Perioadele de criza din societate, care lasa sa se intrevada reasezarea
ei pe alte temelii si in alte structuri, determina de obicei, la toate
nivelurile, tendinte de reconsiderare a valorilor si a statutelor comunitatilor
si institutiilor. j5q19qc
Primul razboi mondial a fost o asemenea perioada de criza, confirmata mai ales
de schimbarile adanci petrecute in anii urmatori incheierii
sale. Dar inca in timpul desfasurarii tragediei, semnele si aspiratiile
catre schimbari au inceput a se manifesta.
Nici insula de echilibru si de pace spirituala care era Biserica Unita din Transilvania,
nu s-a putut sustrage de sub efectele evenimentului zguduitor pentru intreaga
omenire. A avut sa suporte urmari directe: suspiciunea autoritatilor statului
austro-ungar fata de ea, ca si fata de toti romanii din monarhie, cu deosebire
dupa intrarea Romaniei in razboi pentru eliberarea Transilvaniei;
evacuarea intempestiva a mitropoliei, de la Blaj la Oradea, si revenirea la
resedinta traditionala dupa aproape un an; cenzura si alte restrictii de activitate;
presiuni spre a o determina sa se desolidarizeze de cauza nationala romaneasca,
care n-au putut fi ocolite decat cu multe greutati si riscuri.
Toate aceste imprejurari tulburi au creat o anumita carenta de autoritate
si de coeziune, in spatiul careia si-au facut loc expresii ale unor nemultumiri,
ale unor critici si ale unor cerinte de reforme in organizarea bisericii.
Problemele acestea se mai pusesera si inainte, dar acum ele au luat un
caracter de campanie, li s-a acordat publicitate in coloanele ziarului
oficial „Unirea”, au fost sprijinite atat de personalitati
de frunte, cat si de cercuri largi ale preotimii provinciale.
O chestiune care a mobilizat interesul cercurilor ecleziastice unite a fost
reforma consistoarelor, sustinuta prin intinse articole de fond semnate
„Alfa” in numerele din 29 si 30 iunie 1917 ale ziarului „Unirea”.
Ele incep prin a constata ca in biserica unita nu s-a discutat
niciodata sistematic aceasta problema, desi
„ar fi trebuit vazut de mult ca izvorul binelui si al raului public in
biserica rezida in caracterul fie impecabil, fie defectuos al organelor
centrale”.1
E o asertiune care anunta intentia unei dezbateri transante, argumentate in
continuare prin deplangerea faptului ca in biserica unita nu exista
un control public, un for de apel, o reprezentanta de opinie, care sa aprobe,
sa dezaprobe ori sa traga la raspundere organele executive bisericesti.
Misiunea aceasta, continua articolul, ar trebui sa o indeplineasca un
organ bisericesc autonom, de mult asteptat atat de preoti cat si
de mireni, dar care nu are perspective a se statornici curand.
Cu atat mai putin cu cat -; si aici se pune in lumina
o alta circumstanta care a precipitat declansarea acestei dispute -; guvernul
pregatea un proiect de autonomie catolica, in prevederile caruia insa
biserica unita nu ocupa o pozitie distincta; adica in cazul legiferarii
proiectului, autonomia ei se confunda cu a bisericii romano- catolice, fara
nici un fel de clauze diferentiale. Prin urmare -; spunea autorul articolului
-; daca autonomia distincta a Bisericii greco-catolice nu are sperante
a fi obtinuta, in schimb reforma consistoarelor (care insemna, in
fapt, tot un pas in directia unei autonomii interne largite) era realizabila
printr-o actiune proprie a bisericii.
Aceasta reforma, asa cum rezulta din textul articolului, ar fi trebuit in
primul rand sa transforme statutul consistoriului, dintr-un organ pur
consultativ, de opiniile caruia episcopul tinea seama numai dupa cum considera
el potrivit, intr-un organ „constitutional” bisericesc, ale
carui hotarari sa fie obligatorii pentru episcop, chiar si atunci cand
acestea ar fi fost, eventual, contrare opiniilor sale.
Al doilea punct al reformei preconizate se referea la modul de constituire a
consistoarelor. Si acesta ar fi trebuit modificat, deoarece daca ponderea hotararilor
lor ar fi crescut, rezulta de la sine ca trebuia sa se intareasca si caracterul
lor reprezentativ.
In forma existenta atunci, arata articolul, consistorul se compune din
canonici si asa-numitii asesori consistoriali. Ambele categorii erau numite
sau invitate de episcop sa asume demnitatea respectiva, fara ca acesta sa fie
obligat sa se consulte cu cineva asupra persoanelor care le compuneau.
