Cruciadele si dominatia latina au lasat Imperiul Bizantin intr-o stare de epuizare economica accentuata, cu un teritoriu ce reprezenta numai umbra celui din vremea Comnenilor. La Constantinopol, palate si cartiere intregi se gaseau in ruina, iar orasul isi revenea cu greu de pe urma celor intamplate in 1204. Celelalte localitati ale Imperiului erau de asemenea imaginea capitalei, sperantele revenirii la prosperitatea de alatadata fiind minime: negustorii venetieni si genovezi exploatau la maxim comertul cu Orientul grecesc. Imperiul era redus in Asia Mica, la teritoriul Imperiului de la Niceea; in Europa, la Tracia si la o parte a Macedoniei: “un corp debil, slabit si mizerabil, avand un cap enorm, Constantinopolul” (Ch. Diehl). De jur imprejur erau State independente sau ostile: Trebizonda, care pana la cucerirea de catre turci, a trait din propriile resurse; despotatul de Epir si ducatul Nepratos, State grecesti care acceptau destul de greu suzeranitatea bizantina. Ducatul Atenei, a continuat sa apartina francezilor, dupa care a trecut in mana catalanilor, iar principatul Moreei a revenit in cele din urma Imperiului. In sfarsit, nenumaratele insule si o mare parte a localitatilor de coasta erau in mana genovezilor si a venetienilor. Ceva mai departe de acest Imperiu dislocat si aflat in agonie, se gaseau Statele din Occident, Serbia, Bulgaria si turcii. s8k6kc
Aceasta era situatia in momentul in care trupele lui Mihail al VIII-lea Paleologul (1259-1282), au patruns in Constantinopol. In aceasta ultima perioada a Istoriei Bizantului (1261-1453) distingem doua etape: domnia lui Mihail al VIII-lea si cea a succesorilor sai. Anul 1282, cand moare Mihail al VIII-lea si ajunge la tron Andronic al II-lea (1282-1328), a marcat de fapt o ruptura insotita de decadenta bizantina; Mihail al VIII-lea a avut ca principal obiectiv impiedicarea ofensivei latine in Orient, activitatea si succesul politicii facandu-l drept ultimul mare imparat al Bizantului. Un om singur nu putea insa inlatura cauzele profunde ale declinului unui Imperiu epuizat, de aceea succesorii sai nu au putut face mai mult decat sa intarzie deznodamantul final. Andronic al II-lea (1282-1328) si Andronic al III-lea (1328-1341) au asistat neputinciosi la cresterea puterii turcilor in Asia. Ioan al V-lea (1341-1391), impreuna cu Ioan al VI-lea Cantacuzino ( 1341-1355) au vazut cum sarbii lui Dusan ajungeau la portile Constantinopolului precum si primele cuceriri turcesti in Europa. Sub Manuel al II-lea (1391-1425) si Ioan al VIII-lea (1425-1448), progresul turcilor a redus Imperiul la capitala si la imprejurimile acesteia, iar calatoriile umilitoare ale ultimilor doi in Occident pentru a cere ajutor, au ramas infructuoase. “Nu se dorea decat profitul de pe urma mizeriei Imperiului grec, pentru a-l domina religios, pentru a-l cuceri politic si a-l exploata economic”, spunea Ch. Diehl. Deznodamantul era deci inevitabil si a survenit in 29 mai 1453, cand ultimul imparat bizantin Constantin al XI-lea a murit eroic pe zidurile Constantinopolului asaltat de turci.

Situatia interna si externa a Imperiului

In ultima perioada a Imperiului bizantin, imparatii au fost nevoiti sa faca fata unor mari dificultati financiare, introducand noi taxe si impozite asupra unor categorii sociale exceptate pana atunci. Din pacate, aceste masuri nu au putut fi eficiente intr-un Stat al carui comert se afla in mana strainilor. Imperiul nu mai putea intretine flota si pe soldatii armatei terestre, platiti foarte rau, fapt pentru care aveau loc in mod frecvent revolte. Ca intotdeauna la Bizant, disputele religioase au fost reflexul agitatiei politice si mai ales al disputei in jurul unei eventuale uniri cu Roma.
Dupa moartea lui Teodor al II-lea Laskaris (1254-1258), coroana imperiala a revenit fiului sau minor, Ioan al IV-lea Laskaris (1258-1261), regenta fiind asigurata de un personaj de conditie modesta, George Muzalon. In fata acestei situatii, aristocratia condusa de Mihail Paleologul a reactionat violent: Muzalon este asasinat, iar regenta preluata de Mihail Palelogul. Acesta provenea dintr-o familie aristocratica, avea sprijinul armatei si al clerului, ascensiunea sa datorandu-se meritelor sale si situatiei externe care impunea o conducere ferma. Tot acum asistam si la alcatuirea unei noi coalitii occidentale condusa de Manfred, regele Siciliei si fiul natural al lui Frederich al II-lea Hohenstaufen, care nelinistiti de consolidarea Imperiului de la Niceea se asociaza cu despotul Epirului, Mihail al II-lea (1237-1271), impotriva imparatului bizantin. Alianta a gasit sprijin si la regele sarb Uros I, nelinistit si el de ascensiunea Imperiului bizantin. In ciuda acestor dificultati, Mihail al VIII-lea, cu sprijinul fratelui sau Ioan Paleologul, a obtinut o victorie stralucita in toamna anului 1259 pe Valea Patagoniei, luandu-l chiar prizonier pe principile Ahaiei. El a fost mai tarziu eliberat in schimbul cedarii unor localitati din Peloponez. In vederea anihilarii unei eventuale contraofensive a venetienilor, Mihail al VIII-lea a incheiat in 1261o alianta cu Genova, care a permis patrunderea pe piata bizantina a acestei republici maritime. Genovezii preiau practic in acest fel suprematia comerciala in Orient, detinuta pana atunci de venetieni .
Un alt eveniment deosebit de important a fost incoronarea lui Mihail al VIII-lea in Biserica Sfanta Sofia de catre patriarhul Arsenie pe 15 august 1261. Actul simboliza renasterea Imperiului bizantin si crearea unei noi dinastii care a domnit aproape 200 de ani. In schimb imparatul legitim, Ioan al IV-lea Laskaris, a fost izolat.
