p1x19xb
Trasaturi generale. Cruciadele si dominatia latina in Orientul grecesc lasasera Imperiul intr-o stare jalnica; epuizat economic, mutilat si faramitat teritorial, el nu mai era, in 1261, decat umbra Imperiului Comnenilor. La Constantinopol, palate si cartiere intregi se naruiau de la sine, orasul nu se redresase dupa cumplita devastare suferita in 1204. Provinciile nu aratau altfel decat capitala, iar speranta in revenirea prosperitatii parea zadarnica, deoarece resursele acesteia iesisera de sub controlul grecilor si republicile comerciale italiene, Venetia si Genova -acesta a fost rezultatul cel mai important si cel mai durabil al cruciadei — exploatau in propriul lor beneficiu intregul comert din Orientul grecesc. Imperiul era, de altfel, redus, in Asia, la teritoriul Imperiului Niceei; in Europa, la Tracia si la o parte a Macedoniei: «Un trup debil, slabit si jalnic, cu un cap enorm, Constantinopolul» (Ch. Diehl). De jur imprejur, numai state independente sau ostile: Imperiul din Trapezunt, care isi va trai propria viata pana la cucerirea turceasca; despotatul Epirului si ducatul de Neopatras, state grecesti prea putin interesate sa accepte suzeranitatea Bizantului; ducatul Atenei, care nu va inceta sa apartina francezilor decat pentru a trece in mainile catalanilor si principatul Moreei, pe care grecii nu-1 vor putea face sa revina in cadrul Imperiului decat dupa un secol si mai bine de eforturi; in sfarsit, aproape toate insulele si un mare numar de pozitii pe coasta in stapanirea genovezilor si a vene-tienilor. Ceva mai departe, statele occidentale, Serbia, Bulgaria, turcii, care urmarea cu atentie agonia acestui Imperiu dislocat, omul bolnav al evului mediu, cum a fost numit.
Asa stateau lucrurile, cand trupele lui Mihail al VUI-lea au patruns prin surprindere in Constantinopolul lasat fara aparare. in aceasta ultima etapa din istoria Bizantului (1261-1453), trebuie distinse doua perioade, de durata foarte inegala: mai intai, perioada domniei lui Mihail al VUI-lea, apoi perioada domniei succesorilor sai. Anul 1282 — anul mortii lui Mihail si al venirii la putere a lui Andronic al II-lea — marcheaza intr-adevar o ruptura si putem, cu buna dreptate, sa legam domnia lui Mihail al VUII-lea de Imperiul din Niceea, continuatorul si restauratorul Bizantului si sa facem sa inceapa cu Andronic al II-lea istoria Paleologilor si a decadentei Bizantului. I-a revenit lui Mihail al VUI-lea misiunea de a pune capat dominatiei latine si de a impiedica o noua ofensiva a Occidentului impotriva Orientului: dinamismul si succesele politicii sale au facut din domnia sa ultima mare domnie din istoria Bizantului. Dar nu-i statea in putinta lui Mihail sa inlature cauzele adanci ale declinului Imperiului, epuizat inlauntru, amenintat din afara, iar succesorii sai au trebuit sa se limiteze sa-i intarzie sfarsitul fatal. Andronic al II-lea (1282-1328) si Andronic al III-lea(1328-134l) i-au vazut pe turci luand in stapanire Asia. Ioan al V-lea (1341 -1391, in asociere cu uzurpatorul Ioan al Vl-lea Cantacuzino de la 1341 la 1355) i-a vazut pe sarbii lui Dusan la portile Constantinopolului si a asistat la inceputurile patrunderii turcilor in Europa. Sub Manuel al II-lea (1391-1425) si Ioan al VUI-lea (1425-1448), progresele turcilor au redus teritoriul Imperiului la capitala imprejurimile ei, iar umilitoarele calatorii in Occident, in cautare de ajutor, ale celor doi imparati s-au dovedit zadarnice: «Nimeni nu se gandea la altceva decat la foloasele pe care putea sa le traga de pe urma suferintelor Imperiului grecesc, la subordonarea lui religioasa, la cucerirea lui politica, la exploatarea lui economica» (Ch.Diehl). Deznodamantul inevitabil a survenit la 29 mai 1453, cand ultimul imparat bizantin, Constantin Dragases, a murit eroic pe meterezele Constantinopolului luat cu asalt de turci.

