In ultimele decenii termenul „mit” este frecvent pus in circulatie. Vechiului sau sens, originar si punctual, i se adauga alte aplicatii, nu in ultimul rand in istoriografie. El a acumulat din partea istoricilor adeziuni si extinderi de sensuri, incluse in constructii interpretative ale unor fragmente din trecut. Proliferarea miturilor in istoriografie, intelese ca fabulatii, eventual in jurul unui nucleu real, a generat un curent contestatar care da semne de exagerari: totul se incearca a fi „demitizat” -, momente din istorie, mari valori culturale, elanuri morale. Unii -; fie ca-l cunosc sau nu pe Arthur Rimbaud -; parca ar voi sa ne sugereze, pe urmele genialului adolescent, ca ar trebui regandita pana si iubirea. d3r24rb
Disputa principala se poarta in jurul veracitatii informatiei cuprinse in mituri si, prin urmare, a posibilitatii de a o descifra si de a interpreta in lumina ei realitati revolute.
In acest cadru s-a dezvoltat in contradictoriu, mai ales in ultimii vreo 200-250 de ani, si problema latinitatii poporului roman. Semnalata in opera unor umanisti prin secolul al XV-lea, preluata, cu sublinieri, de cronicarii moldoveni si munteni, a fost in cele din urma imbratisata cu fervoare de reprezentantii Scolii Ardelene, care au facut din ea cheia de bolta a istoriei nationale. Ceea ce, in fapt, a ramas pana astazi, fiind considerata de istoriografia romana drept un adevar probat prin variate argumente si dovezi.
Impotriva tezei latinitatii s-au declansat atacuri tot mai insistente, cautandu-si tot mai multa fundamentare stiintifica, pe masura ce aceasta teza era invocata ca argument in favoarea revendicarii de drepturi politice si nationale pentru romani.
In termenii desfasurarii ei de pana acum, polemica nu pare a se apropia de o solutie acceptabila tuturor partilor. Incercam, in consecinta, privirea ei dintr-un alt punct de vedere.
S-a afirmat despre istoriografia si lingvistica romana ca ele sustin „mitul” latinitatii poporului roman. Folosit in acceptiunea originara, cuvantul urmareste discreditarea insidioasa a intregii constructii privind originea romanilor din vechii colonisti ai Daciei romane.

Observam, ca punct prealabil argumentarii pe care o intentionam, ca miturile nu sunt prezente in memoria omenirii numai in epoca anterioara scrierii si culturilor materiale mai evoluate. Ele se prelungesc, ba chiar se amplifica in epoca scrierii, in parte datorita acestei arte miraculoase. Unele persista, adeseori fara sa ne dam seama, pana in zilele noastre.
Rezistenta lor in fata criticii istoriografiei si filologiei se datoreaza faptului ca in constiinta comuna ele sufera o translatie de functie si de sens. Functia lor principala devine aceea de a reprezenta imaginea pe care o comunitate si-o face despre ea insasi, de a-i intruchipa si sublinia credinta intr-un destin istorico-politic unitar. In aceste conditii, mitul nu mai este o modalitate explicativa nebuloasa, cautand a suplini absenta de informatii sigure, ci o idee-forta, care concentreaza controversele si indoielile in jurul unui credo si faureste convingeri, valorificand ceea ce am numi „irationalitatea creatoare” in istorie.
Multe popoare de pe treptele istoriei moderne perpetueaza cate un mit creat la un anumit punct indepartat al existentei lor, spre a le sintetiza ceea ce ele socotisera a fi vocatia lor fundamentala. Constient sau subconstient, mitul originar le confera o incredere, un sentiment de continuitate, o energie vitala, asemenea credintei intr-un protector transcendent.
Pentru nord-americani, de pilda, un astfel de mit este cel al pionieratului si al frontierei, creatoare -; se spune -; a calitatilor esentiale ale tipului mediu american: individualism, initiativa, energie, tenacitate.
Englezii inclina sa creada ca unele practici specifice adunarilor tribale anglo-saxone au continut, in genere, predispozitia britanica spre dezbaterea treburilor de interes comun, spre dialog si compromis echitabil. Deci parlamentul modern, ancorat in stratul legendar al istoriei…
Avand un talentatat propagandist in persoana lui Tacitus, germanii si-au construit, la randul lor, o imagine idealizata despre ei, din datele vietuirii stramosilor lor din Padurea Hercynica, sau din eposurile din vremea migratiilor.
Exemplele pot continua. Fixarea finala a miturilor in ipostaza numita de noi a „irationalitatii creatoare” a avut loc oarecum pe nesimtite, prin estomparea fondului de date reale pe care le contineau, si a semnificatiilor particulare ale acestora, sublimandu-se din ele una generala, de factura simbolica. Acest proces de
„dezobiectivizare” s-a petrecut uneori si cu evenimente istorice reale, cunoscute, estompate sub un val mitic, sau, in orice caz, deformant al realitatii lor genuine.
Se poate reflecta la deosebirea dintre modul in care era perceputa democratia, ca pedagogie politica nemijlocita a intregului popor in anii Revolutiei franceze si modul in care este perceput astazi -; mai abstract si contaminat cu multe elemente alogene -; idealul democratic.
Aceeasi comparatie conduce spre aceleasi constatari pentru ideea nationala sau cea socialista, luate sub observatie in doua momente distante in timp. Din doctrine meticulos articulate pe parcursul secolului al XIX-lea, ele au ajuns a fi percepute in prezent ca idealuri generale, proiectii mentale dintr-un concret social-politic, a caror forta nu mai e extrasa dintr-o doctrina, ci dintr-o credinta inertiala. In intelectul celor care le accepta, ele se comporta ca niste mituri-directoare, fiind mult mai putini decat odinioara cei ce le analizeaza constructia teoretica.

