Un nou program cultural : a aduce Europa „acasa”

Cultura romana -; mai precis : cultura romana moderna, incepand din secolul al 18 si 19, pentru a intra direct in fondul problemelor -; este produsul unei sincronizari occidentale rapide. In acelasi timp, fondul traditional, istoric, de Ev Mediu intarziat, ramane deosebit de puternic. De unde o situatie caracteristica : la confluenta a doua sfere culturale, fara afinitati reale, profunde, intre ele, cultura romana moderna va fi plina de interferente, de ambiguitati si chiar de conflicte inevitabile. Cu o fata spre „Occi- dent” si cu o alta spre „Orient” si „Balcani”, aceasta contradictie fundamentala, care prezideaza la dez- voltarea intregii Romanii moderne, este definita in mod curent, de la Maiorescu inainte, prin conflictul acut dintre „forme” (occidentale) si „fond” (autohton). Suntem, sau am fi, in mod fundamental, o cultura a d5r4rr
„formelor fara fond”. Definitie, doar partial, mai bine spus, nu integral exacta.
Unele forme occidentale n-au fost inca asimilate in mod real. Initiativele goale se vad si azi la tot pasul. Alte forme occidentale au fost asimilate doar in parte. Imperfect si superficial. De unde interferente si hibrizi inevitabili. Altele, in sfarsit, au fost pe deplin asimilate, chiar daca in sfere inca restranse, mai mult sau mai putin de „elita”. Poate noi, cei de fata (este vorba despre participantii la colocviul revistei Familia, 6 mai 1993, n.n.) facem parte chiar din aceasta categorie. In orice caz, solutia data de E.Lovinescu acestor controverse esentiale, ni se pare cea mai realista si mai justa : mai devreme sau mai tarziu, noile „forme” isi vor genera si „fondul” corespunzator. Totul este doar o chestiune de inte- grare progresiva, de selectie critica si mai ales de sedimentare si deprindere. Deci de durata si de stabilitate. Cat timp sistemul de valori europene -; si nu numai cele culturale -; este pus permanent in discutie, contestat si chiar anulat printr-o politica deschisa si agresiva de izolare si de „iesire din Europa”, occidentalizarea, europenizarea noastra reala (si apasam cu putere asupra acestui cuvant) nu se va putea produce niciodata.
Rezultat al unei culturi de confluenta, romanul -; si ma refer in primul rand la omul de cultura, la intelectual si chiar la individul „mediu” -; este
„condamnat” sa fie, sau sa devina, in orice caz,
„roman” si „european” in acelasi timp. De unde, unele intrebari : sunt de fapt, nu una, ci „doua Romanii” ? Este condamnata tara noastra sa fie mereu sfasiata spiritual in doua, scindata in orice caz ? Nu este posibila nici o sinteza, nici o conciliere, nici o formula realista si constructiva in acelasi timp ? De aliniere si de asimilare occidentala, dar in adancime ? Nu putem da inca un „fond” real unor „forme” si
„imitatii” inevitabile ? Europenizarea si personalizarea culturii romanesti sunt doua realitati ce se exclud, sau ele pot de fapt coopera, prin convergente si solutii efectiv creatoare ?
Noi credem, si cu toata convingerea, ca acest lucru este perfect posibil. Mai mult : un inceput de solutie a fost realizat in istoria noastra culturala mai mult sau mai putin recenta. Au aparut si la noi

