h1q9qn
Nero a incercat sa modeleze o noua mentalitate bazata pe valori originale, valori a caror rezultanta se constituia intr-un sistem socio-cultural amoral. E vorba* asa cum am vazut, de o adevarata reforma axiologica. in ciuda citorva succese de circumstanta, Nero nu-si va atinge scopurile. Abia spre sfirsitul secolului, vom asista la instaurarea unei noi mentalitati, care insa nu se va opune total ve¬chiului sistem de valori. Aceasta noua mentalitate va gra¬vita in jurul citorva concepte esentiale : dignitas — dem¬nitatea —, persona — rolul bine implinit —, libertas — o anumita libertate — si disciplina — disciplina. Toate cestea exista doar in stare latenta in perioada de care ne °cupam, si anume in cercul lui Thrasea, al lui Seneca si chiar al lui Musonius. Si totusi, in timpul domniei lui TO, infruntarea dintre vechi si nou este manifesta : do¬meniile religiei si culturii sint, in aceasta privinta, tari-muri privilegiate. si REUGIA a Suetoniu' Nero dispretuia orice fel de religie, era un religionum... contemptor (Ner., 56). Afir-pare, desigur, exagerata. Este adevarat ca imparatul nu ora un spirit religios, iar amoralismul sau, mani¬festat prin acel cult pentru agon si luxus, nu putea fi decit incompatibil cu sentimente religioase sincere si dura¬bile. Acest fapt nu 1-a impiedicat totusi sa duca o politica religioasa.
Nero a incurajat, in scopuri exclusiv politice, cultul imperial. in provincii, si mai cu seama in Orient, se ce¬lebra cultul anumitor imparati defuncti si al cezarului in viata. Numele lui August, de exemplu, fiul „divinului Iulius" — Caesar —-, fusese asociat cu cel al Romei, zei¬ficate, la rindul ei. Paralel cu acest cult oficial, orchestrat de presedintele consiliului provincial, mare preot al cul¬tului imperial, oamenii de conditie sociala mijlocie il venerau pe imparat si pe predecesorii acestuia prin inter¬mediul celor ,,sase barbati ai lui August", asa-numitii seuiri augustales. In vremea succesorilor lui August, cul¬tul imperial, nuantat uneori de influente orientale, se va perpetua. Si totusi, la Roma, imparatii nu erau conside¬rati zei adevarati, cel putin atita timp cit se aflau in viata. inainte chiar de triumful crestinismului, maretia lor era de plan ,,secund'' — maiestas secunda : caci ea provenea din maretia primara a divinitatilor autentice, pe care imparatul nu facea decit sa le reprezinte.
in timpul domniei lui Nero, cultul imparatului devine un instrument al puterii absolute. Se afirma astfel carac¬terul providential al misiunii imperiale. insusi glasul imparatului-citared este ridicat la rang divin, iar vene¬rarea monarhilor defuncti constituie, de asemenea, un instrument de intarire a autoritatii principelui. In acelasi context, formulele rituale transpun pe plan religios prio-ritatile ideologice ale regimului neronian.
Nenumarate inscriptii, pe linga faptul ca depun mar¬turie de existenta unor preoti „specializati" in cultul im¬perial, ii atribuie lui Nero prerogativele mai multor zei¬tati : Apollo, Hercule, Marte, Iupiter sau Mithra. in Ori¬ent, sint venerati totodata si alti membri ai familiei im¬periale : Agrippina, Octavia, Poppeea si Claudia, fiica lui Nero. Pina si la Pompei s-au descoperit dovezi in sensul existentei unui cult al lui Nero.
La curte, domneste apollinismul. Dar nu este vorba de un Apollo de tip augusteic, zeu echilibrat si sobru, ci de un Phoebus irational si patimas, divinitate a entuziasmu¬lui sacru, a extravagantei si a exuberantei, cu alte cuvinte, a agdn-ului neronian : un Apollo inrudit cu Bacchus, care

Religie, cultura si stiluri devine zeul tutelar al lui Nero. Bacanalele Messalinei, care se desfasurau in secret, la curte si in mediile aristocratice, aclimatizasera inca inainte de Nero spiritul bacchic in anturajul cezarului1.
De fapt, Nero se dovedea a fi indiferent mai ales fata de religia romana traditionala. in schimb, era foarte su¬perstitios, ii consulta frecvent pe astrologi si facea mare caz de prezicerile acestora (SUET., Ner., 34, 4 ; 40, 2 ; 56). Nu dadea inapoi nici in fata practicilor magice, foarte la moda pe vremea aceea (PLIN., Nat. Hist., 30, 14—17 ; SUET., Ner., 34, 8). Interesul pentru magie i-a sporit mai ales dupa vizita lui Tiridate, care adusese cu el magi. Magii romani, imputerniciti cu sacrificiile lugubre in onoarea lui Ariman, stapinitorul tenebrelor, erau departe de a fi mithraici autentici. Ei celebrau cu precadere un cult „apotropaic" menit sa atraga si sa domoleasca pu¬terile Raului. Spre sfirsitul vietii, Nero va abandona, de altfel, magia.
imparatul, mare pontif, proteja totodata cultul Cybelei, Marea Mama asiatica, si al lui Attis. Cybele avea, intr-a¬devar, multi adepti printre orientalii aflati la Roma si la Ostia. in prima parte a domniei, Nero a fost si un fidel al „zeitei siriene" Atargatis — Dea Syria (SUET., Ner., 56). Adeptii lui Atargatis vor profita de aceasta patima a imparatului pentru a inalta pe Ianiculum un sanctuar in cinstea zeitei lor.
Daca, in cele din urma, Nero va parasi cultul sirian, o va face deoarece aderase la epicureism. Itinerariul pe care va merge spre acesta este opus celui parcurs de Lucilius, prietenul lui Seneca. Fara sa ajunga vreodata un autentic filosof, Nero va evolua de la stoicism, doc¬trina maestrului Seneca si a prietenilor sai din tinerete — ^enecio, Otho si Lucan —, catre un epicureism destul de putin ortodox, de altfel : conceptia austera pe care Epicur 0 avea despre placere nu corespundea in nici un fel hedo¬nismului neronian. Un lucru insa il atragea pe imparat atre aceasta filosofie : faptul ca lupta deschisa pe care epicureicii o initiasera impotriva vechilor culte religioase esnea instaurarea regimului teocratic pe care il dorea ¦ ero. Asa se explica simpatia pe care imparatul o va ma-•sta, la inceputul deceniului al saptelea, fata de epicu-Piso si Petroniu. Interesul lui Nero. pentru stiinta ^cunoastere, in general, a jucat,1 probabil, un anumit in aderarea la epicureism.