Pot fi intalnite opinii1 conform carora grupurile etnice sunt, inainte de toate, forme de organizare sociala in cadrul carora componentii lor se folosesc de unele particularitati culturale din trecut, ce nu pot fi verificate istoriceste. Diferitele elemente ale unei culturi nationale sunt bazate pe elaborate mitice, integrate intr-o imagine unica si organizate intr-o reprezentare a originilor culturii respective.2
Reprezentarea originilor culturii romane in sensul elementar al cautarii identitatii fiintei etnice, a constat in doua imagini care au dobandit treptat caractere cvasimitice si functii de idei-forta. Ele au catalizat constiinta identitatii si, pe temelia lor, diversitatea originara a istoriei poporului a fost revarsata intr-un flux unitar.
Prima dintre aceste imagini, asumand functia de mit creator de istorie si de constiinta colectiva, a fost aceea a prezentei crestinismului in Dacia, prin colonisti romani din secolele II-III p. Chr.
Citand cuvintele de origine latina din lexicul de baza al crestinismului romanesc, Samuil Micu conchidea: „De unde luminat sa vede ca romanii de la inceputul bisericii, impreuna cu romanii, parintii lor, s-au crestinat, si nu de la bulgari, nici de la romanii pagani au luat aceste cuvinte, ci de la romanii cei crestini3…..
La fel Petru Maior: „… stramosii romanilor, precum sangele in vine, asa credinta lui Hristos in suflet de la Roma o au adus cu sine in Dachia”.4
Si in zilele noastre se mai aude spunandu-se ca „poporul roman s-a nascut crestin”. E o exagerare, deoarece indiciile prezentei catorva elemente crestine in Dacia in secolele ocupatiei romane nu sunt suficiente pentru a se putea sustine increstinarea unui procent cat decat notabil al populatiei provinciei.
Reala sau nu, aceasta asertiune a constituit un factor coagulant al unei prime forme a constiintei identitatii colective, - cea crestina.
Intre caderea Imperiului Roman de Apus si sfarsitul cruciadelor, ea a fost un fenomen spiritual general european. Crestinismul a dat viitoarelor popoare ale Europei moderne o prima formula identitara, integrabila in spatiul deschis, - in urma desfiintarii hotarului pe care-l formasera, veacuri de-a randul, Dunarea si Rinul, - intre doua lumi distincte: Roma si „Barbaricum”.
Pentru romani, afirmarea crestinismului ca element constitutiv primar al identitatii lor colective a insemnat pe de o parte un suport augmentativ al tezei latinitatii, iar pe de alta parte o motivatie a rolului de aparatori ai crestinatatii rasaritene impotriva expansiunii otomane, rol din care au confectionat de asemenea o pecete identitara a istoriei lor.
Cu incepere din secolul al XV-lea, umanistii italieni (Poggio Bracciolini, Flavio Biondo, Aeneas Sylnius Piccolomini) au identificat si sustinut originea latina a romanilor cu unele erori, amplificate in spatiul umanismului maghiar si mai ales polonez. Din aceste surse, ideea a fost preluata de cronicarii si istoricii moldoveni, munteni si ardeleni, din secolele XVI-XVIII.
Pana aici, nimic extraordinar, fiindca umanistii, cu pasiunea lor pentru „antichitati”, au descoperit aproape pretutindeni descendente romane.
Un aspect interesant al problemei e constituit de faptul ca, dupa interpretari mai recente ale unor izvoare, originea latina si latinitatea limbii ar fi fost prezenta in constiinta populara a romanilor si semnalata ca atare pe la inceputul secolului al XV-lea. Ea nu putuse cobori acolo pe filiera culta, data fiind cvasiinexistenta comunicabilitate, atunci, intre elitele intelectuale si poporul de rand. Ar rezulta ca, dimpotriva, umanistii si-au fundamentat opiniile lor cu privire la latinitatea romanilor pe informatii culese de la acesta.5 In caz afirmativ, ne- am afla in fata unei probe de extraordinara memorie colectiva. Ea ar fi putut fi alimentata, in „veacurile intunecate”, de inregistrarea de catre romani a deosebirii dintre limba lor si a vecinilor. Ar fi aparut, pe aceasta baza, o reactie de respingere a confruntarii lor cu etniile din jur, o constientizare a singularitatii si o chemare in spatiu si timp, cerand un raspuns la aparenta stranietate a identitatii lor.
