VI . 1. Misteriile lui Osiris in textele faraonice
Conceptul de misterii isi are originea in limba greaca, referindu-se
atat la misteriile eleusiene, cat si la alte rituri de provenienta
diferita . Trasaturile lor distinctive erau: premisa initierii participantilor,
tainuirea actului in sine si prezentarea dramatica a experientelor atribuite
de mituri zeitatilor implicate. Scopul final era mantuirea . g9v7vg
Deja Herodot afirmase ca mysteria din Sais sunt la originea grecescului thesmophoria
( II. 171 ); desigur, el se referea la unul din riturile Sarbatorii din luna
Khoiak, mai precis la „Navigarea lui Osiris“, care de obicei se
desfasura in timpul noptii, intre zilele 24- 25 ale lunii Khoiak
.
Inca in timpul Regatului Vechi au fost elaborate rituri similare
refe-rindu-se la Osiris, in special in localitatea Abydos. In
§§. 754-755 din Texte-le Piramidelor funeraliile regale au fost legate
de cultul lui Osiris, fiind des-crise asemanator unor scene dramatice .
In perioada Regatului Mijlociu si in Epoca Imperiului, stele comemorative
descoperite la Abydos ne furnizeaza informatii interesante cu privire la Misteriile
lui Osiris , care au fost celebrate in marele sanctuar al zeului din Egiptul
de Sus.
Monumentele funerare sau comemorative de la Abydos, in intervalul amintit,
se pot impartii in trei categorii : 1). stele funerare
dedicate regilor, cei care dirijeaza misteriile, avand rolul lui Wepwawat,
fiul lui Osiris ; 2). un numar de monumente apartinand unor inalti
functionari laici sau mari preoti din Abydos, investiti de catre rege sa -l
inlocuiasca in derularea cere-moniilor si 3). o serie de monumente
comemorative ale unor simpli particulari si pelerini veniti la Abydos.
Datele oferite de aceste stele sunt destul de lacunare in privinta litur-ghiilor,
in schimb au fost redate pe larg acele avantaje de care se bucurau atat
cei vii, cat mai ales cei morti care participau la procesiuni. Prin intermediul
unor formule de glorificari, ei beneficiau de o serie de avantaje cum ar fi:
in Lumea de Apoi vor dobandi calitatea de „defunct fericit“,
de insotitor privilegiat al lui Osiris si, mai ales, identificarea in
totalitate cu aceasta divinitate.
Derularea misteriilor se poate reconstitui in special prin intermediul
stelei comemorative a lui Ikhernofret . Succesiunea ceremoniilor urmeaza schema
generala a mitului osiriac in forma sa primitiva, incepand
cu relata-rea scenei referitoare la „iesirea lui Osiris“ din incinta
templului sau si asasinarea sa la Nedit. Wepwawat, fiul lui Osiris, paraseste
templul in fruntea unei procesiuni, cu scopul de a-l ajuta pe tatal sau
aflat in pericol.
„Marea iesire“ ( in egipteana prt aAt , citeste peret aat
) nu este altceva decat momentul in care cortegiul funerar al lui
Osiris Khentamentiu (Osiris-cel-care-se-afla-in-fruntea-Vestului ) apare in
public, indreptandu-se catre mormantul sau din Peqer . Procesiunea
pe care o efectueaza Osiris cel defunct prin intermediul barcii sale neshmet
, reprezinta a doua etapa a calatoriei funerare, condusa de catre zeul
Thoth; aceasta navigare simbolizeaza trecerea apelor, adica frontiera intre
cele doua lumi. Funeraliile lui Osiris se desfasoara in zona mormintelor
antice thinite, la Peqer, in prezenta unui numar restrans de oficianti.
Punctul culminant al misteriilor il reprezinta renasterea lui Osiris in
„Incaperea Aurului“ din Peqer, din pacate redat mai putin
detaliat in texte. Probabil ca s-a confectionat o statuie noua a lui Osiris
de aur sau placata cu aur, aceasta fiind asezata pe un pat in asteptarea
riturilor reanimarii.
Asa cum mitul osiriac comporta o procedura juridica care conduce la victoria
definitiva a zeului fata de inamicii sai si dezvinovatirea publica a lui Osiris-
Wen-nefer la Peqer, in prezenta Eneadei din Abydos, este parte integranta
a Misteriilor din Abydos. Simultan, in timpul unei sarbatori aparte, toti
mortii aflati in necropola sunt chemati sa apara in fata judecatorilor
din Lumea de Apoi. Cei care s-au comportat in viata in conformitate
cu preceptele morale osiriene au fost declarati preafericiti ( in egipteana
Axw , citeste akhew ).
Misteriile se termina prin intoarcerea triumfala a lui Osiris, care revine
la Abydos pe barca sa neshmet, in bucuria generala a celor vii din noma
thinita.
Ramane de situat un episod pe care Ikhernofret il numeste Marea lup-ta ( in egipteana aHA aA, citeste aha aa ) . Pe de o parte, mentionarea
epitetului Wen-nefer poate sugera ca este vorba de o ultima lupta data pentru
victoria finala a lui Osiris inviat si justificat. Pe de alta parte, aluzia
la Nedit face sa ne gandim la o lupta angajata in jurul
„dezbracarii“ zeului, cuvenita dupa asasinarea sa, in scopul
eliberarii
corpului si readucerii in templu. Partile angajate in lupta nu
puteau fi decat fortele sethiene si adeptii lui Wepwawat.
In concluzie, se impun anumite observatii de ordin general: a). Barca neshmet, barca traditionala a lui Osiris la Abydos, aparea ca o adevarata
dublura a zeului. Acest aspect este important in special cand Osiris
defunctul, Khentamentiu, isi petrece timpul in regatul mortilor.
Odata cu momentul in care zeul trece frontiera dintre cele doua lumi,
barca neshmet nu mai este mentionata. Ea reapare atunci cand zeul inviat
si definitiv victorios revine triumfal in templul sau. Aceasta identitate
barca- zeu devine o realitate incepand cu dinastia a XVIII- a, cand
Neshmet a fost invocata pe stelele funerare ca o divinitate aparte. b). Wepwawat, personaj central si principalul actor al misteriilor, apare cu
multiple functii. El este Horus, fiul lui Osiris; in acelasi timp este
si Harendotes ( „Horus care isi razbuna tatal“ ), calitate
in care poarta si epitetul de „fiul mamei sale“. Se identifica
cu preotul sem, deoarece el este acela care indeplineste riturile funerare
aflate in stransa legatura cu imbalsamarea corpului tatalui
sau. Divinitatea in cauza coordoneaza in acelasi timp si riturile
invierii in „Incaperea de Aur“. Este si „deschizator
de drumuri“, adica de procesiuni funerare. c). Un fenomen demn de remarcat este absenta totala a zeitei Isis, nu numai
in misterii, ci in general in sanctuarul din Abydos. Avem
de-a face cu un paradox: rolul ei este destul de important in cadrul mitului,
dar nu apare in nici o ceremonie religioasa. Aceasta situatie s-ar datora
rolului predominat jucat de Wepwawat in timpul Epocii Thinite, cand
misteriile reprezinta un ceremonial al funeraliilor regelui defunct
Khentamentiu - si al transmiterii puterii regale succesorului sau, tanarul
rege in viata Wepwawat. Intr-un asemenea context, zeita Isis nu-si
mai avea rostul. Ca atare, absenta zeitei Isis din misteriile din Abydos s-a
datorat supravietuirii unei traditii locale, anterioare introducerii lui Osiris
si a mitului sau in sanul panteonului local. d). Peqer este locul care detine un rol esential in desfasurarea misteriilor,
deoarece aici se presupune ca exista mormantul lui Osiris, unde a avut
loc invierea si „justificarea“ sa. Totusi, localizarea sa
geografica in imensa necropola pune anumite probleme. H. Schafer
a identificat Peqer-ul cu actualul Umm el- Qa‘ab, vechiul cimitir
regal thinit si a aratat ca, destul de timpuriu, egiptenii au situat acolo mormantul
zeului. Stelele funerare precizeaza ca invierea are loc la Peqer in
„Incaperea Aurului“. Aceasta sala a expunerii statuilor divine,
de obicei, facea parte dintr-un templu, ca atare este firesc sa o plasam in
templul lui Khentamentiu. Insa, este putin probabil ca zeul, inmormantat
la Peqer, sa revina la Abydos in locuinta de aur a templului sau, pentru
a primi aici o noua forma, apoi sa plece din nou catre Peqer in scopul
reinvierii si primirii justificarii. Astfel, este logic sa presupunem
ca aceasta „Incapere de aur“ se gaseste la Peqer, fie aproape
de mormant, fie intr-un edificiu religios, ocupand o pozitie
intermediara intre mormant si templul lui Khentamentiu. Peqer va
desemna in texte localizarea mormantului lui Osiris in vechea
necropola regala si constructia in care a avut loc renasterea.
