Ostilitatile primului razboi mondial s-au incheiat sub semnul razboiului de pozitie, fara a fi pusa la punct o doctrina de ansamblu care sa fi integrat folosirea masiva a tancurilor si aviatiei. Proportiile razboiului sunt bine cunoscute. El a durat patru ani, trei luni si 10 zile (de la 1 august 1914 la 11 noiembrie 1918), cuprinzand 38 de tari cu o populatie de 1,5 miliarde de oameni. In ianuarie 1917 armatele celor doua coalitii numarau 37 de milioane de militari.1 r3d23dl
Razboiul a necesitat mobilizarea tuturor resurselor materiale ale statelor, industria puterilor beligerante oferind frontului milioane de pusti, peste un milion de mitraliere, peste un miliard de proiectile, 9.200 tancuri, aproximativ 340.000 de autocamioane.2 O asemenea cantitate de armament si munitie nu putea fi produsa numai in intreprinderile militare, recurgandu-se la mobilizarea industriei. In 1917 pentru nevoile frontului lucrau -; in Rusia 76% din forta de munca, in Franta 57%, in Marea Britanie 46%, in Italia 64%, in Germania 50% iar in S.U.A.
31,6%; in acelasi timp, pentru necesitatile militare a fost folosit 50% din materialul rulant al cailor ferate3.
Mutatii importante a produs primul razboi mondial pe planul structurilor militare si al evolutiei gandirii militare. Lungimea fronturilor (2.500-4.000 km) si desfasurarea in cadrul acestora a milioane de luptatori, au determinat constituirea grupurilor de armate. Mari modificari s-au inregistrat in organizarea si raporturile diferitelor genuri de arme. A crescut puterea de foc a infanteriei, concomitent cu scaderea ponderii acestui gen de arma, in favoarea altora - trupele de geniu, transmisiunile si, in special, artileria; apare artileria antiaeriana, ofensiva infanteriei a inceput sa fie insotita de barajele de foc ale artileriei, a carei densitate a crescut la 100 de tunuri pe un Km. de front4.
Pe campul de lupta apar trupele de tancuri, care au cunoscut o dezvoltare rapida. Spre sfarsitul razboiului, tarile Antantei produsesera peste 8.000 de tancuri. La randul ei, aviatia, dintr-un mijloc auxiliar, s-a transformat intr-un gen de arma independent, cu puternice inrauriri asupra organizarii armatelor si a tacticii de lupta5.

S-au perfectionat tipurile de nave, a crescut ponderea celor usoare, au capatat o larga utilizare artileria de bord, minele, torpilele, ca si aviatia marinei.
Odata cu noile evolutii in inzestrarea tehnico-materiala a armatelor a crescut si anvergura operatiilor, largimea frontului de ofensiva, adancimea si ritmurile ofensivei, dar, ca urmare a densitatii fronturilor, infruntarile au capatat tot mai mult un caracter pozitional. In gandirea si actiunea militara s-a impus lovitura frontala, de al carei succes depindea rezultatul operatiei. S-a reusit adesea ruperea tactica a frontului, dar nu s-a obtinut dezvoltarea ei in rupere strategica6.