constiinte intr-adevar „europene”, opere ce pot fi definite ca „europene”. Vom vedea imediat ce sens precis dam acestui cuvant. Respingem in orice caz, si cu toata taria, teza conform careia lipsa de traditii europene face imposibila europenizarea noastra cul- turala efectiva. Suntem constienti, in acelasi timp, de toate alternativele si solutiile curente care se propun acestei dileme „europene”.
Una, cea mai simpla, dar foarte generalizata, este a ignora pur si simplu problema : „Europa” este o
„falsa problema”. Ea „nu exista” sau nu „ne inte- reseaza”. Ne simtim foarte bine la noi acasa si fara Europa. Eu „nu vreau sa stiu de Europa dumitale”. Astfel de dialoguri polemice si de solutii radicale se dadeau la noi inca de pe vremea lui Caragiale. La polul opus este fuga in Europa. A te expatria, a te pierde in Europa, a spori randurile „diasporei”. Cei ce raman acasa, plini de resentimente si complexe,
„se” dispretuiesc si „ne” dispretuiesc pentru faptul ca nu traim in Europa, ca nu suntem europeni etc. Putini, foarte putini, de fapt o infima minoritate -; din care am indrazni sa spunem ca facem si noi parte -; adopta solutia inversa, radical opusa : a aduce Europa
„acasa”. A te comporta, actiona, lucra, eventual crea, ca romani, dar in spirit si conform standardelor europene. Cat mai inalte posibil. Este solutia cel mai greu de realizat, cea mai dificila. Dar si cea mai constructiva. Ideal vorbind.

Teoriile antieuropene : Nae Ionescu, Noica, Tutea

Atractia europeana este la noi plina de dificultati. Exigentele sale in materie de civilizatie si cultura se lovesc de mari obstacole. Cel mai important este o intreaga ideologie antieuropeana, pe care nu ezitam sa o consideram „de dreapta”. Ea s-a manifestat si

intre cele doua razboaie si in intreaga perioada comunisto-ceausista, reaparuta recent si cu mare energie. Ea are ca purtatoare de cuvant spirite de o incontestabila valoare. Sunt filozofii-mit, filozofii- profeti, filozofii-simbol, filozofii-mistici, filozofii-guru ai culturii actuale. Ei s-au format inainte de anii ’40.
Imprejurarile istorice ale constrangerii totalitare, apoi evenimentele de dupa 1989 -; in absenta unei puter- nice si active traditii romanesti a gandirii liberale, pluraliste, democratice, critice, rationaliste -; nu numai ca i-au readus la suprafata, dar s-a ajuns chiar la situatia ca ea sa domine in mod efectiv largi sectoare ale culturii actuale. Nu insistam acum foarte mult asupra cauzelor acestui „succes” asupra acestei imen- se mediatizari a unei ideologii profund antieuropene si, bineinteles, antidemocratice, antipluraliste. Voi aminti doar cativa purtatori de cuvant ai unei ideologii, dupa noi, profund perimate si chiar nefaste pentru destinul european al culturii romane actuale. Fie ca vor, fie ca nu vor acesti filozofi, Romania este totusi in Europa, este o tara europeana. Si ea nu se poate izola, nu se poate sustrage interdependentelor lumii actuale, politice, economice, dar si spirituale. Iar acestea merg spre integrare, nu spre autarhie politica, economica si culturala. Este domeniul care ne preocupa acum, in aceasta ordine de idei.
Iata ce scria, de pilda, in 1932, cel mai virulent ideolog antieuropean roman, Nae Ionescu. Citam dupa editia originala : Roza Vanturilor (Bucuresti, Cultura Nationala, 1937, pp.286-287). El cerea -; atentie sporita -; „o decuplare a noastra de politica mondiala ; o inchidere a noastra, cat mai departe impinsa (subliniat in text), in granitele noastre ; o luare in considerare a realitatilor romanesti ; o sca- dere provizorie a standardului de viata la nivelul acestei realitati” etc. etc. Aceste „teze”, ca sa le numim astfel, sunt profund conservatoare, ca sa nu