e). In general, stelele comemorative care se refera la misteriile lui
Osiris, prin intermediul continutului lor, mentin o discretie in privinta
derularii ceremoniilor si a semnificatiei acestora. Secretul absolut este trasatura
de baza a misteriilor . Se poate afirma ca numai procesiunile , care se desfasurau
pe apa sau pe uscat, au putut fi urmarite de publicul larg. Ceea ce este important
si prioritar este faptul ca cei care sunt beneficiarii dedicatiilor se identifica
in totalitate cu Osiris. Cei vi, care au asistat la ceremonii au tinut
sa precizeze acest lucru pe o stela comemorativa. Gratie acestor stele, ei pot
spera sa fie prezenti la celebrarile cultice dupa moartea lor si astfel sa continue
sa-si pastreze avantajele dobandite in timpul vietii. Pentru egiptenii
care n-au putut sa efectueze pelerinajul in timpul vietii, familia le
va dedica dupa moarte o stela, nu departe de locul unde se petrec procesiunile,
pentru ca acesti defuncti sa aiba posibilitatea sa asiste la ele in eternitatea
lor si astfel sa beneficieze de aceleasi binefaceri.
Unii egiptologi au fost si inca sunt pesimisti in privinta denumirii
uzitate pentru a determina caracterul unor asemenea tipuri de texte, socotind
ca ele nu pot fi considerate misterii clasice, deoarece acestea n-au aparut
in Egiptul antic inainte de Epoca Elenistica. Poate, principala
obiectie a acestor savanti consta in faptul ca initierea unor indivizi
sau grupuri de persoane in secretele cultului nu sunt caracteristice unui
Egipt in care treburile din lumea zeilor erau socotite un apanaj exclusiv
al preotilor . Fara a intra in detalii, trebuie subliniat faptul ca deja
la sfarsitul anilor ’60 ai secolului nostru, P. Barguet a atras
atentia asupra unor asemanari socante intre Cartea celor Doua Cai si initierea
lui Lucius din Magarul de aur . Tinand cont de aces-te observatii, suntem
de parere ca „informatiile“ transmise de stelele comemorative de
la Abydos
depasesc cu mult caracterul unor simple ritualuri secrete, motiv pentru care
am folosit si noi termenul clasic de misterii.
Teme identice apar intr-o serie de rituri legate de Osiris, care au fost
celebrate in epocile ulterioare elaborarii stelelor comemorative amintite.
Cu cat ne apropiem de Epoca Tarzie a istoriei egiptene antice, folosirea
notiunii de misterii isi gaseste din ce in ce mai mult justificarea.
Dintre textele cu un asemenea caracter - chiar daca continutul lor este destul
de eterogen - amintim, printre altele, pe cele descrise in P. Salt
825 , in P. Bremner- Rhind sau in textele templelor greco-romane
. In acelasi timp, nu ni se pare surprinzator faptul ca exista multe asemanari
intre aceste texte si Misteriile isiace din Epoca greco- romana .
VI. 2. Mormintele lui Osiris si pelerinajele
Desigur, Abydos n-a fost singura localitate care se putea mandri cu existenta
unui „mormant“ al lui Osiris si ca atare, socotita o asezare
in care se desfasurau pelerinaje anuale.
Motivatia acestei situatii este prezentata si de catre Plutarch: „Se spune
ca Osiris poseda mai multe morminte in Egipt, deoarece Isis ridica un
mormant de fiecare data cand descoperea o parte din corp. Totusi,
anumiti autori nu admit aceasta traditie. Dupa ei, Isis executa imagini din
fiecare parte a corpului si le dona fiecarui oras, ca si cum ar fi dat corpul
in intregime. Ea dorea astfel ca Osiris sa fie onorat de un numar
mai mare de orase si, ca Typhon, daca l-ar fi invins pe Horus, cand
el se afla in
cautarea ade-varatului mormant, sa fie inselat de numarul mare
al mormintelor care-i vor fi spuse si aratate“( De Iside, 18, 358 A- B
) .
Prima teza prezentata de catre Plutarch se bazeaza pe traditia relicvelor osiriace
conservate in diferite morminte, prin urmare acestea fiind morminte reale.
A doua teza expusa sustine existenta unui singur mormant real, celelalte
fiind numai cenotafuri.
De altfel, este greu sa separi net cele doua explicatii. Relicvele zeului au
jucat un rol important in cultul lui Osiris, iar pe baza ideii ca Seth
ar fi dispersat membrele corpului zeului, preotii mai multor orase incercau
sa -si formuleze pretentia de a poseda mormantul real al divinitatii.
Numarul relicvelor coincidea cu cel al mormintelor, ajungand de la 14
la 16 sau chiar mai multe .
Dintre acestea, Plutarch mentioneaza numai 6: „..se spune despre corpul
sau ca a fost inmormantat in multe locuri. Cum se afirma,
micul oras Thinis este numit ca atare, deoarece acesta este unicul care-l contine
pe Osiris-ul real. Cei bogati si cei influenti dintre egipteni sunt inmormantati
de preferinta la Abydos, deoarece era o onoare de a fi inmormantati
aproape de corpul lui Osiris. Altii spun ca la Memphis, unde il hranesc
pe Apis in calitate de imagine a sufletului lui Osiris, se odihneste corpul
sau. Unii interpreteaza numele orasului ca «Refugiul celui bun»,
altii ca «Mormantul lui Osiris». Se spune de asemenea ca exista
aproape de Philae o insula, unde accesul este interzis si de care nici nu te
poti apropia. Nici pasarile nu zboara catre aceasta insula si nici pestii nu
se apropie de ea, dar intr-o oarecare zi preotii se duc sa celebreze riturile
funerare si depun ghirlande pe mormantul care se
gaseste acolo si care este umbrit de planta methis, a carei inaltime
depaseste toti maslinii. Eudoxos afirma ca desi se spune ca in Egipt sunt
numeroase morminte care pot fi considerate ale lui Osiris, corpul sau se afla
la Busiris, deoarece acest oras este socotit locul de nastere al lui Osiris.
Insa, Taphosiris nu necesita nici o explicatie, deoarece chiar numele
acestui oras semnifica «Mormantul lui Osiris»“ ( De
Iside, 20-
21, 359 A - C ) .
In fragmentul 359 A, randul 15 din manuscris, exista o lacuna, care
dupa J. G. Griffiths trebuie completata cu This sau Thinis , localitatea nefiind
altceva decat forma grecizata a cuvantului egiptean Tjeni ( >
gr. > copta s tin), metropola nomei a VIII-a din Egiptul de Sus, identificata
cu actuala asezare El-Birba . Nu este lipsita de importanta nici precizarea
ca Abydos se afla in aceeasi noma. Dupa traditia tarzie, Osiris
avea legaturi cu This-ul. In primul rand, intr-un pasaj din
P. magic London & Leiden, col. XXI, 2, document originar din Theba secolului
III d. Hr., se spune: „...Osiris, regele Lumii de Apoi, stapan al
inmormantarii, al carui cap este la This si piciorul sau la Theba...“
, iar in conformitate cu textul copt din PGM IV, 10 sq. (sec. III d. Hr.
) contextul se schimba: „Sa fii laudat Osiris, regele Lumii de Apoi, stapanul
imbalsamarii, el care este la sud de This ( s. n. Miron Cihó
), cel care este venerat la Abydos...“ . Ultimul text a fost recent analizat
si de T. DuQuesne, care afirma destul de convingator: „The connexion of
Osiris with Abydos is understood by the reference to the Thinite nome, of which
Abydos is the capital“ .
Incepand cu Prima Perioada Intermediara, Abydos-ul a devenit
principalul loc de cult al lui Osiris . Vechii zei locali Sokaris si Khentamentiu
au fost asimilati de Osiris incepand cu dinastia a VI-a . Fetisul
principal al orasului era legat de Osiris. Tot aici se situa si un
„mormant“ sau mai degraba un cenotaf al zeului intr-un
loc numit Peqer. Mormantul a fost descoperit de E. Amelineau, la 20 km
de cenotaful lui Sethi I . In realitate, monumentul descoperit de egiptologul
francez este fara indoiala monumentul regelui Djer din timpul dinastiei
I si a existat o confuzie intre acesta din urma si cenotaful lui Sethi
I sau Osireion . Trebuie remarcat faptul ca regele decedat era asimilat cu Osiris,
regele- arhetip, iar mormantul sau va fi conside-rat cel al lui Osiris.