Implicarea lui Piso si a lui Petroniu in conspiratia din 65 il va face pe Nero sa se indeparteze si de epicu-reism. in schimb, imparatul a inceput sa adore o statueta, care reprezenta o fata : este vorba de un talisman, una dintre acele amulete, pe care le mentioneaza textele egip¬tene din epoca, amulete socotite a fi leac impotriva mortii 2. E foarte posibil ca aceasta statueta sa fie simbo¬lul vreunei Venere semitice. in orice caz, intrezarim aici o legatura evidenta cu, practicile magice, cu simbolismul oriental si cu mithraismul, pentru* care Nero manifesta interes.
in peninsula italica, cultul lui Mithra nu fusese inca asimilat cu cel al Soarelui sau al lui Apollo. Tiridate este cel care i 1-a relevat lui Nero. Conform relatarilor lui Pliniu cel Batrin, Tiridate „adusese cu el magi si-1 ini¬tiase pe Nero in praznicele magice" (Nat. Hist., 30, 6, 1). Franz Cumont a demonstrat ca Arsacidul i-a dezvaluit intr-adevar lui Nero liturghia secreta a misterelor lui Mithra, in cadrul carora banchetele sacre constituiau un element fundamental. Convertirea lui Nero la mithraism pune intr-o lumina cu totul specifica scena incoronarii Arsacidului : Tiridate se arunca la picioarele lui Nero, declarindu-i ca il adora ca pe Mithra — hos kai ton Mi-thran. El adauga apoi : „Tu esti destinul meu si ursita mea" (DIO, 63, 5, 2). Acest episod trebuie pus in legatura cu traditia sacra a mithraismului si cu legenda zeului luminii. Un basorelief mithraic il reprezinta, intr-adevar, pe soare adorindu-1 pe Mithra, caruia ii devine un aliat credincios. Cuvintiil „ursita" pronuntat de Tiridate echi¬valeaza, de altfel, aproximativ, cu vocabula iraniana hvareno — „lumina cereasca", „aureola divina" —, care slujea la desemnarea suyeranului legitim. Conform le¬gendei, Mithra coboara pe pamint si instituie aici drep¬tatea si abundenta virstei de aur. Virsta a carei reintoar¬cere era de multa vreme vestita de propaganda ne-roniana3.
Convertirea lui Nero la mithraism constituia, de fapt. si un act politic : imparatul incerca sa se identifice in felul acesta cu Apollo, Soarele-Rege. Daca altii nu p*"ea percepeau legatura dintre Mithra si soarele-ApoUo, Nero, in schimb, o realiza perfeet.

Mithraismul nu era un zoroastrism ortodox. Este ade¬varat ca partii tindeau catre un anumit sincretism ) gios, dar mithraismul era mai putin raspindit in Pai't13 decit in restul Orientului. El se dezvoltase pe tarmurile Marii Negre si amalgama credintele iraniene cu o teologie de origine semitica. imparatul 1-a adoptat cu scopul de a-1 transforma intr-un eficient instrument de propaganda. Mithraismul urma sa propovaduiasca imaginea lui Nero suveran absolut si reprezentant al Soarelui pe pamint, caruia supusii trebuiau sa i se inchine orbeste, asa cum credinciosii si initiatii lui Mithra erau oricind gata sa se sacrifice pentru zeul si fratii lor de credinta.
Si cu toate acestea, mithraismul nu s-a bucurat de un succes durabil la curtea imperiala. Odata ajuns in Grecia, imparatul nu s-a mai interesat de aceasta religie a luminii, a carei morala austera — ce reclama adeptilor ei inalte virtuti — si al carei simbolism complex coexistau aner voie cu valorile propovaduite de principe. Pe de alta parte, Nero era dezamagit deoarece nu obtinuse puterile oculte si magice, pe care sperase sa le dobindeasca cu ajutorul practicilor mithraice. Nimic, nu atesta de altfel ca imparatul ar fi devenit un bigot al liturghiei mithraice. intocmai ca cea de-a doua lui sotie, a manifestat intot¬deauna un anume interes pentru .cultele orientale 4, fara a deveni totusi un adept ortodox al lor.
RELIGIILE ORIENTALE LA ROMA
in multitudinea religiilor orientale ale epocii, mithra¬ismul era una dintre cele mai recente si mai putin ras-pindite. El s-a infiltrat la curte prin intermediul unor aerti orientali, dar si-a facut intrarea oficiala — dupa cum am vazut — numai o data cu vizita lui Tiridate. Stoicii, preocupati sa descifreze, in reprezentarile mitice sau rituale, sensul propriilor dogme, se aratau interesati
¦ aceasta religie. Dar romanii cultivati de atunci aveau rea putina consideratie pentru magi si acest lucru va dauna propagarii cultelor iraniene. Seneca insusi a avut atitudine destul de ambigua fata de mithraism, desi condamna din rasputeri practicile magilor si orice mani-«stare publica de cult oriental (De benef., 7, 7, 3 si agmentul 123 al editiei HAASE). in fapt, cei care vor afa mai tarziu mithraismul vor fi soldatii si ne anienii de rind aveau sa ramina totusi credinciosi riturilor traditionale, superstitiilor banale, divinitatilor minore, domestice, penatilor, larilor, lui Hercule sau Sil-vanus. In plus, obiceiurile si interesele politice contri¬buiau la perpetuarea cultelor oficiale ale statului — ca cel al triadei capitoline —, desi nimeni nu mai cre¬dea in ele.
in provinciile occidentale, persistau inca practicile religioase traditionale : in Europa, vechile culte celtice, druidismul, cultul zeitei Epona; in Africa, credintele punico-libice. inaintarea religiilor *orientale parea insa a fi inevitabila. Ele au dobindit la Roma un nou avint si ni¬mic nu le mai putea stavili raspindirea. Religii ale mintu-irii prin excelenta, ele raspundeau spaimelor pe care lu¬mea de dincolo le stirnea in imaginatii, dar si nelinistii provocate de mutatiile rapide ale unei societati aflate in criza sporita prin decaderea modului de viata si a menta¬litatilor specifice asa-numitei ciuitas. Riturile spectacu¬loase ale acestor religii si exotismul lor impresionau si seduceau. Astrologia ,si miracolele au proliferat pretu¬tindeni : taumaturgul Apollonios din Tyana, stabilit un timp chiar la Roma, a ajuns repede o celebritate. In fond, curiozitatea capricioasa a lui Nero fata de culte si super¬stitii ilustreaza pe deplin starea de spirit a multor romani. Se propaga astfel cultul unui Dionysos orientalizat, asi¬milat cu Sabazios si Osiris, cultul Cybelei si al paredru-lui ei Attis, cel al lui Men, divinitate lunara, dar si cul¬tul Baalilor sirieni, deseori asimilati cu Iupiter. Romanii au incercat sa-si insuseasca aceste divinitati orientale, romanizindu-le. Este vorba de un fenomen cunoscut sub denumirea de interpretatio romana ; fenomen din care si-au tras seva tot felul de sincretisme 5.
Dintre aceste religii orientale, isianismul tinde sa ocupe locul de frunte. Surghiunit de August si Tiberiu, cultul lui Isis si Serapis se va implanta la Roma incepind cu domnia lui Gaius-Caligula, care il va proteja, in ciuda faptului ca sanctuarele isiace vor ramine situate in afara incintei sacre a capitalei. Fervoarea credinciosilor, „ele" rul", cu craniul ras si invesmintat in in alb, rugaciunii6 zilnice, riturile mortii si ale invierii, aspiratia spre puri* tate si credinta vor atrage numerosi adepti, de conditie modesta in cele mai multe cazuri, avizi de patos, de emotii, de suferinta, de bucurie si durere. Isiacii
Numerosi mai ales in porturile Mediteranei. Cultul mo¬dern ai Madonei se constituie, de altfel, ca o prelungire a cultului lui Isis, zeita universala a mintuirii, divinitate sincretica, Ia fel ca Serapis, mostenitoare a fortelor Iui Iupiter, Neptun si Pluto la un loc. Nu cunoastem suficient de bine care a fost atitudinea lui Nero fata de isianism, dar se stie cit de mult stima el Egiptul, dimpreuna cu re¬ligia si cultura lui. Otho, insa, va deveni un adept al lui Isis si'va celebra cultul zeitei egiptene, potrivit ritualurilor consacrate, invesmintat precum adoratorii divinitatii (SUET., Otho, 12, 2). Seneca avea, desigur, in vedere isia-nismul, atunci cind denunta psihozele colective care rezul¬tau, dupa parerea lui, prin practica acestui cult (De u.b.; 26, 8)6.