spunem „reactionare”. Idealul era deci : izolare, autar- hie, standard de viata scazut etc. Deci... „ceausism” ! Profund antieuropean, in special in sens politic, moral, dar si spiritual -; nu mai vorbim direct ostil civilizatiei si moravurilor europene, desi a scris o carte intreaga despre Modelul cultural european, re- cent publicata in volum (Bucuresti, Humanitas, 1993)
-; este si Constantin Noica. Prefata, Scrisoare catre un intelectual din Occident, pare efectiv „lipita”, scrisa probabil la sugestia autoritatilor, pentru a se salva cartea propriu-zisa. In orice caz, tonul, stilul, orien- tarea sunt profund diferite. Textul dateaza din 1987 si el contine multe din cliseele epocii, (dar si ale ex- tremei drepte dintre 1930-1940) incepand cu pretinsa decadenta si agonie a civilizatiei occidentale. Ea -; din nou atentie ! -; „urateste” lumea, se caracterizeaza prin „absurd, nonsens si cinism”, isi spune siesi si altora adio, bye-bye (The Bye-Bye Society) etc. O societate care abdica, a demisionat definitiv. Ceea ce nu s-a intamplat catusi de putin : a invins in al doilea razboi mondial, a castigat „razboiul rece” etc. etc.

Ce sa mai spunem atunci de infierarea bombei atomice care a fost folosita „in nestire” (deci ea nu trebuia folosita impotriva Japoniei !). In plus, Occi- dentul, respectiv Statele Unite, „a voit sa sperie si pe altii cu ea”. Deci pe rusi ! Constantin Noica -; avocat al sovietelor ! Cine s-ar fi asteptat ? Teza bine cunos- cuta, in orice caz a propagandei sovietice... Este, oricum intoarcem lucrurile, un text destul de trist, ca sa nu spunem penibil, care reia -; de fapt -; toate atacurile dintre cele doua razboaie, pe tema „agoniei Occidentului”. Ce sa mai spunem iarasi, de elucu- bratia, de anatemizarea „Europei untului” ? Aceasta intr-o tara si intr-o epoca, unde si cand alimentele erau pe cartela si se facea efectiv foamete ! Ruperea de realitati -; si se va observa ca folosim mereu eufemisme -; era totala. Dar rafuiala (nu gasim un alt cuvant mai bun) cu spiritul „faustic” european ? Filozoful se felicita calduros de „conditia noastra spirituala de popor nefaustic”. Dar ce inseamna
„faustic” dupa Constantin Noica ? „Este setea de cunoastere cu orice pret si setea de putere, iarasi cu orice pret” (R.I.T.L., 3-4/1987, p.9). Ne intrebam insa daca a fi „nefaustic” este intr-adevar un motiv de a fi foarte incantati de noi insine. Si, in orice caz, daca avantajele spiritului faustic, inventat de „penibilul determinism cultural al lui Spengler”, nu depasesc cu mult dezavantajele lipsei sale. De altfel, cartea intrea- ga sta pe o contrazicere fundamentala : daca modelul european este unul faustic, iar acest model este paradigma intregii lumi (eurocentrismul lui Constantin Noica este manifest si total eronat), rezulta ca spiritul faustic are, in orice caz, si eficienta si o putere enorma de expansiune. Superioritatea sa a fost dovedita. Cel putin pe plan istoric.
Sa ne reamintim, in sfarsit, de inca un profet al timpurilor noastre : Petre Tutea. El este, dupa cum bine se stie, Socrate al Romaniei. Al doilea, dupa Nae Ionescu. Va fi fiind „penibil” Oswald Spengler. Dar a relua cuvant cu cuvant formule pur ceausiste, repe- tate in zeci si zeci de discursuri, oare cum este ? Deci ce inseamna suveranitate si independenta nationala totala dupa Petre Tutea ? Citez : „Egalitate in drepturi, neamestec in afacerile interne, avantaj reciproc, colaborare pasnica si multilaterala cu toate popoarele, indiferent de oranduirea lor sociala si de stat. In sfarsit, dreptul de a-si face propria istorie” (Proiectul de tratat, Eros..., Brasov-Chisinau, 1992, p.46). Deci, in concluzie, Europa n-are voie sa se amestece in...afacerile noastre interne nici prin Liga Drepturilor
Omului, nici prin Comisia Comunitatii Europene
(unde facem totusi eforturi ca sa intram) etc. Nu mai vorbesc de F.M.I., de B.E.R.D. si alte institutii finan- ciare internationale.