Ca atare, incepand cu dinastia a XVIII- a, mormantul lui Djer
va fi asimilat cu mormantul lui Osiris . Din timpul dinastiei saite dateaza
si o scena prezenta pe un sarcofag, mai precis o reprezentare care reda mormantul
lui Osiris, foarte probabil cel de la Abydos; deasupra movilei mormantului
se afla patru copaci . Dupa N. Baum acesti arbori prezenti pe sarcofagul Marseille
Nr. Inv. 267 ar apartine genului tamarix si au crescut deasupra Osireion-ului,
unde au fost descoperite puturi funerare continand urme vegetale, inclusiv
ale genului in discutie . Astfel, Abydos-ul reprezenta cel mai frecvent
loc de pelerinaj pentru egipteanul antic ( v. mai sus ).
Importanta ni se pare o afirmatie a lui Strabon, XVII, 813:
„Abydos era candva un mare oras, al doilea dupa Theba, dar acum
este numai o mica asezare“ . Aceste afirmatii ale lui Strabon ne demonstreaza
ca sursa lui Plutarch, in acest caz, provine dintr-o epoca anterioara
conceperii Geografiei.
Problematica identificarii unui mormant al lui Osiris la Memphis nu este
deloc atat de simpla dupa cum a dedus J. Hani . In primul rand,
trebuie sa avem in vedere textul in sine:„...Ei spun ca la
Memphis, unde il hranesc pe Apis in calitate de imagine a sufletului
lui Osiris, se odihneste corpul sau...“ ( 359 B ). Plutarch a mai precizat
in De Iside faptul ca Apis este o imagine a sufletului lui Osiris ( cf.
§. 43, 368 B - C si §. 29, 362 C
- D ). Apis, venerat in calitate de zeu al fertilitatii si al puterii
fizice, isi avea principalul loc de cult la Memphis, unde era denumit
„trimisul/ vestitorul lui Ptah“ si ba- ul acestuia . Ulterior, raporturile
dintre Apis si Osiris sunt din ce in ce mai puternice, ajungandu-se
la crearea divinitatii Osor-Hapy, adica Sarapis, iar mormintele apisilor sacri
vor constitui un loc principal de pelerinaj in Epoca Tarzie a Egiptului
antic .
Sa analizam acum problematica Rosetau-lui, identificata de J. Hani cu mormantul
lui Osiris de la Memphis. Grafia numelui in marea majoritate a cazurilor
este determinata de semograma regiunilor muntoase si desertice. Deoarece, cuvantul
apare in general in context funerar, marea majoritate a cercetatorilor
a preferat sa-l traduca prin
„necropola“ . C. M. Zivie respinge aceasta traducere, preferand-o
pe cea adoptata de Ph. Derchain si anume „loc de halaj“ .
In privinta localizarii trebuie sa avem in vedere doua realitati:
repre-zinta o zona geografica, adica teritoriul desertic asupra caruia isi
exercita autoritatea zeul Sokaris in incinta memphita, si era in
stransa legatura cu Lumea de Apoi, asa cum reiese din Cartea celor Doua
Cai si Amduat. Intre cele doua realitati nu exista nici o contradictie,
deoarece Sokaris era o divinitate funerara si in acelasi timp stapanul
Rosetau-lui.
Inca in Textele Piramidelor ( §. 445 ) regele a fost identificat
cu Sokaris al Rosetau-lui. In urma unor marturii din Epoca Imperiului
se poate presupune ca necropola de la Giza a facut parte din teritoriul sokarian
al Rosetau-lui. Pentru unii autori, Rosetau era pur si simplu numele necropolei
de la Giza . Dupa o alta ipoteza, Rosetau era o zona a Saqqarei. In conformitate
cu textul unei stele de la Serapeum din timpul domniei lui Nektanebo II, mormintele
apisilor sacri erau langa Rosetau . Tinand cont de afirmatiile lui
Plutarch cu privire la existenta unui mormant al lui Osiris la Memphis,
putem spune ca acesta era in legatura cu Rosetau: ori reprezenta mormintele
apartinand apisilor sacri ( si ca atare trebuie sa avem in vedere
divinitatea Osiris-Apis, viitorul Sarapis ), adica Serapeum-ul, ori a fost in
legatura cu Osiris care l-a asimilat pe Sokaris . Numai ca in acest ultim
caz avem de-a face nu cu un mormant, ci cu un templu al lui Osiris construit
la baza platoului de la Giza .
Inainte de a trece la cealalta localitate indicata de catre Plutarch,
ca posibil loc de mormant, trebuie subliniat faptul ca in cazul
Memphis-ului beneficiem si de o traditie in acest sens: se credea ca Serapeum-ul
adapostea fie capul lui Osiris, fie partile corpului divinitatii care au fost
reunite in cadrul acestuia .
Pasajul din De Iside cu privire la mormantul lui Osiris in apropiere
de Philae este interesant atat datorita faptului ca ofera unele detalii
asupra mormantului in sine, cat si in privinta ritualului
care se practica. Diodor ( I. 22. 6 ) scria gresit despre „Osiris cel
care se odihneste la Philae“. De fapt, Porticul lui Hadrian de la Philae
a conservat un text cu privire la mormantul lui Osiris, despre care se
presupunea ca exista pe insula invecinata numita Biggeh . In Epoca
greco- romana s-a raspandit parerea conform careia sub insula se afla
o caverna uriasa care adapastea izvoarele Nilului. Deasupra grotei exista o
„movila sacra“ unde se spune ca a fost inmormantata
o parte din corpul lui Osiris, mai precis piciorul stang. Grecii au numit
incinta sacra de la Biggeh . Termenul corespunde expresiei egiptene antice j
At wabt ( citeste iat wabet ) cu semnificatia „colina/ movila sacra“
. Plutarch descrie locul ca unul interzis, unde preotii se deplaseaza numai
intr-o anumita zi, si se referea probabil la o sarbatoare funerara anuala,
care demara la 22 Khoiak si tinea zece zile. Totusi, in concordanta cu
Decretele de la Abaton au fost celebrate in acelasi timp si ritualuri
zilnice constand din libatiuni de lapte pentru care au fost necesare 365
de vase de ofrande. A fost interzis cantatul, iar pentru un anumit interval
de timp pescuitul si prinderea pasa-rilor . Probabil la acestea din urma se
refera, desigur intr-o maniera destul de ciudata, si Plutarch cand
afirma ca „nici pasarile nu zboara catre aceasta insula si nici pestii
nu se apropie...“ . Papirusul Dodgson din secolul II i. Hr. descrie
faptul ca doua persoane au fost mustrate din cauza faptului ca s-au comportat
scandalos in imprejurimi. Una dintre ele a fost acuzata ca bause
vin in timpul noptii
„cand zeitele (probabil Isis si Nephtys ) erau in vesminte
de doliu“ ( r. 15
), dar si pentru faptul ca au cantat si au petrecut „trezind din
somn sufletul lui Osiris“ ( r. 19 ) . Dupa cum a remarcat F. Dunand, insula
apartinea pe buna dreptate atat lui Osiris, cat si zeitei Isis,
„suverana din Biggeh“, „stapana Abaton-ului“ .
Isis era cea care se afla la Biggeh ca
„una care-i protejeaza fortele si-l supravegheaza pe cel cu inima obosita“
(adica Osiris ) , unde-l vizita in fiecare a 10-a zi pentru a-i prezenta
libatiuni .
Anumite probleme ridica planta methis care umbreste mormantul lui Osiris
si este mai inalta decat toti maslinii. H. Junker a atras atentia
asupra faptului ca grota de la Abaton era numita mn-;t A ( citeste men-ta
). Plutarch, probabil a folosit pentru denumirea copacului care era in
jurul mormantului, numele pe care egiptenii il confereau grotei;
se pare ca el a utilizat o sursa care deja preluase gresit informatia, in
orice caz, Plutarch are o scuza: n-a fost la fata locului ! Ca atare, este mult
mai plauzibil sa avem de-a face cu arborele jwy ( citeste iewey ), care apare
in textele de la Abaton in contextul libatiunilor de lapte si apa
, iar ba-ul lui Osiris se spune ca se afla pe acelasi arbore .
