in manastirile din Bruges sunt elocvente in acest sens. Iar in Norvegia secolului al XIX-lea, daneza a constituit multa vreme limba de cultura prin excelenta. Chiar in Romania aceluiasi veac, intelectualii au fost bilingvi: uneori se exprimau mai usor in franceza decat in romana. Fara indoiala, orice comparatie schioapata. De altfel, Horatiu se insela. Cultura si civilizatia romane nu au receptat mecanic si pasiv zestrea culturii elenice. Receptorul a reactionat activ, specific, particularizant, la mesajul emitatorului grec.

Dar problema originalitatii culturii romane este adesea fals pusa. Ca sa nu ne mai referim la particularitatea istoriei romane, atat de diferita de cea a istoriei lumii eleno-fone. Reactia caracteristica romana, ca si afinitatile intre Grecia si Roma, s-au intemeiat pe o autentica unitate spirituala, mentala, culturala, chiar politica, a civilizatiei mediteraneene greco-romane. Caci nu putem implica intreaga zona a Mediteranei, unde au fiintat mai multe civilizatii specifice, cum ar fi cele iberica, feniciano-cartagineza, egipteana, mai cu seama celtica. Aceasta din urma s-a intins din Marea Nordului pana in Asia Miga'si a prezentat de asemenea filiatii cu civilizatia Romei. Ne referim, desigur, la unitatea lingvistica italo-celtica, insa si la institutii similare, cum ar fi cele pendinte de sistemul „clientelei", la care, in cazul gallo-celtilor, se referea Caesar in Razboiul gallic.
Totusi, in ce priveste romanii si grecii, se pot constata marci, trasaturi comune, de importanta cardinala, care au caracterizat utilajul mental si chiar dezvoltarea unui anumit tip de civilizatie. Acest tip de civilizatie s-a bazat, in sensibila masura, pe sistemul orasului-stat: polis, la greci (initial, chiar ptolis), si ciuitas, la romani. Desigur, polis si ciuitas nu au fost perfect echivalente, izomorfe, cum se spune. Dar diferentele dintre ele nu s-au reliefat ca foarte relevante. Desi, fireste, grecii au fost mai individualisti decat romanii. Se afla in cauza un oras-stat pentru care fusesera „croite" institutii specifice. Satele nu constituiau decat un hinderland, dominat de orasul de care depindeau. Institutiile Romei au fost create pentru un asemenea oras-stat. Criza Republicii si, ulterior, chiar cea a Imperiului, au fost generate partial tocmai de incapacitatea institutiilor orasului-stat de a se adapta la dimensiunile si necesitatile teritoriului imens stapanit de Roma. in vreme ce, in Orient, orasele fusesera integrate unui ansamblu de mari dimensiuni, unde prevala un despot atotputernic. Pe cand in Occidentul preroman nu au luat nastere decat centre opidane, sate importante relativ solid fortificate. Din institutiile orasului-stat decurgea si cultul libertatilor cetatenesti. Desi adesea cetatenii au fost minoritari in propriul oras-stat. Ei erau insa animati de un puternic patriotism. In definitiv atat romanii, cat si grecii au constituit adevarate natiuni, atasate de centrul lor politic. Doar iudeii si, poate, egiptenii, eventual persii, incepand din secolul al III-lea d.C, ar fi putut revendica calitatea de natiuni, in exteriorul teritoriilor romanilor si grecilor. In timp ce in Orient indeobste oamenii erau atasati numai monarhului-despot local.
Pe de alta parte, atat grecii, cat si romanii atestau un anumit antropocentrism. Omul reprezenta masura tuturor lucrurilor la greci, ca si la Roma. De unde deriva o atitudine demna fata de zei. Cum a aratat candva Nicolae Iorga, in Orient situatia raporturilor dintre oameni si zeitati se prezenta diferit. intrucat omul era sclavul umil al divinitatilor. in general, unitatea spirituala greco-romana presupunea cultul demnitatii umane. Ca si simtul masurii, chiar al simetriei si al ordinii lucide. in zonele greco-romane s-a acordat un pret deosebit educatiei, paideia, cum o denumeau grecii. Desigur, la greci, aceasta educatie a fost mai sportiva, mai dezinteresata, cu toate ca, la Sparta, ea implicase o componenta cetateneasca pregnanta. La romani, educatia s-a invederat initial exclusiv civica, „interesata" si deloc sportiva. Ea nu a devenit sportiva decat sub influenta grecilor1. Totusi foarte relevatoare s-a invederat dezvoltarea armonioasa, fizica si psihica, Kalokagathia, cum o defineau grecii. Iar romanii preconizau „o minte sanatoasa intr-un trup sanatos", mens sana in corpore sano. Morala si moralizarea decurgeau de asemenea dintr-un astfel de tip de utilaj mental. Incontestabil, la Roma, ele s-au manifestat mai staruitor decat in spatiul cultural-politic elenic. Religiile orientale au respins in general morala cumpatata, ponderata. Dimpotriva, la greci si la romani a tins sa se ilustreze repulsia fata de cruzimea excesiva, ca si ostilitatea fata de dezechilibrarea, disproportia manifestate in relatiile interumane si in legaturile cu zeii. Cel putin pana in momentul expansiunii cultelor religioase orientale si a atitudinilor dependente de acestea. Totodata, atat la greci, cat si la romani, s-a manifestat, in vocabularul limbilor vorbite si scrise de ei, o relativa aversiune fata ienotiunile si de vocabulele abstracte. Fenomenul abstractizarii si alcatuirii metalimbajelor, a categoriilor de lexic specializate, se va dezvolta la sfarsitul antichitatii si mai ales ulterior.