Stim bine pe de alta parte ca aceste texte au fost scrise intr-o alta epoca si intr-un context foarte diferit. Dar a le reactualiza azi cu o imensa veneratie, a vorbi extatic de „Sfantul Petre Tutea”, inseamna a suspenda orice spirit critic, orice luciditate istorica, orice simt al realitatilor actuale internationale, din Vest dar si din Est (ca si cum Eltin, intre altele, n-ar fi castigat si un referendum pro-reforma „euro- peana”). A fi nu numai „ne-europeni”, dar pur si simplu naiv-fanatici antieuropeni. Ne oprim insa aici pentru ca nu dorim sa orientam discutia intr-o directie pur politica. Mult mai interesant si mai edificator din punctul nostru de vedere, este sa observam cu oarecare atentie izvoarele acestei mentalitati ciudate.
Si mai ales sa ne intrebam ce i se poate opune in mod efectiv si constructiv in domeniul cultural. Este, de altfel, si preocuparea noastra de baza la acest colocviu.

Intre complexul occidental si cel oriental Confruntata intre Vest si Est, cultura romana este dominata, inca din secolul trecut, de doua mari complexe : vestic (occidental) si estic (oriental). Amandoua au o dubla fata, ca matasea. Sunt in acelasi timp complexe de superioritate si inferioritate.
Si ne grabim sa precizam : cultura romana va ajunge la maturitate, la echilibru si calm interior abia atunci cand va depasi ambele complexe. Ceea ce noi am numit intr-o carte mai veche (Carnete europene,
1976), „complexul Dinicu Golescu”. Expresia a cazut in folclorul publicistic si este azi fara „paternitate”. Nu numai ca nu ne supara faptul, dar -; in treacat fie spus -; chiar ne bucura acest mic „succes”. Deci sa ne vindecam de complexe. Mai intai de cele vestice, occidentalizante. Ele sunt mai multe la numar.

Poate cel mai important, in orice caz dominant in cultura romana, este complexul „canonului” occi- dental. O anume „revolta” moderata se impune. Cultura vestica ar fi canonica, paradigmatica, simbo- lica pentru intreaga cultura a lumii, incepand cu cea estica. Impotriva acestui eurocentrism ne-am pro- nuntat si anterior, intr-o carte mai veche, scrisa si publicata doar in limba franceza, practic necunoscuta la noi, o carte cu cheie. Sub pretextul literaturii comparate -; singurul alibi posibil la acea data -; discutam si respingeam in Etiemble ou le compa- ratisme militant (Paris, Gallimard, 1982), intre altele si „eurocentrismul” (ch. 4). Respectiv dominatia absoluta a centrelor culturale occidentale. Deci si definitia literaturii si a criteriilor sale fixate doar in aceste centre exclusive.
Ulterior, in S.U.A., s-a declansat o intreaga pole- mica anticanonica, la care a luat parte si compatriotul nostru Virgil Nemoianu (un rezumat al intregii pro- bleme il gasim in articolul sau : Batalia canonica -; de la critica americana la cultura romana, in Roma- nia literara, nr. 41/11 octombrie 1990). Intr-adevar, de ce literatura franceza -; mai exact cea care se face in arondismentul 6 al Parisului -; ar fi modelul nostru definitiv si absolut ? De ce Roland Barthes ar fi modelul criticii romane ? O asemenea intrebare de bun simt si-o pusese anterior si G. Calinescu. Centrele culturale actuale nu mai sunt nici pe departe in mod exclusiv francofone. Niciunul nu domina, de fapt, pe altele. Si toate se echilibreaza intr-un moment sau altul. Iar noi putem imprumuta, imita, emula mai ales, ceea ce ne convine. De oriunde. Fara nici o inhibitie. Policentrismul poate deci stimula mult mai bine jocul si creativitatea afinitatilor elective. Ne integram, cultural vorbind, acolo unde surprindem o posibilitate de valorificare creatoare mai buna, mai fecunda, a unor virtualitati proprii.

