y9l18lv
COPILARIA
Lucius Domitius Ahenobarbus, viitorul Nero, s-a nas¬cut la Antium (Anzio, oras din vechea regiune Latium), in 15 decembrie 37 e.n., sub domnia lui Gaius-Caligula, la noua luni dupa moartea lui Tiberiu, survenita la 16 martie acelasi an. Se naste intr-o familie in care climatul con¬jugal nu e dintre cele mai bune. Conform diferitelor iz¬voare si marturii, se pare ca primele clipe de viata ale lui Lucius sint insotite de felurite semne prevestitoare, Suetoniu relateaza ca „Nero s-a nascut... exact in momen¬tul rasaritului de soare, incit a fost atins de razele acestuia chiar inaintea suprafetei pamintesti" (SUET., Ner., 6, 1). Aceasta legenda este, in fapt, o reminiscenta a ritului egiptean al contopirii cu discul solar : plasati in acel punct al sanctuarului in care razele soarelui proaspat ivit sa-i poata mingiia mai inainte chiar ca ele sa fi atins solul, regele sau statuia zeului se uneau cu soarele rasa¬rind. Marcat astfel de insemnul regal, Nero, print solar, abia nascut, se vedea sortit sa domneasca peste Imperiu si peste Egipt, suveranul Romei fiind deopotriva si sta-. pinul vechiului regat al Lagizilor. S-au relatat si prevestiri privind destinul malefic si nefast al noului nascut, pre¬cum acest comentariu al tatalui lui Nero, care, la felicitarile unor prieteni pentru nasterea copilului, ar fi raspuns ca din Agrippina si din el nu se putea naste decit ceva detestabil (SUET., Ner., 6, 2) K Fie ca sint favorabile lui Nero si ii justifica politica teocratica si antoniana, fie ca-i sint defavorabile si acrediteaza imaginea unui im-parat-monstru, aceste povestiri trebuie privite, binein¬teles, ca simple legende.
Lucius va avea o copilarie nefericita si instabila. El este, totusi, vlastarul unei familii extrem de vechi si im¬portante : e suficient sa amintim ca tatal sau, Gnaeus Domitius Ahenobarbus, se inrudeste indeaproape cu Iulio-Claudienii si ca se bucura de o mare influenta la curte si in senat. Mama lui Lucius, Agrippina cea Tinara, este fiica lui Germanicus, nepot si fiu adoptiv al impa¬ratului Tiberiu. Germanicus s-a bucurat de o imensa popu¬laritate in sinul armatei, al senatului si al plebei. Ceea ce n-a scutit-o pe Agrippina de o copilarie si o adolescenta bogate in accidente si in vicisitudini tragice. Martora a exilului, apoi a mortii mamei si fratilor ei mai mari, Agrippina se casatoreste la treisprezece ani cu Gnaeus Domitius Ahenobarbus, varul tatalui ei. Originea ei, ca si existenta framintata ii vor intretine ambitia devoranta si setea nepotolita de putere politica, trasaturi ce o singu¬larizeaza pe aceasta femeie de o mare frumusete pina in. ultimele ei clipe.

Nero nu implinise inca doi ani cind m'ama lui este implicata in conspiratia condusa de Gnaeus Lentulus Getu-licus si Marcus Aemilius Lepidus si indreptata impotriva lui Gaius-Caligula. La 27 octombrie 39, complotul este descoperit si conjuratii pedepsiti. La ordinul imparatului, fratele ei, Agrippina este relegata *, iar proprietatile ii sint confiscate 2. Despartit astfel de mama, copilul Lucius, care abia invatase sa paseasca, este primit in casa matusii, Domitia Lepida, sora tatalui sau, unde ramine aproximativ doi ani. in 40, deci in anul urmator, se intimpla o alta nenorocire : moare tatal lui Nero. Copilul nu are decit trei ani. Se pare ca unchiul-imparat, Gaius — nutrind sim¬taminte deloc favorabile fata de cumnatul lui, pe care-1 crutase cu putina vreme in urma de surghiunul impus sotiei lui, nemaiavind, o data cu exilul Agrippinei, nici un fel de sentiment pentru nepotul sau —, ii confisca mostenirea (SUET., Ner., 6,4). Suetoniu prezinta relega¬rea Agrippinei ca ulterioara mortii sotului ei ; in realitate, evenimentele s-au desfasurat in ordine inversa. Prea mic ca sa inteleaga cu adevarat ceva din ceea ce se petrece in jurul lui, Lucius trebuie ca a fost totusi marcat de aceasta situatie si ca n-a suportat usor semi-saracia care ii era impusa in casa matusii (SUET., Ner., 6, 6). Din feri¬cire, situatia avea sa se schimbe destul de repede : dupa inscaunarea lui Claudiu, frate cu Germanicus, mama lui se intoarce din exil. Sintem in anul 41, cind viitQrul Nero are patru ani.