a) Gandirea militara germana.
Este de remarcat faptul ca o armata invinsa se ataseaza, de regula, de acele mijloace de lupta adverse care i-au inspirat un complex de inferioritate. Astfel, germanii, care in primul razboi mondial au fost surprinsi de blindatele armatelor aliate, au tinut sa se elibereze de obsesia lor fata de tancuri, construind, la randul lor, o puternica armata blindata. In acelasi timp, factorului surprindere, germanii ii asociaza forta pe care o va provoca armata blindata si motorizata. In plus, o puternica aviatie de sprijin este destinata sa realizeze actiunea fulgeratoare a complexului tanc-avion, care va constitui o caracteristica a anilor 1939-19407.
O influenta considerabila asupra dezvoltarii teoriei militare germane a avut-o lucrarea generalului austriac L. Eimannsberger, „Razboiul tancurilor“, aparuta in 1934. Pornind de la consideratiile acestuia despre rolul tancului in asigurarea unei mobilitati superioare in lupta, de la viziunea lui privind fazele bataliei de blindate8, generalul Guderian pune la punct sub raport teoretic si practic, o conceptie moderna despre utilizarea acestei arme, in lucrarea sa „Atentie- tancuri“, aparuta in 1937.
In acea vreme se infruntau doua orientari in folosirea tancurilor: cea impartasita, in general, in Franta, unde infanteria era arma principala, careia blindatele si artileria trebuiau sa-i acorde sprijin; cealalta, inspirata de generalul Fuller,9 „parintele britanic al tancurilor,“ care considera ca aceste noi mijloace trebuie angajate independent de celelalte arme si directionate, de preferinta, la flancuri si asupra statelor inamicului.
Pornind de la aceste aprecieri, generalul Guderian a considerat ca insusirile armei blindate vor da un randament superior daca va fi utilizata in cooperare cu celelalte arme. Dupa parerea lui, patru solutii de folosire a tancurilor pot fi acceptate: atacul lor urmat de infanterie, care le sprijina; atac simultan al blindatelor si infanteriei; atacul infanteriei sprijinita de toate celelalte arme; atacul tancurilor pe o directie oblica in raport cu cea a infanteriei.10
Doctrinarii militari germani au preluat si ideile avansate de generalul italian Giulio Douhet11 despre aviatie, care propunea ferecarea frontierelor terestre si a coastelor pentru a se lansa in spatiul aerian al adversarului o intensa aviatie de bombardament cu misiunea de a realiza distrugerea prealabila a aviatiei inamice, ca si a tuturor punctelor vitale, economice si politice de pe teritoriul adversarului.
Cel care a avut o contributie notabila in formarea starii de spirit din Germania imediat postbelica a fost Erich Ludendorff.12 Principala sa argumentare consta in sustinerea ca epoca noua a inversat raportul dintre politica si razboi, in sensul ca factorul primordial al societatilor moderne este razboiul, ca politica este o continuare a razboiului cu alte mijloace.

De unde, daca razboiul trebuie sa fie total, el trebuie deservit si de o „politica totala“.

b. Gandirea militara franceza.
Principalele conceptii ce alcatuiau substanta doctrinara a gandirii militare franceze din perioada interbelica, reflectau experienta primului razboi mondial, acceptata fara o analiza critica, ceea ce a dus la o evidenta stagnare pe plan doctrinar. In majoritatea lucrarilor de teorie militara, viitorul razboi era apreciat ca un razboi pozitional indelungat, pana la epuizare. Conceptia doctrinara dominanta va fi in continuare aceea a frontului fix si continuu prin realizarea unui fel de „zid chinezesc“, care sa asigure Frantei, datorita mai ales faimoasei linii Maginot, integritatea teritoriala13. Toata organizarea si inzestrarea erau dominate de aceasta nefasta conceptie. „Totul -; scrie De Gaulle -; concura la a face din pasivitate insusi principiul conducator al apararii noastre nationale“.
Din variate motive comandamentul francez nu a acordat atentia necesara inzestrarii armatei cu noile tipuri de armament si alte mijloace tehnice, in special cu avioane si tancuri. Unele opinii si viziuni doctrinare mai realiste, exprimate de cativa teoreticieni militari referitoare la necesitatea constituirii unor unitati de soc motorizate si a unor mari unitati de tancuri independente, nu au fost luate in vedere decat mult prea tarziu. Intre acesti doctrinari, un binemeritat loc ii revine lui Charles de Gaulle14. Cu o mare forta de anticipare, el anunta sfarsitul razboiului de pozitie, renasterea unei strategii dezlantuite, valoarea crescanda a blindatelor si aviatiei. Argumentarile sale privind ramanerea in urma a armatei franceze comparativ cu cea germana, atat in privinta inzestrarii, cat si a conceptiei doctrinare, aveau sa fie confirmate sever in mai-iunie 1940, cand Franta va asista aproape neputincioasa la marsul impetuos al tancurilor generalului Guderian.

c). Gandirea militara britanica.
Teoria militara engleza atribuia un rol determinant fortei navale si fortelor aeriene, carora le revenea misiunea de a interzice patrunderea inamicului in metropola si colonii. Dupa primul razboi mondial, trupele terestre au fost reduse treptat, incat in 1938, existau doar doua divizii de infanterie, iar forta blindata era reprezentata de un singur corp dispunand de 450 de tancuri, in majoritate usoare si mijlocii.15 Incepand cu anul 1938, creste atentia acordata aviatiei, care va fi considerata ca un gen principal de forte menit, mai ales, sa contracareze atacul aerian advers. Conceptia lansata de istoricul militar englez J.F.C. Fuller privind rolul preponderent ce ar fi trebuit sa revina intr-un viitor razboi mijloacelor tehnice moderne, nu s-a bucurat de o recunoastere oficiala. Datorita conservatorismului conducerii politico-militare, nu a fost asimilata in doctrina oficiala nici teoria rolului hotarator al trupelor mobile de tancuri si mecanizate, sustinuta de istoricul si teoreticianul militar B.H. Liddell Hart.