Complexul estic, dimpotriva, exalta fenomenul originar (exemplul tipic : tracomania -; in revista Noi Tracii se afirma ca noi, „noi tracii” suntem strabunii culturii europene si alte elucubratii), ca izolarea si subdezvoltarea sunt, de fapt, calitati, fiindca ne prezerva autenticitatea si originalitatea. In plan politic intervine victimizarea perpetua (de la cronicarescul
„in calea tuturor rautatilor”, pana la denuntarea sferelor de influenta de la Yalta si Malta), abandonarea occidentala, deceptia profunda ca nu
„vin americanii” toata epoca noastra a trait-o din plin, inclusiv in inchisoare). Constantin Noica, vorbeste, in acelasi sens, de „sentimentul fratelui neluat in seama, cum suntem toti aici” (Modelul cultural european, p.10). De unde alte gesturi tipic romanesti, inten- sificate si agravate in epoca „anilor-lumina”, ceau sista : a fugi in Occident sau macar a „pleca” oficial, a fi citat si prezentat -; daca esti scriitor -; la Europa libera (cati n-au facut „anticamera” la „emisiunea literara”), marele ideal literar al aceleiasi epoci, a fi citat oriunde, oricum si oricand intr-o publicatie straina (mitul „prezentelor romanesti”) etc. Intre izolare si evadare, intre nationalismul orgolios si sovin, furia nationalista exacerbata si alinierea occidentala docila, chiar umila, batand pe la toate portile din zona vestica a continentului, constiinta cultural-romaneasca nu si-a gasit inca, din pacate, echilibrul si linistea de spirit necesara si creatoare. Psihologia seductiei occidentale, a emigrarii, a fugii chiar cu orice pret, a atins straturi adanci ale populatiei. Avem si o mica experienta personala recenta si foarte semnificativa : intors in toamna anului trecut dintr-o calatorie in strainatate, o func tionara de la un ghiseu postal a exclamat spontan :
„V-ati intors ? De ce v-ati intors ?” Este trist ca s-a ajuns la aceasta situatie pe care n-o mai analizam acum in cauzele sale profunde. Spunem doar atat : o enorma vina au atat ”guvernele” dinainte de 22 decembrie, cat si cele de dupa... 22 decembrie. Ca sa nu mai nominalizam cunoscuti oameni politici.

A fi roman si european in acelasi timp

In fata acestei mentalitati precare, adesea cople sitoare, in orice caz dominante, singura formula culturala recomandabila este -; dupa noi -; a fi, a voi sa fii, a actiona sa fii si sa ramai -; repetam de o suta de ori -; roman si european in acelasi timp. Altfel spus, a gandi, a ne comporta, a ne manifesta, cultural vorbind, ca „europeni”, ramanand totodata „romani”. A avea deci aceasta dubla constiinta activa. A cauta s-o conciliezi, s-o armonizezi si s-o realizezi, pas cu pas, intr-o sinteza superioara. Ceea ce inseamna, in primul rand, a ramane si a produce cultura in Romania. Sau, in primul rand, in Romania. Dar fara complexe. De nici un fel. In mod natural, organic. Cine circula prin „Europa” si nu se „sperie” de nimic, nu este nici umil, dar nici arogant, nici foarte admirativ, nici mereu imbufnat, nici facil cosmopolit, nici sovin, acela face parte dintr-o categorie supe- rioara de la care se poate astepta un mare salt calitativ. Nu avem nici un fel de elemente statistice. Dar am cunoscut efectiv astfel de oameni de cultura romani. Nu multi, din pacate. Insa am cunoscut cativa. Si ei ne-au dat mari sperante. Sa ne propunem deci un alt viitor cultural.

