e8h3hk
1. Omul -; fiinta simbolica
Daca urmarim progresul uman in gandire si experienta, constatam ca omul nu mai infrunta realitatea in mod nemijlocit, fata in fata, pentru ca „aceasta realitate fizica pare sa se retraga in masura in care avanseaza activitatea simbolica a omului“1. Consi derand ca gandirea si comportamentul simbolic sunt printre cele mai caracteristice trasaturi ale vietii umane si ca intregul progres al culturii umane se bazeaza pe aceste conditii, putem afirma ca omul traieste intr-o lume de simboluri. Insa credem ca ar fi mai nimerit sa afirmam ca o lume de simboluri traieste in om, constatand faptul ca omul „s-a inchis in asa fel in forme lingvistice, imagini artistice, simboluri mitice sau rituri religioase incat el nu poate vedea sau cunoaste nimic decat prin interpunerea acestui mediu artificial“2.
In acesta situatie, care este aceeasi in sfera teoretica si in cea practica, omul „tra ieste mai curand in mijlocul unor emotii imaginare, in sperante si temeri, in iluzii si deziluzii, in fanteziile si visurile sale“3. Un citat semnificativ din opera lui Epictet, reprodus de Cassirer, reflecta sugestiv dimensiunea simbolica a fiintei umane: „Ceea ce il tulbura si il nelinisteste pe om nu sunt lucrurile, ci opiniile si inchipuirile despre lucruri“4.
Definitia clasica a omului ca animal rational, desi nu si-a pierdut inca forta, este in completa. Ratiunea este un termen nepotrivit pentru a intelege formele vietii culturale a omului in toata bogatia si varietatea lor, datorita faptului ca toate aceste forme sunt forme simbolice. De aceea, in locul definirii omului ca animal rational -; afirma Cas sirer -;, ar trebui sa-l definim ca animal simbolicum. Prin aceasta putem desemna dife renta lui specifica si putem intelege noua cale deschisa omului -; „calea spre civilizatie“5.

Impregnarea vietii interioare si exterioare a omului cu simboluri este posibila da torita faptului ca fiintele umane au capacitatea de a imagina, iar „A avea imaginatie
(s.n.) inseamna a te bucura de o bogatie interioara, de un flux neintrerupt si spon tan de imagini“.1
Imaginatia este, in acelasi timp, rezultatul intalnirii omului cu lumea si expresia definirii si a constituirii realitatilor lor. Prin urmare, imaginatia implica o recurgere la intelegerea simbolica pentru ca simbolul se defineste ca imbinarea unei compo nente spatiale localizate si a unui simt legat de profunzimile cele mai secrete ale fiintei umane, adica de o componenta antropologica pur semantica, nonspecifica si nonlo calizata.2 Lucru posibil daca avem in vedere ca „aceasta latura a omului, esentiala si imprescriptibila, care se numeste imaginatie, este imbinata de simbolism si con tinua sa traiasca din mituri si din teologii arhaice“.3
Vom concluziona, afirmand impreuna cu Ernst Cassirer, ca simbolurile, consti tuite in ansambluri, cu un anumit grad de coerenta, dar si cu un aspect contradicto riu, contin referiri la principalele componente ale domeniului de referinta al omului.
Argumentul principal fiind raportul omului cu lumea sa, faptul ca el „nu mai traieste intr-un univers pur fizic, el traieste intr-un univers simbolic. Limbajul, mitul, arta si religia sunt parti ale acestui univers. Ele sunt firele care tes reteaua simbolica, tesa tura incalcita a experientei umane“.4
2. Conceptul de simbol
Simbolul a fost definit in prima tema, de aceea nu vom repeta cele aratate acolo.
Vom trata insa conceptul de simbol adaugand noi elemente.
Exista o tendinta profund inradacinata in psihologia umana de a vedea ceva mai profund in afara lucrurilor, iar aceasta tendinta s-a tradus intr-o activitate culturala productiva responsabila de aparitia simbolurilor, miturilor si elementelor de cultura populara.
Simbolul este o relatie stabilita in timpul istoric, in conditii si colectivitati speci fice. Aceasta relatie este triadica, dezvaluind trei elemente importante: a) un obiect desemnat, acel altceva pe care il reprezinta simbolul si care este denumit prin urma torii termeni: referent, reprezentat, semnificat, simbolizat; b) mijlocul prin care se face desemnarea, exprimat prin: reprezentant, simbolizant, semnificant; el este ceva, cel din definitie, de aceea, in mod incorect este numit mijlocul drept simbol; c) constiinta interpretativa (cineva, cel pentru care exista relatia); acest cineva este intotdeauna omul, ca subiect individual, sau oamenii, ca subiect colectiv; constiinta interpretativa este desemnata de termenul interpretant.
Obiectul desemnat poate fi orice intra in sfera de interes a omului: elemente ale naturii, stari de spirit, relatii si raporturi sociale etc. In relatia simbolica se presupune ca obiectul desemnat este deja cunoscut, iar simbolul reliefeaza anumite calitati sau aduce informatii noi despre acesta. Obiectul desemnat poate fi singular sau multiplu.
In cazul cand este multiplu, el functioneaza ca obiect complex. De exemplu, drapelul unui stat, ca drapel national, reprezinta unitate si multiplicitate in acelasi timp.
Mijloacele prin care se face desemnarea sunt deosebit de variate: cuvinte, gesturi, obiecte etc. Ele joaca un rol important in viata simbolurilor si chiar in clasificarea acestora. Pornind de la principiul mijlocului de desemnare, simbolurile pot fi: simbo luri discursive si simboluri prezentative.