in privinta comportarii fata de „celalalt", de strain, unitatea spirituala greco-romana a functionat mai putin coerent. Termenul care il indica era acelasi, de altfel de origine greaca: „barbar", barbaros, la eleni, barbarus, la romani. Pentru eleni, un „barbar" era un ins care se exprima intr-un idiom ininteligibil, eventual ca un balbait. De altfel, insusi Plaut considera ca a traduce in latineste echivaleaza cu a talmaci intr-un limbaj „barbar", barbare (Asin., v. 11). Iar Cato cel Batran, manios, reliefeaza ca grecii afirma cu tarie despre „noi"; adica despre romani, ca „suntem barbari", nos diciitant bar-baros esse. incat grecii declarau ritos „cine nu este elen este barbar", pas me hellen barbaros esti. Ulterior au trebuit sa adauge „cine nu este grec si roman (kai romaios) este barbar". incat delimitarea de barbar, de strain, a ajuns sa circumscrie comunitatea greco-romana. Totusi, la greci, „barbar" a statuat indeobste o atitudine sau cel putin o cono-tatie dispretuitoare. Dimpotriva, romanii s-au straduit sa-i integreze in comunitatea lor pe „ceilalti", pe „barbari". Diferenta dintre conduita de respingere a „celuilalt" a grecilor si comportarea integratoare a romanilor a fost clar subliniata de imparatul Claudiu si de catre Tacit (An., 11, 24, 2-5). In vremea Imperiului, romanii manifesta curiozitate, interes impregnat de gustul exoticului sau exotismului pentru „celalalt", pentru „barbar". De altfel, in perioada triumfului crestinismului, pentru adeptul Dreptei Credinte „celalalt", strainul, devine paganul. „Barbarul", daca se crestina, nu mai era strain. Iar paganii, care se autodefineau ca „helenii", hoi Hellenes, considerau straini pe crestini. Oricum, disocierea de „barbar" a constituit, pana in secolul al IV-lea d.C, o marca definitorie a unitatii spirituale greco-romane.
De aceea, mai cu seama dupa ce Roma a devenit cea mai mare putere politica in Italia, diverse genealogii, legende si scrieri literare, elenice si latine, acrediteaza ideea ca grecii si romanii se inrudeau intre ei, ca aveau acelasi sange, ca erau cel putin veri. Acelasi Cato cel Batran care blama pe greci pentru ca ii considerau pe romani ca „barbari" consemneaza ipoteza ca sabinii, adica stramosii acestui scriitor, ar descinde din grecii spartani (Orig., fragmentele 6; 50-51). De fapt, Cato se opunea doar Greciei elenistico-orientalizante, si nu vechii Elade clasice. in sfarsit, grecii arcadieni ai lui Evandru au fost treptat proclamati ca strabuni ai romanilor, alaturi de latini, troieni, sabini si etrusci. De altfel, incepand din secolul al III-lea i.C, contactele intre culturile, limbile si civilizatiile elenica si romana s-au intensificat considerabil. Initial religia romana nu avusese un caracter antropomorf. Sub incidenta acestor contacte si a interactiunilor pendinte de acestea religia romana a asumat caracterul antropomorf. A rezultat o mitologie mixta, greco-romana, favorizata si de faptul ca romanii nici nu posedasera o mitologie proprie, ci doar o mitistorie, mitizare partiala a perceptiei pe care ei si-o faurisera despre inceputurile, „primordiile", primordia, istoriei sau mai degraba protoistoriei lor. Se pare ca Etruria servise ca punct de plecare al acestui amestec de credinte greco-romane, preluat si difuzat in peninsula de italioti. in orice caz au devenit perfect echivalenti Iupiter si Zeus, Iunona si Hera, Neptun si Poseidon. in schimb, Marte era un zeu roman mai complex decat crudul Ares al grecilor. De altminteri, istoriografia latina a debutat cu opere literare scrise in greceste. Nu numai din pricina caracterului rudimentar al limbii prozei latine, ci si din cauza nazuintei primilor istorici romani de actiona asupra ideilor publicului mediteranean, prin excelenta elenofon, de a combate propaganda procartagineza intreprinsa de anumiti istoriografi greci din Sicilia. in orice caz s-au intensificat relatiile cu civilizatiile elenistice, organic sintetizante, dar fundate pe marcile comune spiritualitatii greco-romane, mai sus mentionate. Procesul de intensificare a raporturilor dintre Grecia si Roma coincidea, de altminteri, cu expansiunea a ceea ce s-a definit drept „cresterea organica a Romei"r in fond, cu accelerarea cuceririi meleagurilor Mediteranei de catre puterea romana. Dupa opinia noastra, la sursa acestui fenomen de expansiune intensa, accelerata, a puterii romane se aflau doua cauze fundamentale: 1) integrarea abila, cu adevarat iscusita, a altor popoare, semnalata in textul lui Tacit, mai sus consemnat (romanii nu au obligat pe invinsii lor, pe alte popoare in general, sa le devina aliati si subordonati, ca ulterior sa se romanizeze ori sa se incorporeze imperiului construit de ei; dar toleranta acordata lor dupa ce ii biruisera, avantajele conferite lor, indeosebi elitelor locale, dupa izbanda, i-a atras si i-a determinat sa devina romani, sa accepte suprematia Romei, obiceiurile, mentalitatea, comportamentul pe care il promova ea; s-a procedat astfel cu plebeii, apoi cu latinii, italicii si, in cele din urma, cu provincialii); 2) tenacitatea obstinata, indestructibila, de care romanii au dat dovada in conflictele militare si indeosebi in politica lor externa. Adesea armatele romane au fost grav infrante in batalii si in razboaie purtate impotriva altor semintii. I-au invins, practic i-au zdrobit, gallii senoni, sabinii, samnitii si cartaginezii. Iar Orientul elenistic s-a aflat de mai multe ori in pragul unei victorii rasunatoare de repurtat asupra romanilor. insa romanii, dupa infrangeri, si-au strans randurile, s-au repliat asupra resurselor lor, pe care le-au mobilizat fara sa crute nici un efort, si si-au luat revansa. Au sfarsit prin a repurta o victorie finala, decisiva, asupra vrajmasilor. Desigur, factorul demografic a cantarit totdeauna greu: romanii si aliatii lor erau nu numai tenaci, obstinati, ci si numerosi.