Pe plan extern, in aceasta perioada Imperiul bizantin era amenintat de occidentali: Grecia continua sa fie sub dominatia latinilor prin despotatele de Epir, Moreea, Atena, Ahaia, iar despotatele de Epir si cel de la Tesalia erau ostile Imperiului bizantin. De asemenea, in Nordul Peninsulei Balcanice, sarbii si bulgarii, isi marisera regatele in dauna bizantinilor, dar nu erau in stare sa organizeze actiuni ostile de mare amploare impotriva Imperiului decat printr-o politica de aliante.
In Occident, inamicul cel mai puternic era regatul Siciliei, care devenise foarte periculos dupa moartea lui Manfred, un dusman al papalitatii, cu Carol de Anjou devotat scaunului papal. Din acest moment incepe o perioada de aliante conjucturale cu sarbii lui Uros sau cu bulgarii tarului Constantin, impotriva lui Mihail al VIII-lea, puse la cale de Carol de Anjou. In aceste conditii, Mihail al VIII-lea s-a dovedit a fi un bun diplomat, reusind sa rezolve dificultatile in care se afla, mai mult prin abilitate politica decat prin forta militara. De partea sa l-a avut si pe regele Frantei Ludovic al IX-lea, cel care prin participarea la cruciada impotriva arabilor, l-a impiedicat pe fratele sau Carol de Anjou sa atace Constantinopolul. Situatia conflictuala a fost atenuata si de urcarea pe scaunul papal al lui Grigorie al X-lea (1271-1276), cel care in schimbul neutralitatii lui Carol de Anjou cere lui Mihail al VIII-lea accelerarea tentativelor de unire.

Tentativele de unire de la Lyon (1274)

In aceasta situatie bizantinii erau in fata unei alegeri delicate: fie erau acceptate conditiile latinilor si astfel era reconstituita lumea crestina in vederea inlaturarii pericolului otoman, cu riscul unei evidente disolutii intr-un crestinism ce le devenise deja strain, fie isi prezervau spiritualitatea traditionala prin abandonarea oricarei sperante de conservare a Imperiului Oriental . Alegand cea de a doua solutie, bizantinii au ales moartea lor politica, infrangerea de catre turci si au respins moartea culturala ce le-ar fi venit prin unirea cu Occidentul. Mihail al VIII-lea a incercat sa convinga clerul ortodox de necesitatea infaptuirii unirii cu Roma si in ciuda unei opozitii evidente, el a trimis o delegatie la Lyon formata din fostul patriarh Gherman, marele istoric si om de stat George Acropolites si din mitropolitul de Niceea, Teofan. Intre timp, adeptii unirii l-au castigat de partea sa si pe Ioan Vekkos, un teolog de frunte care pana atunci fusese un adversar al unirii. Chiar daca divergentele doctrinale nu se agravesera, iar dogma romana avea unii partizani precum Ioan Vekkos in secolul al XIII-lea sau pe filozoful Dimitrios Cydones in secolul al XIV-lea, bizantinii aveau mari rezerve in privinta pretentiilor disciplinare ale Bisericii latine. Lumea ortodoxa, in care rolul sinodului tempera si limita adesea puterea patriarhala, nu putea accepta evolutia monarhica a Romei tot mai evidenta din secolul al XI-lea. Daca recunoasterea suprematiei teoretice a papei putea fi admisa, nu putea fi tolerata impunerea unei dogme de catre acesta. Chiar si partizanii unirii nu acceptau ca papa sa devina in afara sinodului o autoritate in materie de credinta. Dupa reforma gregoriana insa, autocratia romana a respins ideea unui sinod, singurul loc in care bizantinii ar fi acceptat sa se realizeze unirea. Sinonima cu supunerea fata de Roma, unirea devenea o afacere pur politica, care urma sa asigure Bizantului sprijinul roman in lupta impotriva dusmanului musulman. Unirea care s-a realizat la Lyon in 6 iulie 1274 nu a fost inteleasa nici de cler, nici de popor: respinsa de Statele grecesti dizidente precum Epirul si Tesalia, ea a fost abandonata si de fiul lui Mihail al VIII-lea, Andronic al II-lea, in momentul in care necesitatile politice nu o mai cereau.
Tot ratiuni tactice au condus si la alte tentaive facute pe vremea imparatilor Andronic al III-lea (1328-1341), Ioan al V-lea (1341-1391) si Manuel al II-lea (1391-1425). Aceste incercari au culminat practic cu o adevarata catastrofa spirituala pentru Biserica bizantina: conciliul de la Ferrara-Florenta din 1438-1439, care s-a incheiat cu capitularea in fata Romei a celor care au semnat unirea. Pentru a intelege dramatismul momentului, trebuie sa ne imaginam deruta in care se aflau bizantinii in fata iminentei distrugeri a Imperiului de catre Islam si presiunea financiara exercitata de latini: nu aveau bani pentru a se intoarce la Constantinopol . La acestea se adaugau si alte presiuni psihologice venite din partea imparatului si a intrigilor latinizante care urmareau realizarea cu orice pret a unirii. Sarbatorirea in 1939 de catre catolici a jubileului unirii de la Ferrara-Florenta a reprezantat dovada unei profunde neantelegeri a adevaratei constiinte ecleziale a Bisericii Ortodoxe. Faptul ca Marcu Eugenicul, episcopul Efesului, nu a semnat actul de unire, l-a facut pe acesta sa devina practic reprezentantul autorizat al credintei Bisericii Ortodoxe, al experientei si traditiei sale. In momentul in care bizantinii au revenit la Constantinopol, ei au respins unirea care le fusese impusa, iar caderea Imperiului cativa ani mai tarziu, elimina in mod tragic ratiunea acestui act. Imperiul pentru care unii erau gata sa sacrifice Ortodoxia, inceta sa mai existe.
Aceste tentative de unire au consolidat practic separarea: problema unitatii Bisericilor a fost multa vreme amestecata cu minciuna si calculul. Biserica nu cunoaste decat unitatea, deci nu poate recunoaste un eventual „acord de unire”. Uniatismul implica practic o lipsa de incredere in unitate, o negarea a actiunii harului, care poate anula orice neintelegere. Indepartarea mutuala a Orientului de Occident, s-a incheiat printr-o separare completa: Orientul ortodox si Occidentul catolic.
