Document, comentariu, eseu, bacalaureat, liceu si facultate
Top documenteAdmitereTesteUtileContact
      
    


 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate



Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
UNELE FRAMANTARI IN BISERICA UNITA IN ANII PRIMULUI RAZBOI MONDIAL
Colt dreapta
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 
Perioadele de criza din societate, care lasa sa se intrevada reasezarea ei pe alte temelii si in alte structuri, determina de obicei, la toate nivelurile, tendinte de reconsiderare a valorilor si a statutelor comunitatilor si institutiilor. j5q19qc
Primul razboi mondial a fost o asemenea perioada de criza, confirmata mai ales de schimbarile adanci petrecute in anii urmatori incheierii sale. Dar inca in timpul desfasurarii tragediei, semnele si aspiratiile catre schimbari au inceput a se manifesta.
Nici insula de echilibru si de pace spirituala care era Biserica Unita din Transilvania, nu s-a putut sustrage de sub efectele evenimentului zguduitor pentru intreaga omenire. A avut sa suporte urmari directe: suspiciunea autoritatilor statului austro-ungar fata de ea, ca si fata de toti romanii din monarhie, cu deosebire dupa intrarea Romaniei in razboi pentru eliberarea Transilvaniei; evacuarea intempestiva a mitropoliei, de la Blaj la Oradea, si revenirea la resedinta traditionala dupa aproape un an; cenzura si alte restrictii de activitate; presiuni spre a o determina sa se desolidarizeze de cauza nationala romaneasca, care n-au putut fi ocolite decat cu multe greutati si riscuri.
Toate aceste imprejurari tulburi au creat o anumita carenta de autoritate si de coeziune, in spatiul careia si-au facut loc expresii ale unor nemultumiri, ale unor critici si ale unor cerinte de reforme in organizarea bisericii. Problemele acestea se mai pusesera si inainte, dar acum ele au luat un caracter de campanie, li s-a acordat publicitate in coloanele ziarului oficial „Unirea”, au fost sprijinite atat de personalitati de frunte, cat si de cercuri largi ale preotimii provinciale.
O chestiune care a mobilizat interesul cercurilor ecleziastice unite a fost reforma consistoarelor, sustinuta prin intinse articole de fond semnate „Alfa” in numerele din 29 si 30 iunie 1917 ale ziarului „Unirea”.




Ele incep prin a constata ca in biserica unita nu s-a discutat niciodata sistematic aceasta problema, desi
„ar fi trebuit vazut de mult ca izvorul binelui si al raului public in biserica rezida in caracterul fie impecabil, fie defectuos al organelor centrale”.1
E o asertiune care anunta intentia unei dezbateri transante, argumentate in continuare prin deplangerea faptului ca in biserica unita nu exista un control public, un for de apel, o reprezentanta de opinie, care sa aprobe, sa dezaprobe ori sa traga la raspundere organele executive bisericesti.
Misiunea aceasta, continua articolul, ar trebui sa o indeplineasca un organ bisericesc autonom, de mult asteptat atat de preoti cat si de mireni, dar care nu are perspective a se statornici curand.
Cu atat mai putin cu cat -; si aici se pune in lumina o alta circumstanta care a precipitat declansarea acestei dispute -; guvernul pregatea un proiect de autonomie catolica, in prevederile caruia insa biserica unita nu ocupa o pozitie distincta; adica in cazul legiferarii proiectului, autonomia ei se confunda cu a bisericii romano- catolice, fara nici un fel de clauze diferentiale. Prin urmare -; spunea autorul articolului -; daca autonomia distincta a Bisericii greco-catolice nu are sperante a fi obtinuta, in schimb reforma consistoarelor (care insemna, in fapt, tot un pas in directia unei autonomii interne largite) era realizabila printr-o actiune proprie a bisericii.
Aceasta reforma, asa cum rezulta din textul articolului, ar fi trebuit in primul rand sa transforme statutul consistoriului, dintr-un organ pur consultativ, de opiniile caruia episcopul tinea seama numai dupa cum considera el potrivit, intr-un organ „constitutional” bisericesc, ale carui hotarari sa fie obligatorii pentru episcop, chiar si atunci cand acestea ar fi fost, eventual, contrare opiniilor sale.
Al doilea punct al reformei preconizate se referea la modul de constituire a consistoarelor. Si acesta ar fi trebuit modificat, deoarece daca ponderea hotararilor lor ar fi crescut, rezulta de la sine ca trebuia sa se intareasca si caracterul lor reprezentativ.
In forma existenta atunci, arata articolul, consistorul se compune din canonici si asa-numitii asesori consistoriali. Ambele categorii erau numite sau invitate de episcop sa asume demnitatea respectiva, fara ca acesta sa fie obligat sa se consulte cu cineva asupra persoanelor care le compuneau.
De aceea consistoarele sunt o institutie formala, in ultima instanta toate deciziile revenind episcopului, respective mitropolitului. Aceasta cu toate ca la Blaj fusese proclamat, se pare pe timpul mitropolitului Vancea, un „constitutionalism bisericesc”, adica o mai larga competenta a consistorului in a se exprima. Masura era insa ineficienta, cata vreme modul de designare a membrilor acestui corp ramasese pe mai departe la latitudinea exclusiva a titularului arhiediecezei.

