Printre mijloacele preconizate de cercurile politice si militare din Romania menite sa asigure si sa apere independenta nationala si integritatea teritoriala a statului, un loc important l- au ocupat aliantele politico-militare cu acele tari a caror politica externa urmarea obiective similare cu cele ale statului roman. Asadar, aliantele politico-militare realizate de Romania in anii interbelici au vizat obiectivele legitime de aparare fixate prin politica generala a statului unitar, de respingere a oricarei agresiuni, de mentinere a statu-quo-ului, a pacii si securitatii in sud-estul european. Demersurile politico-diplomatice romanesti porneau de la considerentul ca Romania, in alianta cu alte state mici si mijlocii din Europa, de orientare antirevizionista, putea juca un rol important in contracararea actiunilor agresive ale fortelor razboiului1. j7d14dz
Pe aceste temeiuri, guvernele de la Bucuresti au actionat in directia incheierii unor tratate politice si militare cu caracter defensiv, de prietenie si colaborare, menite a conferi un spor de securitate regionala si la scara continentului european. Astfel, la 3 martie 1921 au fost semnate Tratatul si Conventia Militara (reinnoite in 1926 si 1931) cu Polonia prin care partile se angajau sa se sprijine reciproc in cazul unei agresiuni ne provocate la frontiera de est a teritoriului lor national.2 La 26 martie 1926 cele doua state vecine au semnat si „Tratatul de garantii.“, document ce introducea formula „erga omnes“ asupra obligatiilor politice3.
In cursul anilor 1920-1922 au fost incheiate conventiile politice si militare bilaterale dintre Romania, Cehoslovacia si Regatul Sarbo-Croato-Sloven (Iugoslavia), care au consfintit intrarea in viata internationala a unei noi organizatii politico-militare -; Mica Antanta-, ce-si propunea apararea statu-quo-ului politic si teritorial, in baza Tratatelor de la Trianon si Neuilly- sur-Seine. Pentru optimizarea coordonarii actiunilor, la 14 septembrie 1923 era semnata, la Praga, Conventia Militara a Micii Antante.4 Aceasta a inclus ca anexa, acordul dintre Romania si Iugoslavia referitor la obligatia de a se sustine reciproc in cazul unei agresiuni din partea Bulgariei, cunoscandu-se atitudinea revansarda a conducatorilor de la Sofia. Cresterea tendintelor revizioniste in regiune avea sa determine statele Micii Antante sa treaca, din 1929, la elaborarea unor planuri de conlucrare a celor trei armate, in scopul respingerii eventualelor agresiuni din partea Ungariei si Bulgariei. La 19 decembrie 1931, s-a ajuns la definitivarea unei noi Conventii Militare, ce preciza scopul in cazul unui conflict generalizat: „scoaterea din cauza a Ungariei printr-o actiune comuna“.5
La 9 februarie 1934, ministrii de externe ai Romaniei, Greciei, Iugoslaviei si Turciei au semnat pactul de constituire a Intelegerii Balcanice, etapa importanta in politica de coordonare a eforturilor statelor antirevizioniste din Europa de sud-est. Prin acest act se prevedea garantarea securitatii frontierelor balcanice impotriva oricarei agresiuni din partea altui stat balcanic nesemnatar6.
In 1936 au fost semnate si conventiile militare ale Intelegerii Balcanice; obligatiile asumate pentru respingerea unei agresiuni a Bulgariei asupra unuia din statele semnatare indicau, pe langa zonele de concentrare, prevederea in timp a desfasurarii masurilor de interventie si cuantumul fortelor care nu trebuiau sa coboare sub 80 de batalioane de infanterie si 20 baterii de artilerie. Prin Protocolul incheiat la 4 noiembrie 1934, cuantumul minim al fortelor respective avea sa fie stabilit la 75 batalioane de infanterie, 90 baterii artilerie, 16 escadroane si 70 avioane.7
Relatiile de colaborare politica si militara cu Franta au fost impulsionate odata cu semnarea Tratatului de Alianta si Amicitie din 10 iunie 1926. Documentul avea mai mult caracterul unei asigurari de natura diplomatica, fiind menit a confirma din partea Parisului Protocolul din 28 octombrie 1920, prin care se garantase integritatea teritoriala a Romaniei. Aceasta, la randul ei, isi declara angajamentul permanent de neagresiune fata de Rusia, bazat pe statu-quo. Negocierea unei conventii militare nu se va solda, insa, cu angajamente concrete, in sensul unei asistente reciproce8.