Revenind la unirea de la Lyon din 1274, putem spune ca a fost urmata de unele consecinte. Pe plan extern, situatia politica s-a ameliorat. Carol de Anjou si venetienii au fost opriti de la atacul asupra Constantinopolului, iar Mihail al VIII-lea a obtinut unele victorii pe mare impotriva venetienilor. Pe plan intern, Mihail al VIII-lea a declansat o ampla actiune de persecutare a celor care nu acceptasera unirea, inchisorile fiind pline acum cu oameni provenind din randul tuturor claselor sociale. Dupa moartea lui Carol de Anjou in 1282, imparatul a scapat de cea mai grea amenitare din vremea sa, evenimentul diminuand totodata si puterea de actiune a sarbilor si bulgarilor.

Imperiul Bizantin sub urmasii lui Mihail al VIII-lea.
Primele conflicte cu turcii otomani

Odata cu moartea lui Mihail al VIII-lea in 1282, a inceput practic declinul Imperiului bizantin. Procesul a avut la baza cauze multiple: incapacitatea urmasilor lui Mihail al VIII-lea de a gestiona corespunzator situatiile de criza, structura sociala si economica fragila a societatii bizantine, patrunderea progesiva a genovezilor si venetienilor pe pietele interne bizantine. Sub urmasul sau, Andronic al II-lea (1282-1328) asistam la inmultirea problemelor interne. Criza financiara l-a obligat sa renunte la intretinerea flotei si sa lase apararea maritima pe seama genovezilor, lucru care se va dovedi a fi o mare greseala: Imperiul bizantin depindea din punct de vedere economic si militar de genovezi. Andronic al II-lea a limitat si efectivele armatei terestre, neputand rezista turcilor. Pe plan religios, el a avut o atitudine diferita fata de cea a tatalui sau, fiind un adversar al unirii de la Lyon din 1274. In acest sens l-a inlocuit pe patriarhul Ioan Vekkos cu Iosif, iar inaltii functionari care acceptau unirea erau scosi din functie. O masura importanta luata de Andronic a vizat statutul Muntelui Athos, prin hrisovul din 1291 el trecand manastirile sub autoritatea directa a patriarhului. Protosul Sfantului Munte, care din vremea lui Alexios I Comnenul era confirmat de imparat, acum era recunoscut de patriarh. De asemenea, sub Andronic al II-lea a fost alcatuita o noua Notitia episcopatum, care trebuia sa corespunda noilor cerinte ale timpului, fiind mentionate in aceasta lista Mitropolia Vicinei si episcopia Vlahilor.
In mod firesc, slabiciunile de pe plan intern au condus la o politica externa modesta, in care s-a cautat asigurarea linistii prin tratative de pace cu popoarele din Nord, Sud, Est si Vest. Cu toate acestea, imparatul Andronic al II-lea a comis o grava greseala prin amestecul sau in conflictul dintre venetieni si genovezi din anul 1294. Initial, bizantini au fost alaturi de genovezi, fapt care a condus la un coflict deschis cu venetienii, din care au castigat cei din urma, iar pacea din 1302 era defavorabila bizantinilor. La randul lor turcii reusisera ca pana la 1300 sa cucereasca intreaga Asie Mica si sa controleze mai multe orase. Instalarea lor in Bitinia, langa Constantinopol le-a permis sa patrunda mai usor in Peninsula Balcanica. Pentru a face fata acestui grav pericol, Andronic al II-lea a recurs la mercenari, permitand trecerea in Imperiu a cca. 16.000 de alani, care urmau sa lupte cu turcii. Cu toate acestea, bizantinii au fost infranti, iar Andronic al II-lea a cerut de data aceasta ajutor catalanilor, condusi de Roger Flor. Acesta poseda o armata de 6.500 de soldati catalani si 36 de corabii, care se angajasera impotriva turcilor cu conditia ca Roger Flor sa primeasca titlul de mare duce (comandant al armatei bizantine). In 1304 catalanii au pornit o ampla campanie impotriva turcilor, incheiata cu eliberarea unor regiuni din Frigia. Dupa aceasta data apar neintelegeri intre bizantini si catalani, iar dupa uciderea lui Roger Flor din 1305, intr-un complot organizat de fiul lui Andronic al II-lea, Mihail al IX-lea, se ajunge la jafuri in Thesalia, Macedonia, Tracia si Muntele Athos. Catalanii nu au reusit sa cucereasca Tesalonicul indreptandu-se catre ducatul Atenei unde i-au alungat pe francezi. Timp de 70 de ani Atena si Teba au trecut de sub dominatia franceza sub cea a catalanilor. Aceste cateva date ne arata cat de fragil devenise Imperiul bizantin in Peninsula Balcanica, situatie agravata ulterior de razboaiele civile dintre Andronic al II-lea si nepotul sau Andronic al III-lea .
Razboaiele interne dintre cei doi au tulburat viata bizantina in al treilea deceniu al secolului al XIV-lea. Era practic inceputul unei perioade de lupte civile care vor continua si in deceniul al cincilea al secolului al XIV-lea, contribuind la dezagregarea Imperiului bizantin, la slabirea fortelor sale. Motivele acestui conflict de familie erau de natura personala, dominate mai ales de comportamentul imprudent al nepotului. Printre partizanii lui Andronic al II-lea s-a aflat si viitorul imparat Ioan al VI-lea Cantacuzino . Conflictul s-a incheiat in 1328 cu infrangerea si inlaturarea de pe tron a lui Andronic al II-lea.