Articolul formuleaza dezideratul acestui al doilea aspect al reformei in cuvinte neobisnuite de severe:
„Vrem sa iesim din atmosfera aceasta astmatica de birocratism, sa vedem avant, intinerire, dar si pricepere de munca pe toate terenurile”.2
De retinut este si faptul ca „Unirea”, un organ de presa oficial care indeobste era considerat si ar fi trebuit sa fie moderat, conformist, invoca drept argumente in aceasta cauza spiritul reformist general, laic, al veacului: „ … Pentru asigurarea unui viitor, azi neamurile aplica mijloace noi si isi creeaza institutii noi”.3

In concluzie, se preconizeaza ca in consistoare sa fie pe viitor reprezentate „toate interesele, in mod vrednic”, si pentru aceasta corpul asesorilor consistoriali sa fie ales de cler, de institutii culturale, de mireni, sa aiba un mandat temporar si sa fie raspunzator fata de cei care l-au ales.4

Dezbaterea se aprinde in numarul 38, din 7 iulie 1917, printr-un articol intitulat „La reforma consistorului”, semnat „Un preot de la sate”. Se declara entuziasmat de ideea reformei, - „cuvant nou, magic, mantuitor!” Ataca problema distribuirii parohiilor, afirmand ca cele bune se confera pe sub mana, si numai cele slabe se publica la concurs. Cere ca la atribuirea tuturor parohiilor vacante sa participe reprezentantii alesi ai clerului, iar sistemul existent al asesorilor consistoriali sa fie desfiintat, intrucat acestia se dovedesc
„incompetenti, neinformati si inactivi”. Limbajul articolului atinge violenta, atunci cand afirma, criticand activitatea asesorilor, ca „seminarul arhidiecezan ramane puscaria de langa sfanta catedrala”.5 „Nu-i destul -; mai exclama ireverentios anonimul autor -; sa ai 6 clase aici, si 6 ani la Roma: mai trebuie si calitati personale probate”.

Acest articol a starnit, cum era de asteptat, resentimente in cercurile bisericesti, astfel ca „Unirea”, in nr.
42 din 21 iulie 1917, incearca o explicatie, o atenuare a impresiei create, din care rezulta mai degraba alaturarea redactie la ideea reformei, intrucat afirma ca „n-a vazut in opiniile publicate anterior nici o razvratire si nici un amestec in drepturile si prerogativele episcopale, ci numai exprimarea unor dorinte justificate”. Totusi, ea declara ca nu impartaseste tonul articolului semnat „Un preot de la sate”, in care unele stilizari puteau fi mai norocos formulate, altele chiar omise.
Redactia mai afirma ca „n-a dat importanta frazeologiei, cand era vorba de chestiuni principiale”, caci ea nu poate inchide coloanele ziarului in fata unor curente menite a inviora viata publica bisericeasca.
Ni se pare, din aceasta foarte reticenta retractare, ca „Unirea” ocupa in intreaga dezbatere o pozitie de fronda fata de autoritatea arhidiecezana.
Publicarea de catre Zenovie Paclisanu, in numerele 68 si 69, din luna septembrie, a unui foarte documentat studiu intitulat „Consistoarele noastre in lumina istoriei”, aparut anterior si in „Cultura Crestina”, ne face sa credem ca reputatul istoric a fost printre initiatorii ideii de reforma, deoarece studiul sau demonstreaza ca in biserica unita, cu incepere din secolul al XVIII-lea, a avut loc un proces lent de restrangere a competentei organelor consultative de pe langa episcopi si o crestere a autoritatii exclusive a acestora din urma.
Rolul lui Paclisanu e confirmat de concluziile studiului sau: sa se gaseasca mijlocul de a se da si clerului din afara rolul cuvenit in conducerea eparhiilor; consistorul sa fie format in proportie de 1/3 din asesori cu mandat limitat in timp, alesi de cler in sinodul diecezan. Se face aluzie si la faptul ca sinoadele diecezane se tin prea rar si se preconizeaza ca in compunerea sa completa, cu membri numiti si alesi, consistorul sa aiba competente de a se pronunta in alegerile de protopopi, viceprotopopi, parohi, si in anumite procese ecleziastice, avand a-si tine sedintele lunar, sau cel mult la 2 luni o data.