Nu cunoastem bine istoria interna a Imperiului in aceasta lunga perioada. imparatii au avut de infruntat uriase dificultati financiare; pentru a le depasi, ei au incercat sa impoziteze bunurile scutite de dari: rezultatul nu a fost intotdeauna fericit si Mihail al VUI-lea, de pilda, a debilitat in chip primejdios sistemul de aparare a frontierei rasaritene a Imperiului prin masuri care au lovit pe colonii militari, scutiti de corvezi si impozite, instalati aici. Trebuie sa reamintim, de altfel, ca asemenea masuri nici nu aveau cum sa mai fie eficiente intr-un stat al carui comert trecuse in intregime sub controlul strainilor: un cronicar povesteste ca, la casatoria lui Ioan al V-lea, nu s-a putut gasi in palat nici o cupa de aur sau de argint si ca vesmintele nu mai erau, ca altadata, impodobite cu pietre pretioase, ci cu bucati de sticla colorata. Imperiul nu mai avea cu ce sa intretina o flota, iar mercenarii din armata de uscat, prost platiti, erau mereu gata sa se rascoale, sa tradeze, sa jefuiasca.
Ca intotdeauna in Bizant, certurile religioase, in primul rand disputele necontenite pe tema unirii cu Roma, au reflectat agitatia politica. Activitatea «zelotilor» (numiti uneori arseniti, dupa numele patriarhului Arsenie) aminteste prin multe aspecte pe aceea a studitilor: ca si ei, zelotii se sprijineau pe calugari si popor pentru a apara cea mai stricta ortodoxie si a se opune politicii imparatului, la nevoie chiar prin rascoala. Triumful doctrinei contemplative a isihasmului (dintr-un cuvant grecesc care inseamna calm, liniste), aparate cu inflacarare impotriva calabrezului Varlaam de catre Grigore Palamas, calugar athonit si arhiepiscop al Salonicului, una dintre cele mai curioase figuri ale Bizantului, reprezinta si el biruinta calugarilor si a misticismului oriental asupra moderatilor si rationalistilor favorabili unei apropieri de Roma. Epoca Paleologilor este, de altminteri, epoca maximei prosperitati a manastirilor athonite: ele dau Constantinopolului un lung sir de patriarhi si ofera oamenilor celor mai cultivati din Bizant, in aceste amarnice vremuri, un loc de refugiu si de meditatie, in care multi vin sa-si sfarseasca viata ca monahi.
Ultimele doua secole ale Imperiului, desi deceptionante in multe privinte, nu au fost nicidecum secole de saracie spirituala. Literatura si artele au inflorit atat de bogat incat s-a dat acestei perioade numele de «a doua renastere bizantina» si ea a fost comparata adesea cu renasterea italiana. Trasatura cea mai frapanta la scriitorii si chiar la artistii vremii este reintoarcerea la elenismul antic, la studierea lui, la traditiile lui, la spiritul lui. Mozaicurile bisericii Chora (Kahrie Djami) constituie, la Constantinopol, capodopera acestei epoci, in care civilizatia bizantina si-a exercitat puternic influenta asupra Serbiei, Rusiei, Romaniei. Doua sunt, la nivelul intregului Imperiu, marile scoli artistice rivale: scoala zisa macedoneana, careia i se datoreaza decorarea celor mai vechi biserici athonite si scoala numita impropriu cretana, ale carei opere mai reprezentative pastrate pana in zilele noastre pot fi admirate in bisericile de la Mistra.