Agrippina isi redobindeste bunurile si creditul politie, iar Nero mosteneste averea parinteasca (SUET., Ner., 6, 6 ; DIO, 60, 4, 1). Dupa tentative nereusite de a se casatori cu Sulpicius Galba, viitorul imparat, Agrippina se marita cu un orator si om politic bogat si influent, Gaius Sallustius Crispus Passienus, inrudit si el, prin alianta, cu familia imperiala. Bine cunoscut azi prin biografia pe care i-a consacrat-o Suetoniu, acesta fusese impins de viitoarea lui sotie sa divorteze de Domitia, sora cu Domitius Ahe-nobarbus si cu Domitia Lepida, deci fiica a unei urmase a familiei imperiale si fosta cumnata a Agrippinei ! Cris¬pus Passienus o protejeaza, probabil, pe Agrippina atunci cind sora ei, Livilla, este exilata in 41 e.n., tot astfel cum o va ocroti mai apoi impotriva loviturilor Messalinei. Devenit, in 44, consul suffect — inlocuitor al consulului ordinar, care marcheaza cu propriu-i nume anul manda¬tului sau — Crispus Passienus moare, probabil, cam in aceeasi perioada •'. Viitorul Nero nu avea pe atunci nici sapte ani impliniti, si, desi nu avem marturii concrete cu privire la reactiile copilului, este mai mult ca sigur ca raporturile dintre el si Passienus au fost extrem de am¬bigue. Caci ce altceva putea sa priceapa copilul decit ca sotul matusii lui devenise barbatul propriei sale mame ? Desi destul de frecvente in cercurile aristocratice ale timpului, e posibil ca asemenea situatii ciudate sa-1 fi impins pe Lucius pe calea ipocriziei, a neincrederii, ba chiar a imoralitatii. El a mostenit bunurile lui Passienus Crispus (SUET., Ner., 6, 6) dar nu 1-a indragit, desigur, niciodata, neconsiderindu-1 tata adevarat; Passienus, de altminteri, nu avea nici o autoritate legala asupra lui. incepind din anul 41, Lucius dispune, intr-adevar, de un tutore, Asconius Labeo (TACIT, Ann., 13, 10, 1), pe care Nero il va pretui in mod deosebit.
Cu un tata mort prea devreme, cu o mama, in exil sau la Roma, preocupata mai mult de succesele mondene si politice decit de propriul ei fiu si actionind de cele mai multe oii cu o nemiloasa ferocia, pentru a relua un termen al lui Tacit (Ann., 13, 21, 4), Lucius a fost, deci, un copil frustrat de afectiune si tandrete. Nu e mai putin adevarat ca multi copii din familiile importante ale vremii erau crescuti in acelasi mod ; numai ca Nero era o fire hipersensibila, avind, in plus, o ereditate complicata : si una si cealalta explica, in parte, dupa cum vom vedea, dezechilibrul sau psihic. La aceasta se adauga, sa nu uitam, ambitiile politice al caror obiect a fost. Astfel cir¬cula, intre altele, zvonul ca Messalina, nevasta lui Clau-diu si vara primara a lui Lucius, trimisese emisari insar¬cinati sa-1 ucida in timpul somnului ; dar un sarpe, un draco, se inaltase la capatiiul lui si-i alungase (SUET., Ner., 6, 7—8 ; TAC, Ann., 11, 11, 6 ; DIO, 61, 2, 4). Aceasta le¬genda, probabil in intregime nascocita, ilustreaza totusi rivalitatea dintre Messalina si Agrippina, o rivalitate care se repercuta inevitabil si asupra copiilor. Fara indoiala ca Agrippina insasi ii incita pe partizanii ei sa evoce aceasta asa-zisa intimplare in fata lui Lucius si n-ar fi deloc de mirare ca tot ei sa fi agitat in aer ramasitele unui sarpe strecurat in camera sau depus pe furis linga perna copi¬lului.