In Asia Mica, turcii au facut progrese notabile, cucerind rand pe rand Brusa in 1326, Niceea in 1329 si Nicomidia in 1337. La moartea lui Andronic al III-lea in 1341, ei devenisera practic stapanii Asiei Mici si faceau dese incursiuni in Tracia. Asemenea sarbilor ei au profitat sub domnia lui Ioan al V-lea (1341-1391) de luptele interne ale Bizantului: Ioan Cantacuzino care-si casatorise fata cu sultanul Orkhan conta pe ajutorul turcilor in vederea obtinerii tronului, permitand instalarea acestora in Tracia si oferindu-le un loc pe malul european al Dardanelelor. Din acest moment turcii nu au incetat sa intervina in problemele interne ale Imperiului. Ei si-au consolidat pozitia in regiunea Gallipoli, punct de plecare spre Balcani. Murad I a cucerit Tracia, Filipopoli, Adrianopole, unde practic isi instaleaza si capitala ca semn distinct al ambitiilor lor europene. In fata acestui pericol, Ioan al V-lea a incercat o oarecare apropiere de Occident: el se deplaseaza la Roma in 1369, acceptand o marturisire de credinta conforma cu dogma catolica, in care il recunostea pe papa drept conducatorul crestinatatii. Acest acord a ramas la fel de lipsit de perspective precum cel de la Lyon, dar la intoarcere el a trecut pe la Venetia, unde a fost retinut ca debitor insolvabil. Ioan al V-lea este in cele din urma eliberat contra sumei datorate de catre fiul sau, Manuel. Turcii si-au continuat ofensiva, zdrobind Imperiul sirb in batalia de la Kossovo din 1389 si trecandu-i pe bulgari sub dominatie.
Ioan al V-lea Paleologul si Ioan al VI-lea Cantacuzino

Dupa moartea lui Andronic al III-lea la 15 iulie 1341, succesor a ramas Ioan al V-lea (1341-1391), fiul sau, impreuna cu mama sa, Ana de Savoia. La randul sau, Ioan Cantacuzino, ca apropiat al imparatului decedat, pretindea rolul de regent. Aceste pretentii au dus la formarea unei puternice opozitii formata din Ana de Savoia si patriarhul Ioan Calecas. Cel mai periculos adversar al primului ministru a fost insa Alexis Apocaucos, un bun general, recompensat pentru meritele sale cu bogatii si onoruri. Intrigile interne la care s-au adaugat pericolele externe au agravat si mai mult criza interna. Turcii, care ajunsesera la malurile Asiei Mici, au intreprins expeditii pe tarmurile Traciei, sarbii inaintasera pana la Tesalonic, iar bulgarii amenintau sa intre si ei in razboi. Ioan Cantacuzino reuseste totusi sa restabileasca pacea cu ajutorul trupelor pe care le recruta pe cont propriu. In acest moment s-a declansat in mod deschis un adevarat razboi civil: Ioan Cantacuzino se declara imparat la Demotica in 1341, recunoscand totodata legitimitatea lui Ioan al V-lea si pe mama sa, Ana de Savoia. Prin aceasta declaratie el dorea sa arate ca nu lupta impotriva familiei imperiale, ci impotriva lui Alexis Apocaucos. De partea lui Cantacuzino erau aristocratii si nobilii din Tracia, precum si calugarii isihasti. Adversarii proveneau din randul paturii de mijloc, a claselor de jos si dintre partizanii proocidentali. Razboiul civil dintre Cantacuzino si Apocaucos era agravat si de cresterea puterii sarbilor condusi de Stefan Dusan si de cea a turcilor. In plus, interventia puterilor straine avea loc intr-un moment in care societatea bizantina era divizata din punct de vedera religios, iar puterea militara era slabita.
Isihasmul, un curent vechi in spiritualitatea bizantina, a fost evidentiat de Sfintii Simeon Noul Teolog si Grigorie Sinaitul. Idealul suprem al isihastilor era ca prin curatirea de patimi sa ajunga la starea de liniste care sa permita vederea luminii taborice, de la Schimbarea la Fata. Pentru a atinge acest tel monahii luptau cu patimile lor si de multe ori alegeau, pentru eficientizare, izolarea. Ei foloseau si o pozitie speciala a corpului, isi potriveau capul cu barba in piept si cu privirea spre inima, rostind rugaciunea: “Doamne Iisuse Hristoase milueste-ma”. Practica si conceptia ca lumina taborica poate fi vazuta, a creat o serie de dispute in Imperiul Bizantin. Au existat oameni care au contestat valabilitatea luminii taborice, printre acestia numarandu-se si calugarul Varlaam din Calabria (Sudul Italiei). Varlaam ii numea pe isihasti in mod ironic, “privitori in buric”, spunand ca lumina taborica nu este eterna, deci nu poate fi vazuta. In acest context apare Sfantul Grigorie Palama, “campionul” doctrinei isihaste, care aduce o distinctie esentiala intre fiinta divina (ousia) si lucrarile ei (dinamis) . Pentru a explica si mai bine raportul dintre fiinta si lucrare, Palama spunea ca esenta soarelui nu poate fi cunoscuta, dar putem vedea efectul sau. Sistemul isihast implinea dorinta omului de a se uni cu Dumnezeu, creand o punte de legatura intre lumea de aici si cea de dincolo. Aceasta era o nostalgie mai veche a crestinilor, manifestata si pe parcursul disputelor hristologice. Isihasmul a fost declarat doctrina oficiala a Bisericii bizantine in urma sinodului din anul 1351 de la Constantinopol, iar intre 1351-1356, reprezentantul gandirii scolastice occidentale, Grigore Akindin, a fost condamnat. Victoria lui Palama din 1351 nu era completa pentru ca Biserica evita sa condamne pe adversarii isihasmului. Un obstacol pentru isihasm au fost Ana de Savoia si patriarhul Ioan Calecas; Sfantul Grigorie Palama este arestat ajungandu-se ca pe plan religios Imperiul sa fie impartit in doua grupari.
In vara anului 1345 a murit la Constantinopol Alexis Apokaukos, lucru care i-a dat posibilitatea lui Ioan Cantacuzino (1347-1354) sa obtina unele victorii cu ajutorul turcilor . Pe 21 mai 1346 el a fost incoronat la Adrianopol ca imparat de catre patriarhul Ierusalimului, fapt care marca legalitatea declaratiei de la Demotica din 1341. Pe data de 3 februarie 1347 Ioan Cantacuzino a intrat triumfal in Constantinopol, fiind recunoscut ca imparat chiar si de catre adversarii sai. In noile conditii, Ana de Savoia isi schimba atitudinea fata de isihasm, il depune din scaunul patriarhal pe Ioan Calecas, pe care-l inlocuieste cu Isidor, iar Sfantul Grigore Palama este scos din inchisoare. Instalarea pe tron a lui Ioan Cantacuzino a reprezentat victoria isihasmului.