Simbolurile discursive au ca mijloace de desemnare cuvintele si constructiile ling vistice in care sunt utilizate. Acest tip de simboluri este limitat ca semnificatie prin dependenta de cuvant. Simbolurile prezentative, nelingvistice (fotografii, portrete, obiecte), nu construiesc simbolizatul din parti, ci prezinta intregul in mod simultan. Ele nu construiesc generalitatea, se adreseaza nemijlocit intuitiei si simturilor noastre iar, in acest caz, imaginea este valorificata prin capacitatea ei de a prezenta obiectul inte gral si simultan, in toate partile sale componente.
Cele doua tipuri de simboluri sunt complementare; ambele sunt specific umane si necesare in comunicare. O comunicare strict discursiva este imposibila intr-o comu nitate umana. Orice incercare de traducere in cuvinte a unui gest va fi intotdeauna incompleta. De aceea, aceste doua tipuri de simboluri sunt ireductibile unul la celalalt, dar, in acelasi timp, complementare in interpretarea sensurilor pe care le degaja. Afir matia este plauzibila daca avem in vedere ca simbolul seamana cu ceea ce simboli zeaza, „el nu se limiteaza sa reprezinte intr-un mod cu totul conventional si arbitrar realitatea simbolizata, ci o incarneaza, ea traieste in el“1.
Conceptul de simbol este folosit cu diferite sensuri, de aceea se impune sa dis tingem intre imaginea simbolica si ceilalti termeni cu care este adesea confundat: emblema, atributul, alegoria, metafora, analogia, simptomul, parabola, apologul.
Emblema este definita drept „o figura vizibila, adoptata in mod conventional pen tru a reprezenta o idee, o entitate fizica sau morala; drapelul este emblema patriei, laurul cea a gloriei“2.
Atributul constituie „un fapt sau o imagine care serveste drept semn distinctiv unui anumit personaj, unei colectivitati, unei figuri istorice sau legendare: aripile sunt atributul unei societati de navigatie aeriana; roata cel a unei companii feroviare, ma ciuca atributul lui Hercule, balanta cel al justitiei“3.
Alegoria este definita ca „o reprezentare sub forma umana (cazul cel mai des intal nit), animala sau vegetala a unei fapte de pomina, a unei situatii, virtuti sau a unei fiinte abstracte. O femeie inaripata este alegoria victoriei, cornul abundentei -; ale goria prosperitatii“4.
Metafora implica si „dezvolta o comparatie intre doua fiinte sau doua situatii: elocinta este un noian de vorbe“5.
Analogia reflecta „un raport intre doua fiinte sau doua notiuni esential diferite, dar asemanatoare dintr-un anumit punct de vedere; mania lui Dumnezeu, de exem plu, nu are decat un raport analogic cu mania omului“1.
Simptomul reprezinta „o modificare in aspectul sau felul de a functiona al unui anumit ansamblu care poate da la iveala o perturbare sau chiar o stare conflictuala; sindromul este totalitatea simptomelor care caracterizeaza o situatie evolutiva, anun tand un viitor mai mult sau mai putin determinat in timp“2.
Parabola, in general „este o povestire al carei sens, desi de sine statator, este menita sa sugereze, dincolo de semnificatia ei evidenta, o lectie de morala, ca de pilda para bola semintei biblice care poate cadea pe un pamant prielnic sau nu“3.
Apologul este definit ca „o fabula didactica, fictiunea unui moralist, destinata sa transmita o anumita invatatura, descriind o situatie imaginara“4.
Toate aceste forme figurative se deosebesc de simbol pentru ca ele sunt semne si, ca atare, nu depasesc nivelul semnificatiei. Ele sunt doar mijloace de comunicare pe planul cunoasterii imaginative sau intelectuale, de aceea rolul lor este de a oglindi,
„dar nu si cel de a depasi cadrul reprezentarilor“5. Fata de aceste semne figurative, si fata de semn in general, simbolul este total diferit. In timp ce semnul reprezinta
„o conventie arbitrara in cadrul careia semnificantul si semnificatul (obiect sau subiect) raman straini unul fata de altul“6, simbolul „presupune omogenitatea semnificantu lui si a semnificatului, in sensul unui dinamism organizator“7.
In concluzie, simbolul nu este un simplu semn, el reprezinta mult mai mult, pentru ca „ne duce dincolo de semnificatie, decurgand din interpretare, conditionata la ran dul ei de anumite predispozitii. Simbolul este incarcat cu afectivitate si dinamism.
Reprezinta, intr-un anumit mod, invaluind in acelasi timp; faureste, dezmembrand.
Simbolul actioneaza asupra structurilor mentale“8.
3. Interpretarea simbolurilor
Interpretarea simbolurilor este in atentia a numeroase discipline: istoria civiliza tiilor si religiilor, lingvistica, antropologia culturala, critica de arta, psihologia, medi cina. De fapt, se constata ca toate stiintele care studiaza omul, sub diferitele lui aspecte, se intalnesc in activitatea lor de cercetare cu anumite simboluri, fiind astfel obligate sa-si conjuge eforturile pentru descifrarea si interpretarea acestora.
Mircea Eliade a evidentiat de nenumarate ori importanta unei hermeneutici9 valide pentru conservarea, redescoperirea si potentarea sensurilor fundamentale ale simbolurilor. „Problema centrala si cea mai dificila ramane, evident, interpretarea.