De aceea consistoarele sunt o institutie formala, in ultima instanta toate
deciziile revenind episcopului, respective mitropolitului. Aceasta cu toate
ca la Blaj fusese proclamat, se pare pe timpul mitropolitului Vancea, un „constitutionalism
bisericesc”, adica o mai larga competenta a consistorului in a se
exprima. Masura era insa ineficienta, cata vreme modul de designare
a membrilor acestui corp ramasese pe mai departe la latitudinea exclusiva a
titularului arhiediecezei.
Articolul formuleaza dezideratul acestui al doilea aspect al reformei in
cuvinte neobisnuite de severe:
„Vrem sa iesim din atmosfera aceasta astmatica de birocratism, sa vedem
avant, intinerire, dar si pricepere de munca pe toate terenurile”.2
De retinut este si faptul ca „Unirea”, un organ de presa oficial
care indeobste era considerat si ar fi trebuit sa fie moderat, conformist,
invoca drept argumente in aceasta cauza spiritul reformist general, laic,
al veacului: „ … Pentru asigurarea unui viitor, azi neamurile aplica
mijloace noi si isi creeaza institutii noi”.3
In concluzie, se preconizeaza ca in consistoare sa fie pe viitor
reprezentate „toate interesele, in mod vrednic”, si pentru
aceasta corpul asesorilor consistoriali sa fie ales de cler, de institutii culturale,
de mireni, sa aiba un mandat temporar si sa fie raspunzator fata de cei care
l-au ales.4
Dezbaterea se aprinde in numarul 38, din 7 iulie 1917, printr-un articol
intitulat „La reforma consistorului”, semnat „Un preot de
la sate”. Se declara entuziasmat de ideea reformei, - „cuvant
nou, magic, mantuitor!” Ataca problema distribuirii parohiilor,
afirmand ca cele bune se confera pe sub mana, si numai cele slabe
se publica la concurs. Cere ca la atribuirea tuturor parohiilor vacante sa participe
reprezentantii alesi ai clerului, iar sistemul existent al asesorilor consistoriali
sa fie desfiintat, intrucat acestia se dovedesc
„incompetenti, neinformati si inactivi”. Limbajul articolului atinge
violenta, atunci cand afirma, criticand activitatea asesorilor,
ca „seminarul arhidiecezan ramane puscaria de langa sfanta
catedrala”.5 „Nu-i destul -; mai exclama ireverentios anonimul
autor -; sa ai 6 clase aici, si 6 ani la Roma: mai trebuie si calitati
personale probate”.
Acest articol a starnit, cum era de asteptat, resentimente in cercurile
bisericesti, astfel ca „Unirea”, in nr.
42 din 21 iulie 1917, incearca o explicatie, o atenuare a impresiei create,
din care rezulta mai degraba alaturarea redactie la ideea reformei, intrucat
afirma ca „n-a vazut in opiniile publicate anterior nici o razvratire
si nici un amestec in drepturile si prerogativele episcopale, ci numai
exprimarea unor dorinte justificate”. Totusi, ea declara ca nu impartaseste
tonul articolului semnat „Un preot de la sate”, in care unele
stilizari puteau fi mai norocos formulate, altele chiar omise.
Redactia mai afirma ca „n-a dat importanta frazeologiei, cand era
vorba de chestiuni principiale”, caci ea nu poate inchide coloanele
ziarului in fata unor curente menite a inviora viata publica bisericeasca.
Ni se pare, din aceasta foarte reticenta retractare, ca „Unirea”
ocupa in intreaga dezbatere o pozitie de fronda fata de autoritatea
arhidiecezana.
Publicarea de catre Zenovie Paclisanu, in numerele 68 si 69, din
luna septembrie, a unui foarte documentat studiu intitulat „Consistoarele
noastre in lumina istoriei”, aparut anterior si in „Cultura
Crestina”, ne face sa credem ca reputatul istoric a fost printre initiatorii
ideii de reforma, deoarece studiul sau demonstreaza ca in biserica unita,
cu incepere din secolul al XVIII-lea, a avut loc un proces lent de restrangere
a competentei organelor consultative de pe langa episcopi si o crestere
a autoritatii exclusive a acestora din urma.
Rolul lui Paclisanu e confirmat de concluziile studiului sau: sa se gaseasca
mijlocul de a se da si clerului din afara rolul cuvenit in conducerea
eparhiilor; consistorul sa fie format in proportie de 1/3 din asesori
cu mandat limitat in timp, alesi de cler in sinodul diecezan. Se
face aluzie si la faptul ca sinoadele diecezane se tin prea rar si se preconizeaza
ca in compunerea sa completa, cu membri numiti si alesi, consistorul sa
aiba competente de a se pronunta in alegerile de protopopi, viceprotopopi,
parohi, si in anumite procese ecleziastice, avand a-si tine sedintele
lunar, sau cel mult la 2 luni o data.