FORMATIA
Tandretea de care avea nevoie, viitorul Nero nu a gasit-o nici la preceptorii sai. Singurele fiinte care s-au ocupat intr-adevar de el si i-au dovedit afectiune au fost doicile. Ele i-au ramas credincioase pina la moarte. Egloge si Alexandra, de origine sigur orientala, sint prea putin cunoscute. O singura inscriptie, descoperita pe locul unde se gasea odinioara vila libertului Phaon, poarta numele Claudiei Egloge (Corpus Inscriptionum Latinarum, VI, 34916). Dupa opinia lui Suetoniu, in casa Domitiei Lepida s-ar fi ocupat de Lucius si alti doi preceptori ciudati : un dansator si un barbier (Ner., 6, 5). Aflati pentru scurta vreme in preajma lui Nero, acestia i-au supravegheat educatia in prima copilarie, intrucit, asa cum am vazut, Lucius a parasit casa Domitiei Lepida inaintea virstei de Patru ani, ceea ce nu 1-a impiedicat sa fie marcat de aceste doua personaje. t Initiat in tainele Orientului de cele doua doici, el va Primi mai tirziu o educatie elenistica din partea unor preceptori, pedagogi, si ei de origine greaca sau orientala : Anicetus si Beryllus, amindoi liberti. Dupa intoarcerea Agrippinei la Roma, cei doi sint insarcinati cu educatia fiului ei la nivelul primei trepte de invatamint : aceea de litterator. Misiune la a carei indeplinire acestia vor porni deindata, straduindu-se sa-i imprime gustul pentru ar¬tele liberale : literatura, limbile greaca si latina, retorica, matematica (SUET., Ner., 52,1). Lucius va dobindi ast¬fel o educatie bogata, erudita, complexa si minutios pro¬gramata.
Anicetus nu era totusi deloc un exemplu de moralitate. Dupa ce 1-a educat pe Nero (TAC, Ann., 14, 3, 6 ; SUET., Ner., 35, 4), el a devenit, sub domnia fostului sau discipol, comandant al flotei din Misenum. in aceasta calitate, capatind mare influenta la curte, Anicetus a participat la cele mai odioase comploturi urzite de Nero, fiindu-i com¬plice neconditionat in asasinarea Agrippinei si a Octaviei. Mai erudit, dar la fel de necinstit, Beryllus, celalalt das¬cal al lui Nero (FLAVIUS IOSEPHUS, Ant. lud., 20, 8, 9), era un libert grec, originar din cetatea palestiniana Cesa-reea. Dupa venirea la tron a lui Nero, el a acaparat functii de prim rang la curte si in aparatul imperial, ca aceea de ab epistulis Graecis, secretar pentru corespon¬denta imperiala in limba greaca : Beryllus era insarcinat cu primirea ambasadorilor straini sau proveniti din provin¬ciile grecesti. in aceasta calitate, s-a lasat usor mituit de solii Cesareei, cetate care se afla in litigiu cu iudeii, si a obtinut de la imparat o scrisoare prin care erau invali¬date drepturile acestora din urma. Se pare ca Beryllus a avut o mare influenta asupra formatiei lui Lucius. Suetoniu relateaza ca unul dintre dascali 1-a dojenit aspru intr-o zi pe viitorul Nero care compatimea, alaturi de ceilalti invatacei, soarta trista a unui vizitiu de circ ; se prea poate ca acest preceptor sa fi fost Beryllus. Si atit de mult se temea Lucius de el, incit a incercat sa-1 minta pretin-zind ca, de fapt, nu il compatimea pe conducatorul de care, ci pe Hector (Ner., 22, 1).
O alta influenta, de data aceasta mai sanatoasa, dar survenita putin cam tarziu, e aceea a lui Chaeremon, sa¬cerdot egiptean convertit la stoicism. Chaeremon repre¬zenta o reusita sinteza intre mediile intelectuale egip¬tene si cercurile grecesti din Alexandria. Prieten cu Se-neca, de care s-a apropiat mult in timpul sederii acestuia din urma in Egipt, Chaeremon era autorul unei istorii a patriei sale, al unor lucrari despre hieroglife, despre comete si despre viata preotilor egipteni, al caror ascetism incerca sa-1 explice (interdictia de a consuma carne si alcool, necesitatea de a trai in puritate). El s-a aflat, de altminteri, in fruntea unei miscari care urmarea sa reva¬lorizeze in ochii romanilor si grecilor religia egipteana si facuse parte din ilustra solie alexandrina trimisa la Roma in 41 ; de asemenea, slujise ca scrib sacru si administrase Muzeul din Alexandria. Figura complexa a culturii elenis¬tice a epocii, acest remarcabil savant era totodata pro¬fesor. El 1-a instruit pe Nero in „gramatica", adica, po¬trivit anticilor, in arta interpretarii textelor literare, o a doua etapa in formatia scolara a oricarui elev roman. Fara indoiala, el este cel care 1-a initiat pe tinarul Lucius in principiile despotismului teocratic, al carui model era insusi Egiptul, dar si in cele ale doctrinei politice antoniene. Ceva mai tirziu, sub domnia lui Nero, Beryllus si Chaere¬mon vor incuraja un fertil schimb de idei intre Roma si Alexandria. Alegerea unui savant de o asemenea anver¬gura demonstreaza prestigiul dobindit la curte de Agrip-pina, catre anii 46—47 ; caci ea 1-a ales pe Chaeremon ca preceptor al lui Lucius.