In principiu, chestiunea validitatii unei hermeneutici se poate ridica oricand. Prin multiple confruntari de informatii, cu ajutorul unor asertiuni clare (texte, rituri, mo numente istorice) si al aluziilor pe jumatate invaluite, putem demonstra la obiect ce «vrea sa spuna» un simbol sau altul s…t. Validitatea simbolului ca forma de cunoastere nu depinde insa de puterea de intelegere a unui individ sau a altuia. Texte si monumente simbolice dovedesc din plin ca, cel putin pentru anumiti membri ai unei societati arhaice, simbolismul «Centrului» este transparent in intregul lui; restul societatii se multumea «sa participe» la simbolism. De altfel, sunt dificil de pre cizat limitele unei astfel de participari: ea variaza in functie de un numar nedeter minat de factori. Tot ce putem spune este ca actualizarea unui simbol nu este mecanica: ea se afla in relatie cu tensiunile si cu alternantele vietii sociale, in ultima instanta cu ritmurile cosmice.“1
Interpretarea simbolurilor este actul de punere in relatie a mijlocului cu obiectul, de catre constiinta interpretativa. In interpretare este foarte importanta transparenta simbolurilor. Aceasta transparenta are implicatii importante in relatia dintre constiinta interpretativa si mijlocul prin care este desemnat simbolul. Ca urmare, un univers de simboluri poate fi netransparent pentru o constiinta interpretativa, cu deose bire in cazul in care nu exista nici o legatura intre universul cultural al constiintei interpretative si universul cultural in care functioneaza simbolurile respective.
Acelasi simbol va avea culori si sensuri diferite in functie de indivizi, popoare, etnii, epoci istorice sau chiar climatul unor perioade. Lucrul este plauzibil daca avem in vedere ca „simbolul este strans legat de psihologia colectiva s…t ca simbolul se scalda intr-un mediu social chiar daca s-a ivit intr-o constiinta individuala“2. Mai mult decat atat, putem afirma, impreuna cu Mircea Eliade, ca ansamblurile de „simboluri nu sunt s…t descoperiri spontane ale omului s…t ci creatii ale unui complex cultural bine delimitat, elaborat si vehiculat de anumite comunitati umane…“3.
Interpretarea stiintifica a simbolurilor va depinde de progresul general al stiintelor si, mai ales, de cel inregistrat de ansamblul stiintelor socio-umane. In asteptarea dez voltarii acestor stiinte, trebuie sa remarcam, insa, ca diferitele interpretari, posibile astazi, cu privire la numeroase simboluri au anumite puncte de convergenta. Se con stata totusi ca sensul lor fundamental nu este intotdeauna acelasi, el variaza in functie de ariile culturale, in functie de indivizi si societati, precum si de situatia acestora la un moment dat. „Iata de ce interpretarea simbolului -; afirma Jean Chevalier si Alain
Gheerbrant -; trebuie sa se inspire nu numai din reprezentarea lui, ci si din dinam ica acestuia, cufundandu-l in mediul sau cultural si determinandu-i rolul hic et nunc.“4
Exista doua hermeneutici: a) hermeneutica sacra, consacrata exclusiv ariei religioase si reconsti tuirii valorilor intacte ale revelatiei incluse in scripturi si b) hermeneutica profana, care se dedica decodificarii intelesurilor simbolice ale operelor din domeniul culturii. (Victor Kernbach, Dictionar de mitologie generala, Bucuresti, Editura ªtiintifica si Enciclopedica, 1989, p. 221-222; s.v. hermeneutica)
Este sugestiva afirmatia lui Henri Corbin, citat de Jean Chevalier si Alain Gheer brant, referitoare la descifrarea simbolurilor: „niciodata nu se va putea afirma ca a fost EXPLICAT o data pentru totdeauna, intrucat trebuie descifrat, iarasi si iarasi, intocmai ca o partitura muzicala care cere sa fie interpretata mereu in alt mod“1. Vom incheia concluzionand ca interpretarea veridica a simbolurilor este posibila insa, se dovedeste a fi destul de dificila. Dificultatea survine din faptul ca simbolul „nu este numai universal, ci si extrem de variabil s…t. Un autentic simbol uman este carac terizat nu prin uniformitate, ci prin versatilitate. El nu este rigid sau inflexibil, ci mobil“2. Mai mult, lucrurile se complica progresiv, datorita altor caracteristici ale sim bolului: „nu are nici o existenta reala ca parte a lumii fizice; el are o «semnificatie»“3.
4. Functiile simbolurilor
Simbolurile reveleaza cele mai profunde aspecte ale realitatii. Ele „nu sunt creatii arbitrare ale psihicului; ele raspund unei necesitati si indeplinesc o functie: dezvaluirea celor mai secrete modalitati ale fiintei“4. Desi aceasta functie se exercita global, prin dinamismul si diversitatea manifestarilor ei, vom aduce in prim-planul analizei acele aspecte care pun in lumina numeroasele ei fatete. Ca urmare, fiecare aspect al functiei globale va fi tratat ca o functie de-sine-statatoare.
Jean Chevalier si Alain Gheerbrant releva urmatoarele functii ale simbolurilor: functia exploratorie, functia de substitut, functia de mediere, functia de forta unifi catoare, functia pedagogica si terapeutica, functia de socializare, functia de rezonanta, functia transcendenta, functia de transformator al energiei psihice.5
Functia exploratorie
Functia exploratorie a simbolurilor tine de extinderea campului constiintei intr-un domeniu unde masura exacta nu poate fi folosita, iar investigatia presupune anumite riscuri. In aceasta situatie, simbolul permite sesizarea unor situatii pe care ratiunea nu le poate defini. „Daca spiritul recurge la imagini spre a sesiza realitatea ultima a lucrurilor -; afirma Mircea Eliade -;, o face tocmai pentru ca aceasta realitate se mani festa in chip contradictoriu si, ca atare, n-ar putea fi exprimata prin concepte s…t.
Asadar, adevarata este imaginea ca atare, imaginea ca fascicol de semnificatii, iar nu doar una singura dintre semnificatiile ei sau unul singur dintre numeroasele ei pla nuri de referinta“6.