Dupa F. Dunand, la Biggeh exista cel mai renumit mormant al lui Osiris,
care conferea insulei numele de „Inaccesibila“ . Cert este faptul
ca, era un loc de pelerinaj destul de important pentru regii Ptolemei, dar si
pentru persoanele particulare pana in anul 486 d. Hr. .
Busiris, actualmente Abû Sir Bana , era o localitate din centrul
Deltei, numita Djedu si Andjet, iar mai tarziu „Casa lui Osiris,
stapanul din Djedu“. Denumirea egipteana Per- Usir ( „Casa
lui Osiris“ ), a oferit in copta formele sboucire si bpouciri, iar
in greaca . Localitatea era capitala nomei a IX- a din Egiptul de Jos
.
Dupa sursele egiptene antice, in apropierea Busiris-ului putem locali-za
„malurile din Nedit“ unde se presupune ca zeita Isis a descoperit
cadavrul sotului ei . Afirmatiile preluate de catre Plutarch de la Eudoxos reflecta
o traditie tarzie. Astfel, dupa inscriptiile de la templul din Edfu
membrele lui Osiris se afla la Busiris , iar in Papirusul magic London
&
Leiden, col. 6. 25 se vorbeste de „marele cadavru care este la Busiris“,
adica de corpul lui Osiris . Dupa Herodot ( II. 61 ), moartea lui Osiris a fost
jelita la Busiris. Metropola, ca si Abydos-ul, a fost un important loc de pelerinaj
. In aceasta ordine de idei, dupa Textele Sarcofagelor , Busiris-ul era
socotit punctul de plecare spre marea calatorie ce trebuia intreprinsa
la Abydos . Nu putem incheia referirile la acest oras fara a mentiona
ca a fost considerat si un important centru pentru desfasurarea misteriilor
zeului in timpul lunii Khoiak.
In privinta ultimei asezari care si-ar revendica dreptul de a adaposti
mormantul lui Osiris, Plutarch, contrazicandu-l pe Eudoxos, afirma:
„... Taphosiris nu necesita nici o explicatie, deoarece chiar numele acestui
oras semnifica «Mormantul lui Osiris»“ ( 359 C ). Strabon
( XVII, 14; 16 ) mentiona doua habitatii numite : una in zona N.
-V. a Deltei, iar a doua la E. de Alexandria . Atat J. G. Griffiths, cat
si J. Hani au crezut ca Plutarch se referea cu siguranta la Taposiris magna
( cel aflat la N.-V. de Alexandria) . Ceea ce se observa este faptul ca Plutarch
n-a incercat sa spe-cifice mai mult despre „orasul“ mentionat.
Explicatia corecta a acestei situatii ne-a oferit-o E. Chassinat . Dupa egiptologul
francez este vorba de o eroare a ganditorului din Chaeroneea. Foarte probabil,
lui Plutarch i s-a explicat semnificatia expresiei tpHt wsjr (citeste tepehet
usir ) si i s-a spus ca acesta este numele dat in general criptei ( tpHt
) in care a fost depusa mumia lui Osiris. Intelegand gresit
si inselat de asonanta, el a recunoscut aici cuvantul grecesc si
a dedus din acesta ca se refera la orasul in care zeul
a fost inmormantat. Cunoscut fiind faptul ca in majoritatea
cazurilor afirmatiile sale s-au bazat pe surse documentate si probate de textele
egiptene antice, este surprinzator ca Plutarch a situat mor-mantul lui
Osiris intr-o asezare despre care in textele egiptene ( hieroglifice
sau chiar copte ) nu se spune nimic.
VI. 3. Misteriile lui Osiris in De Iside
Inainte de a analiza problematica misteriilor lui Osiris, asa cum a fost
ea perceputa de catre Plutarch, credem ca este necesar sa sintetizam cele afirmate
pana acum prin intermediul unor precizari referitoare la motivul dezmembrarii
corpului in Egiptul antic.
Actul in sine a fost atestat arheologic mai ales pentru perioada predinastica
a istoriei faraonice. Obiceiul a disparut odata cu aparitia si dezvoltarea procedeului
de mumificare. In schimb, literatura funerara a pastrat ima-ginea dezmembrarii,
conferandu-i o semnificatie bivalenta: fie reprezenta unul dintre pericolele
existente in Lumea de Apoi , care trebuia inlaturat cu orice pret,
fie era o percepere a nevoii de existenta, pe care nenumarate rituri funerare
de resuscitare au preluat-o in sensul unei
„restitutio ad integrum“ .
In contextul mitului lui Osiris, dezmembrarea corpului zeului are atat
functie, cat si semnificatie dualista, corespunzatoare unei traditii dualiste.
Seth nu numai ca si-a ucis fratele, ci a savarsit un al doilea act de
violenta, mutilandu-i corpul.
Dupa una din traditii, aceasta dezmembrare nu reprezenta altceva
decat o conditie a existentei ulterioare. Reasamblarea membrelor lui
Osiris, dupa o lunga cautare, a devenit prototipul „biruirii“ mortii.
Imbalsamarea si mumificarea in lumea mitului lui Osiris sunt echivalate
cu redarea vietii corpului. Dezmembrarea este ca atare un simbol al dezintegrarii
unei entitati vii si imaginea mitica a mortii.
Conform unei alte traditii, acelasi episod mitic a devenit un mit etiologic,
explicand raspandirea cultului zeului Osiris pe intreg teritoriul
Egiptului. Partile corpului au fost raspandite in mai multe orase
ale Egiptului, unde au fost pastrate ca relicve sfinte si formau nucleul cultului
zeului .
In aceste importante localitati ale cultului zeului Osiris, mentionate
de catre Plutarch, evident cu exceptia lui Taposiris, se celebrau cu ardoare
misteriile zeului.
Zeita Isis este cea care le va institui, cu scopul de a perpetua luptele si
suferintele ei si din compasiune pentru oameni : „prin imagini (
), alegorii ( ) si reprezentari ( ) ea uneste initierile cele mai sfinte ( )
cu amintirea durerilor pe care le-a indurat, inchinand astfel...o
invatatura de minte pentru barbatii si femeile care au trecut prin nenorociri
asemanatoare “ ( De Iside, §. 27, 361 D - E ) .
O idee asemanatoare gasim si la Diodor I . 20. 6: „Prin urmare, trecand
de la societatea oamenilor la cea a zeilor ( Osiris ) a primit de la Isis si
Hermes sacrificiile si toate celelalte onoruri celebre. Ei au instituit pentru
el (Osiris ) ceremoniile religioase si numeroase rituri secrete cu scopul de
a exalta puterea acestui zeu“ .
Aceste pasaje referitoare la riturile secrete ne aduc aminte de doua
rituri funerare tarzii, cunoscute sub numele de Cartea Respiratiilor.
Primul dintre aceste rituri este atribuit zeitei Isis, iar cel de-al doilea
lui Thoth, Hemesul grecilor. Imaginea zeitei Isis, care executa ritul funerar
in favoarea lui Osiris este binecunoscuta . Thoth era intotdeauna
cel responsabil de in-deplinirea ofrandelor funerare, el fiind si cel
care redacta lista ofrandelor . Cele doua Carti ale Respiratiilor sunt destul
de frecvente in Epoca Romana si au fost elaborate in favoarea persoanelor
defuncte. Textul cartii pe care o numim ipotetic „Prima Carte a Respiratiei“
demareaza astfel: „Inceputul documentului pe care Isis l-a facut
pentru fratele sau Osiris, cu scopul de a reinvia ba-ul sau, de a reinvia
cadavrul sau, de a reintineri fiecare din partile corpului sau pentru
a doua oara“ . In conformitate cu acest document, defunctul va renaste
ca si Osiris. Trebuie mentionat faptul ca identificarea binecunoscuta a defunctilor
cu Osiris si sensul expresiei „muritor care a devenit zeu“, deseori
aplicata lui Osiris in textele funerare, au fost surprinse si de autorii
clasici. Revenind la textul egiptean de mai sus, concluzia exprimata ni se pare
importanta: „Acesta ( adica reinvierea ) este un lucru care trebuie
bine ascuns. El nu permite ca un barbat sau o femeie sa-l divulge cu voce tare...“
. In P. demotic BM 10507 care incepe cu propozitia: „Cartea
pe care Isis a facut-o pentru Osiris“ , scopul misteriilor lui Osiris
este indicat intr-o maniera generala: „tu vei fi puternic in
Lumea de Apoi prin decretul lui Isis “ .