Studierea istoriei razboaielor si invatamintele pe care le-a degajat de aici pentru confruntarea armata contemporana i-au creat lui Liddell Hart convingerea ca armele rapide -; blindatele si avioanele -; vor duce la patrunderi si strapungeri adanci. El a analizat -; in perspectiva viitoarelor campanii ale razboiului fulger -; cum trebuie sa se comporte o trupa blindata independenta si mobila in adancimea teritoriului inamic16.
Inca din 1922, Liddell Hart avea viziunea unor forte armate care sa se sprijine in general pe blindate si pe avioane. Optiunea pentru infanteria blindata a gasit adversari din doua directii: infanteristii traditionali care respingeau mecanizarea si partizanii scolii „numai-tanc“, din cadrul corpurilor blindate. Este deosebit de semnificativ ca aceasta conceptie si-a gasit suprematia in cadrul armatei engleze si a determinat organizarea marilor unitati blindate, mult timp dupa inceperea celui de-al doilea razboi mondial, in timp ce Wehrmachtul german, mai ales datorita inspiratiei generalului Guderian, isi insusise intru totul conceptia lui Liddell Hart.
Sintetizand principalele linii ale evolutiei gandirii militare europene in rastimpul dintre cele doua razboaie mondiale, se poate spune ca ele au confirmat tendinta spre „tehnicizarea“ teoriei razboiului, spre ingustarea si specializarea ei. In esenta, este caracteristic pentru dezvoltarea inregistrata de teoria militara europeana in intervalul dat, faptul ca ea a aprofundat razboiul in domenii partiale, „tehnice“, mijlocind, fara indoiala, cristalizarea unor noi cunostinte utile practicii, asa cum o confirma scrierile lui Douhet, Mitchell sau Rougeron pentru razboiul aerian, Fuller, Liddell Hart, De Gaulle, Guderian si Eimannsberger pentru carele de lupta.

V.3.1. Gandirea militara romaneasca. Adoptarea modelelor militare franceze si germane.

In perioada dintre cele doua razboaie mondiale, gandirea militara romaneasca a cunoscut progrese evidente, care au avut la baza o serie de factori cum ar fi: faurirea statului national unitar roman; rezultatele si invatamintele primului razboi mondial precum si a razboiului de reintregire purtat de Romania in anii 1916-1919; progresul tehnic care a generat importante schimbari in organizarea militara si in modul de purtare a razboiului; amplificarea dezbaterilor teoretice pe plan international, referitoare la fenomenul militar si la configuratia unui eventual conflict viitor; multiplicarea legaturilor externe pe taram militar; sprijinul acordat de autoritatile politice si militare, precum si din situatia si rolul armatei romane in etapa respectiva.
In urma realizarii Marii Uniri din anul 1918, s-a schimbat pozitia geopolitica si geostrategica a Romaniei. Tara noastra si-a sporit considerabil suprafata, populatia, potentialul economic, tehnic, stiintific, ceea ce a avut implicatii adanci de ordin militar. De asemenea, s-a modificat si configuratia granitelor tarii, statul roman avand alti vecini dintre care numai unul reprezenta o mare putere -; Uniunea Sovietica. Analiza vecinatatilor arata insa faptul ca Romania era in continuare amenintata pe trei directii -; est, sud si nord-vest, ceea ce punea grele probleme de rezolvat, impunand o activitate teoretica intensa pentru gasirea raspunsurilor celor mai adecvate.
Dupa primul razboi mondial, locul predominant in lucrarile de teorie militara il ocupa din ce in ce mai mult problemele legate de progresele tehnicii, de modificarile pe care acestea le provoaca in arta militara, de noile elemente privitoare la caracterul viitorului razboi. Dezvoltarea aviatiei, a tancurilor, a mijloacelor auto etc., determina aparitia unor noi conceptii cu privire la modul de a duce razboiul, la formele si procedeele actiunilor militare.
In aceasta perioada apar in Franta, Germania, Austria, Italia si alte tari, unele teorii unilaterale care absolutizeaza rolul tehnicii sau al unei anumite arme in razboi. Lucrari mult discutate in epoca: „Stapanirea aerului“ a lui Giulio Douhet, „Spre armata de profesie“ a lui Charles de Gaulle, „Tancurile“ a lui Liddell Hart, „Atentie-tancuri“ a generalului Guderian si altele -; emit teoria bombardamentului aerian, a armatelor de specialisti si a razboiului de tancuri. Participand la dezbatere, teoreticienii militari romani emit idei interesante cu privire la progresul stiintei militare, manifesta receptivitate fata de aceste noi elemente, incercand totodata,