Dupa cum afirma si Jung, la fel ca Mircea Eliade, gandirea simbolica nu afla nimic ireductibil in calea ei. Ea poate oricand inventa o relatie si descoperi un sens. Astfel, simbolul face posibila libera circulatie prin toate straturile realului. „Tocmai fiindca numeroase lucruri se situeaza dincolo de intelegera noastra -; spune Jung -; recurgem mereu la termeni simbolici pentru a infatisa concepte pe care nu le putem nici defini, nici intelege pe de-a intregul…“1
Functia de substitut
Functia de substitut face din simbol mijlocul destinat sa permita intrarea in con stient, sub o forma camuflata, a unor anumite incarcaturi semantice sau afective. „Sim bolul se substituie, in mod figurativ, raspunsului, solutiei cerute de o intrebare, de rezolvarea unei situatii conflictuale, sau satisfacerii unei dorinte ramase in suspen sie in incostient.“2
Functia de mediere
Functia de mediere confera simbolului rolul de liant al unor elemente care tin de mediul intern, spiritual al omului si de mediul sau extern: natural si social. Astfel, simbolul „alcatuieste punti, reuneste elemente separate, leaga cerul de pamant, mate ria de spirit, natura de cultura, realul de vis, inconstientul de constiinta“3.
Mircea Eliade releva forta simbolurilor, afirmand puterea lor expresiva. Simbolu rile spun despre realitate totdeauna mai mult decat ar putea-o face cuvintele subiec tului care a trait aceasta realitate. Daca este vorba despre o realitate mult dorita
(nostalgia realitatii), atunci imaginile simbolice au rolul de a uni: „Asemenea ima gini ii apropie totusi pe oameni cu mai mult efect si mai autentic decat limbajul analitic.
De fapt, daca exista o solidaritate totala a speciei umane, ea nu poate fi resimtita si
«transpusa in act» decat la nivelul imaginilor“4.
Functia de forta unificatoare
Functia de forta unificatoare a simbolului este potentata de functia de mediere.
Prin mediere se realizeaza si desavarseste unirea. Simbolurile fundamentale unifica axele existentei umane, condenseaza intreaga experienta a omului (religioasa, cos mica, sociala, psihica); pun in lumina unitatea fundamentala a celor trei planuri ale existentei (inferior, terestru, celest); realizeaza unitatea omului cu lumea, plasandu-l pe acesta intr-o imensa retea de relatii si excluzand sentimentul de singuratate a omu lui in univers.5
Functia pedagogica, terapeutica
Functia pedagogica, terapeutica a simbolului se afirma pe linia unui anumit an tropocentrism. Omul simte, datorita simbolului, ca se identifica cu o forta supra-indi viduala, ca nu este doar o biata fiinta ratacita in vastul ansamblu al mediului inconjurator.
Este usor de imaginat rolul pedagogic al simbolurilor. Viata omului nu ar avea sens fara simboluri. Intr-o lume lipsita de simboluri omul s-ar sufoca. Disparitia simbolurilor ar provoca imediat moartea spirituala a omului. Dimpotriva, apelul la simboluri desfiin teaza frontierele ridicate de aparente si face posibila patrunderea adevarurilor ultime:
„adevarurile cele mai inalte, imposibil de comunicat ori transmis prin orice alt mijloc, devin comunicabile sau transmisibile pana la un anumit punct atunci cand sunt, daca se poate spune asa, incorporate in simboluri care, fara indoiala, le vor disimula pentru multi, dar care le vor manifesta in toata stralucirea ochilor celor ce stiu sa vada“1.
Simbolurile au un rol hotarator in formarea copilului si a adultului, ele reprezen tand un mijloc adecvat de dezvoltare a imaginatiei creatoare si a simtului invizibilului.
Mai mult decat atat, trebuie aratat ca „viata omului modern freamata de mituri pe jumatate uitate, de hierofanii decazute, de simboluri dezafectate. Desacralizarea nein trerupta a omului modern a alterat continutul vietii sale spirituale, nu i-a sfaramat insa matricele imaginatiei: un intreg deseu mitologic dainuie in zonele slab puse con trolului“2.
Functia de socializare
Functia de socializare plaseaza simbolul in randul factorilor care determina insertia in realitate. El pune individul in legatura cu mediul social specific, drept consecinta a faptului ca fiecare grup social si fiecare epoca isi are simbolurile sale. Simbolurile exprima identitatea de sine si perenitatea valorilor. Ca urmare, „o epoca fara simbo luri este o epoca defuncta; o societate lipsita de simboluri inseamna o societate lipsita de viata; o civilizatie care si-a pierdut simbolurile a intrat in agonie; nu-si va mai avea locul decat in istorie“3.
Universalitatea simbolului tine de accesibilitatea lui virtuala pentru orice fiinta omeneasca, intrucat mesajul nu este transmis prin mijlocirea unei limbi vorbite sau scrise. „Fiind universal, simbolul are capacitatea de a ne introduce simultan atat in inima individului, cat si in cea a grupului social. Cine a ajuns sa inteleaga in profun zime simbolurile folosite de o persoana, sau de un popor, cunoaste cu adevarat per soana sau poporul respectiv“4.
Functia de rezonanta
Functia de rezonanta a simbolurilor implica ecoul pe care il au acestea in constiinta individuala sau colectiva. Astfel, trebuie deosebite simbolurile vii de cele moarte.
Simbolurile sunt vii daca ele declanseaza in fiinta omului o puternica rezonanta si sunt moarte daca ele nu mai reprezinta in mentalul individual si colectiv decat obiecte exterioare, limitate la semnificatiile lor obiective. Simbolurile moarte apartin doar filosofiei, literaturii si istoriei.
Vitalitatea si perenitatea simbolurilor „depind atat de atitudinea luata de consti inta, cat si de datele furnizate de inconstient, presupunand ca atare o anumita partici pare la mister, precum si o anumita cosubstantialitate cu invizibilul“.
Functia transcendenta
Functia transcendenta1 a simbolului are drept continut armonizarea contrariilor.