Situatie pe care Nicolae Iorga o surprindea intr-una din imaginile sugestive in care nu arareori scrisul sau excela: „Copil al Romei, pierdut in pustiul vesnic innoit al barbarilor. Asa de putini, intre asa de multi. Cu fratii la celalalt capat al Europei si cu straini de noi in toate partile”.
S-ar mai putea accepta si supozitia unor fire de comunicare orala cu Roma si Bizantul, care ar fi fost intinse de cler si biserica, singurele institutii capabile sa transmita la mari distante, in conditiile vremii, o traditie culta in paturile populare.
Indiferent de solutia ce se va oferi acestui aspect al discutiei, relevant ramane faptul ca ideea latinitatii a existat, pe la 1400, atat cat izvoarele o atesta,6 si e sigur ca nici atunci ea n-a putut sa apara din neant.
Toate miturile aflate la originile existentei istorice a popoarelor au facut dintru-nceput sa vibreze in fiecare din ele ideea ca el este „altfel decat ceilalti”.7
Dat fiind ca aceste mituri, cautatoare de identitate colectiva, ajung la ea prin operatii de diferentiere si respingere, stabilind opozitia „noi-altii”, pentru poporul roman nici o alta reprezentare istorica despre sine si originea sa nu ar fi putut indeplini mai bine rolul pe care l-a indeplinit ideea latinitatii. In primul rand, ea avea cateva suporturi in fapte reale: cucerirea si colonizarea romana, similitudinea limbii cu cea latina. Apoi, oferea indispensabilul nimb de orgoliu cu care ii place oricui sa se inconjoare, situandu-si propria existenta pe un plan superior fata de al altora. Era susceptibila sa confere poporului roman cea mai neta individualitate, in vreme ce alte concepte din categorii apropiate ar fi contribuit mai degraba la confundarea romanilor in amalgamul etnic central si sud-est european. Ea instaura o posibilitate de comunicare cu occidentul neolatin si putea sa apeleze la o solidaritate de ginta latina care, in secolul al XIX-lea, va fi realmente invocata, nu fara ecouri la cei carora se adresa. Latinitatea apare ca purtatoare a unui ideal, in momente ale istoriei in care prezentul nu oferea o imagine de sine satisfacatoare, ea trebuind cautata in trecut.
Dezvoltata de Scoala Ardeleana, continuata in toata istoriografia care a urmat acesteia, ideea latinitatii a sfarsit prin a deveni si altceva decat o doctrina istorico-politica si o teorie lingvistica: o componenta a psihicului colectiv, oarecum apriorica, si in consecinta irelevanta pentru punerea in balanta, cu argumente rational- stiintifice, (ori pretinse ca atare …), a adevarului sau falsitatii sale. Fundamental ramane faptul ca ea s-a constituit, exista si dirijeaza, explicit sau in subconstient, gandirea si „comportamentul istoric” al comunitatii nationale romanesti, intr-un fel apropiat de cel in care credinta ii conduce pe multi catre un ideal transcendent, pe o cale neabatuta prin argumente si contraargumente rationale.

Un sociolog american formula, in 1931, urmatoarea teorema: „Daca oamenii definesc anumite situatii ca reale, atunci acestea sunt reale in consecintele lor”. Ceea ce inseamna ca oamenii nu reactioneaza numai la situatii obiectiv-reale, ci in egala masura la semnificatiile atribuite de ei acestora.
In lumina acestui mod de punere a problemei, ne putem apropia de o cugetare a lui Nietzsche, care, marturisit sau nu, a inspirat pe multi istorici:

„Sentinta trecutului e totdeauna una oraculara, pe care n-o putem talmaci decat ca fauritori ai viitorului

si ca interpreti ai prezentului”.
Dar in unele cazuri, dupa cum am crezut a putea arata in cele de mai sus, termenii cugetarii lui Nietzsche par a se inversa: sentinta oraculara a trecutului, de esenta si structura adesea mitizanta, poseda o forta interioara, creatoare de o matrice a interpretarii prezentului si a viziunii asupra viitorului.
Asa a fost functia oraculara pe care a indeplinit-o ideea latinitatii in configurarea identitatii nationale romanesti.