Evocarea Mistrei ne indeamna sa consemnam, in sfarsit, trasatura cea mai originala, poate, a acestei perioade: viata spirituala si chiar viata politica a Imperiului a tins sa se retraga treptat din Constantinopolul prea amenintat, pentru a se refugia in Peloponez. Aici siguranta parea mai mare si mai mare, de asemenea, apropierea de vechile si glorioasele traditii ale elenismului, catre care Bizantul muribund isi intorcea privirile pentru a-si cauta un model si un sprijin. Recucerirea principatului franc al Ahaiei a inceput o data cu domnia lui Mihail al VUI-lea: cele trei fortarete, Monemvasia, Maina si Mistra, au reprezentat taxa de rascumparare platita de franci pentru eliberarea lui Guillaume de Villehardouin, cazut prizonier in mainile bizantinilor in batalia de la Pelagonia. Mihail al VlII-lea a recuperat apoi Arcadia si Laconia, iar succesorii sai au desavarsit refacerea Moreei grecesti. Mistra, asezata in preajma vechii Sparte, unde familia Villehardouin isi construise un castel puternic fortificat, situat intr-un loc minunat, a fost orasul cel mai important, iar Despoiatul Mistrei, a devenit, incepand din vremea lui Ioan Cantacuzino, apanajul celui de al doilea fiu al imparatului care domnea in Bizant. Era mai mult decat o provincie a Imperiului, era aproape un stat, in fapt, de sine statator. Colina Mistrei a fost acoperita de palate, biserici, manastiri, iar curtea despotilor a fost mai stralucitoare si mai plina de viata decat cea de la Constantinopol. Aici au trait invatati eminenti, intre care celebrul filosof si umanist Gemistos Plethon, care i-a inaintat lui Manuel al II-lea proiecte de reforme menite sa regenereze Elada. inainte de a se scufunda in umbra, pentru mai multe secole, elenismul dadea inca o data in floare, chiar pe pamantul Greciei antice.
Mihail al VlII-lea Paleologul. Mihail al VUI-lea, restauratorul Imperiului, si-a indreptat atentia catre Occident. Bizantul avea aici trei adversari: primii doi erau Venetia si papalitatea care doreau, cea dintai pentru motive economice, cealalta pentru motive religioase, restaurarea Imperiului latin; al treilea era noul suveran al regatului celor doua Sicilii, Carol de Anjou, fratele Sfantului Ludovic, care invoca drepturi politice, intr-adevar, printr-un tratat semnat la Viterbo, imparatul exilat Balduin al II-lea ii cedase lui Carol de Anjou drepturile sale asupra vechiului Imperiu latin. Exista pericolul ca regele Carol sa se puna in slujba aspiratiilor Venetiei si ale papalitatii, iar aceasta formidabila coalitie putea sa impiedice Imperiul grecesc, abia reconstituit, sa dainuiasca: domnia lui Mihail al VlII-lea a fost consacrata indepartarii acestui pericol. in acest scop, imparatul a recurs uneori la razboi si a dobandit victorii asupra trupelor angevine in Epir, asupra venetienilor in Eubeea, asupra francilor in Moreea. Dar starea de slabiciune a Imperiului nu permitea o actiune militara de anvergura, asa incat Mihail a recurs cu precadere la arma favorita a Bizantului, diplomatia.
1 ° impotriva Venetiei, el s-a inteles cu Genova. inca din martie 1261 fusese semnat la Nymphaion un tratat care acorda geno-vezilor, pe toata intinderea actuala si viitoare a Imperiului, privilegii comerciale considerabile, in schimbul carora flota genoveza trebuia sa-1 ajute pe imparat. Au existat si unele momente de conflict: cand genovezii au dat impresia ca sprijina ambitioasele planuri ale regelui Siciliei, Manfred, care voia sa smulga din nou Constantinopolul din mainile grecilor, Mihail al VlII-lea i-a alungat din capitala. Nu a fost vorba insa decat de un episod lipsit de urmari, Mihail al VlII-lea a redat curand Genovei toate privilegiile, iar Genova a luat, sub Paleologi, in intregul Orient locul ocupat atat de multa vreme de Venetia, in 1453, lupta de aparare a Constantinopolului impotriva turcilor a fost condusa de un genovez, Giustiniani.