Faptul ca zeita Isis a fost considerata cea care a instituit misteriile lui
Osiris in lumea greco- romana este o parere general acceptata . In
acest sens citim numai un pasaj din P. Oxy. 1380: „tu esti cea care l-ai
facut nemuritor pe marele Osiris...si ai daruit tuturor tarilor initierea in
misteriile sale“ . Majoritatea savantilor este de parere ca la baza intemeierii
misteriilor de catre Isis nu se afla influenta greaca, in ciuda legaturilor
pe care le are cu Demeter, fondatoarea cultului eleusian , ci elemente ale vietii
religioase faraonice. De altfel, dupa cum am vazut, zeita joaca un rol important
in mitul lui Osiris.
Motivele instituirii misteriilor erau: pietatea zeitei Isis fata de sotul ei
si compasiunea fata de oameni. Credem ca este util sa reamintim ca o trasa-tura
esentiala a religiei egiptene in Epoca greco- romana era existenta sufle-telor
avide de „mantuire“ si prezenta zeilor „umani“.
Astfel, Apuleius ( Met. XI, 25 ) o numeste pe Isis sancta et humani generis
sospitatrix perpetua .
Inscriptiile vorbesc in acelasi sens ca si Plutarch. Isis este numita
, fiind probabil acea zeitate care si-a salvat adeptii de maladii si pericole
. Mantuirea pe care o asigura este nemurirea ( „Isis este cea care
a inventat remediul care ofera nemurirea“, Diodor, I, 25), iar instrumentele
mantuirii sunt initierile, dupa cum ne prezinta mai multe aretalogii:
„Sunt eu ( spune Isis ) care voi institui pentru oameni initierile“
. In Kore
Kosmu 68 ( 13 ) Isis si Osiris sunt creditati cu o functie similara la indicatiile
lui Hermes .
Plutarch, dupa cum am vazut, foloseste cuvantul , care poate implica o
doctrina si rituri secrete sau „sarbatori avand o oarecare traditie
mistica“ . Inainte de autorul din Chaeroneea si Herodot a acordat
o importanta mare reprezentarilor, imaginilor in cadrul misteriilor egiptene.
Herodot numeste scenele misteriilor de la Sais ( II. 171 ), iar Plutarch
utilizeaza verbul pentru a desemna prezentarea de catre preotii egipteni a
vacii aurite ( De Iside, §. 39, 366 E ) si a statuilor lui Osiris ( De
Iside, §,
51, 371 F ).
Plutarch nu vorbeste direct de partea secreta a misteriilor lui Osiris, dar
el nu ignora acest aspect si- l invoca intamplator, intr-o
paralela cu Dio-nysos, amintind despre „dezmembrarea, invierea si
renasterea“ lui Osiris, celebrate prin rituri ( De Iside, §. 35,
365 A ). Plutarch a descris in anumite cazuri partea publica a riturilor
celebrate in timpul misteriilor lui Osiris.
VI . 4 . Tipologia calendarului in Egiptul antic
Dupa M. P. Nilsson , elaborarea calendarului egiptean antic poate fi considerata
cea mai importanta contributie in istoria cronologiei . Aceasta remarca
pertinenta nu atrage dupa sine si faptul ca sistemul faraonic de masurare a
timpului poate fi considerat un fenomen solutionat, ca atare mul-te intrebari
isi asteapta inca raspunsurile in privinta calendarelor din
Egiptul antic. Una dintre acestea se refera la problematica denumirii lunilor,
folosita de sistemele calendaristice existente in Egiptul faraonic .
Inventia egiptenilor antici in materie de calendar se poate rezuma astfel:
au impartit anul in 12 luni cu 30 de zile fiecare, la care au adaugat
5 zile epagomenale. Sistemul in sine a fost numit calendar civil, denumire
care apare pentru prima data in cursul secolului III i. Hr. la Censorinus,
in lucrarea sa De die natali, cap. XVIII .
Se pune intrebarea: cate calendare au existat in Egiptul antic
? Raspunsul oferit ne va ajuta considerabil in intelegerea corecta
a datelor pre-zentate de catre Plutarch cu privire la o serie de sarbatori legate
de misteriile lui Osiris.
La inceputul investigatiei noastre vom prezenta sistemele calendaristice
elaborate de straini, care au avut mai putina sau mai multa influenta asupra
dezvoltarii calendarelor egiptene. In cele din urma ne vom concentra atentia
asupra tipologiei calendarelor indigene care va contine cheia pentru solutionarea
afirmatiilor lui Plutarch din De Iside cu referire la sarbatorile religioase.
1). Calendarul babilonian a fost cunoscut sub doua forme: pana la cu-cerirea
Egiptului de catre Alexandru cel Mare s-a utilizat calendarul babilo-nian propriu-
zis, iar dupa 332 i. Hr. s-a raspandit o varianta a acestuia si
anume calendarul religios iudaic. In 539 i. Hr. regele persan Cyrus
a cucerit Babylonul, iar in jur de 525 i. Hr. fiul si succesorul
sau Cambyses a intrat pe teritoriul Egiptului, inaugurand Epoca Primei
Dominatii Persane. Persii au adoptat calendarul luni-solar in care anul
cuprinde fie 12, fie 13 luni lunare si care exista in parallel cu anul
solar .
In timpul dominatiei persane ( 525- 404 i. Hr. ) si mai tarziu,
cu cativa ani inainte de cucerirea de catre Alexandru, Egiptul nu
si-a abandonat propriul sistem calendaristic. Ocupantii au utilizat calendarul
lor babilonian, marturie stand formulele de datare din papirii arameeni
din secolul V i. Hr. .
Odata cu cucerirea alexandrina si inceputul Epocii Ptolemaice , calendarul
babilonian a disparut din Egipt, dar cum Alexandru cel Mare a permis existenta
unui cartier iudaic in Alexandria, calendarul acestora a devenit unul
dintre calendarele Egiptului.
2). Calendarul lunar macedonean a fost introdus de Alexandru al III- lea si
succesorii sai, Ptolemeii , coexistand cu calendarul civil egiptean, iar
de la mijlocul secolului III i. Hr., calendarul lunar macedonian a fost
asimilat calendarului civil. In cele din urma, calendarul macedonian a
adoptat structura calendarului nativ egiptean, mentinand numai numele
macedoniene ale lunilor.
3). Calendarul iulian intra in vigoare incepand cu 1 ianuarie
45 i. Hr., dupa ce a fost adaugat un numar considerabil de zile, trecandu-se
astfel de la vechiul calendar roman de 355 de zile, la cel de fata cu 365 de
zile . Calendarul iulian consta din cicluri de 4 ani, a 1461 de zile, din care
3 ani de 365 de zile si un an de 366 zile. Reforma gregoriana din 1582 a schimbat
raportul dintre anii bisecti si cei de 365 de zile de la 100/ 300 la
97/ 303 .
In Egipt, calendarul iulian a fost utilizat in special de romanii
care au rezidat in Egipt. Foarte probabil, Iulius Caesar, intrand
in contact cu anul ci-vil egiptean format din 365 de zile, a fost influentat
de acesta in reformarea calendarului roman. Dupa Pliniu, Caesar l-a avut
ca sfatuitor in probleme de astronomie si calendar pe invatatul
alexandrin Sosigenes . Deci, se presupune ca sistemul iuliano- gregorian modern
poate fi considerat un descendent al calendarului egiptean antic .
4). Calendarul alexandrin a fost introdus de Augustus imediat dupa cucerirea
din 30 i. Hr. , care in esenta era egal cu calendarul civil egiptean,
la care se adaugase o zi.
Dintre aceste patru calendare, cel babilonian n-a avut legaturi istorice cu
cel egiptean, cel macedonian a fost asimilat cu calendarul civil egiptean, mai
putin denumirile lunilor, calendarul iulian a fost inspirat din cel civil egiptean,
iar cel mai „egiptean“ dintre cele amintite a fost calendarul alexandrin.
Acesta din urma, dupa ce a coexistat intr-o scurta vreme cu calendarul
civil, a devenit calendarul dominant al vietii cotidiene din Egipt.
In momentul cuceririi arabe, 640 d. Hr., calendarul alexandrin a fost
inlocuit de calendarul lunar musulman, insa a ramas calendarul minoritatilor
crestine, iar astazi este calendarul liturgic al bisericilor copta si etiopiena.
Inceputul anului egiptean putea fi marcat de un fenomen agricol sau astronomic.
Daca avem in vedere inceputul anului din punct de vedere agricol,
acesta nu poate fi decat inceputul revarsarii Nilului. Probabil
inundatia a jucat un rol important in elaborarea calendarului civil; de
fapt, numele pri-mului anotimp din calendar- akhet - se refera la inundatie.