Ea face posibila armonizarea exigentelor care difera de la individ la individ si de la o comunitate la alta. De asemenea, exploatand proprietatea simbolurilor de a stabili legaturi intre forte antagoniste, ea face posibila depasirea opozitiilor, deschizand, in consecinta, calea spre progresul constiintei.
Functia de transformator al energiei psihice
Functia de transformator al energiei psihice confera simbolului un rol decisiv: inscrierea lui in intreaga miscare evolutiva a omului, depasind astfel rolul de mijloc pentru imbogatirea cunostintelor si de stimulator al unui interes de ordin estetic. Sim bolul transforma energia inconstienta in energie necesara omului pentru a-si struni viata psihica. „Energia inconstienta -; scrie G. Adler -; inasimilabila sub forma de simptoame neurotice, se transforma intr-o energie care va putea fi integrata in com portamentul constient, datorita simbolului, provenit fie din vis, fie din oricare alta manifestare a inconstientului.“2
5. Clasificarea simbolurilor
Au fost mai multe incercari de clasificare sistematica a simbolurilor, insa nici una dintre ele nu este pe deplin satisfacatoare. Polivalenta simbolurilor se opune clasi ficarii lor riguroase, demonstrand insuficienta oricarui demers de acest fel. Din mul titudinea incercarilor, noi ne vom referi doar la cateva, care ni se par mai semnificative.
Mircea Eliade distinge intre simbolurile uraniene (fiinte ceresti, zei ai furtunii, culte solare, mistica lunara, epifanii acvatice etc.) si simbolurile chtoniene (pietre, pamant, femeie, fecunditate etc.), la care se adauga simbolurile spatiu si timp, pre cum si dinamica vesnicei intoarceri.3
Sigmund Freud stabileste drept criteriu pentru clasificarea simbolurilor un termen din psihanaliza: placerea. Constituind axa in jurul careia se articuleaza simbolurile, placerea le focalizeaza pe acestea la nivel oral, anal sau sexual, sub presiunea unui libido cenzurat si refulat.4
C.G. Jung nu a realizat o clasificare metodica a simbolurilor. El a stabilit mai multe principii de clasificare, in functie de cerintele impuse de cercetarile sale in domeniul psihanalizei: mecanismele introvertirii si extrovertirii carora le corespund simbolurile constientului, inconstientului, gandirii, senzatiei, intuitiei; functiile psihologice fun damentale care coaguleaza majoritatea simbolurilor ce impregneaza mai ales latura inconstienta a activitatii omului etc.
G. Durand distinge doua categorii de simboluri, stabilind drept criterii regimul diurn si regimul nocturn al imaginii. In regimul diurn el include: simbolurile teri omorfe (bestiarul, arhetipul capcaunului); simbolurile nictomorfe (tenebre, simbolul apei triste, femeia fatala, paianjenul si plasa); simbolurile catamorfe (frica, caderea, eufemismul carnii, pantecele digestiv si pantecele sexual); simbolurile ascensionale
(sceptrul, spada, scara permanenta, muntele sacru, aripa si angelismul, ingerul, pasarea, arcasul, sageata, arcul, suveranul, razboinicul, legiuitorul); simbolurile spectaculare
(lumina si soare, albul, auriul si azurul, coroana, ochiul si verbul); simbolurile diaire tice (armele razboinicului, botezuri si purificari, ca „arme“ spirituale si rituale, focul purificator).
Regimul nocturn cuprinde, prin absorbtie in interiorul lui, urmatoarele simboluri: simbolurile inversarii (simbolurile eufemismului, incetineala viscerala, pantecele se xual, pantecele digestiv, incastrarea, dedublarea, noaptea, culoarea noptii, muzica noptii, Marea Mama Acvatica, Marea Mama Telurica); simbolurile intimitatii (mor mantul si odihna, locuinta si cupa, alimente si substante: migdala, laptele, mierea, vinul cosmic, aurul alimentar); simbolurile ciclice (ciclul lunar, calendarul, triada sacra, androginul, satana, ciclul vegetal, initierea, mutilarea initiatica, jertfa, orgia, Haosul,
Potopul, melcul, crisalida, scarabeul, broasca, sarpele falic, tehnologia ciclului, roata, jugul si carul)1.
Multi cercetatori vorbesc de simboluri cosmogonice, metafizice, etice religioase, psihologice, tehnologice, eroice. Aceste aspecte invocate (religia, eroismul, psihicul etc.) „se regasesc simultan in majoritatea simbolurilor cu structura formata din stra turi suprapuse s…t si a caror functie este tocmai aceea de a lega mai multe planuri, neputand servi drept criterii pentru o clasificare, intrucat indica doar nivelul de inter pretare posibila“2.
6. Simbolurile religioase
Mircea Eliade priveste fenomenologia mitului ca act, inseparabil de religie, al spiri tului omenesc, examinand mitul din interiorul lui si constatand „contopirea totala in gandirea omului primitiv sau arhaic, a misticului cu realul“3. Simbioza intre mit si religie a evoluat in sensul asimilarii mitului in doctrinele si practicile credintelor reli gioase, constatandu-se astazi ca „orice forma religioasa isi asuma responsabilitatea mistica si teologica a miturilor aferente, pe care si le-a incorporat ca materie traditio nala si le-a codificat intr-un sistem propriu de dogme, de principii o data ce respon sabilitatea reintalnirii cu formele arhetipale, de traditie tabuala sau mitica, in exercitiul ritual de cult“4.
Putem constata deci ca principalele simboluri religioase isi au izvorul in mitologie si in forme tabuale traditionale, ele pastrandu-si intr-o masura foarte mica semnifica tia originara. Trecand in religie, mitul, cu intregul sau ansamblul de simboluri, „si-a pierdut identitatea, incetand sa mai fie ce a fost in logica sa, in timpul si in universul sau“1. Sarcinile sale au fost preluate de noile exercitii ale spiritului in care, cat mai supravietuieste, „are de indeplinit roluri secundare“2.