Ca un ecou la una din propunerile continute in studiul lui Zenovie Paclisanu,
in 19 decembrie 1917
„Unirea” publica un apel direct la convocarea unui sinod arhidiecezan,
semnaland cateva probleme stringente care ar trebui sa stea in atentia acestuia, si intrebandu-se
retoric: „oare n-ar fi vremea ca si preotimea sa ia parte la rezolvarea
lor?”
Articolul argumenteaza ca „alt rasunet ar avea glasul arhiereilor, daca
s-ar vedea ca la spatele lor stau preotii, cari sunt reprezentantii naturali
ai bisericii si ai poporului roman”.6
*
* *
Problema unei reforme in biserica a fost pusa si pe alt plan, dupa incetarea
din viata a mitropolitului Victor Mihali, in ianuarie 1918. Pregatirile
pentru alegerea viitorului mitropolit au prilejuit pe de o parte meditatiile
firesti asupra calitatilor morale pe care ar trebui sa le intruneasca
viitorul ales. Dar pe de alta parte -; ca un alt semnal de criza interna
-; pregatirea alegerii a fost punctata cu articole in care persoana
mitropolitului defunct si institutia mitropolitana erau supuse unor critici
neasteptat de dure.
In numarul din 18 aprilie 1918 al ziarului se recomanda viitorului ales
sa nu continue regimul antecesorului sau, - „duhul mocnit, inaugurat la
Blaj, care mai bine de doua decenii a inficiat intreg organismul arhidiecezan.
De la mitropolitul Vancea incoace -; continua acelasi atac postum
la adresa lui Victor Mihali -; in afara de iscalirea actelor, aproape
nimic nu s-a facut, pentru intinerire si avant”.7
Redactia, exprimandu-si si ea pozitia, dar in termeni mai moderati,
asteapta de la viitorul mitropolit sa fie om de inima, sa nu stea izolat, ci
sa imbratiseze intreaga noastra biserica. Sa simta toate bucuriile
si durerile adevarate ale poporului. Sa nu fie omul birocratismului, ci sa sustina
legaturile necesare, si in sus, si in jos, la cler si popor. Averile
cele mari ale fondurilor sa nu mai fie incuiate cu sapte lacate, ci sa
formeze artera principala prin care sa pulseze Blajul cel nou.8
„Unirea” este si in aceasta problema intr-o postura
mai de avangarda si polemizeaza din nou, ca si pe tema reformei consistoarelor,
cu revista „Cultura Crestina”, in acele momente mai conservatoare.
Dar ziarul pare a folosi tonul critic si pentru a putea sustine o revendicare
de fond, extrem de importanta. Reluand o tema pusa pe tapet de „Gazeta
Transilvaniei” inca de la alegerea anterioara de mitropolit, inainte
cu 25 de ani, „Unirea” cere ca biserica sa aiba dreptul sa aleaga
direct persoana mitropolitului, si nu doar un numar de trei candidati, din care
ministerul cultelor sa numeasca pe unul, dupa preferinta sa. Se cere, asadar,
o modificare de procedura care ar fi insemnat, in cazul acceptarii,
o consolidare a autonomiei bisericii.
Fara a se pronunta formal, Zenovie Paclisanu pledeaza si el in acelasi
sens, atunci cand isi incheie un articol cu sentinta: „Numai
acela poate urca pe tronul mitropolitan, pe care-l vrea clerul”.9
*
* *
Episoadele pe care le-am descris atesta, fara indoiala, o anumita atmosfera
de criza in biserica unita. Dar ele atesta mai ales faptul ca aceasta
biserica, desi respectuoasa, in general, fata de traditiile si normele
sale consacrate, si trecand, in unele etape ale istoriei, prin momente
de mare rigiditate, generatoare de fiecare data de proteste si framantari,
n-a fost totusi inchisa pentru critici si dezbateri, n-a fost lipsita
de receptivitate fata de apelurile la innoire, rostite din interiorul
ei.
Credem ca a contribuit la aceasta acceptare a deschiderii spre reforme, spre
modernizare, cresterea calitatii intelectual-profesionale a clerului insusi,
secondata de dezvoltarea, cam de prin deceniile 1880-1890, a unei intelectualitati
laice unite de inalta tinuta si afirmandu-si competentele si talentele
in multiple directii.
Ideile de innoire, chiar daca nu infaptuite de indata, apareau
cumva ca o prevestire, ca o desfasurare paralela cu marea cale a innoirii
nationale romanesti, ce avea sa fie consfintita prin actul Unirii politice
din 1918.