Daca la origine inundatia a marcat inceputul calendarului civil, acest
lucru n-a durat mult timp. De-a lungul secolelor s-a creat un decalaj intre
revarsare si inceputul anului, tinand cont ca acesta dura 365 de
zile. Trebuie mentionat faptul ca toate acestea nu i-au impiedicat pe
vechii egipteni sa considere inundatia ca un inceput al unor evenimente
importante .
Datele astronomice sunt legate de aparitia heliacala , in iulie, a stelei
Sothis/ Sirius. Exista multe dovezi ca aparitia lui Sothis a fost considerata
inceputul anului . Acest lucru este subliniat si de un pasaj din Decretul
de la Canopus : „...in ziua aparitiei lui Sothis numita «cea
care deschide anul» in scrierile Casei Vietii“ .
Aparitia heliacala a stelei Sirius este mult mai sigura pentru inceputul
anului egiptean decat inundatia Nilului, deoarece primul fenomen era mult
mai stabil in anul solar.
De-a lungul deceniilor au fost elaborate teorii care sustineau existenta a doua
calendare sothiace: unul lunar si altul solar. Calendarul lunar „original“
identificat de L. Borchardt si R. A. Parker era un calendar sothiac lunar .
Calendarul sothiac solar a fost propus de K. Sethe, dar ipoteza lui este greu
demonstrabila .
Alte doua fenomene astronomice au fost considerate ca marcand inceputul
anului calendaristic: solstitiul de iarna si solstitiul de vara . Este foarte
probabil insa ca aceste fenomene sa intre in discutie numai pentru
perioada tarzie a istoriei egiptene antice, in urma influentelor
grecesti sau babiloniene. Solstitiile si echinoctiile sunt mentionate in
P.
demotic Berlin 13147, verso + 13146 verso , datand din secolul I i.
Hr. .
Daca este sa raspundem la intrebarea cate calendare au existat
in
Egiptul antic, am putea afirma ca erau doua: calendarul civil si calendarul lunar, iar calendarul lunar tarziu al lui L. Borchardt si R. A. Parker
se bazea-za pe cel civil. De altfel, diferenta de baza dintre aceste doua calendare
lunare ipotetice ( cel timpuriu si cel tarziu ), rezida in stabilirea
lunii acreditata ca purtatoare a primei Luni pline.
Oamenii de stiinta presupun ca in Egiptul antic, inainte de aparitia
scrisului, adica in intervalul mileniilor V- IV i. Hr., a fost elaborat
un calendar al vietii cotidiene care avea un caracter lunar. Odata cu inventia
scrierii a fost inventat si un calendar independent de Luna, care dupa cum ne
demonstreaza durata lunilor a fost inspirat dintr-un calendar lunar. Noul calendar
consta din 12 luni, a cate 30 de zile, plus cele 5 zile epagomenale.
Acest calendar simplu, cunoscut astazi sub numele de calendarul civil, a devenit
calendarul vietii cotidiene pentru intreaga durata a istoriei egiptene,
avand 365 de zile si care era parallel cu anul solar ( astronomic
). Totusi, era mai scurt decat acesta cu un sfert de zi, fapt pentru care
dupa 730 de ani lunile de iarna au devenit cele de vara si invers. Dupa
1460 de ani, calendarul civil a devenit oarecum egal cu cel solar.
Cele 12 luni au fost divizate in trei anotimpuri a cate 4 luni (
120 zile ) astfel: akhet, peret si shemu. Cele 12 luni au fost numite dupa anotimpul
caruia ii apartineau,iar locul lor in cadrul anotimpurilor a fost
indicat de un numar. De exemplu, I- IV akhet, I- IV peret si I- IV shemu, nume
care au fost utilizate in intreaga istorie egipteana.
Rolul calendarului lunar, foarte popular in Egiptul predinastic, a fost
redus la rolul unui calendar religios si restrans la activitatea templelor,
iar numele lunilor reprezenta atat numele unei luni lunare, cat
si numele unei sarbatori din acea luna lunara .
Structura calendarelor lunare este aceeasi, avand la baza ciclul perpetuu
al fazelor lunare, care determina ciclul perpetuu al lunilor lunare. Cei care
au alcatuit calendarul trebuiau sa determine inceputul
acestui ciclu perpetuu, care putea fi stabilit prin alegerea unui eveniment
fix al anului in afara ciclului lunar si care conferea astfel un statut
special lunilor lunare in care acest eveniment se producea.
Datorita faptului ca ciclul lunilor lunare isi urma propriul curs, acel
eveniment putea sa cada in oricare dintre zilele lunii lunare. Luna lunara
in care acest eveniment avea loc constituia in acelasi timp inceptul
si sfarsitul . Egiptenii au conferit acestei luni lunare numele de
„cea care deschide anul“ sau „Re- Horus al celor doua orizonturi“
si
„nasterea lui Re“ . Dupa aceasta luna, urmeaza prima luna lunara
intreaga a anului lunar numita tekhey ( „betia“, dupa sarbatoarea
betiei celebrata la acea data ) .
Deci, in Egiptul antic erau cunoscute doua tipuri de calendare lunare,
cu o singura diferenta si anume evenimentul care era ales pentru a desemna inceputul
anului. Primul tip de calendar lunar incepea in timpul verii si
era anuntat de aparitia heliacala a stelei Sothis. Acesta este calendarul lunar
timpuriu si a coexistat de la inceputul istoriei egiptene cu calendarul
civil. Luna lunara in care apare steaua Sirius este numita wep renepet.
Calendarul lunar timpuriu este intr-un fel parallel cu ciclul anotimpurilor
daca avem in vedere denumirile lunilor. De exemplu, numele lunii a 5-
a, dupa wep renepet, este shefet- bedet „mirosirea emerului“ ; aceasta
luna lunara corespunzand lunii decembrie sau ianuarie, cand se simte
intr-adevar mirosul semintei, dupa sezonul inundatiei.
In cel de-al doilea tip de calendar lunar, evenimentul care marcheaza
inceputul este prima zi a noului an civil, adica I akhet 1; prin
urmare, acest tip de calendar lunar a fost atasat calendarului civil si a fost
denumit de catre oamenii de stiinta calendarul lunar bazat pe cel civil. El
a intrat in uzanta in anul 1300 i. Hr. Ca atare, I akhet 1
civil a avut loc in timpul lunii lunare wep renepet, iar urmatoarea luna
lunara tekhey, incepe cu prima Luna noua din luna civila I akhet.
Calendarul Ebers din secolul XVI i. Hr., prezinta lista celor 12 nume
ale lunilor din calendarul lunar . Aceste nume variaza, cum ar fi spre exemplu
lista tarzie de la Ramesseum, care cuprinde 12 nume, dar cu mai multe
apelative ale zeilor . Probabil si in cazul Egiptului antic, atunci cand
se adauga inca o luna la cele 12 luni existente, se repeta unul dintre
aceste nume .
In epocile tarzii ale istoriei egiptene, calendarul civil purta
numele lunilor cum ar fi IV akhet, iar numele lunare redau termeni ca: Min,
Ptah, Hathor, etc. Exista si transferuri de nume ale lunilor de la un calendar
la celalalt, mai ales dupa 1300 i. Hr., calendarul lunar bazat pe cel
civil reflectand legatura dintre calendarul lunar si cel civil. Relatia
dintre calendarul lunar bazat pe cel civil si calendarul civil consta in
faptul ca numele lunilor in cele doua calendare pot fi privite ca perechi.
Astfel, fiecare luna civila isi are propria sa „umbra“ in
calendarul lunar, iar datorita faptului ca luna civila incepea mai repede
decat perechea sa lunara transferul numelui se efectua avand in
vedere aceasta diferenta temporala. O alta trasatura a celor doua calendare
o reprezenta derivarile de nume. In acest caz, un numar de nume au derivat
din numele lunilor lunare cu scopul de a fi utilizate exclusiv in calendarul
civil. Rezultatul a fost crearea unui al treilea set de nume care exista pe
langa cele doua
amintite. Noul set de nume a fost deci unul civil, derivat din cel lunar, avand
o functie civila chiar daca era lunar prin etimologie.
O lista a variantelor de nume uzuale in limba greaca este urmatoarea:
Thoth, Phaophi, Athyr, Khoiak, Tybi, Mekheir, Phamenoth, Pharmouthi, Pakhons,
Payni, Epiphi si Mesore.