Pentru a-l defini cat mai concis posibil si intr-o formula de sinteza -; refuzand in mod categoric orice nationalism, orice protocronism sau orice eurocen- trism -; obiectivul cultural fundamental ar trebui sa fie urmatorul : a aduce Europa acasa, ceea ce echi- valeaza, aparent paradoxal, cu a intra in Europa. Dar nu oricum, ci cu personalitatea noastra. Sa cultivam deci o metoda proprie de integrare, recuperare si

dezvoltare. Sa ne dezvaluim din plin vocatia noastra europeana, iesind din izolare, dar nu la intamplare, dezordonat si improvizat. Altfel spus, nu prin imitatii superficiale, mecanice, prin sincronizari precipitate, ci printr-un efort de personalitate si de originalitate. Nu credem deloc in valori nationaliste, dar in valori personalizate si originale, altfel spus in creatii roma- nesti, care sa dezvaluie o evidenta originalitate, deci irepetabile, credem cu tarie. Ceea ce dorim este a produce cat mai multe creatii reale si autentice. Ele vor fi atunci si „specifice”, tinand seama ca „specificul national” este in acelasi timp si un proces organic, evolutiv.
Pe scurt, nu dorim o cultura pur epigonica, imitativa, in bataia tuturor modelor culturale euro- pene. Dupa cum suntem departe, foarte departe, si de idealul culturii etniciste, izolate, adesea sovine si intolerante. Idealul nostru este o sinteza de influente occidentale constructive si de initiative proprii, lo- cale si originale, care se pot concretiza in opere competitive, capabile sa intre intr-un dialog cultural real, neconventional, neoficial, fara complexe de nici un fel. Deci : opere romanesti de semnificatie si valoare internationala. Recunoastem enorma supe- rioritate a culturii occidentale. Dar sa nu ne re- semnam, ci sa urmarim sa reducem pe cat posibil acest decalaj si sa recuperam cat mai mult din timpul pierdut. Nu sa ne aliniem sincronic, mecanic, ci sa ne aliniem prin opere pe cat posibil de cel mai inalt nivel „european”, arzand -; intr-un fel -; o serie de etape. Este, dupa noi, miezul problemei. Este saltul de la cultura romana „minora” la cultura romana
„majora”.
Dificultatile -; recunoastem deschis -; sunt, pe de alta parte, enorme. Orientarile dominante ale culturii romane actuale pot face fata efectiv competitiei si emulatiei europene ? O cultura predominant poetica

si publicistica, a fragmentului si a compilatiei poate avea, intr-adevar, sanse reale de afirmare ? Nu credem acest lucru. Dupa noi este vorba de o criza culturala de structura. Am subliniat unele aspecte si intr-un articol foarte recent din Romania literara (Criza de structura, nr. 15/93). Si altii, de pilda, Ion Vartic, in Apostrof (Et in Liliput ego !, nr. 1-2/93), deplang aceeasi situatie, acelasi handicap : lipsa sintezelor, a marilor lucrari romanesti de referinta, a marilor repere capabile sa orienteze si pe romani si pe straini despre istoria si cultura romaneasca in trasaturile lor fundamentale, originale.
In acelasi timp, nu sunt suficiente doar eforturile individuale. Este nevoie si de un mare efort colectiv. Deci de o adevarata politica a culturii, inclusiv de difuzare culturala in strainatate. In domeniul studiilor literare noi insine am acumulat si am atins unele rezultate, o anume experienta. Dar, bineinteles, este vorba de o alta problema, pur tehnica. Sa spunem doar atat pentru a incheia, ca o politica a culturii oficiala, propagandistica, de tip ceausist, festivist, n-are absolut nici o sansa in Europa culturala contemporana. Dar despre toate acestea cu alta ocazie.