e5j11jq
Trasaturi generale si exponenti secundari

Fervoarea, admiratia netarmurita fata de marii poeti clasici, cultul lui Vergiliu si utilizarea mostenirii lui Ovidiu, poetul frecvent imitat de exponentii literaturii Imperiului, caracterizeaza poezia clasicizanta a renasterii constantino-theodosiene. Arta docta, intemeiata pe eruditie mitologica si pe valorificarea traditiei literare, constituie invarianta celui de-al treilea clasicism, in materie de poezie. Exponentii celui de al treilea clasicism isi propun sa imite cu fidelitate, fara a reusi pe deplin, fireste, modele clasice. Interdiscursivitatea cu modelele clasice implica numeroase elemente, dar foarte relevanta era tehnica centonarii. Termenul de baza este cento, -onis, plural centones, la origine „petic", chiar haina peticita. Acum insa cento desemna un potpuriu de versuri sau de fragmente de vers imprumutate poetilor celebri. De fapt autorii de centones extrageau versuri ori fragmente de vers din operele lui Vergiliu sau altor poeti vestiti spre a obtine un continut nou. Astfel, la mijlocul secolului al IV-lea, matroana Petronia Proba a glorificat intr-un cento razboiul intreprins de Constantiu II impotriva lui Magnentius. Ulterior, aceasta poeta a centonat istoria universala, asa cum si-o imagina ea. insa si alti poeti, inclusiv corifeii celui de-al treilea clasicism, au alcatuit centones. Concomitent, toti poetii miscarii clasicizante acorda o importanta majora metricii, performantelor versificatiei, aspectelor tehnice ale discursului poetic. Totusi ei cultiva un umanism autentic, iar cei mai talentati dintre ei atesta vigoare a expresiei, plasticitate si eleganta subtila a imagisticii. Pe de alta parte, poezia comporta, chiar in masura mai mare decat proza, amprenta amestecului de genuri, de specii si de tipare artistice.
Foarte revelator pentru marcile curentului clasicizant a fost poetul geograf Rufius Festus Avienus, profund cunoscator al literaturii grecesti si latine. Nu numai ca a rezumat in senari iambici Eneida lui Vergiliu si opera lui Titus Livius, insa a continuat eforturile poeziei didascalice romane a veacurilor anterioare. Astfel, dupa atatia altii, a tradus in latineste Phaenomena grecesti ale lui Aratos si a prelucrat, in 1393 de hexametri, o periegheza a lumii cunoscute, scrisa in limba elina si in secolul al lll-lea d.C. de catre Dionis Periegetui, sub titlul de „Descriere a globului pamantesc", Descriptio orbis terrae. De asemenea, a compus in versuri iambice o lucrare intitulata „Tarmul maritim", Ora maritima, unde a imbinat centoni proveniti din felurite surse cu amintiri ale calatoriilor sale. Din aceasta opera nu s-a pastrat decat un fragment din cartea intai. Animat de un ardent patriotism roman, el afirma ritos ca Dunarea, Rinul si Germania se tem de puterea romana si isi plang vlastarele (Descr., w. 204-206). Avienus atesta o excelenta cunoastere a legendelor si istoriei romane, o anumita elevatie a discursului, ca si o reala virtuozitate tehnica in manuirea metricii si a unei limbi intentional clasice1.
La fel de caracteristic pentru poezia vremii si poate mai important decat Avienus a fost fabulistul tarziu Avianus. El releva vitalitatea speciei literare a fabulei, pana in antichitatea tarzie, atat ca urmare a folosirii ei ca material didactic, usor de manuit si programatic moralizator, in numeroasele scoli ale Imperiului tarziu, cat si din pricina uzitarii ei de catre retori si filosofi populari, ca mijloc de ilustrare a ideilor profesate de ei.
Nu dispunem de nici un fel de date biografice relative la Avianus. Cercetatorii considera insa, tinand seama de unele particularitati lingvistice ale fabulelor lui si de numele destinatarului lor, ca Avianus trebuie sa fi trait si scris la sfarsitul secolului al IV-lea d.C. ori chiar la inceputul veacului urmator. S-au pastrat integral toate cele patruzeci si doua de fabule compuse de Avianus, precum si prefata lor in proza, adresata unui anume Theodosius, de fapt scriitorul Macrobius Theodosius. in aceasta prefata, Avianus isi defineste obiectivele mesajului sau, cand arata ce va putea extrage Macrobius din fabulele subsecvente: „ai, asadar, o opera cu care sa-ti farmeci duhul, sa-ti inflacarezi imaginatia, sa-ti alini grijile si din care sa afli cum se cade sa se poarte omul in viata" (praef., 2l-22, trad. de Aurel Tita si Gheorghe Moraru). in aceeasi prefata, Avianus se reclama de la modele ca Esop, Socrate, Horatiu si Fedru, ca si de la fabulistul grec Babrios. in realitate, Avianus s-a marginit sa prelucreze in versuri latine unele dintre fabulele lui Babrios, talmacite in proza latina, inca din secolul al ll-lea d.C.
De fapt, mesajul lui Avianus raspundea cu fidelitate orizontului de asteptare al epocii sale, care stimula evazionismul, intr-un moment istoric din nou marcat de conflicte intestine pentru puterea imperiala si de reiterarea presiunii externe. Totodata, fabulele lui Avianus ilustreaza cu pertinenta amestecul de genuri si tipare atat de caracteristice literaturii tarzii. Am aratat ca Avianus precizeaza el insusi finalitatile discursului lui literar, inclusiv propensiunea pentru divertismentul literar, pentru jocul artistic subtil, de asemenea agreat de publicul epocii sale, pentru o moralizare foarte moderata. De aceea Avianus renunta total la angajarea personala, la dimensiunea parasatirica a fabulei, candva practicata de Fedru. El nu se refera in nici un fel la realitatile istorice sau politice ale timpului sau. in acelasi timp, Avianus se distanteaza de motivele fabulelor sale, de intriga si semnificatia lor, cu un anumit umor. El abandoneaza orice dinamism dramatizator, cand privilegiaza stilul indirect in constructia frazei.