Pe plan extern, Ioan al VI-lea Cantacuzino a colaborat chiar si cu turcii, pastrandu-si interesul pentru teritoriile grecesti, atitudine manifestata prin fondarea despotatului de Moreea si va fi ostil genovezilor. Ostilitatea fata de acestia din urma era justificata de taxele de 80% pe care genovezii le incasau de la bizantini pentru trecerea prin Bosfor. Trupele bizantine sunt insa infrante in 1349, iar eforturile de refacere a flotei au fost zadarnice. In 1352 se declanseaza din nou razboiul civil dintre Ioan Cantacuzino si Ioan al V-lea Paleologul, incheiat cu abdicarea primului, in noiembrie 1354. Din acest moment, Ioan Cantacuzino imbraca haina monahala, se retrage la Athos, unde este influentat de doctrina isihasta.
Cu prilejul razboaielor civile care au avut loc in aceasta perioada la Bizant, intalnim si conducatori dobrogeni aflati sub conducerea lui Dobrotici. El se afla in fruntea unui despotat care fusese intemeiat intre anii 1320-1322 si cuprindea regiunea numita “tara Cavernei”, adica tinutul dintre Varna si Caliacra. Tot in cadrul razboielor civile de la Bizant din 1346 aflam si numele lui Balica, un conducator dobrogean, care a intervenit in luptele dintre bizantini prin trimiterea a 1.000 ostasi ce urmau sa lupte sub conducerea lui Dobrotici alaturi de Ana de Savoia si de Ioan al V-lea. Rolul jucat de Dobrotici este evidentiat si prin faptul ca el ajunge sa fie despot peste un tinut cuprins intre Varna si Caliacra, iar formatiunea sa politica devine foarte importanta in Balcani. In 1386 Dobrotici a murit, iar fiul sau Ivanco scotea propria moneda de aur, ceea ce demonstra ca Statul dobrogean isi mentinea la acea data independenta. Atat Dobrotici cat si fiul sau Ivanco au avut legaturi stranse cu Vlaicu Voda si cu Mircea cel Batran.

Situatia Imperiului Bizntin sub ultimii imparati paleologi (1391-1448)

Domnia lui Manuel II (1391-1425), urmasul lui Ioan al V-lea, a inceput in conditii deosebit de grele, Imperiul fiind redus practic la capitala, iar o buna parte a Peloponezului se afla in mana turcilor . In iarna anilor 1393-1394, Baiazid l-a somat pe noul imparat si pe conducatorii statelor slave din Balcani sa-i aduca omagiu. “Invitatia” a fost urmata de blocarea Constantinopolului, oprirea aprovizionarii cu apa, astfel incat capitala era asfixiata de mizerie. Din 1393, pe fondul lipsei de unitate dintre diferitele State crestine, turcii au reusit sa cucereasca pe rand Bulgaria in 1393, care a ramas sub stapanirea lor timp de 500 de ani, apoi Serbia si Dobrogea. Mircea cel Batran a reusit sa-si pastreze independenta prin plata unui tribut. Dupa infrangerea de la Nicopole din 1396, imparatul bizantin, profund descurajat a adresat mai multe apeluri lumii crestine: s-a adresat rusilor, papei, venetienilor, regilor Frantei si Angliei. In acest demers al sau a intreprins calatorii la Venetia, la Roma, unde s-a intalnit cu papa Bonifaciu al IX-lea, merge la Paris, unde se intalneste cu Henric al IV-lea, fara a obtine mare lucru. Salvarea a venit insa din Est, mai precis de la conducatorul mongol Timur-Lenk sau Tamerlan, care sub pretextul supunerii de catre turci a pastorilor anatolieni, musulmani suniti ca si ei, intervin in Asia Mica si nimicesc armatele otomane la Ankara pe 20 iulie 1402. Baiazid insusi este facut prizonier si moare cateva luni mai tarziu in captivitate. Intre 1402 si 1413 asistam la o reconstituire a Imperiului edificat de catre Baiazid. Procesul a fost influentat profund de luptele dintre cei patru fii ai lui Baiazid Ilderim, incheiate in 1413. Dupa ce si-a eliminat fratii, Mahomed I a ramas conducatorul sultanatului, fiind insa obligat sa faca fata in continuare numeroaselor revolte, dar mai ales lui Mustafa, un fiu nelegitim al lui Baiazid. Aceasta perioada de criza putea constitui un bun prilej de salvare a Imperiului bizantin de catre Occident, cu atat mai mult cu cat Mahomed I s-a aratat mai degraba prietenos cu Manuel. Din pacate irealismul roman, care a apreciat gresit progresul partidului antiunionist de la Bizant si din Tarile slave, lunga paralizie a Venetiei care pana in 1437 a luptat impotriva Ungariei precum si razboiul de 100 de ani, care a neutralizat Franta si Anglia, au premis turcilor sa se redreseze, fara a fi nevoiti sa faca fata unui eventual atac venit din Vest. In acelasi timp, aceasta perioada a inregistrat si un rezultat pozitiv: Manuel a putut profita de anii de pace pentru a restabilii ordinea in despotatul Moreei, unde se succedasera fratele sau, Teodor I si proprii sai copii, Teodor al II-lea si Constantin al XI-lea.
Mahomed moare in anul 1421, succesor la tron fiind fiul sau, Murad al II-lea (1431-1451), care reia practic politica lui Baiazid. Fiul lui Manuel, Ioan al VIII-lea, asociat la tron din ianuarie 1421, comite o grava eroare: incearca, fara succes, sa puna in locul lui Murad pe Mustafa. De aceea, din 1422 Constantinopolul este supus unui nou asediu, care nu a determinat un eventual ajutor occidental. In primavara anului 1423, turcii au devastat Grecia, au patruns pe teritoriul Moreei, iar Tesalonicul a fost cucerit pe 29 martie 1430. In 1425 Manuel al II-lea Paleologul moare, tronul fiind preluat de fiul sau, Ioan al VIII-lea (1425-1448), aria sa de domnie limitandu-se practic la capitala. Ceilalti frati ai sai, Andronic al IV-lea si Teodor al II-lea, conduceau celelalte regiuni care mai existau.