Iudaismul — religie „nationala" totusi — se va ras pindi, de asemenea, in lumea romana. Iudeea, de multa vreme provincie procuratoriana (6 e.n.), s-a rasculat im¬ potriva romanilor in anul 66. Iudeii insa erau raspinditi
in intregul Imperiu. O comunitate numeroasa se stabi¬ lise la Roma, in anumite cartiere in care fusesera deschise sinagogi — mai ales dincolo de Tibru. Unii romani luau
in deridere practicile religioase ale iudfeilor si in special circumcizia. Existau, totusi, multi simpatizanti, inclusiv la curte. Sa ne amintim ca insasi Poppeea ii ocrotea. Se¬ neca se pare ca a fost mai degraba ostil cultului mozaic, daca nu chiar iudeilor. Patriotismul incrincenat al aces¬ tora si exclusivismul mozaismului ii irita pe multi ceta¬ teni romani, fapt care nu a stavilit totusi raspindirea re igiei iudaice. Adeptii ei s-au inmultit considerabil si ast '1 mozaismul s-a impus in curind ca unul dintre cultele
'rientale cele mai importante7. Adeptii mozaismului nu manifestau nici un fel de ingaduinta fata de crestinism, isiderat ca o disidenta a iudaismului. Raspindirea ra 'ida a crestinismului va face ca iudaismul rabinic sa se
Jeze asupra lui insusi si- sa-si accentueze caracterul
Patriotic. .
CRESTINISMUL
in IurfeS "" Sfruntasera pe adeptii legii lui Moise chiar
:ea. Pe drumul care ducea de la Ierusalim la Be ». s-au descoperit osuare cu graf fiti crestine de la pnmului secol al erei noastre, care mentionau numele lui lisus (SEG, 20, nr. 492 : M. Smallwood, nr. 163). In 62, marele preot de la Ierusalim a declansat un val de represiuni impotriva crestinilor.
' La origine, crestinismul avusese legaturi cu secta mo¬zaica ritualista a essenienilor, dar se despartise destul de repede de obirsiile sale iudee, abandonase circumcizia si orice vocatie patriotica. Cercetari recente par sa dove¬deasca faptul ca propagarea crestinismului a fost mult mai rapida decit s-a* crezut multa vreme. Mai multi fac¬tori ar putea explica acest neobisnuit avint : vocatia uni¬versala si ecumenica a noii religii ; claritatea doctrinei ei monoteiste ; organizarea riguroasa a comunitatilor crestine si a clerului ; o propaganda abila — astfel, de exemplu, a de nastere a „Soarelui neinvins" (Mithra) va deveni aceea a lui Christos — ; o doctrina sociala indrazneata, cel putin in epoca primelor comunitati, care va face cres tismul foarte popular in rindul oamenilor de conditie modesta ; in fine, faptul ca aceasta religie orientala a
Mirii se dovedea a fi, intre religiile orientale, cea mai
:hisa spre mentalitatile occidentale.
Crestinismul se va infiltra rapid in Egipt, Fenicia, Si-— unde Antiochia adapostea cea mai veche metro¬pola crestina —, in Asia Mica si in Orientul semitic, pen-11 ut a se r'aspindi apoi in Occident. Prin Balcani, crestinii vor ajunge in Italia, unde ostilitatea lor fata de celelalte religii, fata de cultul imperial si fata de modul de viata ditional al grecilor si romanilor va stirni o puternica rezistenta din partea autohtonilor. Izolarea voluntara a crestinilor ii va intriga pe romani, carora impartasania si
Vbolurile ei (carnea si singele divinitatii) le evocau ri¬tualuri canibalice. Li se atribuiau, de altfel, crestinilor iplite nelegiuiri.
La Roma, comunitatea crestina, intemeiata, se pare. Io 42 e.n., s-a dezvoltat iute. E foarte posibil ca adeptii ei sa se fi infiltrat pina in anturajul lui Nero si ca Seneca sa fi luat, astfel, cunostinta de doctrina si comunitatea crestina. Tiberiu se aratase tolerant fata de crestinii din Imperiu, dar Claudiu, in 49, ii alungase pe iudeii din capitala, mozaici sau crestini, ca urmare a miscarilor stir-nite de rivalitatile lor religioase. Autoritatile imperiale i1 vor face de altfel pe crestini responsabili de aceste tul' burari. Aceasta este, in orice caz, opinia lui Suetoiiiu: „intrucit iudeii se rasculau necontenit, instigati de Chres" tos, scrie el, aimparatuli i-a alungat din Roma" (CI, 25, !*)•
Ceva mai tirziu, prin anii saizeci, iudeii s-au diferentiat dar de crestini si autoritatile imperiale au inteles ca acestia din urma reprezentau o religie cu totul diferita de iudaism : o „superstitie noua si daunatoare", cum afirma Suetoniu (Ner., 16, 3). in anul 57, o matroana res¬pectabila, Pomponia Graecina, fusese acuzata de „super¬stitii straine", dar sotul ei, Aulus Plautius, ii va proclama nevinovatia (TAC, Ann., 13, 32, 3—4). Se pare ca Pom¬ponia aderase intr-adevar la crestinism : ceea ce demon¬streaza propagarea noii religii in mediile aristocratice, O jumatate de secol mai tirziu, un anume Pomponius Grae-cinus va fi cunoscut ca adept al crestinismului. Iar Pau-lus din Tars — numit de crestini sfintul Pavel — va fi aruncat in inchisoare si interogat la Roma de Burrus, prin 59—60 8. '
Anul 64 e.n., dupa incendiul Romei, constituie mo¬mentul in care romanii realizeaza cu adevarat autonomia spirituala si importanta comunitatii crestine din capitala. Dupa Tacit, Nero, pentru a pune capat zvonurilor potrivit carora el insusi s-ar fi aflat la originea incendiului, va arunca vina pe crestini. Ca atare, va porunci ca toti cei care-si marturisesc pe fata credinta crestina sa fie arun¬cati in inchisoare. Pe baza denunturilor acestora, ares¬teaza si tortureaza alti crestini : „Nu se multumeau sa-i ucida pur si simplu, scrie Tacit ; isi bateau joc de ei, imbracindu-i in piei de salbaticiuni pentru a fi sfirtecati de coltii ciinilor ; ba, mai mult, erau rastigniti pe cruci si unsi cu materiale inflamabile, ca sa arda precum tortele nocturne, dupa asfintitul soarelui" (Ann., 15, 44, 7).
Dupa alte izvoare, n-ar fi existat nici un raport intre ncendiul Romei si persecutia crestinilor, care ar fi avut loc in 68, potrivit lui Hieronymus (Chronic, p. 185). In
;ice caz, persecutia crestinilor camine un fapt de neta iduit, care s-a desfasurat, poate, incepind chiar din inul 62. Modul de viata si moralitatea comunitatii cres ine erau incompatibile cu strategia politica si sistemul de valori impuse de Nero, pe linga faptul ca imparatul se «mea de absolut orice putea sa constituie focar de tul urari m capitala. Influenta exercitata la curte de adeptii
Jdaismului a incurajat represiunea. Din punct de ve-ce,r.(r .iuridic, n-a existat un edict expres care sa infiereze -H iea de cre?tm ; in schimb acuzatiile vizau diverse
ws delicte. pe de alta parte, este foarte posibil ca, in na incendiului din anul 64, prin septembrie sau octombrie, sa se fi adoptat masuri contraventionale care vesteau o represiune fi mai puternica. Nero a profitat de proasta reputatie a crestinilor pentru a devia de la el sus¬piciunea generala. Este, de asemenea, posibil ca anumite elemente extremiste ale comunitatii crestine sa fi infa¬tisat incendiul ca pedeapsa divina. Crestinii, insa, care se recrutau in general din mediile sarace, avura de suferit de pe urma dezastrului. Paulus din Tars si, mai tirzki, Ioan Chrysostomul atesta existenta, in comunitatea cres¬tina din timpul lui Nero, a unor fanatici care provocau autoritatile romane si cautau supliciul : ei asteptau Apo¬calipsul si sfirsitul lumii (Omilia despre cuvinte,- 9). Astfel se explica, poate, zvonurile care-i faceau raspunzatori pe crestini de incendiul Romei9.