In secolul I i.C, aproape toti orasenii Romei vorbeau greceste, iar in veacul urmator a survenit o masiva emigratie greco-orientala in capitala Imperiului. Istoricii greci scriu frecvent despre istoria Romei, incat, pentru cunoasterea civilizatiei romane, izvoarele elenice se invedereaza tot atat de importante ca sursele latine. Ei abordeaza toate aspectele vietii romane. Dar s-a produs si fenomenul invers: scriitorii latinofoni se refera adesea la greci, la istoria institutiilor si culturii acestora. Noi cunoastem filosofia greaca antica in parte datorita unor texte, prin excelenta fragmentare, dar redactate in limba latina. Practic, Imperiul Romei a fost bicefal. Si nu numai din punct de vedere cultural-lingvistic. Romanii i-au investit pe greci ca stapani ai jumatatii estice a Imperiului. De altfel au esuat tentativele de romanizare intreprinse, prin intermediul implantarii unor colonii latinofone, in Macedonia si chiar in Asia Mica. Desi au lasat anumite urme in zonele respective. incepand de la Balcani spre sud si spre est, Imperiul roman a fost ferm elenofon. in cele din urma, in 395 d.C, pe baza unor precedente semnificative, Imperiul roman s-a scindat.
Trebuie mentionat ca imparati romani ca Marcus Aurelius si Iulian au scris in greceste, in vreme ce scriitori de obarsie elenofona, ca Amian si Claudian, au alcatuit valoroase opere literare in limba latina. incat unitatea spirituala greco-romana a continuat sa functioneze pana la sfarsitul secolului al V-lea d.C. si de fapt pana la inceputul veacului al VTf-lea. Adica dincolo de 529 d.C, data conventionala a sfarsitului antichitatii. Ceea ce nu inseamna ca nu se pot constata particularitati relevante ale romanilor si ale grecilor in interiorul acestei unitati. Partial le-am semnalaTmai sus. Marcile specifice civilizatiei romane vor rezulta insa, nadajduim, si din subcapitolul urmator.
Mentalitatile romane
Incontestabil, Roma antica si romanii au dispus de un mental colectiv specific, partial intemeiat pe unitatea spirituala mai sus infatisata. La Roma, ca pretutindeni, mentalitatea presupune in primul rand un ansamblu de reprezentari, comune grupului etnic in cauza, un dat comun al acestuia. Dupa opinia noastra, o mentalitate, ca dat colectiv, implica o trama, o tesatura de referinte implicite, chiar un fel de nebuloasa, mai degraba decat un sistem. S-a sustinut, cu judiciozitate, ca istoria mentalitatilor echivaleaza fata de istoria ideilor cu tot ceea ce constituie istoria culturii materiale fata de istoria economica. Mentalitatile presupun deci un domeniu mai vast si mai putin structurat decat ideile, doctrinele si istoria lor. In ultima instanta, mentalitatea opereaza ca un succedaneu popular a ceea ce germanii definesc ca „Weltanschauung". Mentalitatea se modifica foarte lent. Notabil de stabil se reliefeaza ceea ce adesea se defineste ca utilaj mental sau ca manunchi de obiecte nodale mentale, in care se incorporeaza esenta modalitatilor de gandire si a cadrelor logice, a elementelor cheie ale viziunii asupra lumii, ilustrate de catre vocabularul si sintaxa limbii, de perceptia spatiului si timpului, a naturii, societatii, divinitatii, nevoilor oamenilor, de miturile si cliseele de gandire, de imaginarea vietii, a mortii si a dragostei. Fireste, anumite elemente ale utilajului mental au evoluat in cursul istoriei Romei antice. De altfel, mentalitatile se exprima in conglomeratul de valori, indeosebi in valorile-cheie sau in ceea ce noi am definit, in mai multe randuri, ca metavalori2.
La Roma, ca si la alte popoare si civilizatii, mentalitatile au purtat asupra a doua nivele. Ne referim la un nivel oarecum de suprafata, supus, prin urmare, mai bine mutatiilor, si la un nivel de profunzime, tradus in parte de utilajul mental si pendinte de subconstientul colectiv, desi romanii sfarseau prin a-i constientiza adesea marcile, trasaturile caracteristice. Am putea oare defini aceste marci ca mentaleme? Dupa modelul oferit de foneme, morfeme, semanteme, stileme, poeteme? In orice caz aceste trasaturi stabile, adanc implantate in subconstientul colectiv al romanilor si susceptibile de a le directiona comportamentul, perceperea lumii si a propriei actiuni, in ultima instanta valorile, sunt destul de numeroase. Ele schiteaza un ansamblu relational (in care se insereaza indivizii Romei), mobilizator al unor restrictii, a caror inraurire este frecvent nonconstienta, insa foarte eficace. In acest mod a luat nastere ceea ce teoreticianul francez Alex Mucchielli califica drept „personalitatea de baza", alcatuita din credinte comune grupului uman in cauza, adica, din punctul nostru de vedere, cel al romanilor. Se configura astfel ceea ce noi am denumi ca infrastructura mentala.