sa evite extremele, exagerarile si absolutizarile.
O trasatura caracteristica a evolutiei gandirii militare romanesti in perioada interbelica o constituie diversificarea preocuparilor, varietatea temelor abordate si afirmarea unor teoreticieni care se specializeaza in domenii distincte ale stiintei militare.

Invatamantul militar si, in special, Scoala Superioara de Razboi au contribuit nemijlocit si in aceasta etapa, la dezvoltarea cercetarilor teoretice. In Scoala Superioara de Razboi s-au infiintat si alte sectii fata de cele existente inainte: de intendenta in 1919, de marina in 1933, de aviatie in 1939, sectii care specializau ofiterii necesari in cadrul armelor respective17. Cei mai merituosi absolventi sau cursanti erau trimisi la perfectionare in strainatate, in special in Franta si Italia. Contactul cu miscarea de idei din apus a fost benefica pentru gandirea militara romaneasca, multi dintre ofiterii care au facut stagii in strainatate elaborand lucrari valoroase sau contribuind la traducerea unor carti de mare circulatie in Occident18.
Pe taramul activitatii teoretice militare s-au inscris probleme referitoare la principiile si modalitatile de aparare a Romaniei intregite. Ideea cvasiunanima reiesita din dezbaterile epocii era aceea sa statul roman nu putea sa subziste decat apeland la principiul „natiunii armate“. Intarirea capacitatii defensive presupunea, dupa parerea analistilor militari, doua elemente principale: o armata permanenta, cat mai puternica si dotata cu tot ceea ce este necesar; organizarea temeinica a natiunii pentru a incadra intregul potential material si uman la apararea tarii, in cazul unei agresiuni.
O mare atentie s-a acordat si pregatirii materiale a apararii nationale, aspectelor economice reclamate de razboiul modern. Aceasta problema era cu atat mai stringenta cu cat armata romana s-a confruntat in anii razboiului de reintregire cu o situatie nesatisfacatoare pe linia inzestrarii cu armament si tehnica de lupta.
Cele mai semnificative contributii s-au grupat in jurul industriei nationale de aparare pe care foarte multi ganditori militari o apreciau ca o necesitate vitala pentru tara noastra19.