Religiile folosesc mitul ca suport pentru cadrul narativ al sensurilor lor, ca argu ment pentru orientarea doctrinelor lor specifice si, de aceea, ele valorifica simbolurile mitice, devenite religioase in practicile rituale si de cult.
Jacques Le Goff, in doua dintre importantele sale lucrari3, afirma ca este destul ca cineva sa se gindeasca la etimologia cuvantului „simbol“ pentru a intelege rolul gandirii simbolice in teologie, literatura, arta si in utilajul mental al oamenilor. Simbolul este o referinta la o unitate pierduta, el reuneste si cheama o realitate superioara si ascunsa.
Simbolismul -; afirma Le Goff -; este o constanta hierofanie4, caci lumea ascunsa este lumea sacra, iar gandirea simbolica nu ar fi decat forma prelucrata, decantata, adusa la nivelul invatatilor, a gandirii magice. Simbolismul medieval incepe la nivelul cuvinte lor, actul numirii este totodata si explicare si luare in stapanire a lucrurilor si realitatilor.
Marele rezervor de simboluri religioase este natura. Minerale, vegetale, animale, toate sunt simbolice. Sardonixul rosu il simbolizeaza pe Hristos varsandu-si sangele pe cruce; ciorchinele de strugure reprezinta chipul lui Hristos care si-a dat sangele pentru omenire; Fecioara Maria este simbolizata prin maslin, crin, margaritar, tran dafiri albi si rosii.
Simbolismul medieval si-a gasit un vast camp de aplicatie in ceremonialurile litur gice crestine si, mai intai, in insasi interpretarea arhitecturii religioase. De exemplu, biserica rotunda este o imagine simpla simbolica a perfectiunii circulare, iar planul in cruce al acesteia reprezinta nu numai un simbol al crucificarii lui Hristos, ci mai degraba forma de quadratum, intemeiata pe patrat, figura care desemneaza cele patru puncte cardinale ce rezuma universul.
Printre formele cele mai importante ale simbolismului medieval, simbolismul numerelor a jucat un rol capital. Structura a gandirii, el a fost unul dintre principiile diriguitoare ale arhitecturii. Frumusetea rezulta din proportia obtinuta cu ajutorul numerelor, din armonie -; care este de origine divina si care impune muzica drept stiinta a numerelor. A cunoaste muzica inseamna a cunoaste ordinea in toate lucrurile.
ªi arta, care este o imitare a naturii si a creatiei, trebuie sa ia numarul ca indreptar.
Crucea este un simbol religios esential in crestinism si, in acelasi timp, reprezinta un important obiect de cult. Se pare ca forma cea mai veche a crucii este un simbol al focului, iar ca simbol solar crucea reproduce cele patru raze fundamentale. Simbolul crestin al crucii s-a dezvoltat din evenimentul traditional al rastignirii lui Iisus Hristos.
Acest simbol se imbogateste continuu si capata in crestinism sensul de sacrificiu, dupa sacrificiul arhetipal facut de Hristos pentru salvarea omenirii. In doctrina oficiala, crucea crestina include dublul simbol al misterului mortii ca o cale spre inviere si a revelatiei lui Dumnezeu-Tatal, adica a dragostei, prezentei si armoniei atributelor lui
Dumnezeu.1
Simbolurile rituale si de cult, intalnite in numeroase religii, sunt obiectele amorfe sau imaginile sculptate, zugravite, infatisate pe orice cale de reprezentare plastica inchi puind divinitati. Aceste simboluri nu sunt adorate in sine, ci prin zeul sau principiul sacru pe care il evoca; simbolurile nu sunt decat simulacrul divinitatii pe care o fac vizibila, deci accesibila senzorial credinciosilor. In toate formele lor -; de la statueta, pana la imaginile simbolice (icoanele crestine) -; simbolurile sunt imputerniciri ale zei tatii reprezentate, a carei forta o incorporeaza producand, in numele zeitatii si cu pute rea acestei, acte magice. Exemplul edificator: icoanele magice din superstitia crestina.2
O alta forma a simbolurilor religioase, deosebit de sugestiva si specifica, este re prezentarea totemica. Totemismul este un sistem de religie rudimentara care opereaza cu reprezentari ce simbolizeaza stramosii tribali, imaginati sub forma de animale, pasari, insecte, plante sau obiecte, ca eroi anteriori clanului sau tribului.
In secolul XX, mai este raspandit la tributile australiene, unde exista chiar rituri totemice, compuse din recitari, invocatii, gestica si mimica rituala, totul dupa sce narii orale fixe.
Un totem este in acelasi timp tabu, animalele totemice neputand fi vandute sau ucise, nici vatamate. Daca un totem este simbolizat de o vietate comestibila, uciderea lui e permisa numai o data pe an, in cadrul sarbatorii cultuale.3
Vom concluziona, impreuna cu René Guénon, aratand ca simbolismul este mijlocul ideal pentru transmiterea adevarurilor de ordin superior, religioase si metafizice.
Aceasta caracteristica a simbolismului deriva din relatia complexa ce se stabileste intre simbol si natura umana: „simbolismul ne apare in mod special adaptat exigentelor naturii umane -; afirma René Guénon -;, care nu este o natura pur intelectuala, ci are nevoie de o baza sensibila pentru a se inalta spre sferele superioare“4. In felul acesta, forma simbolica il ajuta pe om sa inteleaga adevarul pe care il reprezinta, conform propriilor posibilitati intelectuale.