ANTICIVITAS
Sanatorii duceau de multa vreme o existenta imbel¬sugata, isi petreceau viata — umeori depasind resursele de care dispuneau — in adevarate palate particulare si in yile somptuoase, imprejmuite de gradini si bogate in mar¬mura si lemn pretios, avind in jurul lor un furnicar de sclavi si liberti, meniti sa le satisfaca cele mai neasteptate pofte. Nu lipseau nici vinatoarea si nici cele mai rafinate | ospete. Dar toate acestea, evident, costau enorm. Luxul senatorial a incurajat, fara discutie, inclinatia lui Nero spre luxus, care, la rindul lui, favoriza acest stil de viata : era apreciata orice experienta noua, chiar daca "ea com¬porta si *o doza de violenta. in 59, Nero i-a autorizat pe actorii unei tragedii sa jefuiasca, pe scena, o casa in fla¬cari si sa-si pastreze, dupa aceea, mobilierul „pradat" (SUET., Ner., 11, 4). Atmosfera din Satyricon reuseste sa intuiasca precis mutatiile care se produc in mentalitatile epocii.
Nero a fost, totusi, nevoit sa ia citeva masuri impo¬triva luxului. Se punea problema nu a impunerii unei anumite austeritati, ci a limitarii scurgerii aurului si ar¬gintului in afara Italiei. Nero a interzis totodata folosire» purpurei (SUET., Ner., 32, 4—5 si 16, 4), a limitat onora¬riile avocatilor si a pus capat nesabuintelor conducatori' lor de cvadriga (SUET., Ner., 16, 3 ; 17). imparatul S-* ridicat impotriva ipocriziei sexuale, incercind sa desfiij?' teze tabu-urile traditionale : „Era absolut convins. er»
Suetoniu, ca nimeni nu respecta pudoarea si (...) ca cei mai multi isi ascundeau viciul si il acopereau cu prefaca¬torie ; fapt care-1 determina sa ierte chiar si celelalte aba¬teri celor care-si marturiseau lipsa de pudoare" (SUET., Net., 29, 2). Matroanele de la curte si din aula Neroniana erau circiumarite in timpul ospetelor — putem da ca exemplu, in acest sens, banchetul organizat de Tigellinus in 64 (TAC, Ann., 15, 37, 6—7 ; SUET., Ner., 27, 3)«. Nero dorea ca „splendoarea" sa supraomeneasca sa stirneasca admiratie. S-a emis, in citeva rinduri, ipoteza ca amoralismul imparatului, exhibitionismul estetic si clasicismul lui cu tenta baroca de inspiratie elenistica ar tine de o veritabila „revolutie culturala" 11. Actiunea intre¬prinsa de principe n-avea insa nimic revolutionar in ea : caci nu presupunea nici schimbare de ordin politic, si nici impunerea unui nou tip de societate. Dar cu toate acestea, opera lui Nero implica o tripla reforma : politica, morala si educativa. Ea pregatea instaurarea unor moravuri noi, mai degraba grecesti decit romane — fara a respinge lo¬tusi radical traditia italica —, triumful artei-regina si tot¬odata izbinda unui sistem educational, care avea sa-i obis¬nuiasca pe romani cu „deprinderile grecesti" — mores Graed. Absolutismul inlesnea emergenta acestor mora¬vuri noi, care, la rindul lor, consolidau totalitarismula. Nero considera succesele sale personale, artistice sau de alta natura, ca adevarate victorii militare. Dupa des¬coperirea conspiratiei Iui Piso, spre exemplu, a decernat onoruri si a convocat senatul, „ca si cum ar fi avut de ifatisat fapte de razboi" (TAC, Afin., 15, 72, 2 ; si SUET., Ner., 15, 7). Era propusa si impusa o noua viziune asupra fara ca modelul de societate sa fie schimbat in eun fel. Reforma aceasta va determina aparitia unui i subsistem ideologic, care se va numi neronism. El onstitui aportul cel mai original al domniei lui Nero. .. ^na dintre caracteristicile acestei reforme va fi tocmai irmarea faptului ca Nero trebuia considerat un nou "o, unjnou Horus. in Egipt, se organizau de multa ie serbari asemanatoare celor date in cinstea lui Nero. aiul apei, se proslavea viata, vinul, tineretea si Ka ¦ geniul, zeul tutelar al fiecarui om. Nu intimplator Nero hih-?-C°n^ura ^e tmei"i ?i propovaduia cultul tineretii. Ex-rusmul era pentru el o modalitate de a-si invinge ¦He si nelinistile. Aristocratii, in general, dar si ita-conditie modesta si anumiti greci, nu priveau cu ochi buni aceasta noua mentalitate. Unii senatori au ac¬ceptat neronismul, dar altii l-au refuzat, in orice caz, in forul lor interior13.
Interpretarea cometelor ca semn al caderii iminente a imparatului, cum am vazut, a constituit, inaintea conju¬ratiilor, un simptom al acestei respingeri. In ceea ce pri¬veste jocurile quinquenale, opiniile erau impartite : unii nu puteau concepe sa-i vada pe senatori coborind in arena. Paconius Agrippinus si Gessius Florus au sovait sa apara pe scena si sa gireze exhibitiile imperiale. Primul va re¬fuza in cele din urma (EPICT., Diss., 1, 2, 12). Cel de-al doilea, de origine orientala, se va resemna. Nu elogiau oare alexandrinii talentul de cintaret si de citared al lui Nero?
inainte de a parasi curtea, Seneca, filosoful stoic care participase la elaborarea teologiei solare a lui Nero, a cautat o solutie de compromis. intemeiat pe adaptarea la imprejurari, acest „machiavelism" nu era totusi lipsit de noblete. Cit despre senatori, multi dintre ei considerau ca reforma constituia o constringere intolerabila. Dupa opinia lui Tacit, moartea lui Nero i-ar fi bucurat pe sena¬tori, care-si redobindeau astfel libertatea de gindire si de actiune (Hist., 1, 4, 2) w..
Nero si consilierii sai realizasera cit de perimate se dovedeau a fi valorile traditionale ale asa numitei dui¬tas. Sub Nero, asadar, incepe procesul de tranzitie de la duitas — de la cetate — la ImpeViu, proces care se va sfirsi in timpul domniei lui Hadrian, deci in secolul ur¬mator. Asistam astfel la triumful reprezentarii unei anii-duitas — anticetate —, la triumful unui stil de viata si al unei modalitati de gindire la scara Imperiului, hra¬nite de experienta tuturor provinciilor statului roman si corespunzatoare mai degraba mecanismelor morale si intelectuale ale omului roman — homo Romanus —, de-cit celor caracteristice cetateanului roman al capitalei.