Relatia de derivare este evidenta intr-o comparatie a lui „( zeita
) Renenutet“ si „( zeul ) Khonsu“ din calendarul lunar cu
„cea ( sarbatoarea sau luna ) a lui Renunetet“ si „cea ( sarbatoare
sau luna ) a lui Khonsu“ in noul set civil. Exista chiar unele nume
care sunt identice,. cum ar fi: „Hathor“ ( Athyr ) si „ka-ul
ka-ului“( Khoiak ).
In concluzie, calendarul civil in Egiptul antic prezinta o structura
simpla. Astfel, anul civil cuprinde 12 luni, fiecare cu 30 de zile, urmate de
5 zile epagomenale, fiind impartit in trei anotimpuri: akhet, peret
si shemu, fiecare anotimp avand patru luni. Numele lunii egiptene prezinta
doua componente: numarul si numele anotimpului; de exemplu, I shemu
1 este ziua intai a primei luni din shemu, adica al treilea anotimp,
respectiv vara. In sursele hieroglifice egiptene numele civile se refera
intotdeauna la anotimpuri, iar in sursele arameene, grecesti si
copte acelasi nume civil egiptean al lunii a fost redat prin nume teoforice,
care sunt omogene; putem observa , eventual variatii ortografice si dialectale
. Echivalentele de nume in greaca si egipteana sunt: Thoth = I akhet;
Phaophi = II akhet; Athyr = III akhet; Khoiak = IV akhet; Tybi = I
peret; Mekheir = II peret; Phamenoth = III peret; Pharmouthi = IV
peret; Pakhons = I shemu; Payni = II shemu ; Epiphi = III shemu si
Mesore = IV shemu.
Dupa cum a remarcat J. Hani, tinand cont de problematica calendarelor
egiptene, datele la care au fost celebrate anumite sarbatori au fost calculate
diferit, astfel: in Epoca Romana pentru una si aceeasi sarbatoare vom
beneficia de doua sau chiar trei date diferite, existand chiar unele sarbatori
care au fost celebrate de mai multe ori .
VI. 5. Sarbatorile lui Osiris
Informatiile pe care ni le ofera Plutarch in legatura cu sarbatorile osiriace
nu sunt prea detaliate, dar importanta lor rezida in precizarea datelor,
el fiind singurul autor antic care se poate mandri cu aceasta performanta.
6. Sarbatoarea inundatiei ( 1- 5 Thoth )
Este meritul incontestabil al lui J. Hani sa depisteze in cadrul lui De
Iside data acestei sarbatori. Cu toate acestea, dupa cum vom vedea, exista unele
inadvertente in afirmatiile sale. Prima se refera chiar la denumirea sarbatorii:
„Fête de l’Inondation ou du Lever de Sothis“ . Dupa
cum am precizat mai sus, exista un decalaj intre momentul inceperii
inundatiei si apa-ritia heliacala a stelei Sothis, iar din punct de vedere astronomic
ultimul era un fenomen mult mai sigur pentru stabilirea inceputului anului
solar. Cu toate acestea, in cazul investigatiei noastre ni se pare mult
mai indicat sa vorbim numai de sarbatoarea inundatiei.
Plutarch nu mentioneaza direct aceasta sarbatoare, dar in momentul in
care se refera la sacrificiile umane din Eileithyiaspolis, care
au avut loc in timpul zilelor caniculare ( De Iside, §. 73, 380
D ) , acest eveniment trebuia sa coincida cu sarbatoarea osiriaca a inundatiei.
Aceasta sarbatoare a fost celebrata pe teritoriul intregului Egipt, fiind
in stransa legatura cu Isis si Osiris, mai precis cultul acestora.
Dupa marturiile antice ea a avut loc la 1 Thoth al anului sothiac ( = 19 iulie
dupa ca-lendarul iulian, adica 7 iulie in calendarul gregorian ), cand
teoretic apare si steaua lui Isis, adica Sothis.
Manifestarea are un caracter sezonier, fiind in stransa legatura
cu ciclul agrar al Mitului lui Osiris: inundatia reprezenta unirea lui Osiris,
cel care simboliza apele Nilului, cu zeita Isis, adica „pamantul
negru“ al Egiptului.
In conformitate cu o traditie tarzie relatata de catre Pausanias
( X. 32. 18 ) originea inundatiei rezida in lacrimile zeitei Isis, cea
care plangea deasupra corpului zeului Osiris.
Decretul de la Canopus si cel emis la Memphis mentioneaza aceasta sarbatoare,
iar dupa ultimul document ea trebuia sa dureze cinci zile . Potrivit marturiilor
literare aceasta sarbatoare reprezenta un prilej de adunare a locuitorilor Vaii
Nilului, care-si manifestau bucuria cu acea ocazie.
Ritualul sarbatorii antice nu este cunoscut cu precizie, desi J. Hani ni-l prezinta
destul de detaliat , folosindu-se in special de observatiile lui R. Merkelbach
. Conform acestuia sarbatoarea revarsarii Nilului era o sarbatoare regala, care
ar comemora victoria mitica a lui Horus asupra insotitorilor lui Seth,
act reprezentat prin strapungerea digurilor. Dupa cum a observat, pe buna dreptate,
F. Dunand „nimic nu
ne permite sa afirmam ca data atribuita celebrarii victoriei lui Horus, adica
intervalul 21- 25 Mekheir, trebuie raportata la 1 Thoth, cand incepea
inundatia“ .
Cu toate acestea, semnificatia osiriaca a sarbatorii este dovedita de afirmatiile
unor autori clasici. In primul rand, Plutarch ( De Iside, §.
38, 365 E- 366 A ) aminteste de faptul ca Nilul, emanatia lui Osiris, acopera
si fertilizeaza pamanturile care reprezinta corpul zeitei Isis. Ca atare,
el suge-reaza si o legatura intima intre cei doi rezultatul careia fiind
nasterea lui Horus.
La acelasi eveniment se refera si Heliodor ( Ethiop., IX. 9 ) cand aminteste
de sarbatoarea revarsarii Nilului, precizand ca unirea dintre apele Nilului
si pamantul Egiptului este insasi sursa vietii ; contopirea celor
doua elemente reprezenta pentru „initiati“ uniunea dintre Isis si
Osiris .
Episodul a fost relatat si de catre Nonnos ( Dionys.XXXVI, 331 332 ) care amintea de „sotia umeda“, adica de Isis, si califica
Nilul, adica pe Osiris, ca unul care „acopera cu saruturile sale umede
logodnica insetata“ .
In incheiere este interesant sa amintim o sarbatoare locala legata
de nasterea zeitei Isis- Nepherses la Soknopaiu Nesos, care in conformitate
cu calendarul alexandrin incepea la 26 Epiphi, adica 31 iulie dupa calendarul
gregorian. Atat R. Merkelbach , cat si F. Dunand au vazut o legatura
intre nasterea zeitei si inceputurile inundatiei. Acest exemplu
nu exclude decalajul intre cele doua fenomene, ca si datele diferite la
care se sarbatoreau.
7. Sarbatoarea distrugerii inamicului ( 9 Thoth )
Atat J. Hani , cat si C. Froidefond au identificat pe data de 9
Thoth a calendarului alexandrin ( = 6 septembrie ? ) o sarbatoare pe care ei
au numit-o ipotetic a ihtiofagiei domestice, bazandu-se pe un fragment
din De Iside ( §. 7, 353 C- D ): „...Preotii se abtin de ( a manca
) orice peste si in ziua a 9- a a lunii Thoth, cand toti egiptenii
consuma peste fript in fata usii ( casei lor ), preotii nu gusta pestele,
ci il ard in fata portii ( casei lor ) .
Trecand in revista sarbatorile nationale, regionale si pe cele individuale
celebrate pe teritoriul Egiptului n-am reusit sa depistam o sarbatoare a ihtiofagiei
domestice. La o simpla analiza a textului lui Plutarch se poate observa ca emfaza
enunturilor sale cade pe atitudinea preotilor. Se stie ca egiptenii antici,
desi au socotit in general pestii animale nevatamatoare, totusi le-au
impartit in fiinte bune si rele , dihotomie care a ramas o trasatura
caracteristica a religiei egiptene tarzii. In acelasi timp, nu consideram
ca afirmatiile lui Plutarch ar trebui rup-te de context, adica de Mitul lui Osiris; in conformitate cu acesta,
zeita Isis a reusit sa recupereze toate partile corpului transat de catre Seth,
cu exceptia phallus-ului, care a fost devorat de pesti, motiv pentru care marea
majoritate a egiptenilor ii detesta ( De Iside, §. 18, 358 B ). Putem
vorbi chiar de un tabu fata de pesti, iar cum afirma Chaeremon: „...dintre
toate produsele Egiptului, ei ( egiptenii ) se abtin sa consume toate speciile
de pesti...“ . Trebuie precizat ca animalele aflate in mlastini
au fost considerate avand un caracter sethian, credinta aflata in
stransa
legatura cu mitul si cultul lui Osiris . A manca un peste presupunea
ideea consumarii unui inamic invins, fiind vorba de Seth sau de o manifestare
a acestuia, iar arderea lor semnifica distrugerea totala a lor .