Ne referim, in primul rand, la.pragmatism, la spiritul practic roman, la tendinta lati-nofonilor de a evalua totul in virtutea eficientei, rezultatelor palpabile, dobandite in existenta cotidiana, dar si in viata politico-sociala si culturala3. Acest pragmatism a fost atat de pregnant dezvoltat in Roma antica, incat Cicero deplangea manifestarea lui. Grecii, arata marele umanist roman, au dezvoltat geometria, matematicile in general, pe cand romanii osteneau sa masoare suprafete de teren si sa elaboreze tot felul de calcule practice. Chiar si arta oratorica a romanilor comportase, la debuturile sale, vocatii pragmatice, in ce priveste viata polijiea si in functie de pragmatism, romanii excelau in faurirea unor noi institutii (Tuse., 1, 2-5).
intr-adevar pragmatismul a determinat interesul vadit de catre romani fata de institutii, in aceeasi masura ca si alte doua marci ale subconstientului lor colectiv, adica formalismul si constructivismul. intrucat romanii au venerat formele. Ei au trudit intotdeauna sa construiasca forme noi, arhitecturale, politice si chiar institutionale. Cele patru forme de adunari ale poporului s-au adaugat una alteia, in cursul istoriei lor, spre a exprima vointa multimii. Acumularea acestor adunari, care functionau in paralel, a demonstrat elocvent modul de actiune al formalismului. incat Roma antica nu a suprimat vechile institutii cand a faurit altele noi, ci le-a pastrat, chiar atunci cand ele pierdusera orice insemnatate autentica, alaturi de structurile recent statuate. Desfiintarea formala a dictaturii in 43 i.C. a constituit, practic, o exceptie in istoria Romei antice. Totodata romanii au fost un popor de constructori destoinici, in materie de arhitectura si drept, dar si in alte domenii. Marturiile antice demonstreaza faptul ca romanii constientizau constructivismul lor, de care erau foarte mandri.
Concomitent, romanii indrageau riturile. Respectau fervent riturile atat in viata cotidiana, cat si in cea religioasa. Ritualismul prevala nu doar in viata religioasa a romanilor, ci si in cea politico-institutionala, si marca in profunziume resorturile lor mentale. Pe de alta parte religia romana necrestina se invedera a fi contractuala, am spune mai degraba contractuali sta. Deoarece in reprezentarea zeilor traditionali f, in relatiile stabilite cu ei romanii aplicau principiul ,.dau ca sa-mi dai", do ut des. De aceea romanii se dovedeau a fi in acelasi timp un popor religios si nonreligios. Orice act uman implica o compozanta sacra. Dar, cel putin pana in momentul expansiunii masive a cultelor orientale si al triumfului crestinismului, nu se exprima fervoare mistica, o adevarata comuniune cu divinitatea. in Roma antica, multa vreme nu s-a pus in opera identificarea cu zeii. Se privilegia un contract intre om si zeitate, care prescria autonomia acestor doua entitati, fiecare actionand de sine statator si omologand contactul dintre ele numai in cadrul acestui contract. Daca zeul nu acorda omului ceea ce el ii solicita, daca asadar el nu isi respecta contractul, omul il parasea si, eventual, se adresa altei divinitati. Deci romanii practicau contractualismul.
De aici decurgea, in chip firesc, si antropocentrismul, pe care romanii il aveau in comun cu grecii. Astfel cum am aratat in subcapitolul anterior. Sprijinul zeilor, reclamat adesea de oameni, precum am semnalat mai sus, se realiza prin intermediul modificator, responsabil, in fond decisiv, al muritorilor. Aceasta trasatura esentiala a mentalului colectiv roman nu a pierdut teren la Roma nici chiar in vremea cand misticismul oriental a patruns destul de adanc in mentalitatea romanilor.
Toate aceste infrastructuri mentale (ori mentaleme?), pragmatismul, formalismul, constructivismul, ritualismul, contractualismul si antropocentrismul, s-au sustinut reciproc. Chiar daca, de pilda, intre pragmatism si ritualism s-au manifestat anumite tensiuni, o relativa incompatibilitate, fertile insa in efecte bogate, in multiple reverberatii.
Sensibil mai mobile, mai supuse mutatiilor revelatoare, au fost valorile-cheie sau metavalorile. La inceputurile Romei, cand ea era un „pre-oras", prae-urbs, sau un „oras", o urbs gentilica, s-au constituit succesiv doua structuri mentale de „pre-Cetate", prae-ciuitas. in cadrul acestor structuri mentale, perceptia lumii, a Cetatii si a altor popoare, ca si a anumitor detalii referitoare la viata cotidiana, s-au oranduit progresiv in autentice macrosisteme supuse evolutiei. Aceste macrosistemee-raii focalizate si se exprimau in „lealitate" sau „buna credinta", fides, si in „pietate", pietas. Fides a sfarsit prin a omologa indatoririle constiincios puse in opera in timp de pace si de razboi, lealitatea fata de prieteni si de patrie, pe cand pietas determina indeplinirea obligatiilor religioase, dar si a celor familiare, patriotice, adoptate fata de alti romani. Istoricul Titus Livius ilustreaza formarea lenta a mentalului roman arhaic si faptul ca regalitatea si constrangerile impuse de ea fusesera inerente, de fapt inevitabile. Dar ulterior el observa (2, 1, 4-6) ca Roma devenise o „Cetate", ciuitas, marcata de o identitate .specifica. S-au dezvoltat dragostea, caritas, si pretuirea solului patriei si a familiei, care gradual au unit strans intre ele sufletele cetatenilor. Dupa alungarea regilor etrusci, Roma s-a comportat ca un „oras", urbs, a gintilor. insa, dupa 367-366 i.C, cand au fost destabilizate tiparele gentilice si plebea a obtinut accesul la consulat, Roma s-a convertit intr-o urbs timocratica, prin urmare axata pe o aristocratie de avere, si nu atat de sange. Diverselor forme de urbs le corespunde ca structura politica res publica, adica „lucrul public" ori „lucrul care apartine poporului", in definitiv organizarea poporului, statul inchipuit ca bun public. „Lucrul public este lucrul poporului", res publica est res po-puli, va exclama Cicero (Rep., l, 41). Altfel formulat, dupa 509 si mai cu seama dupa 451 i.C, acest stat era o republica, „un stat liber", libera res publica.