Nero vrea deci sa marcheze anticetatea cu o „Weltan-schauung" proprie, sa-i imprime modul sau de gindire Si de intelegere a lumii. Multi romani se opun, insa, acestei recentiari a mentalitatilor, preconizind o alta : aristocra¬tia senatoriala dispretuieste, intr-adevar, moravurile gre¬cesti si manifesta neincredere fata de traditiile plebeiene, inca la Seneca, in De clementia, apare conceptul de Per" sona, cu sensul de rol, de functie sociala, de statut (pro-^ ocm., 1, 2). Stoicismul introduce notiunea de dignitas • aceasta ingaduie sfidarea mortii si a represiunii, dar si desfiderea tensiunilor permanente ale unei epoci in plina mutatie, bravarea crizei de crestere a unei societati in miscare. Conceptia senecana de persona o devansa pe aceea a. lui Tacit. Dihotomia operata de Tacit — bunii si raii — tine, intr-acfevar, de aceasta conceptie. O mare parte a populatiei aspira, asadar, spre o alta anticetate, mai putin utopica, poate, decit cea imaginata de Nero. Si nu e vorba aici numai de senatori. Astfel, in Grecia, va-zindu-1 pe Nero inlantuit pe o scena unde juca rolul lui Hercule, un tinar pretorian se napusteste pentru a-1 des¬catusa pe imparat (SUET., Ner., 21, 6 ; DIO, 63, 10, 5). Acest soldat nu putea pricepe ca stapinul lui se trans¬forma in actor. Altii manifestau un exces contrar : in 68, pretorul Aulus Larcius Lydus, simplu magistrat, ii va oferi lui Nero un milion de sesterti ca sa cirtte din cithara intr-un spectacol privat, al carui organizator era (SUET,, Ner., 21, 6 ; DIO, 63, 21, 2).
Dupa 61, asistam la opozitia dintre partizanii absolu¬tismului si ai proiectului neroman de anticetate amo¬rala — pe de o parte —, si partizanii unui alt proiect, abia conturat, inca vag, dar fundamentat pe demnitatea stoica — pe de alta parte I5. Dupa caderea lui Nero, luxul senatorial va incepe sa dispara incet-incet. Viata „inimi¬tabila" a lui Nero si a neronienilor va apartine unui tre¬cut detestat. Un nou tip de senator si chiar de roman, mai auster, se va profila sub Flavieni.
Unele izvoare pretind ca imparatul ii dispretuia pe cel chibzuiti cu banii si ii tinea, in schimb, la mare stima pe aceia care-si risipeau averile (SUET., Ner., 30, 1). Este de remarcat faptul ca Suetoniu situeaza aceasta anecdota iupa o alta, referitoare la toleranta in ceea ce priveste erotismul.
Dar, ca si Nero, opozitia si romanii, in general, isi au seama ca orice proiect de tinticiuitas trebuia sa ePaseasca limitele inguste ale vechii cetati si sa inglobeze gul Imperiu. Tacit si Suetoniu au izbutit sa exprime ista tendinta spre deschidere, aceasta aspiratie catre trar- a™plu> tendinta care pare a fi, de asemenea, ilus-JL1^ dimensiunile Casei aurite si ale parcului ei con¬ ooarelui.
in decursul primului secol al erei noastre, niciodata activitatea culturala n-a fost mai stralucita ca pe vremea lui Nero. In „aceasta epoca framintata si extravaganta, in care stoicismul senatorilor se opune fanteziilor lui Nero" *, lecturile publice — recitationes — si invataman¬tul au cunoscut o impetuoasa dezvoltare. Sint studiati in scoli marii clasici greci, iar conceptia lor despre educatie — paideia — va fi adaptata spiritualitatii romane. Scri¬itorii de origine provinciala, din Hispania mai cu seama, veneau in numar mare la Roma.
Artele plastice cunosc un avint remarcabil si in special pictura „parietala" — care infrumuseteaza zidurile caselor si palatelor cu scene dintre cele mai surprinzatoare. Este epoca celui de-al patrulea stil pompeian. De multe ori sursa de inspiratie este teatrul — care se bucura de fa¬voarea lui Nero. Pereti intregi sint decorati cu episoade sugerate de tragediile lui Euripide. Peisajele care aco¬pera zidurile Casei aurite sint conturate intr-un stil dra¬matic. Pictorii trateaza teme mitologice si intime, une¬ori erotice. Dorotheos, spre exemplu, da Afroditei Ana-dyomene o interpretare extrem de indrazneata, iar Fa-bullus executa acele stranii picturi din palatul imperial. Gustul pentru mister, ireal si fantastic, o ornamentatie bogata si colorata sint citeva dominante ale picturii din epoca. Artistii cauta efectele cele mai luminoase si mai colorate, exagerarea si violenta. Zenodorus, un sculptor elogiat de Pliniu cel Batrin, ciopleste la Autun, in Gallia, statuia lui Mercur si executa monumentala statuie a lui Nero, care va fi plasata in domus aurea (Nat. Hist., 33, 18, 8). Arhitectura — se construieste mult la acea epoca — tinde sa substituie armoniei traditionale linia curba sau frinta, deci inventiunea libera, si se dovedeste prea putin preocupata de rezistenta materialelor 17. t
Filosofia, istoria, retorica, dreptul si literatura cunosc un remarcabil avint, sporit de interesul pe care-1 mani¬festa fata de ele cercurile politice si culturale si, in egaja masura, curtea imperiala. Dintre poetii erotici ai epocii, se evidentiaza numele lui Verginius Rufus si CocceiuS Nerva (PLIN., Ep., 5, 3, 5 si MART., Epigr., 8, 70, 7). Celt idintii era un soldat auster, care, in alte timpuri, nu s3 fi lasat dus de valurile lirismului erotic, favorizat atit de nuilt de Nero ; cel de-al doilea, un Tibul al epocii, era un senator celebru, ruda indepartata cu imparatul si el insusi viitor cezar. Dupa cum am aratat cu alt prilej, Seneca si Persius se disting in satira, in vreme ce Lu-cillus straluceste in epigrama. Poezia epica patrunde, si ea, intr-o zona fasta 18, iar gustul pentru teatru, sub im¬pulsul principelui-actor, capata proportii din ce in ce mai . mari. Publicul prefera, in general, melodrama si tragedia cu subiect mitologic. Atellana si pantomima, genuri dra¬matice traditionale, se bucura de o adevarata revigorare. Opera lui Petroniu sta marturie despre acest fenomen (Satir., 35, 6 ; 53, 13 si 68, 5). Cel care „provoaca" renas¬terea atellanei este Mummius (MACROBIUS, Saturnal, 10, -3), in vreme ce mimograful CatuUus pune in scena violente spectacole de mimi cu accente moralizatoare, dar 1 urmeaza si altii pe aceasta cale (SEN., Ep., 8, 8—9 ; MART., Epigr., 5, 30, 5). Piso, el insusi amator de mimi, s-a produs pe scena (TAC, Ann., 15, 65, 2). Unele atel-lane il atacau pe imparat prin aluzii extrem de transpa¬rente (SUET., Ner., 39, 5)
Pasa Lui Nero ii placeau mult pantomimii, acei dansatori care, acompaniati de orchestra, executau un balet mut, cu gesticulatie expresiva si adesea extrem de indrazneata. Ei erau foarte populari si nu de putine ori ,,fanii;' lor provocau tulburari ale ordinii publice, fapt care a dus, in 56, la alungarea acestor comedianti. Au fost insa re¬introdusi in Italia prin anul 60 (TAC!, Ann., 13, 25, 4 ; 14, 21, 7). Aceste spectacole aveau o atit de mare priza la 'lic, incit Aelia Catella, de exemplu, o venerabila ma-ana, participa cu vioiciune .— ca actrita — la ele. in -ida respectabilei ei virste de optzeci de ani. Pantomima "espundea perfect noii mentalitati pe care Nero voia s-o na. Seneca a subliniat, la rindu-i, popularitatea aces-11 gen si legaturile pe care le avea cu jocurile de arena: tot orasul, scrie el, se inalta zgomotoase estrade. Bar-?i femei se agita care incotro sa urce pe o scena. Soti 1 S°JU se intrec in a oferi poze pline de voluptate. Si apoi, | ce pudoarea s-a macinat indelung sub masca, se 1 casca gladiatorului. De filosofie, nimanui nu-i
• Quaest., 7, 32, 3—4).
Muzica era, si ea, extrem de apreciata la curte, ca si in toate celelalte medii : semana mult cu muzica tradi¬tionala a arabilor, indienilor, chinezilor sau cu corurile gregoriene.