La Edfu exista un rit al calcarii in picioare a animalelor thyphoniene,
printre care si a pestelui, acesta fiind identificat cu inamicul lui Horus .
La Esna , la data de 1 Payni, se plasau 4 pesti in directia celor
4 puncte cardinale, unde se inscriau numele dusmanilor regelui, se ardeau
pestii si se aruncau resturile lor in canal .
Calendarul zilelor faste si nefaste de la Cairo mentioneaza in prima luna
a anului o serie de restrictii privind consumarea unor specii de pesti, astfel:
pe I akhet 9 ( 15 iulie in calendarul gregorian, 27 iulie in calendarul iulian si 10 Epiphi in calendarul kopt ), pe I akhet 11 ( 17 iulie in
calendarul gregorian, 29 iulie in calendarul iulian si 12 Epiphi in
calendarul copt ), pe I akhet 14 ( 20 iulie in calendarul gregorian, 1
august in calendarul iulian si 15 Epiphi in calendarul copt ) si
pe I akhet
15 ( 21 iulie in calendarul gregorian, 2 august in calendarul iulian
si 16
Epiphi in calendarul copt ) .
In legatura cu data exacta a acestei sarbatori credem ca ea ar fi avut
loc candva in jurul lui 15 iulie dupa calendarul gregorian = 27
iulie dupa calendarul iulian. Desigur, datele propuse reprezinta numai o ipoteza
de lucru.
8. Sarbatoarea lui Hermes- Thoth ( 19 Thoth )
Dupa Plutarch: „Pe data de 19 a primei luni ( a anului ), ei (
egiptenii) tin sarbatoarea lui Hermes si mananca miere si smochine, in
timp ce afirma: «dulce este adevarul»“ ( §. 68, 378
B ) . In Calendarul lui Ramses al III- lea de la Medinet Habu este amintita
o sarbatoare a lui Thoth in „prima luna a inundatiei , ziua 19“
, iar conform Calendarului de la Esna la „19 Thoth ( se celebra ) sarbatoarea
lui Thoth, cel mare, in intreaga tara“ .
Mierea a avut un rol important in viata egiptenilor atat din punct
de vedere economic, cat si religios . Atata timp cat in
componenta numelui faraonului Egiptului de Jos intra si semnul albinei, intre
vietate si cultul regal existase o stransa legatura; mai mult, la Sais,
tot in regiunea Deltei, existase o „cetate a albinei“, unde
se adora o forma locala a lui Osiris. Dupa anumite ipoteze, corpurile celor
decedati au fost tinute in miere , iar dupa un pasaj din P. Salt 825,
albina, cea care producea mierea atat de importanta pentru zei, a fost
creata, ca si mierea, din lacrimile lui Re . Dupa o traditie antica, mierea
era asociata cu apele binefacatoare ale Nilului . Smochinele erau nelipsite
in cazul unor ofrande , avand un oarecare rol si in medicina
fara-onica . Dupa Plutarch, mierea si smochinele sunt simboluri ale adevarului,
iar expresia de la sfarsitul frazei citate din De Iside trebuie sa se
refere la o ceremonie de prezentare a ofrandei lui Maat, divinitate cu care
zeul Thoth a fost in stransa legatura, iar mierea simboliza cateodata
„dulceata“ adevarului divin.
9. Sarbatoarea bastonului solar ( 23 Phaophi )
Punctul de plecare in incercarea de elucidare a naturii si datei
acestei sarbatori il reprezinta urmatorul pasaj: „Pe ziua de 23
( a lunii )
Phaophi ei ( egiptenii ) celebreaza nasterea bastonului Soarelui, dupa echinoctiul
de toamna, ceea ce denota ca are nevoie de sprijin si proptea in timp
ce pierde treptat din caldura si luminozitatea sa si se indeparteaza de
noi, coborand, inclinandu-se pe orizont “ ( De Iside,
§. 52, 372 B- C ) . In primul rand, expresia „baston
( suport ) al Soa-relui“ nu are echivalent in limba egipteana. Din
punct de vedere mitologic cuvantul iewen semnifica „pilon, suport“
al cerului, devenind un simbol al fortei, fiind in special asociat cu
localitatea Heliopolis. Conceptul, mai ales in textele Epocii greco- romane,
era si un epitet frecvent al lui Osiris, fiind in stransa legatura
cu Iewenet, adica Dendera . In conformitate cu diferite variante ale mitului
solar egiptean antic, Re, spre sfarsitul domniei sale te-restre, imbatranind,
avea nevoie de un baston pentru a se „deplasa“. Daca avem in
vedere ca deja in epoca lui Plutarch echivalenta Re ( Soare
) = Osiris era o realitate, putem sa ne gandim la expresia metaforica
a gandito-rului din Chaeroneea. Cu toate acestea, o sarbatoare de acest
gen, luand in considerare si cele afirmate pana acum, nu exista
la egipteni. C. Froidefond, avand in vedere jocul de cuvinte - ,
sugera o sursa greaca, din pacate neidentificata .
Data presupusei sarbatori este dificil de stabilit. Daca avem in vedere
ca Plutarch, de obicei, ne prezinta datele in sistemul calendaristic alexandrin,
atunci 23 Phaophi nu poate fi decat 20 octombrie, data la care se pot
observa din punct de vedere astronomic anumite perturbari cauzate de echinoctiul
de toamna .
10. Funeraliile lui Osiris ( 17- 20 Athyr )
Sarbatorile osiriace au un caracter sezonier si implicit agricol.
Dupa cum am vazut, prima sarbatoare este cea a inundatiei, iar a doua este
cea a semanatului si a germinatiei.
Osiris a fost considerat ca fiind incarnat in plante, iar odata
cu retragerea apelor, asistam la reaparitia vegetatiei, ceea ce poate fi considerata
o „descoperire“ ( ) a zeului. Perceput ca zeu al apei, el a disparut
cu fluxul Nilului in mare ( De Iside, §. 32, 363 D ) . Zeita Isis
a fost cea implicata in cautarea sotului ei, Osiris fiind regasit in
apa potabila a Nilului si in graul care incolteste; dar pentru
a incolti, era necesara imprastierea grauntelor in pamant.
Ca atare, Osiris - zeul vegetatiei - este mort si ingropat, iar moartea
zeului si lamentatiile in semn de doliu se afla in stransa
legatura cu araturile pamantului. Aceasta este schema gandirii mitice
adiacenta riturilor, constituind ceea ce se cheama „funeraliile lui Osiris“
(De Iside, §.42: ) .
In aceasta ordine de idei, relevante sunt urmatoarele afirmatii ale lui
Plutarch: „...Ei spun ca Osiris a disparut in luna Athyr...atunci
preotii, printre alte ceremonii triste, pentru a figura doliul zeitei, acopera
o vaca aurita cu un vesmant de in negru- deoarece ei cred ca vaca, ca
si pamantul, este o imagi-ne a lui Isis - si o expun continuu timp de
patru zile, incepand cu ziua a 17-a a acestei luni. Fenomenele pe
care le jelesc sunt patru la numar: in primul rand deplang
scaderea si retragerea Nilului; in al doilea rand, diminuarea vanturilor
din nord, complet stapanite de vanturile din sud; in al treilea
rand, scurtarea zilei, devenita mai putin lunga decat noaptea; si
inainte de toate, denudatia pamantului, impreuna cu dezgolirea
copacilor, care cu aceasta ocazie isi pierd frunzele. In noaptea
celei de-a 19 zi, ei coboara spre mare. Stolistii si
preotii aduc o cista sacra, care contine o mica cutie de aur. Ei toarna in
aceasta putina apa potabila pe care au adus-o cu ei si atunci asistenta striga
: «Osiris a fost regasit». Dupa aceea, amesteca pamantul fertil
cu apa si combinandu-l cu arome pretioase si tamaie, ei modeleaza
o figura in forma de semiluna, pe care o imbraca si o impodobesc,
sugerand astf