La 16 septembrie 1926, a fost semnat, la Roma, Tratatul de Amicitie si Colaborare romano-italian, prin care cele doua state -; aliate in ultimul razboi -; se obligau sa-si acorde sprijin reciproc in vederea apararii frontierelor confirmate prin tratatele de pace. Ca urmare, insa, a politicii revizioniste promovate de guvernul lui Mussolini, ca si a apropierii acesteia de celelalte state revizioniste din Europa, relatiile bilaterale pe plan politic si militar vor cunoaste curand o racire considerabila, ce va atinge faza critica in anii 1933-1934, atunci cand Roma a denuntat respectivul tratat9.
De altfel, desfasurarea evenimentelor politice internationale in anii crizei economice mondiale (1929-1933), tendintele tot mai vizibile de revizuire a tratatelor de pace, venirea nazismului la putere in Germania, in ianuarie 1933, vor determina guvernele Romaniei, Cehoslovaciei si Iugoslaviei sa reorganizeze Mica Antanta (16 februarie 1933)10. Noul document preciza angajamentul partilor de a-si concentra activitatea politica internationala prin intermediul unui Consiliu Permanent, cu respectarea principiului egalitatii absolute intre ele. Apoi, in conferintele sefilor Statelor Majore Generale, desfasurate la Bucuresti in martie si, respectiv, noiembrie 1934, s-a trecut la elaborarea Pactului Militar al Micii Antante, in care s-au stipulat obligatiile reciproce in conditiile atacarii sau amenintarii lor simultane sau succesive11.
Acestor demersuri politico-militare intreprinse de statul roman in aceasta perioada li se mai adauga peste 800 de acorduri si intelegeri incheiate cu diferite tari pe diverse probleme economice, culturale, consulare, stiintifice etc.12 De asemenea, Romania a fost membra fondatoare a Societatii Natiunilor si a apelat la o serie de instrumente multilaterale care garantau securitatea, excluzand razboiul ca mijloc de reglementare a diferendelor dintre state -; Pactul Briand-Kellog (1928) si protocolul de la Moscova (1929), conventiile de definire a agresiunii si a agresorului de la Londra (1933), Pactul Saavedra-Lamasa etc.13
Caracterul aliantelor politice si militare romanesti incheiate in anii interbelici era defensiv, ele urmarind descurajarea, prevenirea si respingerea unor agresiuni venite din partea unor state revizioniste (U.R.S.S., Ungaria, Bulgaria).

Si acum, cateva cuvinte despre fiecare.

a) Conventia de alianta romano-poloneza.
Realizandu-si dezideratele de unitate si independenta national-statala la sfarsitul primului razboi mondial, Romania si Polonia erau interesate in edificarea unor relatii de prietenie si colaborare intre ele in vederea apararii suveranitatii lor nationale. Relatiile politice romano- poloneze au fost statuate, la 3 martie 1921, printr-un Tratat de prietenie si colaborare prin care cele doua tari se angajau „sa-si acorde ajutor reciproc in cazul cand una din ele ar fi atacata, fara provocare din parte-i, pe frontierele lor comune de la rasarit.“14 Conventia militara anexata la Tratatul politic prevedea la art.1 ca „Indata ce unul dintre statele contractante va fi atacat in conditiile constituind un casus foederis in conformitate cu stipularile Conventiei politice stabilite intre cele doua state, statul neatacat va avea obligatia de a decreta imediat mobilizarea, in aceeasi masura ca statul atacat.“15 La 16 septembrie 1922, intre Romania si Polonia s-a semnat, la Sinaia, un Aranjament tehnic, redactat in aceiasi termeni neagresivi, precizandu-se ca alianta devenea operanta numai in ipoteza unei agresiuni neprovocate dinspre rasarit, impotriva unei parti contractante, caz in care cealalta se angaja sa intre imediat in razboi. Se avea in vedere ca fiecare armata sa actioneze sub comandament propriu, fiind prevazuta crearea unor organisme care sa usureze contactul si luarea deciziilor in comun16.
In privinta planurilor de campanie elaborate pentru apararea frontierei de est, Marele Stat Major roman a avut in vedere existenta si continutul conventiilor politice si militare cu Polonia, sub aspectul colaborarii nemijlocite intre cele doua armate, distingandu-se doua perioade.