Cit despre stiinte, ele nu regreseaza, asa cum s-a afir¬mat uneori. Se inregistreaza inovatii", care nu depasesc insa cadrul cunostintelor vremii. Este epoca marilor sinteze formulate de Seneca, in Naturales Quaestiones si, mai tirziu, de Pliniu cel fiatrin. Mecanismele complexe ale Casei aurite ofera dovada progreselor inregistrate de teh¬nologie, domeniu de care Nero se interesa uneori. Opera lui Pomponius Mela, originar din Hispania, atesta remar¬cabila dezvoltare a stiintei geografice, datorata in special expeditiilor de explorare. Medicina inregistreaza, la rin-du-i, citeva reusite notabile : este la mare trecere hidro-terapia, rod al stradaniilor scolii de la Massilia (azi Mar¬silia) ; romanii se imbaiau cu apa rece — sau inghetata — chiar si in timpul iernii: Sub Claudiu, Scribonius Lar-gus, autor al unui tratat de farmacologie, dobindise pres¬tigiul unui excelent practician, asa cum vor fi socotiti, la rindul lor, Stertinius Xenophon si Annaeus Statius, in timpul domniei lui Nero (TAC, Ann., 15, 64, 4). La aceeasi epoca, Thessalus din Tralles (Asia Mica) inteme¬iaza o scoala de medicina populara, unde procesul de in-"vatamint se reduce doar la sase luni19.
In ciuda pesimismului lui Seneca, filosofia se bucura de o mare audienta. Ea se practica la curte, dar mai ales in cercurile culturale si politice. Dascalii-filosofi tin lectii in scolile lor private sau, pur si simplu, pe strazi, unde se adreseaza poporului de rind. Scoala cinicilor evolueaza in mod sensibil ; cunoastem numele a doi dascali, apar-tinind acestei scoli : Demetrius si Isidorus, care se vor ciocni in repetate rinduri de mentalitatea lui Nero. In acel climat de „relaxare" morala si efervescenta ideologica, apelurile la o viata simpla si dreapta, sfidarea morala a ordinii sociale isi afla un anume ecou : Demetrius Cini¬cul satirizeaza luxul inutil, rafinamentele, modul de viafa, grecesc, termele si gimnaziile (PHILOSTR., Vita Apoi, M 42). Seneca face elogiul lui in repetate rinduri (De u.b-» 18, 3 ; De benef., 7, 8, 2—3 ; Ep„ 20, 9 ; 62, 3 ; 67, 14 etc-h Demetrius a activat in cercurile culturale si politice aie istocratiei. S-a aflat in preajma lui Persius si Thrasea, care 1-a vegheat, de altfel, in ultimele clipe de viata. Nero 1-a exilat in Grecia, asa cum va face si Vespasian (PHILOSTR., Vita Apoi, 5, 19 ; 6, 31) 20.
Epicureismul, cum am vazut mai sus, se bucura un timp de preferintele lui Nero. Epicureicii depasesc con¬ceptia austera pe care fondatorul scolii lor o avea despre placere ; ei admit voluptatea senzoriala oferita de luxus, alaturi de absenta durerii, intr-o existenta calma si echi¬librata. Se pare ca Piso a fost epicureic, ca si Petroniu, de altfel, care, dupa Epicur, respingea credinta in supra¬vietuirea si tfansmigratia sufletului si totodata ideea stoica a palingenezei — reintoarcerea periodica si vesnica a acelorasi evenimente. Concluzia decurge firesc de aici : fiecare clipa a existentei trebuie traita intens si complet (Satyr., 99, 1 ; 104, 3 ; 132, 15).
in Orient, capata amploare neopitagoreismui. Celebrul taumaturg Apollonios din Tyana — cel care va predica si la Roma — apartine curentului pitagoreic.
La Roma, vreme indelungata se bucurase de succes Noua Academie ; aceasta scoala filosofica era cel mai bine adaptata spiritului pragmatic al romanilor, care erau inclinati sa creada mai mult in probabilitati decit intr-un adevar absolut si tolerau foarte bine coexistenta unor teze contrare. In opinia Noii Academii, doar practica si experienta puteau impune o teza in dauna alteia. Aceasta filosofie antisistematica si antidogmatica, pe care Cicero o reprezentase stralucit, constituia, inainte de toate, o me-oda de abordare a lumii, a cunoasterii umane si a cui¬ni. Sub domnia lui Nero, Noua Academie „probabi¬la", desi a exercitat oarecare influenta asupra lui =>eneca, a ramas totusi minoritara.
Filosofia dominanta a epocii de care vorbim ramine
'sa stoicismul, care comporta mai multe tendinte. Mu us Rufus, de exemplu, profesa o virtute austera, o litate semeata si exigenta. Stoicismul lui Thrasea si , rsiUs era, in schimb, mai moderat. Toti stoicii vremii div -aU °^' atunc* cmc* omul se afla in armonie cu ordinea n<» a universului, saracia, exilul, tortura si teama de e nu-i pot atinge sufletul, nu-i pot tulbura pacea si ea> Aceasta liniste a spiritului poate fi dobindita numai prin vointa si printr-un antrenament continuu al rabdarii. Spiritul uman nu trebuie sa puna pret pe ceea ce-i este exterior : bunurile intrinsece ii sint suficiente. in aceasta consta inflexiunea romana a stoicismului.
Seneca este, fara nici o indoiala, cel mai important din¬tre stoici. in ciuda unor contradictii aparente, itinerariul sau spiritual constituie un adevarat sistem de gindire, profund coerent. La el, totul se concentreaza in figura inteleptului, care, prin stapinire de sine, ajunge la o viata spirituala desavirsita si la starea de bucurie (gaudium). Doctrina lui Seneca, mai degraba riguroasa la inceput, se va mladia pe parcurs, pentru a se transforma, sub Nero. intr-un stoicism conciliant si „monden", adaptabil impre¬jurarilor. Pierre Grimal insista asupra „darului pe care el aSenecai il poseda de a transforma in experienta traita ra¬tionamentele abstracte ale Scolii", deoarece „gindirea sa nu se marginea sa reproduca, cit de cit, niste formule doxografice, intelese mai mult sau mai putin exact" 21. in¬vatatura lui Seneca avea, de altfel, un caracter terapeutic si se intemeia pe un subtil talent de psiholog 22. Desi stoi¬cismul acesta largit accepta integrarea unor elemente pro¬venind din alte scoli23, „sincretismul" filosofic nu a con¬stituit caracteristica esentiala a sistemului senecan.
Stoicismul va tinde sa devina o filosofie de opozitie, in special sub influenta neopitagoreicului Apollonios din Tyana. Faptul nu-i va impiedica pe anumiti stoici sa-1 sprijine fara rezerve pe Nero — stimulind la extrem su¬pletea ideologica a doctrinei Porticului. Ei nu urmareau, in felul acesta, decit sa-si intareasca pozitia si sa obtina avantaje financiare.
La modul general, putem afirma ca, in timpul domniei lui Nero, stoicii nu au fost nici persecutati — numai pen¬tru optiunea lor filosofica — si nici alungati din Roma, cum se va intimpla sub Flavieni, cind Porticul se va ra¬dicaliza si va deveni filosof ia opozitieiVl.
STILUL NOU SI NOUA MISCARE LITERARA
Participarea lui Seneca la guvernarea Imperiului poate fi mai usor inteleasa daca facem apel la invatatura cice' roniana. Caci Seneca a fost, in felul lui, un Cicero al epoci1 sale : cu alte cuvinte, un anti-Cicero. Asa cum Lucan a fost un anti-Vergiliu 25. Seneca a combatut vreme inde¬lungata clasicismul latin, straduindu-se sa raspindeasca si sa organizeze stilul nou. in perioada domniei lui Nero, in¬fruntarea dintre clasicism, stilul nou si aticismul arhaizant va depasi simpla rivalitate literara : caci se confruntau culturi si itinerarii spirituale .cu totul opuse.