Valorile-cheie sau metavalorile au continuat sa fie fides si pietas, dar li s-a adaugat ..libertatea", lihertas. Aceasta ultima metavaloare incorpora oroarea fata de puterea personala, care ar fi putut conduce la restaurarea regalitatii, dar si posibilitatea acordau! cetateanului de a se exprima fara ingradiri. indeosebi libertas presupunea garantia acordata cetatenilor de a fi egali intre ei in fata legii, prin excelenta in materie de drept privat, .si putinta conferita lor de a face apel la hotararile adunarilor populare, ca suprema instanta de apel, cand justitia i-ar fi condamnat la pedepse grele, inclusiv la cea capitala. De altfel, Salustiu a propus o veritabila interdependenta intre ciuitas si libertas (C, 7, 3). Niacrosistemul axiologic generat de aceasta interactiune cuprindea valori ca ..spiritul econom", parcimonia, „decenta", pudicitia, „ordinea clara", chiar „cristalina", lucidus ordo, „emulatia", spiritul competitiv, am spune concurential, certamen, si disciplina. Ulterior s-a adaugat „demnitatea", dignitas, valoare a tuturor cetatenilor, dar mai ales a fruntasilor republicii, care aspirau sa-si apere prestigiul, pozitia sociala, deci imaginea, in confruntarea cu rivalii si inamicii lor personali. Si „prietenia", amicitia, a devenit o valoare importanta. Cel putin pana la Cicero si la Seneca, amicitia nu a desemnat comu niune spirituala, afectiune spirituala, ci a conotat acord socio-politic, alianta intre unii cetateni, intemeiata pe un interes comun. Sau colaborare cu ocazia desfasurarilor politice sau a unor procese, a unor imprejurari sociale. „Prietenii", amici, erau colaboratori, pe termen limitat, aliati. Astfel s-a configurat un depozit axiologic sacru, un patrimoniu comun de valori. Astfel a luat nastere cu adevarat natiunea romana.
Totusi structurile mentale si valorile au evoluat destul de spectaculos. Din punct de vedere teritorial, statul roman a devenit un „imperiu", imperium, inca din secolul al II-lea i.C. (Cic, Cat., 2,19; 3,26 etc). Initial imperium denota exclusiv puterea speciala, indeosebi militara, dar conotand si o relatie speciala cu zei, exercitata de consuli, pretori, dictatorii republicani si fostii consuli sau pretori, care guvernau provinciile, teritoriile cucerite de Roma. Adica imperium a ilustrat toate meleagurile unde functiona puterea magistratilor romani si a fostilor demnitari. De la sensul institutional s-a ajuns la cel geografic. Dar, dupa profunda criza care a afeetaCvn secolul I i.C, mecanismele politice si mentale, imperium s-a convertit si in structura sociala, careia i-a corespuns pe plan politic, din 27 i.C, „principatul'", principatus. Teoretic, din punct de vedere strict juridic, pana in secolul al V-lea d.C. statul roman a ramas o republica, dar, in realitate, multa vreme el a fost carmuit de un „principe", princeps, personaj providential, caruia poporul si senatul romanilor ii transferau cele mai multe puteri ale lor. De fado, principele se comporta ca un monarh absolut si ca un fel de dictator, camuflat in cetatean roman. Desigur, mentalitatile evolueaza mai incet- decat structurile politice. Primii principi, in special August si Tiberiu, au incercat sa mentina si chiar sa potenteze vechile valori, cu toate ca poporul roman isi pierduse libertatea. Totusi, intre Principatele lui Nero (54-68 d.C.) si Hadrian (117 d.C. -l38 d.C.) s-a impus o noua structura mentala, anticetatea, anticiuitas, s-au transformat in valori-cheie sau metava-lori „rolul",persona, si „demnitatea", dignitas. Persona a desemnat, mai ales la origine, „masca" si prin excelenta rolul bine implinit in activitatea profesionala si in viata socio-politica (Tac, D., 10, 6; Arr., Epict., Diss., 1, 2; 25-28 etc). Dignitas a constat in special in salvgardarea propriului „statut" sau „stare", status. Libertatea se limita deci la prezervarea' aceluiasi status, a vietii cetatenilor si, cel mult, la motivatie, la intelegerea rolului atribuit cetatenilor de un principe investit cu auctoritas superioara. Altfel enuntat, cu ..o capacitate de a creste si de a fac? sa credea" cu ..influenta", „prestigiu".
Dupa 285 d.C, seful statului. imparatul, w va afla in fruntea unei birocratii stufoase. El devine sacrosanct, este oficial proclamat „stapan", dominus. Anumite inscriptii inlocuiesc, in titulatura imperiala, „imparat cezar", imperator Caesar, cu „stapanul nostru Flavian", dominus noster Flauius. Sau asociaza in formula imperiala ambele sintagme. Pentru ca, la Roma, „domneste" o dinastie, care se proclama a doua familie flaviana. Imperium-ixhu ii corespunde asadar, ca structura politica, „dominatul", dominatus. Pana spre 378 d.C se impun ca noi valori-cheie sau metavalori ..respectul". obsequium, fata de ordinea sociala, acum incremenita, si fata de dominus, in definitiv, supunerea totala, si „sfintenia", sanctitudo, caracterul sacru. Totul este sacru in jurul imparatului - dominus: palatul (sacrum palatium), dormitorul (sacrum cubiculum), consiliul sau consistoriul autocratului Asacrum consistorium). Chiar imparatii crestini sunt investiti cu o „maiestate secunda", maiestas secunda, cea dintai fiind cea acordata lui Dumnezeu.