Pe la mijlocul anului 49, Agrippina angajeaza ca pro¬fesor de gramatica si apoi de retorica al fiului ei un sena¬tor si filosof, abia reintors din Corsica, unde fusese exi¬lat : e vorba de Seneca. Obiceiul de a recruta inalte per¬sonaje politice pentru instruirea copiilor nu facea parte din traditia romana a primului secol. Dar Nero este, de acum inainte, fiul sotiei imparatului. Fidelitatea lui Seneca fata de casa lui Germanicus si influenta oculta a prietenului sau Chaeremon au contribuit, probabil, la alegerea facuta de Agrippina. Dupa opinia lui Suetoniu,' noul dascal 1-a format pe Nero la scoala retoricii moderne, neoasianiste, care se opunea pe atujaei artei vechilor oratori (Ner., 52, 1). Optiunea lui Seneca raspundea unei convingeri reale, si nu — asa cum crede Suetoniu — dorintei de a si-1 apropia pe tinarul invatacel. De altminteri, acesta din urma pre¬fera retorica la moda in momentul cind el isi desavirsea instructia. Educator si praeceptor «— „cel care educa si instruieste" — : astfel defineste Seneca insusi rolul sau educativ pe linga tinarul Nero (TAC, Ann., 15, 62, 3). In concluzie, Lucius a dobindit o buna pregatire retorica, dar si politologica, insotite de o modelare a carac¬terului, in care morala si filosofia au avut rolul lor bine definit. Caci, chiar daca Nero — cum sustine Suetoniu — nu ar fi primit instructia filosofica reclamata de rin-duielile timpului, este de necrezut ca, in ciuda interdic¬tiilor Agrippinei, stoicii Chaeremon si Seneca sa nu fi strecurat in cursurile lor numeroase lectii, mai mult sau mai putin camuflate, de filosofie. in plus, e aproape sigur ca Nero a asistat — si aceasta inaintea inscaunarii sale — la conferintele filosofului peripatetician Alexandru din Aegae. Tot astfel cum mai tirziu, imparat fiind, lui Nero ii va placea sa urmareasca disputele dintre filosofi, precum acelasi Alexandru, Chaeremon si altii, pe care ii asculta polemizind la masa, dupa terminarea ospatului (TAC, Ann., 14, 16, 3—4).
Tinarul Nero a trait si in preajma poetilor si a acto¬rilor, insa, oricit de vasta si rafinata ar fi fost, aceasta cultura literara si artistica nu 1-a impiedicat totusi sa faca o adevara'ta pasiune pentru jocurile de circ. Si, in ciuda faptului ca preceptorii sai considerau asemenea jocuri nedemne de vlastarul unei mari familii romane, conversatiile copilului reveneau foarte adesea la acest „subiect interzis" (SUET., Ner., 22, 1)
UCENICIA MINCIUNII
Minciuna va fi pentru viitorul Nero o modalitate de a se sustrage pedepsei, asprimii educatorilor sai si, tot¬odata,, metoda de a smulge celor apropiati un dram de tandrete. Frustrarea afectiva, refularile, agresivitatea ina¬busita, toate acestea vor accelera evolutia lui spre dupli¬citate, neincredere, viclenie. Nevoit fiind sa-si ascunda adevaratele sentimente, Lucius devine fatarnic.
Mai tirziu, va incerca sa-si exprime adevaratele senti¬mente, dar mama sa il va impiedica. Putin cite putin, in taina, incepe atunci sa o urasca pe aceasta mama fru¬moasa si trufasa, vazind in ea o fiinta care-1 persecuta si il lipseste, dinadins, de dragostea de care are nevoie. Femeie-calau, Agrippina ii tine loc de tata tiranic : iata, deci, in cazul lui Lucius, viitorul Nero, complexul lui Oedip rasturnat.
Intrigile dinastice, lacomia si cruzimea celor care evo¬lueaza in jurul copilului favorizeaza o asemenea evolutie. Asa se va constitui, inaintea celui de-al saptelea an, tluJ Luci.us. insusindu-$i mai intii o cenzura impusa din exterior — afectiunea care i se acorda este in functie de conduita sa —, va interioriza mai tirziu, in ab¬senta parintilor sau educatorilor sai, interdictiile de tot felul. Aceasta cenzura devine atunci o veritabila instanta inconstienta 5. Dar la Nero, supra-eul este slab : o familie mutilata si desfrinata, un sistem anormal de constringeri morale si influenta unor preceptori ipocriti, de o severi¬tate capricioasa si cu moravuri dubioase, explica toata aceasta fragilitate. Chaeremon si Seneca n-au putut schimba nimic. Mai tirziu, cind barierele exterioare se vor prabusi, cenzura interioara va fi mult prea subreda pentru a le inlocui.
Adolescentul Nero va fi adulat de anturaj. Brusc, el va putea sa dea friu liber capriciilor. Doar mama sa, sin¬gura, va incerca sa le infrineze. Acest contrast intre co¬pilul lipsit de tandrete si adolescentul curtat pina la lin¬gusire nu va face decit sa-i accentueze dezechilibrul psihic.