Totusi, intr-un fel sau altul, dialogul ori interventia directa a personajelor se mentin in fabulele lui Avianus. Chiar vantul sau soarele, un vas de lut ori de bronz, un peste etc. iau cuvantul in fabulele acestui poet. Ca in reprezentarile vehiculate de mozaicurile vremii, adevarate pastele se configureaza in anumite fabule. Astfel, Avianus alcatuieste tablouri ale iernii - cand campul este incarcat de zapada si drumurile apasate de ceata (29) - ca si ale ploilor torentiale de vara (41). incat poemele lui Avianus sunt concomitent fabule si discursuri lirice, aproape elegii. De altfel unele dintre poemele lui Avianus sunt populate de oameni, deoarece anumite fabule reprezinta apologuri. Clasicizant convins, Avianus imprumuta lui Vergiliu expresii si ornamente stilistice. De asemenea, sub incidenta retoricii vremii, utilizeaza antiteze. Fabulele lui Avianus, alcatuite in distih elegiac (fapt care ilustreaza si el eluctarea tonului polemic, privilegierea elegantei cantului liric), s-au bucurat de un succes deosebit in scolile medievale: incat au fost adesea parafrazate2.
Scoala de retorica a secolului al IV-lea a recurs si ea la o versificare artificioasa si sofisticata. Ea ne-a lasat un document poetic anonim prin „Poemul despre figuri", Carmen de figuris, in care fiecare figura retorico-stilistica este prezentata in trei hexametri. La inceputul veacului, persistau inca pregnante reminiscente neoterice, indeosebi in stihurile lui Publius Optatianus Porphyrius, un africano-roman, impatimit de combinatii metrice ingenioase, cum ar fi acrostihurile. Porphyrius a inchinat lui Constantin douazeci de poeme encomiastice3. Tot din acest veac, dateaza si un surprinzator scenariu, un epiliu, al carui text a fost recent descoperit si publicat.
Ausonius. Viata si opera
Unu! dintre poetii semnificativi ai secolului al IV-lea d.C. a fost Ausonius, a carui existenta a parcurs de altfel aproape intreg veacul respectiv. Viata si opera lui Ausonius sunt foarte relevante pentru carierele acelor notabili municipali ajunsi la carma Imperiului, pentru complexele experiente spirituale ale vremii, pentru umanismul constantino-theodosian, pentru raporturile dintre literatura si climatul mental. Ausonius a fost cu adevarat un martor al unitatii spirituale a Imperiului roman. Mai presus de orice, marcile cardinale ale poeziei celui de-al treilea clasicism se regasesc in bogata opera a lui Ausonius: pasiunea pentru eruditie si centonare, cultul clasicilor, virtuozitatea metrica, amalgamul genurilor, gustul pentru eleganta imagisticii.
Decimus Magnus Ausonius s-a nascut in Gallia, la Burdigala (azi Bordeaux) si in 310 d.C. Apartinea unei familii instarite de notabili municipali care beneficia de o excelenta vitalitate biologica: bunicul poetului depasise varsta de 90 de ani, iar tatal lui Ausonius a murit cand avea 88 de ani. Ausonius insusi a trait cel putin 84 de ani! El a primit o educatie aleasa, intr-o copilarie total lipsita de frustrari. Ceea ce explica seninatatea si placerea harazite de poet intampinarii si gustarii vietii sale totdeauna confortabile. Se pare ca Ausonius apartinea unei familii crestine. De altfel crestinismul lui Ausonius insusi va fi fidel Bisericii oficiale. Ausonius a fost de fapt un crestin monden sau chiar oportunist, puternic imbibat de cultura pagana". in Burdigala natala, Ausonius a fost avocat si ulterior, intre 337 si 367 d.C, profesor de gramatica si de retorica. Dupa treizeci de ani de cariera didactica municipala, Ausonius a fost chemat de imparatul Valentinian I sa preia misiunea de preceptor al lui Gratian, fiul lui. Dupa moartea lui Valentinian I, Gratian face din fostul sau profesor unul dintre cei mai importanti slujitori ai Imperiului. in 376 d.C, Ausonius devine quaestor sacri palatii, iar in 379 d.C, chiar consul, pe cand membri ai familiei sale, ai grupului de presiune sau „clanului hispano-gallic" detin pozitii importante la curte si in administratie. in jurul lui Ausonius se regrupase si un puternic cerc cultural-politic, atasat literaturii traditionale si in conflict cu crestinismul intransigent al lui Ambrosius, care izbutise, la 3 ianuarie 379 d.C, sa-l determine pe Gratian sa renunte la calitatea de sef al religiei pagane, de pontifex maximus. Dupa moartea lui Gratian (383 d.C.) poetul-profesor-inalt functionar se retrage in Burdigala, pentru a duce o existenta confortabila pe numeroasele sale proprietati rurale. Ausonius a fost deci inalt functionar al Imperiului, intelectual tipic4.
' Din aceasta pricina, il incadram intr-un capitol consacrat literaturii pagane si nu printre poetii crestini.

Ausonius a lasat o opera foarte ampla si variata, bogata intr-o multitudine de teme si de tipare, care denota a virtuozitate metrica deosebita. Ausonius a fost un prestidigitator al versificatiei. Ceea ce nu inseamna ca ar fi fost si un poet de mare talent. Lista culegerilor si operelor ausoniene este foarte lunga5. Multe dintre aceste lucrari ilustreaza gustul pentru jocul gratuit, esentialmente frivol, cu motive si forme metrice. Exuberanta „ludica" a lui Ausonius este mult mai pregnanta decat cea candva invederata de Ovidiu.