Asemenea tatalui sau, Ioan al VIII-lea a incercat de la inceput sa faca fata ofensivei turcesti printr-un ajutor occidental. Dupa asediul Constantinopolului din 1422, Ioan al VIII-lea vizitase deja in calitate de succesor la tron curtile occidentale, iar in 1431 tratativele de unire dintre cele doua Biserici au fost reluate in contextul in care papa conditiona un eventual ajutor militar de finalizarea lor. Practic, in fata ascensiunii turcilor, imparatul Ioan al VIII-lea s-a decis sa incerce imposibilul: unirea cu latinii. Tatal sau, care petrecuse ani buni in Occident dupa ajutoare ii spusese de altfel ca “de speriat ii poti speria pe turci cu gandul ca ai sa faci unirea cu latinii, dar eu nu-ti dau deloc sfatul sa faci asa ceva, pentru ca nu-i vad pe-ai nostri dispusi sa gaseasca vreo modalitate de unire si intelegere cu latinii. Teama imi este sa nu se faca schisma si mai rea si atunci iata ca ne-am dat de gol si in ochii paganilor”. Cu toate acestea Ioan al VIII-lea incearca, iar in 1431 are loc la Basel un sinod general, care proiecta unirea cu grecii. Participantii la acest sinod, au trimis in 1437 delegati la Constantinopol, care au incheiat o conventie cu trimisii greci pentru ca ei sa soseasca mai intai in apele teritoriale ale Italiei si dupa aceea sa se decida locul unde urma sa se tina sinodul care dorea unirea. Pe data de 18 septembrie 1437, prin bula Doctoris gentium, papa Eugen al IV-lea a hotarat transferul sinodului de la Basel la Ferrara, pe coasta orientala a Italiei. In luna noiembrie 1437, Ioan al VIII-lea Paleologul, insotit de fratele sau si de o delegatie compusa din aproximativ 700 de persoane, au plecat spre Italia cu corabiile puse la dispozitie de catre papa.
Din impunatoarea suita imperiala mai faceau parte: patriarhul ecumenic Iosif al II-lea care va muri in timpul lucrarilor, Visarion mitropolitul Niceei, favorabil unirii cu latinii din motive politice, Antonie mitropolitul Heracleei, Marcu Eugenicul al Efesului, marele adversar al unirii, Dionisie de Sardes, Grigorie Mamas, duhovnicul imparatului si Silvestru Syropulos, marele eclesiarh al Patriarhiei Ecumenice, cel care a scris Istoria sinodului unionist de la Ferrara-Florenta . Din partea celorlalte Biserici au participat: mitropolitul Isidor al Kievului, din partea marelui principe al Moscovei Vasile al II-lea (1425-1462), Biserica Georgei prin mitropolitul Grigorie al Georgiei, un episcop si un laic. Din tara noastra au fost trimisi la lucrari: mitropolitul Damian al Moldovei de neam grec, insotit de vicarul sau, protopopul Constantin si un delegat mirean, logofatul Neagoe, probabil loctitorul Episcopiei sau Mitropoliei Romanului . Mitropolia Ungrovlahiei, care se indeparteaza acum de traditionalele legaturi cu Patriarhia de la Constantinopol, Arhiepiscopia sarba de la Ipek sau Arhiepiscopia de la Ohrida nu au fost reprezentate.
De partea cealalta, a latinilor, s-au remarcat la discutii: cardinalul Iuliu Cesarini, fost presedinte al sinodului de la Basel, Ludovic, arhiepiscop de Forli si Ioan de Raguza (Dubrovnicul de astazi). Lucrarile sinodului au inceput pe 9 aprilie 1438 la Ferrara, apoi s-au mutat la Florenta si s-au incheiat cu proclamarea unirii pe 6 iulie 1439. Cu toate ca unirea parea mai bine realizata decat cea de la Lyon, populatia Constantinopolului s-a opus iar Marcu Eugenicu nu a semnat actul unirii, ceea ce l-a determinat pe papa sa spuna: ”daca Marcu nu a semnat n-am facut nimic”. Hotararile acceptate de imparat si de cei care au semnat actul de unire din partea ortodocsilor reflecta in buna parte deruta in care se aflau bizantinii in acele momente in care turcii amenintau distrugerea Imperiului, iar lipsurile impuneau o presiune puternica din partea latinilor. In afara consecintelor religioase, unirea a avut si consecinte politice, printre acestea cea mai importanta fiind neincrederea lui Murad al II-lea. A urmat o perioada de conflicte armate, in care s-au implicat si sarbii, ungurii, romanii sau polonezii, incheiata cu victoria turcilor de la Varna din 1444. Aceasta infrangere a avut consecinte mai grave decat cea de la Nicopole, descurajand profund lumea crestina. In 1446, sultanul Murad al II-lea progreseaza si in Sudul Greciei, cucerind regiuni precum Focida si Beotia, ajungand pana la Muntii Pindului. Singurul care a rezistat mai mult a fost albanezul Skanderberg, mai precis pana la moartea sa survenita in 1468. In aceste conditii, Ioan al VIII-lea moare la Constantinopol in 1448, tronul fiind preluat de catre Constantin al XI-lea Dragases, care dupa mama sa provenea dintr-o familie sarba. In februarie 1451 a murit si Murad al II-lea, iar succesorul sau, Mohamed, va fi cuceritorul Constantinopolului. In primele zile ale lui aprilie 1453, Mohamed a mobilizat o armata numeroasa sub zidurile capitalei Imperiului bizantin si dupa 7 saptamani de asediu, asaltul final este dat pe 29 mai. In batalia finala a murit si Constantin Dragases, istoricii afirmand ca aceasta cucerire s-a datorat si faptului ca o poarta a cetatii ramasese deschisa, lucru speculat din plin de catre turci. Cucerirea orasului imperial de pe malul Bosforului de catre Mohamed insemna caderea oficiala a Imperiului bizantin. Prin aceasta victorie turcii realizau un pod intre regiunile detinute in Europa si cele din Asia Mica. Posesiunile bizantine, latine sau slave din Peninsula Balcanica au fost si ele repede absorbite de catre acest mare Imperiu. Astfel, Atena cade sub otomani in 1456, despotatul de Moreea in 1456, Imperiul de la Trapezunt in 1461, despotatul sarbesc in 1456, iar regatul bosniac in 1463. Pana la sfarsitul secolului al XV-lea si celelalte tari slave precum si albanezii au avut aceeasi soarta, astfel incat turcii au ajuns sa aibe drept granita de Vest, Marea Adriatica.