CARACTERUL
Las si frivol, anxios si megaloman, Nero isi dezvaluie repede dublul aspect al personalitatii. Traind intr-o per¬manenta duplicitate, inclinat sa taraganeze totul, neobis¬nuit sa priveasca in fata lucrurile si oamenii, el actio¬neaza intotdeauna sub impulsul momentului. Autorii antici il prezinta ca pe un infelix, un nefericit, un om slab, bintuit mereu de nenoroc (SUET., Ner., 39, 1). Daca anticii atribuie uneori fluctuatiile sale emotionale factorilor ex¬teriori, nu inseamna ca ei ignora instabilitatea funciara a personajului. Astfel, atunci cind, in primele zile ale dom¬niei, Nero pronunta in fata Curiei un discurs-program, prin care incearca sa-si arate „bunele sentimente" fata de senatori (SUET., Ner., 10, 1), el actioneaza, desigur, in virtutea unui interes politic, dar si cuprins de un entuziasm trecator. •
Caci „barbaria firii sale" — pentru a relua expresia lui Suetoniu (Ner., 7, 2 ; 43, 1), care consacra o buna parte din biografia sa cruzimii lui Nero (ibid., 33—38) — nu-1 impiedica pe acest om cu „vicii ascunse" (TAC, Ann., 13, 1, 5) sa cunoasca si clipe de euforie intensa. Clipe de risipa, dar si de generozitate. Iata citeva exemple : pen¬tru a ingriji un prieten cazut bolnav, nu sovaie sa cheme tocmai din Egipt un medic r&putat. Ii sprijina material pe atleti si pe actori, ca si pe poeti, de altminteri (Antholo-gia Graeca, 9, 572 ; 11, 132 ; 185 ; 254), si isi copleseste cu daruri prietenii. Din catalogul de vicii. intocmit de Suetoniu (Ner., 26, 1), se degaja imaginea unui barbat in¬clinat spre placerile trupului, cu un temperament lasciv, cu o fire exuberanta si imprastiata. imparat fiind — la inceputul domniei —, ii place sa cutreiere noaptea stra¬zile Romei, spargind pravaliile inainte de a le jefui, ames-tecindu-se in incaierari sau chiar provocindu-le. Intr-o asemenea escapada nocturna, era cit pe-aci sa fie omorit de Iulius Montanus, viitor quaestor, cu care se luase la harta (TAC, Ann., 13, 25, 2 ; DIO, 61," 9, 3). Ospetele pe care le da se sfirsesc inevitabil in uinolentia (TAC, Ann., 13, 20, 1), in betie, desi, cum vom vedea, Nero nu va fi niciodata un alcoolic in adevaratul sens al cuvintului. Par¬ticipa cu placere la disputele pantomimilor, la bufoneriile actorilor, isi insala sotia si isi sporeste neintrerupt numa¬rul aventurilor erotice. Mai tirziu, va gusta din plin invi¬tatiile la banchetele organizate de prieteni, apreciindu-le indeosebi pe cele date de Tigellin, de exemplu. Aceste ospete erau celebrate in timpul Floraliilor, sarbatoarea trandafirilor si a prostituatelor (TAC, Ann., 15, 37,2 ; SUET., Ner., 27, 4 ; DIO, 62, 15, 2).
SUB IMPERIUL FRICII
Artist capricios si cabotin — dar cum s-ar fi purtat un Utrillo in locul sau ? 6 —, cu imaginatie aprinsa si sensibilitate stranie, Nero este, deopotriva, si un poltron. De altfel, aceasta este o trasatura esentiala a caracterului sau. Toata viata, acest stapin al Romei a fost chinuit, macinat de frica. O frica mostenita de la tatal sau si de la un anturaj care se temea clipa -de clipa de arbitrariul imprevizibil si ucigator al absolutismului de atunci. Aceas¬ta frica isi trage seva din prima copilarie ; ea va inabusi incetul cu incetul inclinarea spre mila, manifestata la inceputul domniei, sporindu-i fatarnicia si indemnindu-1 sa loveasca fara cel mai mic scrupul. in 55, izbucneste scandalul falsului complot al Agrippinei — o „conjuratie de teatru", va spune imparateasa. in fata acuzatiilor care i se aduc mamei sale, Nero e cuprins de spaima ; discursul histrionului paris „il ingrozeste^ (eocterjetS ,• va. petrece o noapte de teroare si abia in zori i se va domoli „frica" (metus) (TAC, Ann., 15, 20-21).