Din lungul catalog al operelor ausoniene. indeobste alcatuite in versuri, retinem doar foarte putine. Astfel „Epigramele", Epigrammata, culegere de scurte poeme, pe cele mai diverse teme, scrise pe vremea cand Ausonius il insotea pe imparatul Valentinian, amalgameaza lirismul cu cele mai diverse rezonante poetice. „Epistule", Epistulae, in versuri, exploateaza laborios experienta lui Horatiu, pentru a ilustra exercitii de stranie virtuozitate. Astfel epistula a 12-a este alcatuita dintr-un bizar amalgam de versuri latinesti si grecesti. Mai interesante sunt scrisorile versificate adresate lui Paulinus, fost discipol al lui Ausonius, cu 40 de ani mai tanar decat fostul sau profesor de la Burdigala. Batranul dascal isi iubea elevul, care se convertise la crestinism si in jurul anului 390 d.C. se hotarase sa devina preot. Era de fapt asa-numitul Paulinus din Nola, care isi nelinistea profesorul fiindca nu-i raspundea la scrisori, impregnate de mitologie si docte exercitii stilistice. in cele din urma, Paulinus ii va raspunde tot in versuri ca prefera sa-l multumeasca pe Cristos decat pe profesorul sau. in sfarsit, Ausonius atesta o reala sensibilitate in elegia „Despre trandafirii care se nasc", De rosis nascentibus, unde, reluand o tema traditionala, Ausonius evoca infiorat nuantele unei dimineti de vara. Dupa ce descrie rozele, Ausonius mediteaza asupra fragilitatii tuturor fenomenelor. De aceea exclama in concluzii: „culege, fecioara, trandafirii, cat timp floarea este frageda si frageda iti este tineretea//Si aminteste-ti ca se grabeste si ursita ta". Desigur insa ca Mosella este cel mai izbutit poem ausonian. Se contureaza in acest poem o adevarata epopee concentrata, alcatuita pe vremea cand poetul-profesor il instruia pe Gratian la Treveri, capitala imperiala, situata pe tarmurile Moseilei. De fapt, sub forma unei calatorii imaginare pe respectivul rau, Ausonius configureaza o adevarata tara a Moseilei, teritoriu autonom din punct de vedere liric, tip de civilizatie unica, totusi capabila sa nutreasca o numeroasa populatie romanizata. Ausonius saluta de doua ori Mosella pentru calitatile ei si ale meleagurilor pe care le strabate (Mos., vv. 23-32 si 381). Abunda si digresiunile, care se refera la diferite orase ca Roma, Burdigala etc. sau la alte teme. Astfel poetul faureste un catalog al pestilor AMos., vv. 75-l49), consemneaza felurite mijloace de a-i pescui aMos., vv. 46l-483), realizeaza excursuri pe teme mitologice ori istorice. Dar, desigur, si celelalte opere ausoniene contin elemente interesante, desi indeobste sufocate de virtuozitati retorice, stilistice si metrice.

Mesajul si strategia literara ale lui Ausonius
Ausonius a fost in primul rand un metroman si un intelectual coplesit de eruditie plurivalenta. Situat la incrucisarea a doua lumi, cea pagana si cea crestina, el da seama de eforturile lirismului latin, dirijat catre amalgamul genurilor, de a se adapta mentalitatii crestine, de a configura un discurs mental in mutatie profunda. Jumatate crestin, jumatate epicureu, Ausonius elaboreaza un univers imaginar de factura pagana, in functie de un temperament liric hedonist, extravertit6. Inflexiunile crestine nu lipsesc din discursul poetic al lui
Ausonius, dar care este statutul zeilor, vechilor traditii politeiste? Chiar in scrisorile expediate lui Paulinus, poetul evoca pe Isis si alti zei egipteni, ceremonii religioase pagane AEp., 25). Cand se roaga lui Dumnezeu, Ausonius face apel la limbajul religiei si filosofiei pagane. Toate aceste elemente au o valoare ornamentala, dar ele mobileaza un peisaj de idei prea putin crestin. Fidelitatea fata de traditia culturala si politica prevaleaza in mesajul emis de Ausonius. Pedanteria docta a poetului revalorizeaza traditia scolara a antichitatii. Chiar daca iubeste cu tandrete Burdigala natala si tara mirifica a Mosellei, Ausonius pledeaza ardent pentru eternitatea Romei, pentru prioritatea ei fata de toate celelalte cetati. S-ar spune ca el constientizeaza climatul mental al anti-Cetatii, anti-ciuitas, dominata de o Roma extinsa pe o suprafata gigantica. Cand exalta orasele „nobile" ale Imperiului, Ausonius exclama: „dar Roma trece inaintea tuturor patrilor" (locale, Ord., v. 166). Valoarea documentara a poemelor ausoniene nu poate fi contestata. Aceste poeme dezvaluie numeroase aspecte ale vietii secolului al IV-lea d.C. Emerg aspecte relevante ale vietii de familie si ale celei universitare. Programul de existenta al poetului este de asemenea consemnat: de altfel Ausonius era bland si ingaduitor.
Ausonius insusi n-avea incredere in talentul sau. Pasiunea pentru centonare este semnificativa. Pretutindeni Ausonius reia versuri si imagini imprumutate lui Vergiliu, Ovidiu, Horatiu, Silius Italicus, Statius. Stihurile banale, chiar prozaice, poncifurile abunda la tot pasul. Cum am aratat, Ausonius se invedereaza a fi un exceptional virtuoz al metricii, incat combina ca un acrobat hexametri, distihuri elegiace, anapesti, iambi, versuri safice. Inventa tot felul de combinatii metrice ingenioase. Ca de pilda in Ephemeris, un poem alcatuit in versuri rhopaliene. Acestea incepeau cu un cuvant monosilabic, urmat de un vocabul bisilabic s.a.m.d., pana se ajungea la al cincilea cuvant, desigur pentecasilabic. Dar uneori Ausonius compune fragmente de pastel, care atesta o sensibilitate autentica. Cum am notat mai sus, elegia consacrata trandafirilor comporta o prospetime savuroasa, o gracilitate emotionanta. Sinceritatea entuziasmului si iscusinta in zamislirea anumitor descriptii reusite pot fi constatate adesea si in Mosella, Limba lui Ausonius este voit si insistent clasicizanta. Ausonius ramane mai ales ca un martor al vremii sale7.