Legat de aspectele materiale ale razboiului, analistii militari romani au tratat raporturile dintre factorul moral si material, pronuntandu-se pentru un echilibru intre cele doua categorii. In acest sens, generalul Ion Jitianu, aprecia: „Fortele materiale si fortele morale ale omului, pe langa ca trebuie sa fie strans legate, dar si dezvoltarea lor trebuie sa fie egala“.20
Asupra caracterului si fizionomiei viitorului razboi, au existat, de asemenea, puncte de vedere diferite, determinate mai ales de modul de apreciere si interpretare a diverselor doctrine militare. Astfel, ganditorii militari care impartaseau doctrina franceza, sustineau ca razboiul viitorului va avea, in linii generale, un aspect similar celui din ultima perioada a primei conflagratii mondiale. De exemplu, generalul Florea Tenescu considera ca razboiul pozitional va fi cel mai probabil. Altii, intre care Ion Cernaianu si Radu Dinulescu, sustineau ideea razboiului de miscare, avand la baza influenta noilor mijloace de lupta, in special tancurile. Ioan Sichitiu, C.N. Harjeu, Al. Ioanitiu, apreciau ca nu poate exista o separare absoluta intre razboiul de miscare si cel pozitional si ca, intr-un viitor conflict, ele vor coexista21.
Una din problemele care au stat in centrul preocuparilor teoreticienilor militari din aceasta perioada a fost cea a elaborarii doctrinei militare nationale.
Aceasta (doctrina n.n.) reprezinta conceptia adoptata de statul roman in problemele razboiului si armatei. Ea vizeaza o serie de probleme cum sunt: scopul si caracterul razboiului; caracteristicile si pregatirea teritoriului national; pregatirea economiei si populatiei pentru aparare; dezvoltarea invatamantului militar; proportiile si caracteristicile inzestrarii; principiile colaborarii cu alte state etc.
Si in dezbaterea acestei probleme parerile specialistilor au fost impartite. Astfel, unii se pronuntau pentru adoptarea doctrinei militare franceze, motivand ca Franta, iesind biruitoare din razboi, si-a probat eficienta doctrinei sale si, intr-o eventuala confruntare viitoare, aceasta doctrina va fi cel mai mult utilizata. Alti ganditori militari, intre care Ion Cernaianu, se pronuntau pentru adoptarea doctrinei franceze, insa a celei napoleoniene, manevriere, care a fost superioara celei germane. O alta parte sustinea adaptarea doctrinei militare franceze la specificul nostru national; alti doctrinari se pronuntau pentru elaborarea unei doctrine nationale22.
Orientarea doar spre tarile foste aliate si, in special, spre Franta, a lipsit gandirea militara romaneasca de perspectiva reala a evolutiei dezbaterilor teoretice pe continentul european. De altfel, perioada interbelica a stat sub semnul influentei doctrinei franceze, adoptate oficial de armata romana. Prin referatul Marelui Stat Major nr.25 din 1924, aprobat de Ministerul de Razboi, s-a hotarat „adaptarea pentru armata noastra a doctrinei franceze, adaptata la conditiile noastre speciale.“ Se recomanda ca toate regulamentele sa fie restructurate pe baza acestei dispozitiuni.23
Doctrina franceza a fost adoptata de catre armata romana, deoarece apartinea unei armate aliate si iesise victorioasa in razboi. De asemenea, Franta si Romania se gaseau in aceeasi tabara, a celor care luptau pentru pastrarea statu-quo-ului teritorial. Pornind de aici, generalul Florea Tenescu aprecia ca, intr-un viitor razboi „doctrina franceza va avea cea mai multa intrebuintare.“24
In alta ordine de idei, trebuie subliniat faptul ca apropierea doctrinara de Franta a fost inlesnita, in aceasta perioada, de ganditorii militari romani care-si facusera sau isi completasera studiile militare in aceasta tara. Conceptia doctrinara franceza, sprijinita de o autoritate de prestigiu ca aceea a maresalului Ferdinand Foch, a exercitat influenta asupra multor ofiteri romani. Lucrarea principala a lui Foch „Despre principiile razboiului“, o vom gasi citata cu regularitate in scrierile autorilor militari din tara noastra.25

Multi teoreticieni nu au fost multumiti de adoptarea sau adaptarea doctrinei franceze si au militat pentru o doctrina nationala. Astfel, Mircea Tomescu, intr-o lucrare deja clasica, „Stiinta militara si doctrina militara romaneasca“, arata ca fiecare stat trebuie sa-si elaboreze doctrina nationala, deoarece „Stiinta de a fi invins este comuna tuturor armatelor, pentru ca legile ei sunt universale, pe cand arta de a invinge, isi gaseste un mod de aplicare care variaza de la o tara la alta dupa factorul pe care fiecare tara poate sa-l puna in primul plan al preocuparilor si in privinta caruia poate face acele supreme sfortari pentru a-l transforma in cauza a victoriei. Modul in care fiecare tara aplica aceasta arta constituie doctrina ei.“26
O importanta directie a activitatii teoretice militare in perioada interbelica, o constituie definirea locului si rolului diferitelor categorii de forte armate si genuri de arma in obtinerea victoriei. Infanteria a fost considerata in continuare „regina bataliei“, observandu-se progresele inregistrate de armamentul cu care ea era inzestrata. O problema discutata a fost aceea a cooperarii cu alte arme cum ar fi artileria, tancurile, aviatia27.