Ca un ecou la una din propunerile continute in studiul lui Zenovie Paclisanu, in 19 decembrie 1917

„Unirea” publica un apel direct la convocarea unui sinod arhidiecezan, semnaland cateva probleme stringente care ar trebui sa stea in atentia acestuia, si intrebandu-se retoric: „oare n-ar fi vremea ca si preotimea sa ia parte la rezolvarea lor?”
Articolul argumenteaza ca „alt rasunet ar avea glasul arhiereilor, daca s-ar vedea ca la spatele lor stau preotii, cari sunt reprezentantii naturali ai bisericii si ai poporului roman”.6

*

* *

Problema unei reforme in biserica a fost pusa si pe alt plan, dupa incetarea din viata a mitropolitului Victor Mihali, in ianuarie 1918. Pregatirile pentru alegerea viitorului mitropolit au prilejuit pe de o parte meditatiile firesti asupra calitatilor morale pe care ar trebui sa le intruneasca viitorul ales. Dar pe de alta parte -; ca un alt semnal de criza interna -; pregatirea alegerii a fost punctata cu articole in care persoana mitropolitului defunct si institutia mitropolitana erau supuse unor critici neasteptat de dure.
In numarul din 18 aprilie 1918 al ziarului se recomanda viitorului ales sa nu continue regimul antecesorului sau, - „duhul mocnit, inaugurat la Blaj, care mai bine de doua decenii a inficiat intreg organismul arhidiecezan. De la mitropolitul Vancea incoace -; continua acelasi atac postum la adresa lui Victor Mihali -; in afara de iscalirea actelor, aproape nimic nu s-a facut, pentru intinerire si avant”.7
Redactia, exprimandu-si si ea pozitia, dar in termeni mai moderati, asteapta de la viitorul mitropolit sa fie om de inima, sa nu stea izolat, ci sa imbratiseze intreaga noastra biserica. Sa simta toate bucuriile si durerile adevarate ale poporului. Sa nu fie omul birocratismului, ci sa sustina legaturile necesare, si in sus, si in jos, la cler si popor. Averile cele mari ale fondurilor sa nu mai fie incuiate cu sapte lacate, ci sa formeze artera principala prin care sa pulseze Blajul cel nou.8
„Unirea” este si in aceasta problema intr-o postura mai de avangarda si polemizeaza din nou, ca si pe tema reformei consistoarelor, cu revista „Cultura Crestina”, in acele momente mai conservatoare. Dar ziarul pare a folosi tonul critic si pentru a putea sustine o revendicare de fond, extrem de importanta. Reluand o tema pusa pe tapet de „Gazeta Transilvaniei” inca de la alegerea anterioara de mitropolit, inainte cu 25 de ani, „Unirea” cere ca biserica sa aiba dreptul sa aleaga direct persoana mitropolitului, si nu doar un numar de trei candidati, din care ministerul cultelor sa numeasca pe unul, dupa preferinta sa. Se cere, asadar, o modificare de procedura care ar fi insemnat, in cazul acceptarii, o consolidare a autonomiei bisericii.
Fara a se pronunta formal, Zenovie Paclisanu pledeaza si el in acelasi sens, atunci cand isi incheie un articol cu sentinta: „Numai acela poate urca pe tronul mitropolitan, pe care-l vrea clerul”.9

*

* *
Episoadele pe care le-am descris atesta, fara indoiala, o anumita atmosfera de criza in biserica unita. Dar ele atesta mai ales faptul ca aceasta biserica, desi respectuoasa, in general, fata de traditiile si normele sale consacrate, si trecand, in unele etape ale istoriei, prin momente de mare rigiditate, generatoare de fiecare data de proteste si framantari, n-a fost totusi inchisa pentru critici si dezbateri, n-a fost lipsita de receptivitate fata de apelurile la innoire, rostite din interiorul ei.

Credem ca a contribuit la aceasta acceptare a deschiderii spre reforme, spre modernizare, cresterea calitatii intelectual-profesionale a clerului insusi, secondata de dezvoltarea, cam de prin deceniile 1880-1890, a unei intelectualitati laice unite de inalta tinuta si afirmandu-si competentele si talentele in multiple directii.
Ideile de innoire, chiar daca nu infaptuite de indata, apareau cumva ca o prevestire, ca o desfasurare paralela cu marea cale a innoirii nationale romanesti, ce avea sa fie consfintita prin actul Unirii politice din 1918.


Colt dreapta
Creeaza cont
Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui document, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza documentul:
In prezent fisierul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright© 2005 - 2024 | Trimite document | Harta site | Adauga in favorite
Colt dreapta