Claudian. Viata si opera
insa poezia clasicizanta a renasterii constantino-theodosiene nu se epuizeaza in eruditie versificata, in performante metrice pedante, chiar daca destoinice. Spre deosebire de Ausonius, Claudian este un poet autentic, comparabil marilor manuitori ai versului din veacurile majore ale literaturii latine. Nu este oare Claudian ultimul mare poet roman? in orice caz, accentele de poezie autentica, substanta imagistica si ardenta veritabila amintesc de creativitatea marilor poeti latini.
Claudius Claudianus a fost un greco-oriental, care a scris mai ales in limba latina*. Asadar greaca era limba lui materna. S-a nascut pe la 370-375 d.C, la Alexandria, in Egipt, ultimul mare centru de rezistenta pagana din Orient. Aici traia si predica zelos doctrinara acestei rezistente, adica fecioara matematiciana Hypatia, pe care calugarii o vor sfasia de vie. Claudian a fost educat in scolile grecesti din Alexandria si a suferit, probabil, unele frustrari. A invatat tarziu latina si a debutat ca scriitor de limba greaca. Claudian a sosit la Roma in 395 d.C, pentru a ramane aici, fara intrerupere, pret de zece ani. A devenit clarissim si notarius, in „cabinetul" lui Stiiicho, generalul vandal, care era favoritul tanarului imparat Honorius, fiul lui Theodosius. in 402 d.C, i s-a faurit un bust asezat in Forul lui Traian, insotit de doua inscriptii, una in latina, cealalta in greaca. Aceasta din urma il declara mostenitor al lui Homer si Vergiliu. Foarte prolific, a scris o mare cantitate de versuri, adesea pentru a glorifica pe Stiiicho si pe Honorius. Nu stim daca a supravietuit dizgratiei si mortii lui Stiiicho, survenite in 408 d.C. Oricum, trebuie sa fi murit tanar. Prolificitatea sa aminteste de cea a lui Lucan, de asemenea mort tanar.
Aceasta opera foarte bogata numara anumite lucrari redactate in greceste, cum ar fi doua epigrame, o varianta eienica a poemului intitulat Gigantomachia, din care au ramas fragmente (77 de hexametri), si un panegiric poetic, inregistrat fragmentar pe un papir. Opera latineasca, foarte bogata, contine: un panegiric al lui Probinus si al lui Olybrius, Panegyricus in Probinum et Olybrium, anterior sosirii la Roma, un panegiric cu prilejul celui de-al treilea consulat al lui Honorius, Panegyricus in III consulatum Honorii, citit, la 3 ianuarie 396, in fata imparatului, urmat de alte panegirice, rostite cu ocazia celorlalte consulate ale suveranului, invectiva „impotriva lui Rufinus", In Rufinum, pamflet in doua carti, posterior mortii favoritului imparatului Arcadius de la Constantinopol, rival al lui Stiiicho (Rufinus murise la 27 noiembrie 397), poeme scrise in cinstea casatoriei lui Honorius cu Maria, adica un epitalam, Epithalamium, in 341 de hexametri si scris in 398 d.C, versuri fescennine (Fescennina in nuptias Honorii et Mariae), precum si alte poeme. Cum ar fi „Despre rapirea Proserpinei", De raptu Proserpinae (amplu poem mitologic, conservat partial, privitor la rapirea fiicei zeitei Demetra de catre zeul Hades), poemele care glorifica victorii repurtate de Stiiicho („Razboiul gildonic", Bellum Gildonicum -poem lucrat in 398 d.C. si neterminat - despre biruirea maurului rebel Gildon, „Despre consulatul iui Stiiicho", De consulatu Stilichonis, din 399-400 d.C, in trei carti, „Despre razboiul gotic", De bello Gothico, harazit victoriei dobandite de generalul vandalo-roman asupra gotilor lui Alaric, la Pollentia, pe 6 aprilie 402 d.C), „impotriva lui Eutropius", In Eutropium, pamflet in doua carti alcatuite in 399 d.C si dirijate in contra altui favorit al curtii de la Constantinopol (un eunuc), Gigantomachia, versiunea latina a poemului scris de Claudian in prima tinerete. S-au pastrat din acest poem 128 de hexametri, care nu corespund fragmentului grecesc. A mai scris epistule, idile, epigrame etc, grupate in „Poeme minore", Carmina minoref.
Mesajul lui Claudian
Prin urmare activitatea scriitoriceasca a lui Claudian a fost cu adevarat prodigioasa. S-a spus ca acest greco-oriental, care a trait in anturajul si sub protectia imparatului Honorius si a lui Stiiicho, a fost ultimul poet national roman. Ca poeti, doar Vergiliu si Horatiu se bucurasera candva de un prestigiu social similar, intrucat frecventasera anturajul lui August si Mecena9. Si, poate,
Informatiile privitoare la viata lui Claudian provin dintr-o inscriptie, initial situata in Forul lui Traian pe bustul de arama al poetului (CIL, VI, 171CWZ.S, 2949), dintr-o notita furnizata de lexiconul lui Suidas, din datele oferite de opera scriitorului. adaugam noi, Lucan inainte de ruptura survenita intre el si Nero. De altfel pe mai multe planuri se impune, credem noi, analogia cu Lucan. Oricum, evul mediu a ssparat un Claudianus maior, cel din poemele cu adresa politica, de un Claudianus minor, de care apartineau si poemele epice10.