Intre 1921 si 1931 au avut loc numeroase intalniri intre reprezentantii marilor state majore ale celor doua tari, prilej cu care, la Bucuresti sau Varsovia, au fost elaborate un numar de 7 studii referitoare la modalitatile concrete de actiune ale fortelor romano-polone pentru respingerea unui atac dinspre est, in diferite ipoteze, iar in cadrul acestora, in mai multe variante17.
Incepand din deceniul al patrulea s-a constatat o evidenta racire a relatiilor romano- polone. Aceasta a fost rezultatul neconcordantei aparute in politica externa a celor doua tari -; apropierea Poloniei de Germania si Ungaria pe de-o parte, negocierile dintre Nicolae Titulescu si Maxim Litvinov in vederea semnarii unui tratat romano-sovietic de asistenta mutuala -; de cealalta parte. In aceste conditii cooperarea militara cu Polonia a fost practic intrerupta timp de peste patru ani. Intre 1932 si 1936 nu s-a mai organizat nici o conferinta intre reprezentantii militari ai celor doua state majore. Abia la cumpana anilor 1936-1938, deci intr-o perioada cand se profilau pericole grave pentru independenta si integritatea teritoriala ale celor doua tari, factorii de decizie politica si militara de la Bucuresti si Varsovia au hotarat reluarea conferintelor anuale ale organelor militare competente in vederea activizarii aliantei militare bilaterale18.

b) Mica Antanta.
Daca prin alianta politico-militara cu Polonia, cercurile conducatoare de la Bucuresti au incercat sa asigure securitatea frontierei de rasarit a statului roman, pentru asigurarea frontierei de vest cu Ungaria si a celei de sud cu Bulgaria ele au prospectat un sistem de aliante politico-militare cu acele state din Europa centrala si de sud-est, interesate vital, ca si Romania, in mentinerea statu-quo-ului politic si teritorial in aceasta zona, in apararea independentei si suveranitatii lor nationale. Insecuritatea creata in aceasta zona de insistentele actiunii revizioniste ale Germaniei, Ungariei horthyste si Bulgariei, de politica ezitanta a Frantei si Marii Britanii de a-si asuma responsabilitati concrete in ce priveste mentinerea si consolidarea statu-quo-ului politico-teritorial consfintit prin tratatele de pace, a condus, in mod firesc, la apropierea si cooperarea politica si militara dintre Romania, Cehoslovacia si Iugoslavia, a caror integritate era pusa in pericol de Ungaria horthysta. Astfel, in august 1920, s-a semnat, la Belgrad, Tratatul defensiv intre Cehoslovacia si Iugoslavia; la 23 aprilie 1921, la Bucuresti, a fost semnata Conventia de alianta defensiva dintre Romania si Cehoslovacia si, la 7 iunie acelasi an, a fost semnata, la Belgrad, Conventia de alianta defensiva dintre Romania si Iugoslavia, toate avand ca obiectiv fundamental mentinerea si respectarea Tratatului de la Trianon19.

In conformitate cu prevederile aliantelor politice intre cele trei state, s-au semnat ulterior conventii militare bilaterale, prin care statele respective se angajau sa-si acorde ajutor militar in eventualitatea cand unul sau altul dintre ele ar fi fost atacat fara provocare de Ungaria. Conventia militara dintre Romania si Iugoslavia, semnata la 23 ianuarie 1922, prevedea la articolul 2 ajutorul reciproc al celor doua tari in ipoteza ca una din ele ar fi fost atacata de Bulgaria, iar articolul 3 al acestei conventii, prevedea si sprijinul reciproc al celor doua tari in eventualitatea ca una din ele ar fi fost atacata concomitent de fortele armate ale Bulgariei si Ungariei.20
Statele care alcatuiau Mica Intelegere au semnat, la 14 septembrie 1923, la Praga, Conventia militara in trei, care anula documentele bilaterale, preluand, insa, cu unele modificari, prevederile acestora, Alianta opunea agresorului 18 divizii de infanterie, 3 divizii de cavalerie, 3 divizii de artilerie si 14 escadrile aviatie.