Cetatea si anticetatea
„Cetatea", ciuitas, conota apartenenta la un oras-stat, patria si familia comuna a tuturor cetatenilor, solidari intre ei. Istoricul Salustiu, ca sa dea seama de evolutia Romei initiale, de primordia, delimiteaza patru faze de evolutie, atestate de patru termeni: „multimea", multitudo, inaintea fauririi zidului de incinta al Romei, de fapt in vremea lui Romulus si poate chiar a emigrantilor veniti din Troia (C, 6, 2), „comunitatea" sau „lucrul", res, mai tarziu, sub regii latino-sabini (C, 6, 3), „lucrul public',' adica statul, res publica (ibid.), in timpul regalitatii etrusce (C, 6, 7), si, in ultima instanta, „cetatea", ciuitas, ilustrativa pentru secventa istorica a Republicii. Practic niciodata Salustiu nu va utiliza cuvantul ciuitas pentru regalitate: il rezerva exclusiv pentru republica. „Cetatea", ciuitas, a functionat ca structura mentala si limita intelectuala si morala. in ultima analiza, Cetatea era Roma si coloniile sale, noile Rome din Italia si din provincii. Chiar si taberele militare, castrele, reprezentau fragmente de ciuitas. Desigur, ciuitas nu alcatuia exclusiv o concentrare de temple si de locuinte, ci si o fasie de pamant sacru. In spatele incintei cetatii se afla pomerium, zona unde nu se construiau case. Pentru a conota ulterior ansamblul meleagurilor ocupate de ciuitas, perceput ca o entitate religioasa. Iar un termen ca templum (care insemna mult mai mult decat un simplu templu) cu alte cuvinte caracterul sacru al spatiului rezervat intemeierii unui oras sau unei tabere militare, echivala cu un fragment de ciuitas, de civitate, pe care soldatii cetateni puteau sa-l poarte cu ei in alte locuri. Ciuitas ca ansamblu de „cetateni", ciues, pare sa fi conotat, la obarsie, legaturi de rudenie. La greci, „concentrarea cetatenilor", he politeta, precum si cetateanul, ho polites, descindeau din „citadela", cladita pe inaltimi Ahe polis sau he ptalis, cum am aratat mai sus). in concluzie, pentru eleni „cetateanul" echivala cu „locuitorul". in contrapartida, ciuis prezenta filiatii cu termeni indoeuropeni, care traduceau ideea de familie, de oaspete primit ca prieten. Cuvantul ciuis implica probabil imaginea asocierii si insemna mai degraba „concetatean" decat „cetatean". Sau „cetatean impreuna cu alti cetateni de langa el". in orice caz ciuitas exprima, in Roma antica republicana, o solidaritate, o coeziune mentala revelatoare, decisiva. Mentalitatea, atitudinile si comportamentele cetatenilor se focalizau in jurul Cetatii, apartenentei la ciuitas. Nimic nu avea sens daca nu implica ciuitas. mecanismele si interesele ei. Se configura astfel un complex de reprezentari in care se traduceau utilajul mental, valorile si aspiratiile cetatenilor.
Indubitabil ciuitas nu era numai o structura mentala, ci si o institutie, cu siguranta orientata, controlata, de mentalitatea civitatii. Ciuitas ingloba temeliile moralei, administratiei si vietii juridice a Romei. Orice roman se considera civilizat, dat fiind ca apartinea unei cetati. Cetatii ii datorau romanii existenta lor, prerogativele lor juridice, putinta de a-si exercita drepturile politice. Este interesant de semnalat ca lulius Caesar, in nararea razboiului sau cu gallii, nu recurgea la cuvantul „trib", tribus, ca sa ilustreze populatiile, formatiunile tribale ale celtilor, ci la lexemul ciuitas. El s-a gandit probabil ca structurarea triburilor gallice nu avea nimic comun cu tribul roman. insa amintea, chiar vag, de organizarea unei ciuitas. Acest fapt reliefeaza cat de relevanta era ciuitas pentru existenta, institutiile si mentalitatile romane.
Fundarea unei cetati omologa rituri foarte stricte. Se incepea prin delimitarea pe cer a unui spatiu calificat tocmai ca templum. Conturul acestui spatiu revenea personajului inzestrat cu functia de augur, prin urmare, de om sortit intelegerii intentiilor zeilor. El „insemna" pe cer un patrulater, marcat de cele patru puncte cardinale. in interiorul acestei zone celeste se luau auspiciile indispensabile „intemeierii" cetatii. in ce priveste Roma, operatia mai sus prezentata fusese atribuita de legenda fratilor gemeni Romulus si Remus. Castigase Romulus, intrucat ar fi vazut pe cer doisprezece vulturi, dublu decat observase Remus (Liv., 1, 7, 1). Semnul favorabil nu ilustra numai faptul ca zeii erau de acord cu „intemeierea" cetatii, ci garanta o harisma performanta, de inregistrat pe sol. Cato cel Batran ne demonstreaza, cel putin partial, cum se opera aceasta inregistrare. El arata ca se folosea un plug (Orig., 1, fr. 18 a, 1) si adauga: „caci intemeietorii Cetatii injugau la dreapta un taur si, in partea interioara, o vaca. incinsi dupa ritul gabin, adica avand crestetul capului acoperit cu o parte din toga, care era sumeasa, ei tineau coarnele plugului indoite astfel incat toti bulgarii de pamant sa-eSa'a spre interior. in acest fel, tragand o brazda, insemnau locurile zidurilor. Ridicau in sus plugul in locurile unde urmau sa fie portile", condi-tores enim ciuitatis taurum in dextram, uaccatn intrinsecus iungebant, et incincti ritu Gabino, id est togae parte caput uelati, parte succincti, tenebant stiuam incuruam, ut glebae omnes intrinsecus caderent, et ita sulco ducto loca murorum designabant, aratrum suspendentes circa loca portarum (Orig.,,1, fr. 18 a, 2). Mai succint, Cato reia descriptia acestei intreprinderi: „cel care va intemeia un oras nou va ara cu un taur si o vaca; unde va fi arat, va face zidul de incinta; unde vrea sa fie poarta, va ridica in sus plugul si il va purta pe brate si va numi acest loc poarta", qui urbem nouam condet, tauro et uacca aret; ubi arauerit, murum faciat; ubi portam uult esse, aratrum sustollat et portet, et portam uocet (Orig., 1, fr. 18 b). De fapt, pamantul aruncat in interior simboliza zidul de incinta, pe cand brazda trebuia sa devina sant de aparare. Desigur, la inceput, incinta era un taluz de pamant batatorit, ulterior substituit de un zid de piatra.