Caderea Bizantului s-a datorat fara indoiala inbatranirii institutiilor sale, lipsurilor unui Stat cladit pe un principiu autoritar si care nu mai avea forta unei reforme. Caderea sa a avut insa si alte doua mari cauze deja pomenite: cruciadele si antagonismul religios dintre Orient si Occident. Cruciadele au ruinat inutil Bizantul, pentru ca occidentalii au fost incapabili sa se mentina in Orient. Singura speranta ramanea o posibila intelegere intre greci si latini pentru apararea crestinatatii. Toate eforturile in acest sens s-au lovit de pretentiile exagerate ale papalitatii, de neintelegerea latinilor sau de obstinatia grecilor. Atunci cand Imperiul Bizantin a fost cucerit de turci, disparitia sa a lasat un mare gol in lume. Timp de 11 secole el jucase un rol important, uneori chiar decisiv in istoria Orientului si a Occidentului. De la Roma, Bizantul primise si conservase mostenirea lumii antice, in momentul in care “cetatea eterna” era amenintata cu disparitia de catre invaziile barbare. Dintr-o civilizatie pagana, decadenta si incapabila de innoire, Bizantul a reusit sa faca o civilizatie crestina, care sa raspunda mai bine nevoilor unei constiinte exigente. Elenismului primar caruia i-a asigurat continuitate, limba greaca fiind in acelasi timp simbol si instrument, Bizantul i-a adaugat roadele unui lung contact cu orientul persan si cel musulman.
Mostenirea bizantina s-a transmis prin savantii ei, misionari, comercianti sau soldati tuturor popoarelor cu care au intrat in contact; arabii si turcii au fost si ei influentati; popoarele slave le datoreaza religia si institutiile, iar dupa caderea Constantinopolului, multi savanti greci s-au refugiat in Occident, aducand cu ei si foarte multe cunostinte.

Cucerirea Constantinopolului de catre turci.
Crestinii sub dominatia turceasca.

Cucerirea Constantinopolului de catre turci la 29 mai 1453 constituie unul dintre evenimentele importante ale istoriei universale, iar consecintele ei se resimt pana astazi. Declinul Imperiului Bizantin a inceput din secolul al XII-lea, cand cavalerii occidentali ai cruciadei a IV-a (1202-1204), manevrati de Venetia, pentru interesele ei comericiale in Orient, au atacat Constantinopolul la 13 aprilie 1204. Mostenirea Bizantului au ravnit-o pe rand bulgarii, sarbii, latinii, dar mai ales turcii din Asia Mica. Popoarele balcanice, greci, bulgari, sarbi, albanezi, ravasite de nationalism si lipsite de unitate in fata pericolului comun, au cazut rand pe rand sub dominatia turcilor. Serbia a fost cucerita definitiv in 1459, Bulgaria in 1396, Grecia in 1459-1460, Bosnia in 1463, iar Egiptul in 1517. Intregul Orient ortodox, cu exceptia Rusiei, se afla sub jugul islamic, care s-a mentinut timp de patru veacuri. Aceasta perioada a marcat profund mentalitatea Bisericii Ortodoxe.
Incercand sa definim natura jugului turcesc, trebuie mai intai sa amintim ca nu poate fi vorba la inceput de o persecutare generalizata a crestinilor. Atunci cand Mohamed al II-lea a intrat in Constantinopol, dupa trei zile de asediu, el a instaurat ceea ce s-a numit la acea vreme „legea si ordinea” . Sultanul Mahomed al II-lea nu era un barbar: el fusese deja la Constantinopol, cunoastea limba greaca, iar in initiativa de a cuceri Bizantul el era stimulat si de dragostea sincera pe care o nutrea fata de creatiile grecesti. Unii istorici au remarcat chiar faptul ca in suita sa „erau unii crestini care se bucurau de favorurile sale si care-i serveau ca secretari”. Mahomed se gandea sa-si consolideze Imperiul si cu ajutorul culturii grecesti. In plus, Coranul chiar daca-i pomeneste pe crestini ca fiind necredinciosi, recunoaste in persoana lui Iisus un Profet, caruia ii datorau respect. De aceea, dupa cucerirea Constantinopolului una dintre primele initiative ale turcilor, a fost invitatia adresata grecilor de a-si aleage un patriarh (alegerea l-a vizat pe Ghenadie Scolarul, unul dintre participantii la Conciliul de la Ferrara-Florenta). Toti crestinii erau obligati sa plateasca anual haraciul, aceasta fiind practic singura lor obligatie fata de cuceritori. In schimb, patriarhul se bucura de libertate deplina in administrarea Bisericii si nimeni nu avea dreptul sa se amestece in hotararile sale. Persoanele din anturajul patriarhului, episcopi sau preoti, erau persoane declarate inviolabile; clerul era scutit de impozite. Chiar daca jumatate din bisericile din Constantinopol au fost transformate in moschei, Poarta nu se amesteca in problemele interne ale Bisericii. Libertatea de a tine sarbatorile si de a respecta cultul public erau recunoscute; casatoriile, inmormantarile si alte slujbe puteau avea loc fara nici o restrictie. Celebrarea Pastilor era autorizata in toate orasele si satele. Intr-un cuvant, Biserica avea permisiunea de a ramane Biserica, iar crestinii isi puteau pastra religia.
