Pare de neinteles ca raportul dintre apartenenta cetateanului la o nationalitate, si in acelasi timp la o confesiune, mai poate suscita discutii. Cu atat mai mult cu cat acestea sunt reactualizate reclamandu-se stravechi x1u6uu

traditii crestine, desi marturisirea credintei crestine in cadrul oricareia din confesiunile sale n-a fost niciodata

corelata cu categoriile social-politice de natiune sau nationalitate.
Prin indemnurile lui Isus si prin actiunea apostolilor, crestinismul a devenit o religie cu ineluctabila vocatie universalista. In timpul cam de o mie de ani de dupa jertfa pe cruce a Mantuitorului, „toate neamurile” Europei (initial si ale Orientului Apropiat), cu neinsemnate exceptii, au fost increstinate. In tot acest interval, batranul continent a vazut in cuprinsul sau invalmasire de etnii nenumarate. Fata de nici una biserica n-a manifestat o exclusiva preferinta, sau reactie de respingere, altfel decat din considerente legate de existenta ei, ca institutie.
Atunci cand, in interiorul bisericii, au aparut confesiunile, mai intai cele doua mari -; de obedienta romana si constantinopolitana -; apoi cele din cadrul miscarilor de Reforma din secolul al XVI-lea, - luteranismul, calvinismul, anglicanismul etc. -; acestea, si altele mai marunte, nu s-au creat pe baza de deosebiri etnice bine definite. De altminteri, pana in secolul al XVI-lea nici n-au existat natiuni si nationalitati, in sens modern. Catolicitatea romana si ortodoxia rasariteana n-au exprimat in perioada savarsirii schismei dintre ele o delimitare intre -; sa spunem -; italieni si greci. Ambele au intrunit sub obladuirea lor spirituala o pluralitate de etnii, atat occidentale cat si orientale.
Ortodoxia si-a creat, prin autocefalie, o structura acomodata cate unui popor si statului acestuia. A fost consecinta unor evenimente istorice. In secolul al VII-lea, centrele de inalta autoritate religioasa din Orient -; patriarhiile din Ierusalim, Alexandria si Antiohia -; au cazut in sfera dominatiei musulmano-arabe. Ceea ce a intarit mult pozitia patriarhiei de la Constantinopol, sprijinita activ si de autoritatea imperiala bizantina. Dar in
1453 si aceasta ultima veche patriarhie rasariteana a ajuns sub stapanire otomana, fiind astfel in dificultate de a-si mai exercita autoritatea spirituala asupra bisericii orientale. In aceste conditii, a fost o consecinta logica si necesara faptul ca biserica ortodoxa a tins catre autocefalie etno-statala, ca spre forma posibila si eficienta a organizarii sale.
Dar ea nu are de ce sa aseze in prim-plan aceasta realitate rezultata din considerente practice, in conditii istorico-politice determinate. Sub raport dogmatic -; si acest fapt conteaza -; ortodoxia nu este „nationala”, nu este un agregat de unitati ecleziastice „nationale”. In pofida aparentelor, este, in fond, una, pe deasupra limitelor de organizare statala, create din alte necesitati decat ale credintei. In ultima instanta, si ea ramane o biserica plurinationala suprastatala, universalista in planul esential, al credintei, al doctrinei.
Daca examinam confesiunile aparute in miscarea de Reforma, vom constata niste fapte evidente: toate au aparut intr-un anumit spatiu „national”, dar niciuna nu a ramas intre limitele acestuia. Luteranismul a fost adoptat de o parte din germani, din elvetieni, din olandezi, din finlandezi, din populatia unora din tarile baltice, de danezi, suedezi si norvegieni.
Calvinismul s-a raspandit printre elvetieni (din mijlocul carora a pornit), francezi, englezi si scotieni, olandezi, o mica parte dintre germani si polonezi si printre numerosi maghiari.
Antitrinitarienii sau unitarienii, avandu-i ca intemeietori ai confesiunii lor pe doi frati italieni, s-au fixat ca o minoritate confesionala in Anglia, Polonia si Transilvania.1