Dupa moartea lui August, clasicismul latin, ciceronian si augusteic, a strabatut o perioada de criza. Viziunea optimista despre viitor si despre lume in general, armo¬nia si simetria pe care le implica, au fost respinse de multi romani si, desigur, de artisti. Se cautau alte moda¬litati de gindire si exprimare. in felul acesta s-a constituit curentul literar si' cultural cunoscut indeobste sub denu¬mirea de stil nou. El a prelungit, prin forme inedite, vechiul asianism patetic si nuantat al oratorilor si anoma-lismul filologilor si gramaticilor. Acest romantism avant la lettre se caracterizeaza printr-o abordare tragica si pasionala a existentei, printr-o expresie subiectivista, prin introspectie, prin cautarea cu orice pret a ineditului si uneori a fantasticului, printr-un cult al inventivitatii si mai cu seama al asimetriei. Pe plan literar, stilul nou este o sfidare lansata regulilor poeticii clasice, este triumful densitatii si conciziei — breuitas —, este avintul scriiturii, gustul pentru cuvintul care merge direct la tinta — cul-tus -—, este cautarea frazei surprinzatoare, a expresiei picante, a detaliului iesit din comun, a sententei socante. Prozatorii apeleaza la resursele retoricii si ale poeziei incalca cu buna stiinta normele sintaxei clasice. Stilul ou se impune sub Claudiu, dar mai ales sub Nero. Tacit ifirma in mod explicit acest lucru, atunci cind ia in discu-elogiul funebru al lui Claudiu, pronuntat de Nero si atuit de Seneca : el spune ca discursul era impodobit raii de ornamente „si dovedea un talent incintator, le gustul acelui timp" (Ann., 13, 3, 1)26.
^ncepind de prin 50 e.n., in jurul lui Seneca ia nastere t ..e^rata miscare de opinie favorabila stilului nou. Prie | filosofului vor accentua citeva dintre tendintele sti nou : cautarea expresiei concise, a sententei — sen II: a limbajului incisiv si a lirismului, si, nu in cele din urma, o analiza psihologica bazata pe antinomia dintre bine si rau. Stilul acestora este mai „romantic" chiar decit cel al predecesorilor. Lucan si Lucilius, oratori precum Gallio si Aper, istoricul Fabius Rusticus, Cornutus, poetul liric Caesius Bassus, Lucilius si gramaticul Remmius Pa-laemon sint cei care-1 inconjoara pe Seneca in sinul noii miscarii literare si care-1 orienteaza spre baroc. Poemul referitor la razboiul purtat de August impotriva lui An-toniu si a Cleopatrei — BeZZwro Actiacum — ilustreaza de asemenea acest stil nou propriu epocii neroniene 27.
S-a facut uneori afirmatia ca Seneca nu stia sa-si compuna dialogurile. Este adevarat ca filosoful isi orga¬niza ideile, pe o tema data, intr-o serie de variante. Fie¬care dialog este astfel alcatuit in jurul unui „nucleu spi¬ritual", de la care se pune in miscare o dialectica abila si progresiva a ideilor28. Seneca ii ironizeaza pe poetii clasicizanti, pasionati de mitologie (Apoc, 2, 1—2). El pre¬tinde pentru poeme un stil sobru si energic (De benef., 1, 4, 5—6). Recomanda stilul simplu : sensul conteaza mai mult decit imbinarea stralucitoare a cuvintelor — scrie filosoful (De tranq anim., 1, 14 ; Ep., 38, 1 ; 40, 12—14 ; 58, 6 ; 100, 1—6). ii critica pe arhaizanti si clasicizanti si-1 persifleaza chiar pe Petroniu (Ep. 114, 10—13). Pledeaza pentru evolutia stilului, impotriva esteticii normative, ri-dicind la rangul de principiu fundamental istoricitatea scriiturii si a criteriilor valorice : „stilul nu cunoaste o regula absoluta ; modul de viata al cetatii, care a fost tot¬deauna schimbator, il modifica" AEpr, 114, 13). Ideile se-necane despre discurs si despre oratio — in sensul de stil — dovedesc o moderatie pe care nu o intilnim in pro¬pria sa opera literara. Seneca dorea, probabii, sa tempe¬reze ardoarea citorva discipoli mai radicali, printre care si Lucan.
Depasind faza unor inceputuri literare destul de tradi¬tionale, odata cu Pharsalia, marea sa epopee, Lucan pro-clama noutatea si valoarea operei sale in raport cU epos-ul homeric (Phars., 9, 980—986). El nu pronunta nici¬unde numele lui Vergiliu, dar este evident faptul ca prea gusta arta marelui mantuan si ca doreste sa ap ca un „anti-Virgilio", dupa formula criticilor italieni Lucan durerea este intotdeauna violenta, emofia estt permanent prezenta, iar atmosfera generala apare in¬carcata de lupta, deznadejde, cruzime si teama 30.
PERMANENTA CLASICISMULUI
Stilul clasic nu va disparea, cu toate acestea, dar va tinde spre baroc. in artele plastice, tendintele moderne domina cu autoritate covirsitoare. Cu totul altfel stau lucrurile in literatura : tratatul despre agricultura al lui Columella constituie, in acest sens, un elocvent exemplu pentru proza. Poeti ca Saleius Bassus si Serranus men¬tin, in genul epic, conceptia traditionala mitologizanta, desi, la acea vreme, Lucan o contesta. Epopeile lor s-au pierdut. S-a pastrat, in schimb, Iliada Latina — Ilias Latina —, scrisa probabil de Baebius Italicus, poem me¬diocru in stil clasicizant, care se margineste sa rezume opera lui Homer. Cele sapte poeme bucolice, redactate in prima parte a domniei lui Nero de Calpurnius Siculus, sint de aceeasi factura. Genul liric i-a inspirat cel mai mult pe clasicizanti. Calpurnius Siculus, poet de structura vergiliana, se va deosebi totusi de modelul sau prin rafi¬namente suplimentare si printr-un anumit manierism : poemul consacrat elogierii lui Piso, viitorul conspirator, sta marturie in acest sens 3t. Carmina Einsidlensia, doua egloge anonime compuse spre mijlocul deceniului al sap¬telea, tin de aceeasi orientare.