Simbolismul nu se reduce, insa, la latura lui umana, el trebuie considerat si sub aspectul divin. Daca admitem ca „simbolul isi are fundamentul in natura insasi a fiintelor si lucrurilor, ca se afla in perfecta conformitate cu legile acestei naturi, si daca ne gandim ca legile naturale nu sunt in fapt decat o expresie, ca un fel de exte riorizare, a Vointei divine, acest fapt nu ne permite oare sa afirmam ca simbolismul este de origine «non umana» s…t, ca principiul sau isi are obarsia in ceva mai inalt si dincolo de umanitate?“
7. Simbolurile politice
Viata politica este dominata de simboluri si se bazeaza in mod esential pe convin geri. Machiavelli afirma ca „Politica este arta de a-i face pe oameni sa creada“1, iar
Lucien Sfez, dezvoltand aceasta idee, evidentiaza relatia dintre politica, simbol si legiti mitate: „Politica nu e in mod specific o chestiune de interese, pentru ca atunci s-ar numi economie. Politica e o chestiune de simbol, caci e o chestiune de legitimitate, adica de credinte si memorii validate. Daca se admite ca viata in societate e formata din raporturi inegalitare cu dominanti si dominati, conducatori si condusi, aceasta situatie nu poate fi mentinuta doar prin intermediul fortei nude, ci principalul ele ment, cel mai eficace si mai putin costisitor, caci emerge memoriile si intimitatea popoarelor, este simbolica politica“2.
Modul de dominatie cu care opereaza clasa politica se inscrie, potrivit sociologului francez P. Bourdieu, in sfera unei „violente simbolice“, gratie careia sistemul social se reproduce in toate structurile sale, Bourdieu intelegand prin puterea violentei sim bolice „toate puterile care reusesc sa impuna ca legitime semnificatii vehiculate in societate, disimuland raportul de forta care le fundamenteaza“3.
Simbolurile politice ne orienteaza in privinta schimbarilor in atitudini si sentimente, in ceea ce oamenii cred si concep. In jurul simbolurilor politice se realizeaza coeziu nea unei societati, pentru ca ele sunt cele ce trezesc si alimenteaza reactiile emotionale globale. ªi acest lucru este posibil, pentru ca atunci cand „oamenii considera o situ atie ca reala, ea devine reala prin consecintele ei“4. Conditia, atitudinile si comporta mentul uman depind nu de o situatie data, ci de o „situatie asa cum este ea definita“5.
Deteriorarea oricarei ordini politice se anunta prin degradarea simbolurilor sale.
Decaderea puterii inseamna decaderea simbolurilor prin care s-a impus frecvent si specific. O putere ce impune ordinea si conformitatea indivizilor prin forta se goleste de autoritate, iar simbolurile ei nu mai transmit nimic, nu mai au semnificatie.
In asemenea cazuri extreme, puterea se opune deteriorarii simbolurilor sale, pro cedand ori la schimbarea lor -; eliminandu-le pe cele vechi si inlocuindu-le cu altele noi, dar pastrandu-le semnificatiile -;, ori la mentinerea celor vechi si denuntarea celor noi ca straine, intunecate. Frecventa cea mai mare o are combinarea acestor moduri, ceea ce inseamna resemnarea ordinii politice in fata tendintelor egocentriste.
Omul este concomitent obiectul unor sisteme normative diferite si apartine unor grupuri diferite (grupuri primare, formate, de adeziune etc.), toate cu norme si sisteme de sanctiuni.6 Exista norme care nu sunt legi, ci uzante care s-au dezvoltat de milenii in relatiile dintre oameni, iar substratul simbolic serveste la mentinerea lor. De altfel, substratul simbolic serveste si la intarirea puterii legilor. Certitudinea pedepsei sperie si nu neaparat continutul aplicarii ei. Amenintarea e operata ca virtualitate; coercitia e puternica in calitate de virtualitate, caci pentru majoritatea oamenilor din societate nu sunt necesare legi pentru a-i constrange, ei sunt calauziti de principii morale.1
Sanctiunea pare sa tina de dimensiunile simbolice: coercitie ca virtualitate -; „Ascul tarea de o lege pe care singur ti-ai stabilit-o -; apreciaza J.-J. Rousseau -; inseamna libertate“2. Democratia manifesta, insa, tendinta de a renunta la sanctiuni pentru a fi pe placul multimii, chiar daca apoi faptul este considerat prea clement si demagogic.
In general, legalitatea laxa este rezultatul unor democratii care se vor placute multimii.3
Daca practica sociala recepteaza aceasta lipsa de vigoare a sistemului juridic si a sta tului, sistemul simbolic isi diminueaza forta, pentru ca intre sistemul simbolic si sis temul de sanctiuni exista o relatie contrara: sistemul de sanctiuni infirma sistemul simbolic. Acolo unde forta condensata a simbolurilor dispare, forta fizica trebuie sa reglementeze ceea ce nu mai poate fi reglementat simbolic.
Societatea care nu sanctioneaza incalcarea simbolurilor sale se plaseaza singura in sfera destructurarii. Acolo unde nu domnesc simbolurile trebuie sa domneasca forta.
Un stat care nu-si ingradeste subiectii de la excese prin forta simbolurilor trebuie sa-i ingradeasca prin forta bruta. Puratorii de simboluri sunt tocmai legile care atesta sistemul de stat, atesta recompensele si pedepsele.
Coruptia este fenomenul social care degradeaza ordinea si forta simbolica a sta tului. Coruptia inseamna incalcarea ordinii prin organele de ordine care se sustrag pedepsei. Ordinea care se autoincalca duce la zdruncinarea intregii structuri de sancti uni. Ea demonstreaza ca penetratia simbolului dominant, caruia ii sunt subordonati subiectii statului, nu-i atinge pe purtatorii de simbol ai acestei structuri (functionari publici ai structurilor statului).