2° Fatade papalitate, Mihail al VlII-lea a practicat o politica de concesii: in 1274, la Lyon, el a incheiat cu papa Grigore al X-lea, un acord prin care Biserica rasariteana era pusa sub autoritatea papei. Era singura politica apta sa-1 convinga pe papa sa nu mai sustina si sa nu mai indrepte impotriva Bizantului forta redutabila reprezentata de Carol de Anjou si numai asa trebuie explicata politica religioasa a lui Mihail al VlII-lea. Grecii nu au perceput-o insa decat ca pe o acceptare a inadmisibilelor pretentii romane si o violenta opozitie, condusa fireste de calugari, s-a ridicat impotriva imparatului, vestejit prin epitetul de latinofron. S-a mers pana la schisma in interiorul Bisericii grecesti, cand Mihail, cu ajutorul patriarhului Ioan Bekkos, a vrut sa impuna prin forta unirea cu Roma. Acordul de la Lyon va ramanea in cele din urma litera moarta: el isi jucase totusi rolul util in politica lui Mihail al VUI-lea.
3° Carol de An/ou era adversarul cel mai periculos. Multa vreme, Mihail al VUI-lea a folosit, pentru a-1 combate, cand forta, cand diplomatia, pana ce a survenit evenimentul decisiv al Vecerniilor siciliene. La 31 martie 1282, a izbucnit la Palermo o revolta brutala impotriva dominatiei angevine; ea s-a raspandit in toata Sicilia, unde francezii au fost macelariti. Cauzele acestei rascoale sunt multiple: asprimile administratiei franceze, ambitiile siciliene ale lui Petru de Aragon au jucat un anumit rol; dar este sigur ca intrigile lui Mihail, ca si subsidiile pe care i le-a furnizat lui Petru de Aragon au jucat unul si mai important. Calculul imparatului bizantin era corect: Carol de Anjou, care tocmai conducea in Orient o expeditie impotriva Imperiului grecesc, a trebuit sa se intoarca grabnic in Occident, dar a pierdut Sicilia. Pentru Bizant, pericolul occidental disparea: Mihail al VlII-lea isi indeplinise misiunea. El a murit in acelasi an 1282.
Primii succesori ai lui Mihail al VUI-lea. Domnia lui fusese stralucita si fericita. Dar faptul de a fi impiedicat Occidentul sa puna din nou piciorul in Imperiu nu era decat un rezultat negativ: e posibil chiar ca el sa-1 fi facut pe Mihail al VUI-lea sa neglijeze prea mult Orientul. Succesorii sai vor trebui sa infrunte aici un indoit pericol: pericolul sarbesc si pericolul turcesc.
1° Sarbii. Primul stat sarbesc fusese intemeiat in secolul al Xll-lea de Stefan Nemanja. Printr-o serie de cuceriri pe seama bulgarilor si a grecilor, urmasii lui facusera din Serbia statul cel mai puternic din Balcani. Acest stat a ajuns la apogeu sub Stefan Dusan; urcat pe tron in 1331, el si-a insusit visul oricarui suveran care avea hegemonia asupra Balcanilor: sa puna stapanire pe Constantinopol. inca din vremea lui Andronic al III-lea, Dusan pusese piciorul in Macedonia septentrionala si in Albania: el va profita de faptul ca Ioan al V-lea era foarte tanar si de gravele tulburari provocate de rivalitatea dintre Ioan al V-lea si Ioan Cantacuzino, pentru a lua in stapanire intreaga Macedonie, cu exceptia Salonicului. Dupa cucerirea Serresului, Dusan se proclama imparat al sarbilor si al romanilor (adica al grecilor). Nu-i mai ramanea decat sa cucereasca Constantino-polul: se pare insa ca eforturile suveranului sarb de a incheia o alianta fie cu venetienii (avea nevoie de o flota), fie cu turcii au esuat. Este probabil ca nici n-a mai intreprins marea expeditie plasata de unii cronicari in 135 5. in acelasi an, 1355, Dusan a murit, iar Imperiul sau n-a mai reprezentat o forta. Bizantul era salvat.