Ceea ce nu releva insa Cato cel Batran este faptul ca spatiul Cetatii era sacru si inviolabil. Dat fiind ca Remus a persiflat lucrarea fratelui sau, Romulus l-a omorat: in acest fel a asigurat inviolabilitatea Cetatii si a incintei sale (Liv., 1, 7, 2). Tabara militara, expresie a Cetatii, ca si aceasta din urma insasi, comporta doua axe sacre: nord-sud, asigurata de cardo, si est-vest, chezasuita de catre decumanus. Diverse operatii prile-juiau o purificare a „spatiului augural" al Cetatii de actiunile nefaste ale unor zeitati agitate, necunoscute, care l-ar fi putut popula. Viitorii cetateni erau de asemenea purificati. Fiecare dintre ei azvarlea intr-o groapa circulara un pumn de pamant, adus cu sine de pe taramurile natale. Aceasta groapa circulara, mundus, comunica cu lumea subterana, in mundus se arunca tot ce era necesar existentei: grau, vin, cornute mici. Mundus era acoperit cu o lespede patrata tocmai spre a se taia relatia cu fortele subterane. Pe lespede, era plasat un altar, unde ardea focul sacru. Spatiul Cetatii era orientat plecand de la mundus. Riturile „intemeierii'" Cetatii erau de origine indoeuropeana. Fusesera, probabil, asumate de italici, inclusiv de latini. Trebuie precizat ca Roma insasi probabil nu a beneficiat niciodata de ritul „intemeierii". Acesta a fost utilizat indeosebi pentru alte cetati romane si colonii.
Zona pomeriala a Cetatii era supusa la diverse interdictii, care urmau sa-i salvgardeze puritatea si sa evite profanarea sa. Se interziceau, cu foarte putine exceptii, inmormantarile in spatiul launtric al Cetatii (Leg. XII Tab.; Cic, Leg., 2, 23, 58). Numai copiii nou nascuti, decedati imediat dupa nastere, sau eroii de prim rang puteau fi inmormantati in zona intrapomeriala. Chiar in primele culturi „latiale", anterioare emergentei Romei, existau cimitire separate de zonele locuite. Pe de alta parte, militarilor li se interzicea accesul in interiorul pomeriumului. Caci soldatul era considerat ca purtator al mortii, legata prin urmare ineluctabil de prezenta armatei. Daca totusi armata trebuia sa intre in Cetate, ea se purifica in prealabil. Cununile de laur pe care le purtau generalii si ostenii biruitori conotau initial purificarea, inainte de a simboliza victoria unei armate care isi sarbatorea triumful pe strazile Romei. Totodata spatiul pomerial era in principiu inchis zeilor straini. Templele lor se inaltau in exteriorul zonei pomeriale, pe Aventin ori in Campul lui Marte.
Inima spatiului pomerial, vatra Romei, se afla in Forum, in templul zeitei Vesta, unde ardea un foc vesnic. Acest foc omologa continuitatea, permanenta Cetatii4. incat 'Cetatea devenea un urias camin, o vatra sacra, sinteza a focurilor domestice.-''
De fapt, Cetatea, ciuitas, sub Imperiu a incetat sa functioneze doar ca structura mentala. Aceasta din urma intrase in criza inca din secolul al II-lea i.C, cand imperium dobandise o acceptie geografic-teritoriala. Claude Nicolet a notat ca, inca in cursul secolului I i.C, prinsesera contur un nou limbaj, noi tehnici de comunicare, in ultima analiza, ceea ce el califica drept o contra-Cetate. Dialogului intre popor si magistratii sai alesi i s-a substituit, dupa instaurarea Principatului, cel dintre imparat si plebea urbana. De altfel, dreptul „sacru" al cetateanului roman de apel la popor, ca suprema curte de justitie, a fost inlocuit de cel al apelului la imparat. Chiar daca glorificau Roma, „capetenia Imperiului", caput imperii, cetatenii romani ai Imperiului nu mai vedeau, cel putin cu ochii mintii, hotarele Cetatii lor, adica Roma sau orasele lor natale, ca se aflau in Italia ori in provincii. De fapt, pierdeau sentimentul de solidaritate cu Cetatea si locuitorii ei, simtindu-se dimpotriva parte integranta a unei populatii implantate pe un teritoriu vast, adica al asa numitei anticetate, anticiuitas, sau chiar anticivitate. Dislocarea Cetatii ca structura mentala a impus, pe planul mentalitatii, anticetatea. Aelius Aristide, sofist elenofon din secolul al II-lea d.C, a consemnat, in scrierile sale, expansiunea anticetatii in cadrul mentalului colectiv. Adresandu-se romanilor in greaca, le arata ca, dupa cum alte cetati au frontiere si teritorii proprii, Roma are ca granite si spatiu vital lumea locuita (Arstd., 59-61).