Vazind pretutindeni numai dusmani si primejdii, Nero se izoleaza si isi intareste straja. Atunci cind descopera conjuratia lui Piso, e cuprins de tremur, in ciuda prezentei garzii, pe care o marise (TAC, Ann., 15, 57, 5). Aceasta permanenta frica nu se limiteaza de altfel doar la intrigile politice, reale sau imaginare. Astfel, cu prilejul participarii la un concurs artistic, temindu-se de verdictul juriului si de rivalitatea celorlalti concurenti, incearca sa le cistige bunavointa, ba chiar sa-i corupa, desi locul intii ii fusese dinainte asigurat. Cumplit de superstitios, traieste tot timpul cu spaima de supranatural (SUET., Ner., 23, 4-6 ; 24,1; 34,4).
O alta fateta a acestei lasitati este, desigur, egocen¬trismul furibund al personajului. Discursul pe care-1 pronunta cu prilejul eliberarii Greciei atesta o megalo¬manie iesita din comun, ca, de altfel, toate exhibitiile sale de histrion. Citeva cetati din Orient capata peste noapte numele lui, cum e cazul orasului Artaxata, care devine Neroneia. Si calendarul se „neronizeaza" : in Egipt, de exemplu, una din lunile anului va purta numele de Ne-roneios Sebastos ; chiar si la Roma, in urma descoperirii conjuratiei lui Piso, se face rebotezarea lunii aprilie : neroneus (TAC, Ann., 15, 74,1 ; SUET., Ner., f>5). O mica precizare totusi : in Orient, in special, exista obiceiul ca orasele — sau lunile anului — sa capete numele suveranilor tarii respective. Cit despre liberalitatile si darnicia lui Nero, de care vorbeam mai inainte, cel mai adesea ele tineau mai degraba de o veritabila nebunie a grandorii decit de simpla generozitate. Si, asa cum remarca Sue-toniu, daca unele cheltuieli de utilitate publica sint real¬mente profitabile pentru, romani, altele n-au urmarit decit sa glorifice imaginea principelui.
Trebuie oare sa tragem concluzia ca Nero a innebunit inainte de moarte ? Nu credem acest lucru. Prins, e ade¬varat, intr-un mecanism infernal, el nu a fost totusi complet rupt de realitate : astfel, incepind din 55—¦ 56 e.n., personalitatea lui Nero nu mai sufera modificari spectaculoase. in schimb, vor evolua ideile sale, ca si prac¬tica politica. Si daca, in 68 — dupa cum vom vedea —, incepe sa-si piarda capul si sa se arate mai sovaitor ca de obicei, e pentru ca isi vede toate iluziile naruindu-se. Sperase ca va seduce opinia publica prin performantele sale artistice in Grecia ; crezuse ca reforma moravurilor si mentalitatilor era infaptuita, si iata-1 in fata revoltei : Nero a devenit prizonierul propriilor sale iluzii. Dar ori-cit de mult am aprofunda radioscopia acestui suflet chi¬nuit de rau. ramine ceva imposibil de elucidat prin analiza, ramine un oarecare mister 7.
FRUMUSETE Sl ELEGANTA
Se spune ca Nero avea un chip frumos, mai ales cind i fost foarte tinar. Seneca afirma categoric acest lucru — Nero avea atunci ceva mai mult de saptesprezece mi — si pune in gura lui Apollo (Apoc, 4, 1, 21—22) ur-natoarele cuvinte :
„...sa traiasca mai mult decit o viata de om acest iincipe care-mi seamana la chip, care-mi seamana la rumusete".
Putin mai jos, de altminteri, filosoful insusi ne da ceste amanunte (Apoc., 4,1, 30—31) :
„Asa apare Cezarul. Asa il va contempla Roma pe Nero. Chipu-i stralucitor de o blinda lumina sclipeste, la fel ca si grumazul sau frumos, sub pletele-i in vint."
Desi ostil lui Nero si, pe deasupra, influentat de fiziog-imie, Suetoniu confirma portretul elogios facut de Se¬ca : un chip placut, trasaturi delicate, un par bogat. Cu :eva nuante, totusi. Spre a oferi un portret fizic al incipelui care sa corespunda portretului sau moral, etoniu se inspira din alte surse, literare sau de alt gen onede, statui etc), pentru a conchide ca „fata lui avea i degraba frumusete decit gratie" (SUET., Ner., 51,1) 8. Autorul necunoscut al Octauiei — probabil Cornutus si el ostil lui Nero, pretinde ca imparatul avea fata laita (PS.—SEN., Octau., 109). Nero era gurmand, tuia prinzurile copioase, si, fara indoiala, avea ten¬ta spre ingrasare ; dar, abia dupa douazeci de ani iaturile lui regulate, ba chiar- frumoase, vor incepe ;e ingroase, asa cum arata iconografia vremii. Aceasta iconografie a primului secol al erei noastre, ipecial monetara, este marcata de doua curente : im-itul e reprezentat fie asa cum era, de fapt, fie ca un an al universului si, deci, idealizat, dupa modelul elenistic. Primele reprezentari ale lui Nero pe monede de aur si argint subliniaza frumusetea tinarului barbat. Catre anul 64, se intrevede deja dorinta de a realiza o sinteza intre realism si idealizare. Nero pastreaza pompa si maiestatea monarhilor greci, fara sa se disimuleze insa ingrosarea trasaturilor sale. Nici imparatul, si nici con¬silierii sai nu sint straini de aceasta deformai'e, de aceasta sfidare a canonului clasic. E ca si cum Nero ar fi vrut sa sparga canoanele iconografiei consacrate, sa abandoneze tendinta de stilizare aproape attica a imaginii cezarilor si sa se impuna asa cum este ; manifestind aceasta brutali¬tate foarte plebeiana, el avea totodata grija ca persoana sa-i fie in permanenta glorificata. Artistii s-au descurcat repede in fata noii situatii, incercind sa profite de rotun¬jirea chipului, poate chiar exagerind-o, spre a sugera, prin forta, maretia.
