Marile puteri din Europa se grupasera de cativa ani, simtind ca trebuie sa izbucneasca ceva, mai cu seama din cauza dorintei Germaniei de a fi hegemonica in Europa. Se formasera doua mari blocuri: in centrul Europei, Ger¬mania si Austro-Ungaria (li se zicea „Puterile Centrale"), carora li se alaturasera prin tratate Italia si Romania. c6g13gl
in vest, Franta si Anglia se apropiasera, dupa lungi dispute datorate rivalitatilor coloniale, si formau asa-zisa „intelegere cordiala" (Entente cordiale). Anglia (sa-i zicem de-acum Marea Britanic) detinea suprematia absoluta asupra marilor, in schimb avea o armata putin numeroa¬sa, formata exclusiv din voluntari. Apoi, pentru a avea cat de cat sanse impotriva Puterilor Centrale, alianta cu Rusia era indispensabila, pentru a le prinde „in cleste". Dar apropierea intre Rusia tarista, cu regimul cel mai despo¬tic din Europa, si Franta, singura tara mare din Europa cu regim republican, era dificila. De asemeni intre Marea Britanie si Rusia erau serioase rivalitati de influenta in Asia: in Afghanistan, India, China, Japonia (flota japoneza care a scufundat flota ruseasca la Tsushima in 1905 fuse¬se construita si instruita de englezi!). Asadar in 1914 „Aliatii" nu erau inca uniti.

Si iata ca in iunie 1914 se intampla un accident: un patriot sarb omoara la Sarajevo pe principele mostenitor al Austro-Ungariei, Franz-Ferdinand. De ce la Sarajevo? Fiindca austriecii, la pacea din 1878, de la Berlin, luasera Bosnia de la turci. Austria cauta ca, inaintand incetul cu incetul, sa-si intinda dominatia asupra tuturor sarbilor. Iredentistii sarbi de la Belgrad sustineau, dimpotriva, do¬rinta sarbilor din celelalte parti ale Austriei, Ungariei si Bosniei de a se uni cu Serbia. Asa se explica miscarea patriotica, secreta, care il ucide pe Franz-Ferdinand la Sarajevo, in 1914. Aceasta drama, acest atentat politic ar fi putut ramane minor daca s-ar fi ajuns la o intelegere, daca ar fi putut fi prinsi si condamnati vinovatii. Fapt este insa ca sarbii n-au acceptat unul din punctele unui ulti¬matum pe care l-a adresat guvernul austro-ungar, anume n-au acceptat ca ancheta asupra ucigasilor sa fie condusa de politisti austrieci in Serbia. Ei aveau impresia ca prin aceasta se stirbeste independenta tarii. Fiind sustinuti de rusi, cu care aveau un tratat, au ramas fermi pe pozitie. Rusia le-a promis ca-i ajuta, Germania a declarat ca spri¬jina Austro-Ungaria si astfel rusii procedeaza la o mobi¬lizare generala (la ei, din cauza intinderii imperiului si retelei limitate de cai ferate, mobilizarea dura mai multe zile). O data pornita mobilizarea generala a Rusiei, ordona mobilizare generala si Germania, asa incat trece la mobilizare si Franta — si iata cum, printr-o inlantuire fatala, la inceputul lui august 1914 izbucneste cel mai mare razboi de pana atunci.
Germanii, convinsi de superioritatea lor militara, au crezut ca vor castiga in cateva saptamani, in Franta mai intai, si ca se vor intoarce apoi contra Rusiei. Spre surpriza lor insa, s-au izbit de o rezistenta neasteptata in Franta, ajutata de Anglia, un razboi pe care credeau ca-l castiga in patru saptamani a durat mai bine de patru ani si s-a ter¬minat cu prabusirea Germaniei.
Pentru a intelege rostul nostru in acest razboi, trebuie sa ne amintim de momentul 1877-l878, cand rusii, pasami-te aliati cu noi, ne fura o provincie. Din teama fata de Rusia, am facut din alianta cu Austro-Ungaria si Germania, la indemnul regelui Carol, dar si cu complicitatea lui Bratianu, un fel de axa a politicii noastre externe.

Am semnat un tratat cu Austro-Ungaria, la care pe urma s-au aliat Germania si Italia, si am incheiat un acord, care a ramas insa secret la noi in tara. Doar, de fiecare data cand se schimba un guvern, primul-ministru era pus la curent de rege cu acest tratat pe care-l tinea in seiful sau. Marele public n-a stiut ca eram legati de Austro-Ungaria si Germania pentru ca, in caz de razboi, sa luam partea lor. De ce s-a tinut secret? Fiindca regele Carol nu putea igno¬ra solidaritatea care exista la noi fata de romanii din Transilvania si ca cea mai mare dorinta a noastra era sa se-ntregeasca tara cu Transilvania. Bineinteles, era si pro¬blema Basarabiei, legata de rusi, dar parca in inima romanului atarna mai putin greu decat problema transil¬vana. A doua zi dupa izbucnirea razboiului din 1914, regele Carol isi aduna guvernul si un Consiliu de Coroa¬na — organism exceptional de consultare, alcatuit de fosti prim-ministri si cateva personalitati civile si militare — si scoate tratatul: noi trebuie sa intram in razboi alaturi de Puterile Centrale. Fiul lui Ion Bratianu, Ionel Bratianu, care era de-acum seful Partidului Liberal si prim-ministru, si majoritatea membrilor guvernului si ai Consi¬liului de Coroana (in afara de fostul prim-ministru conservator Petre Carp) se opun categoric intrarii in razboi alaturi de Puterile Centrale si impotriva Rusiei. Regele Carol, cu durere in suflet, accepta neutralitatea Romaniei. A fost adanc afectat de faptul ca nu si-a putut tine cuvantul fata de imparatul Austriei si imparatul Germaniei, iar dupa cateva saptamani a si murit, in septem¬brie 1914. Lui Carol I ii succeda un nepot al lui (Carol I nu avusese decat o fata, care murise la o varsta frageda, iar regina Elisabeta — Carmen Sylva, dupa numele ei de poeta — n-a mai putut avea copii). Carol adoptase pe fiul unui frate mai mare al lui, il adusese in tara la o varsta matura, iar acesta invatase romaneste. El va fi regele Ferdinand I, cel mai bun rege pe care l-am avut. Se urca deci pe tron in 1914. Este casatorit cu o printesa pe juma¬tate engleza, pe jumatate rusoaica, viitoarea regina Maria, nepoata de fiu a reginei Victoria a Angliei si nepoata de fiica a tarului Alexandru al II-lea.

Femeie cu mult cap politic si foarte energica, in mare parte sub influenta ei, dar si fiindca isi da seama care este adevaratul interes al poporului roman, regele Ferdinand isi calca pe inima, el, nascut si crescut in Germania, devine mai roman decat multi romani si hotaraste, in august 1916, sa intre in razboi impotriva propriei sale patrii de origine.