Dai ceuiea nu a disparui, ci a contraria a prosperat ca structura institutionala. In definitiv, anticetatea se compunea dintr-o retea de centre urbane, de cetati Je pe intreg Imperiul. Urbanizarea acestuia a determinat multiplicarea intensiva a numarului cetatilor. Dar, in cetatile lor, locuitorii Imperiului, care, dupa 212 d.C, devin toti sau aproape toti cetateni romani, prefera sa-si faureasca noi solidaritati locale, sa se simta integrati in microunitati specifice, in care se asociau cu placere. Asemenea microunitati sau microsodalitati, eventual microsolidaritati, devin foarte numeroase. Pe de alta parte, mentalitatea romana avea tendinta de a echivala anticetatea cu oikoumene. lumea locuita. Numai partii si ulterior persii mai faceau parte din aceasta lume locuita, deci civilizata. Ei erau inchipuiti ca „rivali", antipaloi, ai Imperiului roman. De unde eforturile reiterate ale romanilor de a-i subordona, de a-i distruge, poate chiar de a-i anexa. Printre cauzele cuceririi Galliei libere s-a aflat si tendinta locuitorilor acesteia de a patrunde in lumea locuita si de a-si instaura un stat unificat (Caes., G., 1, 2-3). Cucerirea Daciei a fost de asemenea prilejuita in parte de aspiratia lui Decebal de a-si fauri un stat centralizat, de tip elenistic, sortit aproape automat a se integra in oikoumene. De altfel, Decebal a incercat sa se alieze cu partii. Perceperea anticetatii ca esenta a lumii locuite nuanta imaginea celuilalt, a strainului, indiferent daca facea sau nu parte din lumea locuita, daca trebuia sau nu sa fie cucerit.
Grauitas §i sal italicus
Romanii au pretuit totdeauna austeritatea si „seriozitatea", grauitas. Chiar si in anticetate, grauitas era considerata ca o valoare importanta, revelatoare pentru spiritualitatea romanilor. Stramosii cetatenilor Romei, traitori in timpul „primordiilor", ar fi excelat, dupa parerea romanilor, prin grauitas, prin austeritate, tenacitate si seriozitate. „Maiestatea", maiestas, a poporului roman ar fi decurs, in foarte mare masura, din grauitas. O intreaga galerie de personaje legendare sau cvasilegendare, ca Romulus, Numa Pompilius, Brutus, dusmanul regilor, Mucius Scaevefa, ar fi reunit calitati pilduitoare, ilustrative pentru grauitas. Dar idealul uman sau modelul colectiv al romanilor, sub Republica ori chiar sub Imperiu, purtatorul privilegiat al acestei grauitas, a fost intrupat de Lucius Quinctius Cincinnatus, consul in 460 i.C, dictator republican in 458 si in 439 i.C. Cei care i-au dus stirea desemnarii ca dictator l-au aflat incovoiat asupra plugului, in curs de a-si lucra bucata de ogor. Cincinnatus si-a sters sudoarea de pe fata si a imbracat toga praetexta, cea a magistratilor Republicii (Liv., 3, 26, 7-l2; Eutr., 1, 17). El a salvat Roma, amenintata de vecinii ei, si-a indeplinit mandatul incredintat si apoi s-a intors la coarnele plugului. Cincinnatus traduce astfel perceptia soldatului viteaz si a generalului eficace, dar si a cetateanului modest, auster, truditor, disciplinat. Un set de insusiri deriva din practicarea acestei grauitas: austeritatea, sobrietatea, modestia, disciplina, fidelitatea fata de institutiile Cetatii, spiritul de economie, rigoarea, cultul muncii bine efectuate, simtul echilibrului si al masurii, chiar al unei anumite moderatii, gustul cumpanirii atente a hotararilor care urmau sa fie adoptate. Grauitas condamna laxismul moral, dezordinea, chiar lenea.
Exista insa, sub Republica si ulterior, o compensatie, o contrapartida, un pandant al gravitatii, aflat in manifest contrast cu ea. Totusi intr-un contrast fertil in efecte plurivalente asupra mentalului roman. Ne referim la pasiunea pentru comic, pentru ras, pentru gluma, pentru destindere si amuzament, pentru „sarea italica", sal italicus, uneori definita si ca „otetul italic", itahtm acetum. Persiflarea, sarcasmul, dar si comicul gras. suculent si savuros, cateodata chiar trivial, au detinut in Roma republicana, inainte si dupa aparitia literaturii culte, un statut privilegiat. Romanilor le-a placut sa se destinda, sa rada din plin, sa practice o autentica zeflemisire a tuturor, inclusiv a generalilor victoriosi, chiar daca de fapt ii venerau. Nu intamplator un ins soptea generalului victorios, in timpul triumfului: „fereste-te sa nu cazi", caue ne cadas. Nu intamplator, de asemenea, specia literara privilegiata a literaturii latine arhaice a fost comedia. Iar inscriptiile, inclusiv 51 mai ales cele scrijelate pe zidurile locuintelor, dau seama de un comic dezlantuit, pana la obscenitate. Pe de alta parte, inca sub Republica si mai cu seama sub Imperiu, distractiile Orasului au dobandit proportii deosebit de semnificative in existenta cetatenilor. Jocurile si intrecerile sportive, chiar luptele crude, sangeroase. intre gladiatori, concursurile „hipice" (de care) captau preferintele lor. Precum fotbalul in vremea noastra. Se adaugau reprezentatiile dramatice si procesele judiciare, de regula convertite in adevarate spectacole. Relaxarea moravurilor, distractiile au ajuns sa umple aproape esentialul vietii cotidiene a cetatenilor. De unde si un laxism moral accentuat, inlesnit de crizele mentalitatilor, de contactele sporite cu Grecia elenistica, favorizate de unitatea spirituala greco-romana. Eforturile de a le combate, inclusiv pe plan legislativ, predica pentru grauitas nu au dat rezultate concrete, substantiale, in special pe termen lung. S-a ajuns cel mult la un „balans", la un fel de echilibru, mai degraba instabil, intre grauitas si acest laxism, care aluneca inevitabil spre ceea ce italienii califica prin sintagma „dolce far niente". Inactivitatea, viziunea „otioasa" asupra lumii s-au propagat rapid. S-a deschis astfel calea spre faurirea unor noi mentalitati in Roma antica imperiala, dar si medievala si postmedievala.