In general, penetratia simbolurilor politice are un efect mai puternic asupra unor subiecti decat asupra altora. Penetratia simbolurilor depinde de regularitatea trans miterii lor, de adaptarea purtatorilor de simboluri la constelatia acelor schimbari care, la randul lor, sunt definite simbolic corelarea difuzarii si penetratiei simbolurilor po litice cu difuzarea si penetrarea altor simboluri (economice, culturale si tehnico-stiinti fice etc.).
Evolutia simbolurilor puterii
Evolutia simbolurilor puterii constituie o latura importanta a simbolismului politic, mai ales in plan international.
Oamenii isi delimiteaza, de obicei, un spatiu inchis sau deschis in care isi con serva individualitatea si in care se definesc ca atare. Acest lucru constituie un act fun damental pentru definirea identitatii individului si a grupurilor umane inca de la inceputurile istoriei. Pentru vechile populatii, „instalarea pe un teritoriu inseamna, in ultima instanta, consacrarea lui. Atunci cand instalarea nu mai este provizorie, ca la nomazi, ci permanenta, ca la sedentari, ea implica o hotarare vitala ce angajeaza existenta intregii comunitati. «Asezarea» intr-un loc, organizarea si locuirea lui sunt tot atatea actiuni care presupun o alegere existentiala: alegerea universului pe care suntem gata sa ni-l asumam«creandu-l»“1.
ªi pentru omul modern „instalarea“ intr-un spatiu inseamna consacrarea lui, insa prezenta omului in acest spatiu a suferit mutatii substantiale. Aceasta prezenta nu tre buie sa fie neaparat fizica, ea poate imbraca forme simbolice. Ipostazierea prezentei in diverse forme simbolice este posibila datorita crearii si dezvoltarii mijloacelor purta toare de simbol: marcarea simbolica a spatiului a inceput cu stalpul sacru, tarusul, a continuat cu borna de hotar si a sfarsit cu fanioanele sau steagurile pe care oamenii le trimit in spatiul cosmic la bordul statiilor si sondelor interplanetare.
Delimitarea unui spatiu, prin marcarea lui simbolica, semnifica introducerea unei ordini in spatiul respectiv. Aceasta ordine este specifica si imbraca diferite forme: ordine politica, economica, militara etc.
Conflictele contemporane au in primul rand caracter simbolic, iar conceperea si introducerea unei noi ordini sunt preponderent simbolice. In acest caz, purtatorii de simbol sunt puterile statale. Tendinta de a folosi armele simbolizeaza prezenta pute rii care nu este de fata (patrularea cu navele, instalarea de observatori, trimiterea de trupe de mentinere a pacii etc). Elementele de prezenta pot sa nu fie nemijlocit de forta, ci potentialitatea fortei, simboluri ale fortei, ale prezentei ei. Retelele formate din tehnica navala si aeriana, sateliti, statii spatiale etc. sunt semnalul prezentei puterii.
Preocuparea pentru prezenta simbolurilor reprezentative este demonstrata de asigu rarea accesibilitatii acestora in diferite zone (cai de comunicatie, enclave, coridoare etc.) prin asigurarea transportului purtatorilor de simbol. Pentru marile puteri simbo lismul ofera sprijinul decisiv pentru suprematia lor. Puterile mondiale sunt primele capabile sa-si simbolizeze suprematia, pana si in cosmos.
Pentru statele puternice transportul de simboluri este o problema vitala. Unde nu se simbolizeaza pot aparea simboluri ale altor puteri. Practicile geostrategice au o mare incarcatura simbolica2, vidul politic fiind strict legat de cel de reprezentare. Sim bolurile care atesta prezenta unei mari puteri pot fi materializate, cum am aratat mai sus, in obiecte care simbolizeaza forta sau in imagini transmise pe calea undelor. Une ori nu este nevoie sa fie trimisi soldati daca se pot transmite imagini cu simbolurile proprii in orice colt al unei alte tari. Cu cat este mai numeros poporul si mai mare spatiul care trebuie dominat, cu atat este mai redusa sansa impunerii prin forta bruta a unei puteri; in acelasi timp, impunerea ei prin mijloace electronice, mass media ca purtator de simbol capata, in aceste conditii, o mare importanta.

Bibliografie selectiva
Bibliografie minimala
BARZU, Ligia, Paradisul pierdut, Bucuresti, Editura Erasmus, 1993.
CASSIRER, Ernst, Eseu despre om. O introducere in filosofia culturii umane, Bucuresti, Editura
Humanitas, 1994.
CHEVALIER, Jean, GEERBRANT, Alain, Dictionar de simboluri, Bucuresti, Editura Artemis,
1994.
COCAGHAN, Maurice, Simboluri biblice. Lexic teologic, Bucuresti, Editura Humanitas, 1997.
ELIADE, Mircea, Imagini si simboluri. Eseu despre simbolismul magico-religios, Bucuresti, Edi tura Humanitas, 1994.
ELIADE, Mircea, Sacrul si Profanul, Bucuresti, Editura Humanitas, 1992.
EVSEEV, Ivan, Dictionar de simboluri si arhetipuri culturale, Timisoara, Editura Amarcord, 1984.
GUÉNON, René, Simboluri ale stiintei sacre, Bucuresti, Editura Humanitas, 1997.
Bibliografie suplimentara
***, Dictionar de filosofie, Bucuresti, Editura Politica, 1978.
KITAGAWA, Josph Mitsuo, In cautarea unitatii. Istoria religioasa a omenirii, Bucuresti, Editura
Humanitas, 1994.
SCHWARTZENBERG, Roger-Gerard, Statul spectacol, Bucuresti, Editura Scripta, 1995.
SFEZ, Lucien, Dictionaire critique de la comunications, I, Paris, PUF, 1986.
STAROBINSKI, Jean, 1789, emblemele ratiunii, Bucuresti, Editura Meridiane, 1990.