2° Turcii. Un trib turc impins catre apus de mongoli, in deplasarea lor spre Asia Mica, fusese organizat ca un stat puternic, la sfarsitul secolului al XlII-lea, de catre seful lui, Osman sau Otman, intemeietorul dinastiei Osmanliilor sau a Otomanilor. Foarte curand, forta de expansiune a osmanliilor a devenit amenintatoare pentru Bizant, care a trebuit sa accepte ajutorul oferit de o companie de mercenari catalani, aflati odinioara in solda lui Petru de Aragon, iar acum lipsiti de ocupatie. Catalanii i-au invins la inceput pe turci, dar au intrat, indata dupa aceea, in conflict cu Bizantul si s-au intors impotriva lui: ei s-au instalat la Gallipoli, de unde au amenintat timp de doi ani capitala; apoi au devastat Tracia si Macedonia, au esuat inaintea zidurilor Salonicului, au invadat Tesalia si ducatul Atenei, i-au infrant cu usurinta pe cavalerii franci, greoi inarmati, in lupta de la lacul Copais, in 1311 si au intemeiat ducatul catalan al Atenei. Aceasta extraordinara aventura a unei armate ratacitoare care nu cuprindea decat cateva mii de soldati razvratiti pune indeajuns de bine in lumina slabiciunea Imperiului. In vremea aceasta, turcii isi continuau inaintarea: ei cuceresc, in 1326, Brusa, unde isi instaleaza capitala, in 1329, Niceea, in 1337, Nicomedia. In 1341, la moartea lui Andronic al 111-lea, ei devenisera practic stapanii Asiei Mici si incepusera sa intreprinda raiduri in Tracia. Ca si sarbii, ei au profitat, sub Ioan al V-lea, de conflictele civile din Bizant: Ioan Cantacuzino, care-si casatorise fiica cu sultanul Orkhan si care s-a sprijinit pe turci pentru a dobandi tronul, i-a chemat in Tracia si le-a cedat o fortareata pe malul european al Stramtorilor. De atunci, turcii nu vor conteni sa intervina direct in treburile Imperiului. Ei se instaleza si se fortifica in regiunea Gallipoli, punct de pornire pentru inaintarea lor in Balcani. Murad I cucereste Tracia, Filipopole, Adrianopol, din care isi face capitala in 1365: era un semn cert ca turcii au ambitia de a juca un rol in Europa. Sub amenintarea primejdiei turcesti, Ioan al V-lea incearca sa se apropie de Occident: in 1369, el face o calatorie la Roma, accepta o marturisire de credinta conforma cu dogma catolica, il recunoaste pe papa drept cap al crestinatatii. Acest acord avea sa ramana la fel de steril ca si cel de la Lyon, in schimb pe drumul de intoarcere acasa, care trecea prin Venetia, nefericitul imparat al Bizantului a fost retinut de venetieni ca debitor insolvabil; a trebuit ca fiul sau, Manuel, sa stranga in graba suma reclamata. in vremea aceasta inaintarea tutcilor continua: Imperiul sarb s-a naruit sub loviturile lor in 1389, in urma marii batalii de la Kossovo, si, indata dupa Serbia, Bulgaria a trecut si ea sub dominatia turcilor.
Ultimii Paleologi. Aceste cuceriri faceau din turci vecinii Ungariei. Ungurul Sigismund a cerut ajutorul Occidentului care i-a trimis slabe contingente: ele au fost zdrobite in batalia de la Nicopole, in 1396. Succesorul lui Ioan al V-lea, Manuel al II-lea, a cerut si el ajutor: regele Frantei, Carol al Vl-lea, i-a trimis, impreuna cu 1.200 de oameni, pe maresalul Boucicaut, care a iesit invingator din multe ciocniri cu turcii in preajma Constantinopolului, dar care nu dispunea nicidecum de fortele necesare pentru a intreprinde o adevarata campanie impotriva lor. in 1399, Manuel al II-lea si Boucicaut au pornit spre Occident, in cautare de subsidii si de trupe. Manuel a intreprins un soi de pelerinaj: el s-a dus la Venetia si in alte orase italiene; a mers la Paris, unde a fost somptuos gazduit la Luvru, de Carol al Vl-lea; la Londra, unde i s-au facut multe fagaduieli, nici una tinuta; din nou la Paris, unde a stat de aceasta data doi ani, fara rezultat. Aici i-a parvenit, in 1402, vestea cruntei infrangeri suferite de sultanul Baiazid la Angora din partea salbaticilor mongoli ai lui Tamerlan: pentru o vreme, Bizantul avea sa iasa din sfera de interes si actiune a turcilor. Manuel s-a grabit sa se intoarca acasa si a avut parte, intr-adevar, de cativa ani de liniste. Dar, in 1422, la douazeci de ani dupa infrangerea de la Angora, sultanul Murad al II-lea a reaparut in fata Constantinopolului.