Conventiile politico-militare dintre cele trei tari au consfintit edificarea Micii Intelegeri, sub forma unui sistem de aliante ce-si propunea apararea independentei si integritatii teritoriale a statelor semnatare. Conventia in trei aprecia ca principalul pericol pentru ele il reprezenta revizionismul ungar, socotind pe deplin posibil un atac simultan al puterilor fasciste si revizioniste.
Acest pericol a devenit deosebit de grav dupa accederea hitlerismului la putere in Germania (30 ianuarie 1933) si a neincetatelor incalcari ale tratatelor de pace ca urmare a politicii conciliatoare promovate constant de Marea Britanie si Franta. In aceasta situatie, la 16 februarie 1933, a fost semnat Pactul de organizare a Micii Intelegeri menit sa consolideze coeziunea aliantei, iar tratatele politico-militare care legau cele trei tari intre ele, au fost prelungite, cu acel prilej, pe timp nelimitat21.

c) Pactul Intelegerii Balcanice.
Cu sprijinul aliatilor sai, Iugoslavia si Cehoslovacia, Romania s-a preocupat intens pentru realizarea si in Peninsula Balcanica a unei organizatii regionale de securitate, menite sa-i asigure granita sudica in eventualitatea unui atac din partea Bulgariei. Astfel, la 9 februarie 1934, a fost semnat la Atena, intre Romania, Iugoslavia, Turcia si Grecia, Pactul Intelegerii Balcanice, avand ca principal obiectiv mentinerea statu-quo-ului teritorial in aceasta parte a Europei si garantarea mutuala a partilor „fata de eventualitatile ce-ar putea afecta interesele lor“.

Odata incheiate acordurile politice, guvernele de la Bucuresti, Belgrad, Ankara si Atena au elaborat o serie de conventii militare bilaterale, dupa care, in noiembrie 1935, la prima conferinta militara in trei, cu participarea delegatiilor statelor majore roman, iugoslav si turc, a fost semnata Conventia militara intre Romania, Iugoslavia si Turcia, iar la 10 noiembrie 1936, a fost parafata, la Bucuresti, Conventia militara in patru (Grecia, Iugoslavia, Turcia si Romania). Conventia militara cvadripartita, urmarea scopuri defensive, de aparare in eventualitatea unui atac neprovocat, din partea Bulgariei sau Albaniei (actionand singure sau impreuna, sau fiecare din ele, sau amandoua impreuna cu Ungaria). Daca unul din adversarii probabili ar fi atacat prin surprindere unul din statele aliate, celelalte trei se angajau ca, la cererea celui atacat, sa decreteze mobilizarea fortelor prevazute in conventie si sa actioneze cat mai repede posibil impotriva atacantului. Strategii militari romani apreciau cooperarea politica si militara in cadrul Intelegerii Balcanice, nu numai prin prisma unei aparari in comun a membrilor acestui pact, ci si ca o prelungire in sud-estul Europei a Micii Intelegeri22.
Avand in vedere faptul ca aliantele politico-militare incheiate de Romania in perioada interbelica nu au functionat in momentul critic pentru tara noastra din vara anului 1940, se pune problema daca ele au fost alese gresit. Opinia noastra este ca aliantele au fost, in general, corecte, ca au raspuns unor nevoi presante ale epocii si ca au corespuns menirii lor. Dar, o alianta este incheiata intr-un anumit context, iar atunci cand el se schimba, trebuie cautate alte solutii. Ori, perioada anilor 1939-1940 a fost nefasta pentru Romania ca si pentru alte tari mai mici din Europa. Politica de conciliere practicata de catre Anglia si Franta fata de Germania, in special dupa 1933, a incurajat tendintele revizioniste si revansarde din viata internationala. Al III-lea Reich a ocupat Austria (1938), iar prin acordul de la München (29-30 septembrie) a obtinut, cu acordul Angliei, Frantei si Italiei, „regiunea sudeta“ din Cehoslovacia. Pe 15 martie 1939 statul cehoslovac a fost desfiintat de catre Hitler, Boemia si Moravia fiind ocupate de Germania, iar Ucraina subcarpatica, de Ungaria. In sfarsit, acordul Ribbentrop-Molotov, din 23 august 1939, a dus la impartirea sferelor de influenta intre Germania si U.R.S.S. in partea nordica si central-sud- estica a continentului. Schimbarea completa a parametrilor geopolitici a afectat considerabil sistemul de aliante romanesc, care a fost practic pulverizat, ceea ce a usurat dezmembrarea Romaniei23.