Multi ganditori militari s-au pronuntat pentru introducerea tancurilor in armata romana si pentru motorizarea trupelor. De asemenea, aviatia era apreciata ca avand mari perspective, fiind o arma deopotriva ofensiva si defensiva28.
O atentie deosebita au acordat teoreticienii militari romani din aceasta perioada, formelor de ducere a razboiului: ofensivei strategice, apararii strategice si manevrei strategice. Ei subliniau ca ofensiva este singura forma de operatii prin care se poate infaptui scopul razboiului, iar defensiva, un mijloc care permite realizarea economiei fortelor si pastrarea libertatii de actiune in vederea trecerii la ofensiva. Tinand seama de gradul de dezvoltare a mijloacelor de lupta in etapa istorica data, ei subliniau ca superioritatea strategica se poate obtine numai printr-o combinare judicioasa in timp si spatiu a ofensivei cu apararea29.
In perioada interbelica, unul din cele mai fecunde domenii ale gandirii militare romanesti a fost cel al istoriei militare. Numeroase studii si lucrari au publicat in aceasta perioada generalii C.N. Harjeu, Radu R. Rosetti, Gh. Dabija, nume cunoscute ale istoriografiei nationale. Acestia au avut preocupari pentru dezvoltarea unei teorii asupra istoriei militare ca stiinta, asupra obiectului si continutului acesteia, asupra metodelor ei de cercetare, asupra valorii ei cognitive si educative. Dupa opinia multor ganditori, studiul istoriei militare este cea mai importanta sursa de invataminte pentru prezent si viitor, ea fiind izvorul din care se creeaza principiile si materialul

de doctrina, pentru stiinta, arta si regulamentele militare.30
Caracterul stiintific al istoriei militare si importanta studierii ei sunt evidentiate si de generalul Virgil Economu. El subliniaza ca istoria, inclusiv cea militara, nu trebuie considerata ca un domeniu al povestirilor de senzatie, numai ca o sursa de emotii educative, ci, in primul rand, ca o vasta „uzina de material stiintific de o extrema seriozitate, unde cei interesati sa cerceteze vor gasi toate invatamintele complexe care conditioneaza existenta popoarelor, constituind pentru ofiterii de cariera temeiul doctrinei strategice si tactice“.31
Desi scurta, perioada interbelica a marcat un moment important in dezvoltarea artei militare, prefigurand razboiul modern care urma sa fie dus cu mijloacele pe care stiinta si tehnica de varf au reusit sa le creeze. Totodata, au fost amendate conceptiile strategice osificate, care pledau pentru apararea strategica, pe pozitie, inclusiv cu folosirea lucrarilor de fortificatii permanente.
Pentru arta militara romaneasca, a insemnat un important pas inainte, remarcandu-se lucrarile teoretice, de certa valoare, care au abordat toate aspectele constructiei militare, inclusiv cele doctrinar-strategice, cu particularizari la conditiile concrete ale Romaniei. Daca fondul teoretic militar ar fi fost insotit de masuri eficiente pe planul asigurarii materiale si al ridicarii potentialului de razboi al tarii, situatia Romaniei a fi fost alta. Ea nu ar fi cazut atat de usor prada agresiunii fortelor revansarde, revizioniste si politicii imperialiste a sferelor de influenta, in anul nefast 1940.
Dupa dezmembrarea granitelor tarii in vara anului 1940, Romania, a intrat in sistemul de state dominat de Germania. La 23 noiembrie, cu prilejul unei vizite la Hitler, Ion Antonescu a semnat aderarea la Pactul Tripartit, constituit la 27 septembrie 1940 de catre Germania, Italia si Japonia, iar la jumatatea lunii octombrie a sosit in tara o misiune militara germana pentru armata de uscat si aviatie, urmata apoi de una pentru marina32.
Toate aceste evenimente si-au pus amprenta asupra evolutiei gandirii militare romanesti. Doctrina germana si-a sporit considerabil influenta, fiind traduse si aplicate in instruirea armatei romane o serie de instructiuni si regulamente ale celui de-al treilea Reich. La Scoala Superioara de Razboi au fost numiti consilieri o serie de ofiteri germani, iar mari unitati romane s-au instruit impreuna cu cele germane.
Concomitent, revistele militare au publicat studii si articole despre actiunile armatei germane si doctrina acesteia.