In 1430 — era atunci imparat Ioan al VUI-lea — turcii asediaza Salonicul, pe care grecii, pentru a-1 salva de amenintarea necredinciosilor, ii incredintasera, in ultima clipa, Venetiei: cu toate acestea, orasul a fost luat cu asalt. Ioan al VlII-lea pleaca, la randul sau, in Occident si, asemenea predecesorilor sai, consimte sa recunoasca suprematia romana, in speranta obtinerii in schimb a unui ajutor eficace din partea latinilor: la conciliul din Florenta, in 1439, Ioan al VlII-lea, asistat de ilustrul cardinal Bessarion, proclama, impreuna cu papa Eugeniu al I V-lea, decretul de unire a Bisericilor, care satisfacea toate exigentele catolice si romane. Ca si la Lyon, ca si la Roma, aceste concesii s-au dovedit insa zadarnice: in Orient, ele au fost combatute de cea mai mare parte a populatiei si a clerului bizantin; in Occident, nu s-a facut nici un efort serios in vederea apararii crestinatatii impotriva turcilor. Papa a izbutit sa organizeze o mica oaste de unguri, polonezi si romani, punand-o sub comanda regelui Ungariei, Ladislau: ea a fost zdrobita in batalia de la Vama, in 1444, iar initiativa papei nu a mai fost repetata vreodata.
Bizantul este parasit in voia soartei, iar evenimentele se precipita. Mehmet al II-lea ajunge sultan in 1451. El construieste chiar in preajma Constantinopolului, pe malul european al Bosforului, o fortareata (Roumeli Hissar) menita sa intrerupa comunicatia intre Bizant si Marea Neagra. intreprinde apoi o expeditie impotriva Moreei, pentru a impiedica venirea oricarui ajutor pentru Bizant din aceasta parte. in sfarsit, in aprilie 1453, el incepe asediul Constantinopolului. Orasul a fost aparat cu vitejie de imparatul Constantin Dragasses, de populatie, de genovezul Giustiniani: dar turcii, care dispuneau de o armata numeroasa, aveau si o puternica artilerie de asediu si au reusit sa deschida brese in vechiul zid al lui Teodosie. Ei au reusit de asemenea sa ocoleasca apararea bizantina, facand in timpul noptii, printr-o indrazneata stratagema, sa treaca flota lor din Marea Marmara in Cornul de Aur. Rezistenta greaca slabea: asaltul final a fost fixat pentru zorii zilei de 29 mai si orasul asediat a aflat acest lucru. in ajun, procesiuni parcurgeau strazile; seara, ultima slujba crestina a fost celebrata in Sfanta Sofia, iar imparatul, impreuna cu multi alti bizantini, a primit ultima impartasanie. A doua zi, imparatul cadea eroic pe metereze, iar Mehmet al II-lea intra calare in Sfanta Sofia, unde o mare multime de oameni, refugiati in uriasul naos, fusesera trecuti prin sabie. Trei zile si trei nopti au fost consacrate prada-ciunilor, masacrelor si tuturor exceselor cu putinta.
in 1460, Mehmet al II-lea in persoana a venit sa ia in stapanire Mistra, iar in 1461 Trebizonda: din Imperiul grecesc nu mai ramanea nimic.