Pare bizara propaganda politica intreprinsa de Claudian, poet foarte pagan, in sprijinul regimului foarte crestin ai Imparatuiui Honorius. Claudian pledeaza, de fapt, pentru maretia Romei, pentru unitatea lumii latine a anti-Cetatii. Desi greco-egiptean, Claudian esle profund atasat Imperiului si dispretuieste curtea prebizantina de ia Constantinopol, complice a Barbarilor din nord-est. Poetul canta trecutul glorios al latinitatii si condamna secesiunea regatului mauritan al lui Giidon. Poetul asuma mentalitatea aristocratiei Romei, care, chiar dupa esecul lui Eugenius si al Nicomachilor, sperau inca in destinul Romei si credeau in forta traditiilor greco-romane. Dupa ce descrisese edificiile Romei, istoria triumfala a celei mai mari cetati a lumii (De consul. Stilic, 3, vv. 13l-l49), poetui clameaza permanenta Romei, misiunea ei pacificatoare si unificatoare a anti-Cetatii (De consul, Stilic, 3, vv. 150-l60). El exclama:.....toti suntem un singur neam: nici nu va exista vreodata o limita a stapanirii romane" (De consul. Stilic, vv. 159-l60). Totul este sfant in maretia Romei, care trebuie respectata, iar Barbarii ce o slujesc nu sunt considerati straini, „ceilalti" in Imperiu. Desigur, patriotismul roman ardent nu-i impiedica sa glorifice Nilul, sa ateste o profunda afectiune fata de meleagurile natale, ilustrata de idila numita „Nilul", Nilus. Claudian a incercat efectiv sa concilieze Roma si Alexandria, multa vreme rivale. Putea fi sincer acest poet, care celebra fastele curtii si onorurile acordate favoritilor ei, indignandu-sa totodata impotriva dusmanilor acestora? Oricum, Claudian era fericit ca traieste in Occident, printre cei ce manuiau parghiile politicii imperiului. Poetui isi iubea cu pasiune ocrotitorii, chiar daca vahicuia tipare encomiastice banalizate11. De fapt se pare ca intreaga Italie facsa front comun, in sprijinul mercenarului barbar Stilicho. Oricum, Claudian si -l reprezinta ca un erou demn de vechii romani de odinioara, ca incarnarea destinului Imperiului. Claudian se adreseaza direct Romei, ca sa-i spuna ca Stilicho i-a redat toate triumfurile (De consul. Stilic, 1, vv. 384-385). iar cand celebreaza pe Honorius, Serena si a!te personaje oficiale, poetul le exagejeaza meritele, recurgand fa o adulatie conventionala, care insa nu poate oblitera entuziasmul sincer, juvenil. Ura lui Claudian este feroce: poetul este mai iscusit cand manuieste arta invectivei decat atunci cand utilizeaza arta pompoasa a panegiricului. Toate viciile se cristalizeaza in personaje ca Rufinus sau Eutropius, calamitati a!e Imperiului AIn Fiuf., 1, vv. 25-29). Invectiva parasatirica a! lui Claudian recupereaza vehementa corosiva a iui luvenal.
La baza universului imaginar a lui Glaudian se instaleaza, ca o invarianta revelatoare, inspiratia pagana misterica. Spiritul arzator al poetului asuma valentele vechilor culte, elementelor eleusine si neopitagoreice, asociate celor isiace. Era insa fireasca loialitatea fata de Isis si Osiris a unui egiptean necrestin.
in Gigantomachia se pot decela chiar reziduurile orfismului. Primele versuri din impotriva lui Rufinus evoca optiunea intre epicureismul ateu si misticismul teurgic, pe care Claudian o rezolva in favoarea celui din urma AIn Rut, 1, vv. l-24). Claudian intelegea sa raspunda orizontului de asteptare oportun expansiunii misteriofilosofiei. Universul imaginar al lui Claudian implica anumite invariante, de cautat in devotamentul fata de Roma si de clanul politic al lui Stilicho, in ansamblul optiunilor neopitagoreice si isiace12. Fantasia efervescenta a poetului converteste insa totul in structura artistica.
Strategia literara a lui Claudian
Poemele epice ale lui Claudian, consacrate performantelor lui Stilicho, constituie cantecul de lebada al eposului istorico-politic roman. De aceea contemporanii sai l-au asemuit cu Homer si Vergiliu. Si intr-adevar Claudian este inzestrat cu simtul epopeii13. Veridicitatea faptului razboinic apare nu numai la Ennius si poate la Lucan, ci si in enuntarea epica a lui Claudian. El isi cunoaste perfect eroul, care intrupeaza virtutile militare, si figureaza batalii familiare cititorilor sai. Trairile poetului sunt puternice, fidele clasicismului, insa si susceptibile de a revaloriza partial filoanele expresionismului italic. De altfel, desi exploateaza subiecte foarte des tratate de antecesorii sai si legate de legende siciliene, desi apeleaza obsesiv la ornamente mitologice si retorice, parca realizand centonari ale lui Vergiliu, Ovidiu si Catul, poemele cu tematica imprumutata miturilor nu sunt total lipsite de interes. Caci Claudian subliniaza, in prologul Rapirii Proserpinei, ca-l inspira mintea sa arzatoare, si nu muzele: „mintea aprinsa porunceste. Dati-va inapoi, neinitiati", mens congesta iubet. Gressus remouete, profani (De rapt, 1, v. 4). Desi mai jos accepta ajutorul poetic al lui Febus Apollo (De rapt., 1, v. 6). Astfel Claudian legitimeaza combustia interioara, care domina universul sau imaginar, intensitatea si vigoarea expresiei, impetuozitatea fantasiei sale. Si acestea se traduc cu deosebita pertinenta in poezia parasatirica, in invectiva. Verva deosebita il conduce pe Claudian pana la explozii de ura, care frizeaza obscenitatea. in schimb, inspiratia caustica se degaja rar din epigramele lui Claudian. Epigramele echivaleaza indeobste cu mici descriptii, in versuri atent cizelate si consacrate unei statuete, unui mormant, chiar unui port. Acrobatiile metrice, cultul tehnicii verbale prevaleaza in astfel de miniaturi poetice. Claudian atesta uneori si o gratioasa sensibilitate cu adevarat emotionanta, ca atunci cand figureaza, in Despre rapirea Proserpinei, florile care se nasc sub picioarele acestei zeite sau cand descrie chiar rapirea ei. Aici insa se impune repede o armonie imitativa, sumbra, crispata, spre a ilustra situatia eroinei.