Nu trebuie uitat insa un alt aspect fundamental si anume acela privind statutul crestinilor in Imperiul turc: spre deosebire de arabi, pentru turci, care nu erau fanatici in materie de religie, crestinismul era credinta nationala a grecilor, asa cum cea mahomedana era cea a turcilor. Ca si in iudaism, de-o maniera generala putem spune ca islamul nu facea distinctie intre societatea seculara si cea religioasa. Institutiile civile si politice ale societatii musulmane, justitia, legile erau determinate de islam, nefiind aplicabile celor care nu erau musulmani. Patriarhul devine acum Milet Pasa sau etnarh, adica seful natiunii, iar ierarhia bisericeasca a fost insarcinata cu administrarea civila a populatiei crestine. Ea judeca pe crestini conform legilor grecesti, tribunalele sale erau recunoscute de Poarta, iar sentintele trebuiau executate de autoritatile turcesti. Crestinii puteau avea de asemenea propriile lor scoli si propria programa de invatamant. In mod teoretic, Biserica devenea un fel de Stat in Stat.
In mod formal, putem considera pozitia Bisericii in Imperiul turc ca fiind solida, numai ca nu putem lua in consideratie numai acest aspect. In realitate, situatia Bisericii era adesea dramatica, fiind greu de descris toate suferintele, umilintele sau adevaratele persecutii indurate. Sultanul turc era izvorul tuturor drepturilor, favorurilor sau defavorurilor si nu dadea nimanui socoteala pentru actiunile sale. In filozofia religioasa a islamului, crestinii erau considerati rayah, adica un popor cucerit, necredinciosi; ei nu aveau nici drepturi reale, nici cetatenie. Chiar si Mahomed al II-lea, un om cu un nivel politic si cultural ridicat, savarseste unele abuzuri, exemplul cel mai cunoscut fiind atunci cand confisca patriarhului Ghenadie biserica celor 12 Apostoli, pe care cu putin timp mai inainte tot el i-o acordase . Imperiul otoman va intra in scurt timp intr-o perioada de declin politic si arbitrariu, cinismul si coruptia devenind regula. Drepturile patriarhului au fost reduse in mod progresiv; nu-i mai ramanea decat tristul „privilegiu” de a fi responsabil al crestinilor. In sec. al XVIII-lea, 48 de patriarhi s-au succedat intr-un interval de 73 de ani. Unii dintre acestia au fost depusi din scaun dupa care au fost reasezati, ajungandu-se chiar la reinstalarea unora de 5 ori; multi au suferit moarte martirica. La randul lor bisericile erau pangarite, iar Sfintele Daruri profanate. In secolul al XIX-lea, Turcia, era in plina descompunere, numai ca era in continuare sustinuta de natiunile europene, care vedeau in ea o contragreutate in fata Rusiei. Chiar daca la un moment dat asistam la o serie de reforme prin care sultanii, incercand sa europenizeze Turcia, ameliorau intr-un fel situatia crestinilor, acestia din urma au avut de infruntat noi persecutii. La randul lor, grecii din Turcia si din Constantinopol au platit insurectia greaca din 1821 prin masacre cutremuratoare.
Anul 1821 este marcat si de martiriul patriarului Grigorie al V-lea, omorat chiar in ziua de Pasti a anului 1821. A doua jumatate a sec. al XIX-lea a fost marcata de nenumarate revolte ale crestinilor si de represiunea sangeroasa a turcilor. A fost o perioada de lupta deschisa si de masacre. Anul 1861 a reprezentat mai multe revolte in Bosnia, Hertegovina, Serbia, Tara Romaneasca, Moldova si Bulgaria; in 1866 asistam la o rebeliune in Creta, iar in 1875 la noi revolte in Bosnia si Hertegovina.
Perioada stapanirii turcesti a fost marcata in istoria Ortodoxiei si de o dezvoltare fara precedent a nationalismului religios. Cauzele pot fi cautate chiar la Bizant, acolo unde ideea unui „Stat sfant” avea valoare absoluta. Numai ca acest principiu se nascuse si se dezvoltase mai intai sub semnul universalismului roman. Imperiul multinational era conceput ca o depasire a frontierelor nationale; era considerat drept „oikumene”, „universul locuit”, unit printr-o singura lege, autoritate, o cultura unica, prin credinta in aceleasi valori. Oricare barbar care ar fi acceptat cetatenia romana si impartasea aceleasi valori culturale ale elenismului, inceta de a mai fi un barbar si devenea membru deplin al acestui univers, membru al aceleiasi societati. Aceasta viziune si acest spirit universalist al Romei a permis intalnirea si alianta cu crestinismul, universal prin esenta. Daca Biserica accepta alianta cu Imperiul si se plasa sub protectia lui, il si sfintea prin binecuvantarea ei, Imperiul avand astfel si constiinta universalitatii misiunii sale.
Prima bresa produsa in acest universalism a fost divizarea Imperiului, care a avut ca principala consecinta pierderea componentei occidentale. Chiar daca autoritatea Imperiului era nominal recunoscuta de barbarii stabiliti in Occident, conflictul cu „Vestul” s-a acutizat in timpul cruciadelor. Patriotismul bizantin, care se alimentase pana atunci din visul unui Imperiu universal, s-a transformat in mod progresiv in nationalism; sentimentul pozitiv a devenit o pasiune negativa, o respingere a tot ceea ce este strain si atasament maladiv fata de ceea ce este al „sau”. De aceea, in timp ce Bizantul se opunea, in virtutea „universalismului” sau, oricarei tendinte de separare a Imperiului in mai multe State si autocefalii independente, in realitate el supunea pe slavi unei elenizari fortate: numirea de episcopi greci, reticenta fata de orice particularism local, indeosebi lingvistic. Aceasta atitudine a dus inevitabil la o divizare a lumii ortodoxe evidentiata in momentul cuceririi Constantinopolului de catre turci. Paradoxal insa, jugul turcesc tindea mai degraba catre o restaurare a „universalismului crestin” de la Bizant. Fara sa faca vreo diferenta intre religie si apartenenta etnica, turcii ii considerau pe crestini ca un popor condus de patriarhul de la Constantinopol, in calitate de etnarh. Astfel, in aceasta perioada, puterea imperiala ajunge sa treaca intr-un fel in mainile patriarhului. Biserica si Imperiu vor desemna de acum aceeasi entitate: poporul grec, purtator al valorilor elenistice. Patriarhul este „asezat pe tron … iar episcopii se inclina in fata lui ca unui Imparat si Patriarh”. Patriarhul Noii Rome aflat in captivitate era privat de libertate, dar nu si de autoritate.