Optiunile estetice ale lui Nero vor evolua — dupa cum afirma Tacit ; el ii face insa raspunzatori de aceasta pe poetii care ar fi lucrat pentru principe : „Acestia, noteaza istoricul, se reuneau dupa cina, pentru a asambla versurile e care Nero le aducea cu el sau pe care le improviza pe
°c, ei straduindu-se sa aduca imbunatatiri expresiilor aparatului. Ceea ce se si vede din stilul acestor poeme, in
2 nu exista nici verva, nici inspiratie, nici unitate de
™n" — nec ore uno fluens (Ann., 14, 16, 2). in realitate,
¦ro isi scria singur versurile (SUET., Ner., 52, 3). Iar ca le lipseste „verva", este pentru ca asa voia autorul
• Diferentele de tonalitate corespund unei schimbari de tera. Seneca isi formase elevul in spiritul stilului nou ;
°niu precizeaza ca filosoful il tinuse departe de influenta vechilor oratori (Ner., 52, 1). Daca primele discursuri ale lui Nero purtau amprenta neoasianismului, gustul si conceptiile lui estetice s-au modificat o data cu anturajul, cu strategia politica si cu sistemul lui de valori. In dome¬ niul arhitecurii si al picturii, Nero ramine insa fidel unui anume „romantism". Pe acest teren mai ales se mani¬ festa stravechiul fond popular italic, ca si influentele greco-orientale, egiptene si iraniene. in domeniul artelor plastice, orientarea modernista se dovedea intr-adevar prea coercitiva si prea sistematica, pentru ca Nero s-o fi putut respinge. *¦
Martial il considera pe Nero un poet.savant — poeta doctus — (Epigr., 8, 70, 8), iar Tacit recunoaste ca impara¬tul „vadea o anumita eruditie" AAnn., 13, 3, 6). indragostit de cultura elena, dupa 57- si mai ales dupa 61, Nero se indreapta spre o poezie de factura clasica, inspirata de Homer si Apollonios din Rhodos. intrucit ii placea sa se dea drept descendent al Greciei glorioase si totodata al lui August, si pentru ca se erija in al doilea fondator al Imperiului, era normal sa-practice si sa incurajeze clasi¬cismul ; insa un clasicism de factura cu totul speciala : erudit, rafinat, impregnat de retorica — la urma urmei, un clasicism de factura baroca. in aceasta privinta, este semnificativ faptul ca Nero il prefera pe Euripide ce¬lorlalti autori tragici greci. Poezia sa lirica pare manie¬rista si sofisticata. Firea exuberanta a imparatului nu putea, intr-adevar, sa se impace pe deplin cu sobrietatea si severitatea clasica. Ramine totusi fidel structurilor poe¬mului epic traditional — homeric si vergilian. in preajma anilor 64—65 (vezi capitolul al II-lea), Nero va incheia un poem in mai multe carti consacrat razboiului troian — Troica —,, in care episodul principal il constituie ca¬derea Trbiei — Troiae halosis. Spre sfirsitul vietii, Nero intentiona sa compuna un monumental poem inchinat istoriei romane — ca riposta la Pharsalia lui Lucan —. poem care ar fi urmat sa reabiliteze maniera clasica, mi-, tologia si limbajul simbolurilor.
Arta oratorica a lui Nero a avut o evolutie similara. Discursul pe care-1 rosteste cu prilejul eliberarii Greciei arata cit de mult gust avea imparatul pentru armonie, ba chiar pentru pretiozitate. Scrisoarea pe care o adresase egiptenilor la inceputul domniei fusese, in schimb, redactata intr-un stil limpede si precis. Este adevarat ca autorii ei reali au fost, probabil, functionarii imperiali.
La curte, multi alti poeti vor face uz de acest neo¬clasicism alambicat de tip baroc : este cazul lui Silius Italicus, care, sub Flavieni, va relua lupta dusa de imparat impotriva lui Lucan.
in concluzie, pe vremea lui Nero, clasicismul ocupa o pozitie cu totul speciala. Urmind clasicismului de tip augusteic — primul clasicism — si precedindu-1 pe cel al Flavienilor si Antoninilor — al doilea clasicism —, el se vadeste mai sofisticat, mai exuberant, mai mitologizant si decit unul, si decit celalalt. La urma urmei, clasicismul lui Nero, al neronienilor si al poetilor clasicizanti era cel mai putin fidel lectiei lui Horatiu, chiar daca nu renunta la principiile fundamentale ale precursorilor sai32.
In cercul lui Piso, se practica poetica de tip clasic, ceea ce explica reprosurile la adresa lui Lucan si a lui Seneca sau criticile indreptate impotriva stilului nou si a retoricii asianiste, critici pe care Petroniu le va formula, in ciuda faptului ca Satyricon-nl, opera extrem de mo¬derna si baroca in sensul cel mai bun al cuvintului,. amesteca mai multe stiluri. Autorul afirma, de altfel, in mod explicit noutatea romanului sau (Satyr., 132, 15). Si cu toate acestea, personajele lui Petroniu ataca prin¬cipiile stilului nou in secolul I i.e.n., aticistii propovaduiesc o scriitura
)bra si riguroasa, in felul celei practicate de aticul Ly sias, a carui simplitate nu contenea sa-i uimeasca. Neoati srnul se va identifica cu clasicismul. Dar cei mai puristi e aticisti se vor alatura arhaizantilor, denumiti anti arii : ei afirma ca stilul frumos este apanajul scriito din vechime. Acest curent aticist arhaizant este fezentat de gramaticul Pomponius Marcellus. Sub dom lui Nero, retorul Verginius Flavus, ostil antitezelor favo radoxufilor> continua aceasta traditie si militeaza in ea ei in cercul lui Musonius. Cu toate acestea, doar gramatici adera la miscare : este cazul lui Nisus si Probus. Acesta din urma aplica cu strictete principiile analogiei gramaticale. Specialist in poeti clasici si arhaici, Probus i-a editat cu pricepere. El pregatea, in aceasta a doua jumatate a secolului intii, patrunderea aticismului arhaizant in marea literatura 34.
IMPORTANTA STILURILOR * «
Nu va fi posibil sa incadram toti scriitorii epocii in scoli bine definite. Aceasta neputinta va fi cu atit mai mare in cazul pictorilor si sculptorilor. Artele plastice sint, in general, dominate de tendintele „moderniste", dar ar¬tistii, de obicei oameni de conditie modesta, nu adera la marile curente si nu se amesteca in polemici estetice35. Daca Nero a reusit sa impuna un clasicism inclinat spre baroc in literatura, raminind in acelasi timp fidel impre¬sionismului in pictura si arhitectura, este pentru ca ar¬tistii plastici se aratau prea putin preocupati de estetica.
in ciuda optiunilor teoretice ale autorului sau, romanul lui Petroniu se sustrage oricarui curent si oricarui stil. Acelasi lucru se intimpla cu satira, si in special cu cea a lui Persius. in general, autorii de satire ramineau in afara dezbaterilor estetice, care constituiau apanajul ge¬nurilor asa-zise nobile : arta oratorica, poezia epica sau teatrul. Este adevarat ca acesti autori se interesau in primul rind de viata cotidiana si foloseau limbajul fap¬tului trait. Persius, inaintea lui Iuvenal, va face ca satura latina, dezlinat si voit amalgam de genuri, conversatie intentionat descusuta, sa evolueze spre satira si spre o critica severa a moravurilor x.
Ne-am insela totusi profund daca am deduce de aici ca polemicile stilistice au fost lipsite de importanta. insusi Persius se va angaja uneori in astfel de „certuri" literare. Iar Petroniu, atunci cind ii ataca pe poetii care abando¬neaza simbolurile si structurile vechii poezii epice, il vl* zeaza, de fapt, pe Lucan ASatyr., 118, 2—6). Seneca, la rindul sau, il ataca pe Petroniu. El infiereaza dezmatu1 scriitorului, pasiunea sa extravaganta pentru banchetele nocturne si spune despre el ca face parte din „banda oamenilor-pasari de noapte" sau „noctambulilor" — turba lucifugarum (Ep., 122, 15 si intreaga scrisoare). Filosoful critica, de asemenea, „trivialitatea lui stilistica" si faptul ca Petroniu utilizeaza un limbaj popular : „unii... care nu vor nimic altceva decit lucrul des folosit si grosolan, cad in trivial" (Ep., 114, 13) 37.
Aceste polemici inversunate dovedesc cit de mare im¬portanta aveau diversele stiluri. Esecul sau succesul lor era strict dependent de contextul politic. Nero a abando¬nat stilul nou in momentul in care a schimbat strategia politica si sistemul de valori. Clasicismul inclinat spre baroc si elenizant slujea mai bine obiectivelor lui poli¬tice, etice si estetice.
imparatul insusi a fost combatut de clasicizantii epicureici ai cercului lui Piso si de adeptii noii miscari li¬terare. Octavin, tragedie scrisa probabil de Cornutus dupa moartea lui Nero, atesta faptul ca stilul nou nu va pieri:!8.