Amestecul de tipare si de genuri, atat de caracteristic epocii, marcheaza in profunzime structurarea artei lui Claudian. Totodata, aparatul mitologic intervine pretutindeni. Ura poetului impotriva lui Rufinus este foarte sincera; dar ea se concretizeaza in cadrul Infernului mitologic. Pe urmele lui Lucan si Statius, Claudian isi populeaza universul imaginar cu umbre, vise, prodigii, alegorii, prosopopei. Venus prezideaza nu numai casatoria preacrestinului imparat Honorius, ci si cea a favoritului suveranului, adica Palladius. Tibrul, Padul, divinitatile fluviale intervin cu dezinvoltura in existenta oamenilor. Pe cand zeita Roma se arata neobosita, intrucat se amesteca in consulatul lui Olybrius si al lui Stilicho, in razboaiele purtate impotriva lui Gildon si a lui Alaric. Uneori descriptiile sunt lungi, grandilocvente, iar lamentele abunda. Claudian este puternic impregnat de retorica, intrucat prolifereaza in poezia sa apostrofele, interogatiile, amplificatiile de toate tipurile. Relevante se dovedesc a fi perifrazele, aluziile si simbolurile alambicate. in loc de caelum, termenul curent pentru desemnarea cerului, Claudian utilizeaza polus, care indica extremitatea axei pamantului si a cerului, „polul", pe cand in loc de „lumina", lux, spune „zi", dies. In descrierea Egiptului, foloseste „ploi senine", imbres serenos, si nu „ape fara ploi"14. Registrul stilistic al lui Claudian este foarte intins, mergand de la imagistica viguroasa, chiar prea sonora, pana la inflexiunile delicate. El subordoneaza retorica sentimentelor sale rascolitoare: ceea ce ar putea functiona ca un loc comun se converteste adesea in decantarea mai mult sau mai putin suprasolicitata a unei pasiuni autentice. Deosebit de viguroase se configureaza paralela intre Stilicho si Rufinus, descrierea Romei amenintata de goti si apoi a bucuriei consecutive infrangerii Barbarilor, demersul provinciilor pe langa Stilicho, in scopul de a-l determina sa primeasca demnitatea de consul. Excelent se structureaza portretele sarjate ale lui Gildon si Eutropius
Metaforele si chiar hiperbolele slujesc concretizarii ideilor poetului. Claudian privilegiaza frazele lungi, dar recurge si la iuxtapunere. Limba acestui poet se prezinta ca destul de clasica, insa este relativ artificioasa, fiind adesea presarata de formule invatate. Claudian trebuia totusi sa recurga la tehnica si modalitatile expresive ale poetilor, pe care le asimilase, caci nu folosea limba sa materna. in schimb, el este un versificator abil, pasionat de arabescurile sofisticate ale metricii. Privilegiaza hexametrul dactilic, dar in epigrame si in alte poeme apeleaza la distihul elegiac. Iar poemele fescennine sunt scrise in metri variati: anapestici, anacreontici, alcaici, asclepiadei. Jocul cu metrica il pasiona in chip evident15.
Receptarea si concluzii asupra lui Claudian
Claudian s-a bucurat de succes chiar si in vremea amurgului civilizatiei antice. Rutilius Namatianus l-a admirat si a intrat in complexe raporturi de intertextualitate cu discursul sau poetic. Ca de altfel si poetul crestin Prudentius. Evul mediu i-a copiat cu sarguinta opera: de unde numarul mare de manuscrise si inserarea unor fragmente ale poemelor sale in florilegiile secolelor al Xl-lea si al Xlll-lea. L-a pretuit si Renasterea. in peisajul nostru cultural, Nicolae Marinescu si Ilie Mihaiescu, ulterior Ion Acsan, Petre Stati si Dumitru Craciun au tradus pasaje din operele lui Claudian. Anumite fragmente au fost talmacite in proza si inserate in antologii publicate de G. Popa-Lisseanu si Haralamb Mihaescu.
in pofida scaderilor sale, Claudian apare ca un poet inzestrat cu un incontestabil talent. Prezenta lui Claudian constituie cea mai credibila, cea mai vie, cea mai performanta marturie a peisajului lirico-epico-parasatiric, pe care l-a zamislit poezia latina tardiva. Arta lui Claudian se inscrie intentional in curentul celui de-al treilea clasicism. insa ea ilustreaza si particularitati semnificative. S-ar spune ca discursul lui Claudian recupereaza teritorii care apartinusera candva stilului nou. Temperamentul acestui poet aminteste de cel ai lui Lucan si anexeaza valente romantice. Demersul complex al lui Claudian revalorifica mai ales filoanele expresionismului. Nu se traduc acestea, cel putin partial, in patosul avantat al poetului, in fantasia lui exuberanta, in vigoarea si pregnanta imaginilor faurite de el? in structura de adancime a universului imaginar, creat de acest poet, se asociaza dragostea sincera pentru Imperiu, increderea in misiunea civilizatorie a acestuia si reverberatiile unui lirism efervescent, care stie cateodata sa indeparteze artificiile industriei retorice minutios construite. Cititorul vremii noastre, daca va face abstractie de adulatiile exagerate, de cautarile febrile ale unor limite lingvistice, de o anumita bombasticitate, va gusta cu placere poezia lui Claudian16.
Rutilius Namatianus si poemul sau
Rutilius Namatianus nu mai exprima atat iluziile paganismului muribund, cat atasamentul fata de Roma crestina, asumat de o parte din aristocratia provinciala, in cazul sau gallica, care se simtea solidara cu puterea Imperiului si refuza evidenta degringoladei ei. Rutilius Namatianus credea ferm in reinvigorarea acestei puteri si in cultura latina umanistica. Rutilius se nutrea din nostalgia cercului Nicomachilor, ramasa inca vie mult dupa disparitia lui17. Asistase la cucerirea temporara a Romei de catrei gotii lui Alaric, pe care o resimtise ca pe o catastrofa teribila.