De talie aproape medie, Nero avea un trup bine pro-portionat, cel putin inainte de a pune citeva kilograme in plus. Avea ochii albastri, vederea slaba (PLIN., Nat-Hist., 11, 54,3 ; SUET., Ner., 51, 1) 9, iar parul sau batea spre blond. Pe baza celor relatate de Suetoniu, avea gitul gros, pintecul proeminent, picioarele subtiri si pete pe corp ; in plus, mirosea urit (Ner., 51,1). Putem oare corija acest portret partinitor, care pare sa vineze defectele ? Desigur : devenind aproape gras, Nero transpira mult, avea pielea delicata a blonzilor, iar gitul sau era mai degraba puternic decit gros. Trebuie sa recunoastem insa ca nu e deloc usor sa alegem intre cele doua imagini de care dispunem : cea a lui Suetoniu si cea a iconografiei imperiale.
in schimb, toata lumea e de acord in a-i recunoaste o sanatate de fier : in paisprezece arii de domnie, se pare ca nu a fost bolnav decit de vreo trei ori : in 60, ca ur¬mare a unei raceli, in 61 si in 66. A doua oara, boala pare sa fi fost destul de grava. Dar Nero s-a restabilit repede. Dezmatul, mesele copioase si vinul baut din bel-Sug nu i-au slabit intru nimic rezistenta fizica (TAC./ Ann., 14, 22,6 ; 47,1 ; SUET., Ner., 51,1)10.
Nero acorda o atentie deosebita elegantei. Tinuta sa, «esi voia sa-i sublinieze maretia, vadea un gust extrem de personal. In aceasta privinta, el afecta un non-con-formism ostentativ care incalca traditiile de demnitate ale personajelor importante din viata publica romana. Astfel, aparea deseori in public imbracat ca un artist boem, cu un halat, o batista innodata in jurul gitului, fara centura si in picioarele goale : o neglijenta doar aparenta, ba chiar calculata, care disimula un rafinament extrem. Acelasi lucru e valabil pentru pieptanatura sa, pe care si-o ingrijea in mod deosebit. Frizerul sau se bucura, de altfel, de o mare reputatie. Seneca, asa cum am men¬tionat mai sus, vorbeste despre pletele in vint ale lui Nero. De prin 64 mai ales, „el isi aranjeaza intotdeauna parul in scari, lasindu-1 chiar, in timpul calatoriei in Achaia, sa-i cada pe ceafa" (SUET., Ner., 51,2) ; a incercat astfel sa impuna o noua moda la Roma, unde tinerii purtau, in mod curent, parul foarte scurt. Aceasta schimbare i-a fost inspirata de monarhii elenistici si de Alexandru, dar in egala masura si de conducatorii de care, aurigae : schim¬bare cu dubla semnificatie, intrucit se produce exact in timpul calatoriei in Grecia — cind Nero a condus care — si vine in contradictie cu obiceiurile romane. Imitindu-i pe conducatorii de care, Nero le acorda o importanta de care ei se bucurau realmente in lumea greaca, dar pe care Ce¬tatea eterna era departe de a le-o recunoaste.