Asadar, nicaieri si niciodata confesiunea nu a aparut corelata cu factorul etnic, national. Daca ar parea cuiva ca prin anglicanism s-a exprimat in Anglia un specific national, impresia se risipeste la prima cercetare avizata a genezei acestei confesiuni. Cand a denuntat legatura bisericii engleze cu Roma, regele Henric al VIII- lea n-a pornit acest pas pentru a satisface un interes superior de stat. A actionat din motive personale, pe care el, si, ulterior, urmasii sai la tron, le-au convertit in ratiuni de stat si s-au complacut in a le prezenta ca atare. Ceea ce nu va impiedica dupa scurta vreme calvinismul (raspandit in Scotia si Anglia sub numele de prezbiterianism si puritanism) sa zdruncine din temelii aceasta biserica anglicana.2

Sa aducem insa argumentatia si pe alt teren decat al istoriei.
Credinta este o atitudine spirituala care vizeaza transcendentul, vrea sa instituie un dialog si o comuniune sufleteasca a omului cu Divinitatea. In forma ei veritabila, ea nu este si nu ar trebui sa fie influentata de nici un considerent „lumesc”. Alegerea acestei cai a credintei are un caracter liber, neconditionat, strict interior omului. Pentru cel sincer patruns de sentimentul credintei, aceasta, impreuna cu formele sale institutionalizate -; confesiunea, biserica etc. -; sunt fapte si obligatii superioare celor instituite de vointa omeneasca si de puterile lumesti: pentru credinta, el este gata sa le infrunte pe acestea, chiar cu pretul sacrificiului de sine.
Natiunea, nationalitatea, sunt produse ale dezvoltarii istorice real-concrete; au radacini biologice, economice, sociale, intelectuale. Oricat de sublim si de sublimat ar fi, in vremurile moderne, sentimentul national, el exprima apartenenta individului la o comunitate de sorginte si de structura imanent-umana. Solidaritatea cu ea este perfect legitima, dar ea nici nu se confunda, nici nu se opune credintei: fiindca sunt categorii sufletesti-mentale situate pe planuri diferite ale spiritualitatii. Intr-o societate bine intocmita, culta, condusa de oameni normali, niciodata nu se va pretinde cetateanului loial (ba chiar niciunuia) sa savarseasca ceva impotriva constiintei sale de om al credintei. Ar fi un atentat la libertatea omului.
La fel, nici institutiile bisericesti nu se vor impotrivi simtirii nationale, si se vor feri sa o jigneasca. Chiar daca diverse, - natiunea si credinta sunt categorii coexistente, conciliabile, dupa cum o dovedeste existenta actuala a tuturor statelor civilizate si oprobriul cu care opinia publica acopera exceptiile de la aceasta regula.
Astfel stand faptele, sa ne intrebam: ce se realizeaza prin sintagma „biserica nationala”, reclamata de biserica ortodoxa romana ca titlu in exclusivitate?
In primul rand, expresia este fundamental incorecta, deoarece, cum demonstreaza toata istoria bisericii universale, nici o biserica, nici o confesiune crestina, nu poate revendica epitetul de „nationala”, altfel decat fortat, eventual la modul figurat.
In al doilea rand, ea este incorecta din punct de vedere politic, fiindca nu toti romanii sunt ortodocsi. Majoritatea lor da, insa o parte sunt greco-catolici si romano-catolici -; in cazuri izolate si de alte confesiuni -; iar daca n-ar fi fost persecutia din 1948, confesiunile neortodoxe in randul etnicilor romani ar insuma cam 15 %.
Oare romanii de alta religie decat cea ortodoxa nu fac parte din comunitatea nationala, fiindca apartin unor biserici „ne-nationale?”
Se doreste poate obtinerea unei simple recunoasteri onorifice, neurmate de nici un privilegiu? Ar fi de mirare, si ar fi perfect inutil, fiindca prestigiul unei biserici nu creste prin adaos de epitete ornante.

Nu e oportun sa faci pe cineva sa se simta exclus din vreuna din comunitatile cu care s-a identificat de sute si de mii de ani, insinuand formule aparent banale, dar care in ultima instanta se dovedesc si se resimt ca discriminatorii.
Tot acest „imbroglio” e incitat gratuit, prin confuzia voita intre categorii sociale, afective si mentale diferite: natiunea si confesiunea, nelasate sa convietuiasca in pace si respect reciproc.
Spus pe intelesul tuturor: poti fi un bun fiu al oricarei confesiuni, indiferent de ce natiune esti; poti fi adevarat si bun roman, indiferent carei confesiuni apartii.
In ambele ipostaze, convingerea sincera si profunda e hotaratoare, pe deasupra nuantelor etnice sau confesionale.