Toate datele biografice relative la Claudius Rutilius Namatianus provin din opera acestui poet. S-a nascut, la sfarsitul secolului al IV-lea d.C, intr-o familie gallo-romana inca pagana, care daduse Romei de multa vreme slujbasi fideli. Rutilius insusi facuse o cariera stralucita sub Honorius ca magister officiorum si prefect al Romei, praefectus Urbi, probabil in 414 d.C. (RUTIL., 1, v. 563 si v. 473)*. in anul 417 d.C, Rutilius a parasit Roma, ca sa-si revada domeniile gallice, pustiite de goti. Tocmai aceasta calatorie a format obiectul unicei sale opere, in care a evocat numeroase personaje, cunoscute de el in cursul carierei sale administrativ-politice18.
* Diferentele religioase nu anihilau unele solidaritati politice. Ele se solutionau prin crestinarea progresiva a aristocratilor inca ramasi pagani.
Aceasta opera rezida intr-un interesant poem, care se numeste tocmai „Despre intoarcerea sa", De reditu suo, alcatuit in distih elegiac.
Poemul cuprinde doua carti. Prima carte include 644 de versuri, pe cand a doua, pana relativ recent, cuprindea numai 68 de versuri. Totusi, datorita anumitor descoperiri, datorate Mirellei Ferrari, s-au adaugat acestor stihuri noi grupuri de versuri. Aceste relativ noi descoperiri coroboreaza ideile lui Francois Prechac, care considera ca intreruperea poemului nu s-ar datora unui accident survenit in viata autorului, ci naufragiilor suportate de atatea texte latinesti, in cursul evului mediu19. Cartea intai debuteaza prin elogiul celor nascuti in Italia (w. l-l8), continua cu o descriere a Galliei, recent devastate (w. 19-34), si cu un imn inchinat virtutilor si misiunii istorice a Romei (w. 35-l64). Urmeaza peripetiile plecarii din Roma si ale cabotajului pe tarmurile italice, indeosebi toscane (vv. 165-644). in aceasta epoca, o calatorie pe mare era mai sigura din pricina invaziilor, talhariei, rascoalelor locale, drumurilor distruse, care ingreunau sensibil deplasarile pe uscat. Cartea a doua include restul calatoriei pe mare, pana la localitatea Luna, insa incorporeaza digresiuni despre Alpi si Italia, precum si o invectiva contra lui Stilicho, facut responsabil de toate calamitatile pravalite asupra Romei. Nu stim cum s-a desfasurat ultima parte a calatoriei.

Structura elegiei rutiliene

intr-adevar, De reditu suo este o lunga elegie sui generis, adica marcata de amalgamul tiparelor, tonurilor si genurilor care caracterizeaza literatura latina a amurgului imperiului. Asadar, Rutilius isi nareaza intoarcerea in Gallia, din escala in escala, incepand din 31 octombrie 417 d.C, cand parasise Ostia. El evoca indeosebi diferitele aspecte ale naturii, localitatile pe unde trecuse si emotiile suscitate de ele. Astfel, poetul descrie citadela orasului Populonia, insula Urgo, admira Pisa si tarmurile toscane, contempla - dar in buna traditie a eposului clasic - furtuna declansata pe mare. in virtutea unui tipar de multa vreme consacrat, Rutilius multiplica digresiunile pe cele mai diverse teme. Astfel, cand ii apare insula llva (actuala Elba), bogata in fier, poetul alcatuieste o digresiune moralizatoare, cu privire la metale, fier si aur (1, vv. 357-370): „dragostea oarba de aur conduce la orice nelegiuire" (1, v. 358). Rutilius exploateaza de fapt un vechi loc comun al poeziei latine. Trairile poetului implica numeroase reminiscente clasice si elemente traditionale, insa consemneaza si evenimente sau personaje contemporane lui. Astfel el evoca ravagiile produse de Barbari in Italia si in Gallia, traficul functiilor si abuzurile savarsite de gestionari imperiali necinstiti. Rutilius noteaza ca Lucilius, fost comes sacrarum largitionum, prezervase vistieria de functionari, care furau ca harpile (1, vv. 599-614).
Mesajul filosofic al poetului pare a fi eclectic. in anumite pasaje, se deslusesc termeni consacrati de filosofia stoica, precum „divinitate", deus sau natura, ca si maxime parca descinse din reflectiile lui Lucan si Seneca. Teoria fiziologica a diferitelor grade de inteligenta, in functie de temperatura sangelui in jurul inimii, traduce accente pitagoreice si neostoice. Concomitent,

acest fidel functionar al administratiei imperiale crestine care era Rutilius Namatianus a ramas credincios cultelor pagane, indeosebi isianismului, ca si Claudian si exponentii cercului Nicomachilor. Astfel poetul elogiaza ceremoniile modeste, in cinstea zeului egiptean Osiris (1, w. 573-576). Discursul elegiac tinde chiar spre un anumit monoteism pagan isiac, de altfel profund ostil crestinismului. Cand trece pe langa Capraria, poetul zareste locasurile calugarilor si afla prilejul sa le reprobe modul de viata: de ce trebuie sa devii nefericit, se intreaba Rutilius, de teama de a nu fi nenorocit? (1, vv. 439-446). Cand intampina o alta manastire, observa ironic ca daca, pe vremea Circei, „se schimbau corpurile, acum se schimba sufletele" (1, v. 526). De fapt, Rutilius persifleaza mortificarea carnii, straine de traditia clasica, pe care ar ruina-o. De aceea deplora cucerirea ludeei, tara care ar fi adus Imperiului „calamitatea crestina" (1, vv. 383-398)20.
Rutilius iubea cu tandrete Gallia natala, insa acorda prioritate Romei, careia ii inchina mai multe adevarate imnuri. El canta maretia si caracterul divin al sanctuarelor romane, ajungand sa infiripe o adevarata poezie a ruinelor sau ruinurilor, cum spunea candva Vasile Carlova. Trecand pe langa Agylla si Castrum, Rutilius deplora starea lamentabila in care se aflau (1, vv. 225-230). intreaga elegie, toate descrierile de orase, porturi si peisaje sunt imbibate de pasiunea pentru Roma. Structura de adancime a poemului se formeaza sub semnul adorarii fervente a Romei: ea este un astru stralucitor si cea mai frumoasa regina (1, vv. 47-48). Roma este o divinitate si cultul sau trebuie celebrat. Mai limpede decat Claudian, Rutilius glorifica Imperiul si procesul de romanizare a teritoriilor din jurul Mediteranei. Datoria Romei este propagarea legilor si civilizatiei. Poetul crede ferm in eternitatea Romei. Se adreseaza in felul urmator Cetatii, anexand toate procedeele si arhetipurile pertinente, toate reminiscentele livresti, indeosebi versurile vergiliene, care glorificasera menirea Romei AAen., 6, vv. 85l-853): „raspandesti legile care vor dainui in lungul veacurilor romane//tu singura sa nu te temi de trecerea timpului" (1, vv. 133-l34). Care este asadar misiunea Romei? Sa unifice semintiile pentru vesnicie, sa faureasca un singur corp din mai multe membre. Reluand idei candva profesate de Aeiius Aristide, poetul gallo-roman considera ca Roma a convertit anti-Cetatea intr-o Cetate complexa si i se adreseaza astfel: „Ai facut o singura patrie pentru neamuri felurite;//Si a fost spre folosul popoarelor fara lege sa fie supuse stapanirii tale.//Si-n vreme ce oferi celor biruiti sa se impartaseasca din dreptul tau,//Ai facut o patrie din ceea ce inainte era un univers" (1, vv. 63-66)*. Astfel Rutilius raspundea orizontului de asteptare al acelor grupuri aristocratice din provincii si din Capitala, crestine dar si pagane, care in pofida destabilizarii accelerate a Imperiului, in ciuda amplificarii tendintelor centrifugale din jurul lor, credeau, voiau obstinat sa creada, in supravietuirea lui. Rutilius afirma ca Roma se va sustrage legilor prabusirii ineluctabile a cetatilor (1, vv.
Iata textul latin al acestor versuri celebre: fecisti patriarn diuersis gentibus unam;//profuit iniustis te dominante capiJ/Dumque offers uictis proprii consortis iuris,//urbem fecisti quod prius orbis erat.

140-l41), gandindu-se, desigur, la teoriile istorice polibiene. Nenorocirile ei o vor face inca mai puternica, mai capabila sa renasca. Dezastrele incercate candva in fata gallilor senoni, samnitilor, lui Pyrrbus si Hannibal i se par concludente (1, vv. 125-l28)21. Pasiunea patriotica rutiliana este sincera, vibranta, cu adevarat emotionanta. Poetul pune in serviciul ei nu numai elegia traditionala, fibrele specifice ale acesteia, ci, cum am remarcat mai sus, cadentele eposului si incisivitatea parasatirei. Stilicho este inchipuit ca un nou Nero: ultimul dintre Iulio-Claudieni isi ucisese mama, generalul barbar incercase sa omoare „muma lumii", adica Roma (2, vv. 4l-60).
Chiar in plin discurs satiric, Rutiiius nu uita menirea atribuita de el Romei. Exclamatiile, incriminarile vehemente denunta „faradelegea cumplita a sinistrului Stilicho" (2, v. 41). intregul discurs poetic este insa impregnat de reminiscente livresti si mitologice. Fiecare loc vizitat, fiecare peripetie evoca poetului episoade din mitologie ori din istoria legendara a Romei. Chiar invectivarea lui Stilicho comporta o aluzie la episodul mitologic al Althaeei si lui Meleagru (2, vv. 53-54). Rutiiius este tributar mai ales fata de Ovidiu. Scenariul plecarii din Roma, tema parasirii capitalei, motivul calatoriei implica interdiscursivitate cu poezia Tristelor. insa, desigur, in elegia rutiliana pot fi detectate ecouri, imagini, chiar versuri imprumutate din Vergiliu, Horatiu, Lucretiu si mai ales din Claudian. Totusi Rutiiius poate fi si original, cand reactioneaza sensibil fata de natura, intr-o epoca in care pastelul incerca sa se impuna. Poetul descrie umbra pinilor, care se infioara pe valuri de-a lungul tarmului, si, in general, frumusetea marii (1, vv. 277-278; 639-644). Daca uneori discursul rutilian ne apare prozaic sau prolix, incarcat de reziduuri mitologizante sau excesiv de hiperbolizant, de multe ori el contine o imagistica echilibrata, armonioasa, foarte clasica. Rutiiius utilizeaza metafore, metonimii, aliteratii, insa si antiteze revelatoare (de tipul „placuta'Vvrednica de plans", grata/miseranda sau publica/priuata). Rutiiius manuieste cu virtuozitate distihul elegiac. in elogiul adus Romei, apeleaza la stilul inalt, la imperative solemne, la conjunctive optative, apostrofe si exclamatii. Sintaxa este deosebit de clasica, frazele sunt clar construite si vocabularul atesta pecetea lui Ovidiu si Vergiliu22. Conservatorismul rutilian se manifesta pe toate planurile structurii elegiei consacrate calatoriei spre Gallia.
Constantin Balmus l-a calificat drept „ultimul poet al Romei", susceptibil sa medieze intre antichitate si vremurile posterioare23. Fara sa fi fost un mare talent, in unele versuri, Rutiiius a stiut sa vibreze intens sau gratios si sa glorifice cu entuziasm sincer patria sa romana.