Acest non-conformism isi gasea o expresie evidenta in fastul cu care se inconjura Nero. Nu purta niciodata de doua ori aceeasi haina, pescuia cu un navod aurit sus¬tinut de corzi impletite din purpura, calatorea in vehicule elegante, insotit de o suita somptuoasa, iubea cu pasiune bijuteriile, in special perlele, si tesaturile pretioase. Miop fiind, capatase obiceiul sa foloseasca, drept ochelari, un smarald. Banchetele pe care le organiza se prelungeau de la prinz pina spre miezul noptii. Unele erau insotite de o punere in scena extravaganta care depasea limitele moralei (TAC, Ann., 15, 37, 1-7 ; PLIN., Nai. Hist, 31, 40; 37, 17, 65; SUET., Ner., 30, 7-8 ; 48, 5). Oricit de mult pret ar fi pus Nero pe mancarurile alese, pe vin si pe celelalte rafinamente ale mesei, n-a fost niciodata un mincacios si un bautor pe masura lui Claudiu. A inventat totusi o bautura rece, „apa de zapada", aqua niuata, care se numea si decoda Neronis, „decoctul lui Nero", si care ¦consta in apa fiarta si racita apoi in zapada (PLIN., Nat. Hist., 31, 40 ; MARTIAL, Epigr., 14, 117 ; SUET., Ner., 48,5) ; de retinut ca, pina atunci, romanii bausera bauturile la temperatura camerei. in sfirsit, imparatului ii placea sa-si petreaca timpul in vilele sale din Campania si sa faca croaziere pe Mediterana (TAC.,/ Ann., 15, 51, 2 si 52,1).
UN EROS DEZLANTUIT ?
Viata erotica a lui Nero pare a fi dominata nu atit cte rafinament, cit de o permanenta goana dupa placerea bruta. Casatorit de trei ori, principele a avut mai multe amante ; dintre cele trei neveste, nu a iubit-o cu adeva¬rat decit pe Poppeea, cea de-a doua, care, ca si cea de-a treia, i-a fost amanta inainte de a-i deveni sotie.
Au fost mult exagerate capriciile sexuale ale lui Nero n. Suetoniu relateaza ca tatal si matusa lui Lucius, Domitia Lepida, ar fi fost acuzati de incest de catre Tibe-riu (Ner., 5, 3). Este mai mult ca sigur ca aceasta acuzatie nu se bazeaza pe nimic real, tot asa cum lipsite de verosi¬militate sint si legendele care vorbesc de nesabuinta sexuala a lui Nero. Ca a fost un usuratec si pervers, nu putem nega. Dar in nici un caz nu poate fi vorba de acea „masina de dragoste" despre care s-a vorbit.
Printre legendele cele mai tenace in acest sens, este una care se refera la pretinsele relatii incestuoase pe care Nero le-ar fi intretinut cu mama sa" Agrippina. Tacit pare sa opineze ca, in realitate, nu s-a petrecut nimic in acest sens (Ann., 14, 2). Alte legende spun ca Nero ar fi violat-o pe vestala Rabiria, asa cum pretind unele surse, de altmin¬teri izolate (SUET., Ner., 28, 1 ; AUR. VICT., Caes., 5, 11). in cazul acesta e vorba de o confuzie cu privire la scanda¬lul vestalelor ; or, acesta a izbucnit mult mai tirziu, sub domnia lui Domitian 12.
Nero a avut o multime de concubine. Printre ele, se detaseaza figura Acteei, o liberta care 1-a iubit pe imparat si a fost, la rindu-i, iubita citva timp de el. Dovada, faptul ca Nero s-a gindit s-o ia de nevasta, fara indoiala prin anii 55—58. Aceasta casatorie n-a avut niciodata loc, dar Acte a continuat sa beneficieze de o pozitie privilegiata in anturajul imperial (TAC, Ann., 13, 12, 1 ; 46, 4 ; 14, 2,2 ; SUET., Ner., 28, 2). Sclava originara din Asia, ea fusese vinduta la Roma, apoi eliberata sub domnia lui Claudiu. in vremea in care fusese indragostit de ea, Nero daduse ordin sa i se alcatuiasca un arbore genealogic glo¬rios, care o facea descendenta a familiei regale a Attalizi-ior, vechii monarhi ai Pergamului. El a facut-o bogata, daruindu-i vaste domenii in Italia si Sardinia, ca si o locuinta somptuoasa, plina de sclavi si liberti (CIL, X, 8046 ; 8049 ; XI, 1414 ; XV, 7835 ; VI, 86§3 ; 8767 ; 8791 ; &801 ; 9002 ; ILS, 1742 ; 7386 ; 7396 ; 7409). Acte i-a sustinut pe Seneca si Burrus in lupta pe care acestia o duceau impotriva Agrippinei. Cu siguranta ca nu a ramas straina de grupul polstic al Annaeilor, care incurajau legatura ei cu imparatul. Annaeus Serenus i-a devenit chiar amant oficial in perioada cit a fost prefect al vigililor, de fapt sef al politiei din Roma ; adevarat paravan, el ocrotea cu dibacie expeditiile nocturne ale lui Nero. Totusi, Acte a fost departe de a lua parte activa la politica imperiala, cum avea sa faca mai tirziu Poppeea. Devotata lui Nero pina in ultimul lui ceas, ea a vegheat, alaturi de cele doua doici, ramasitele pamintesti ale imparatului, dovedind astfel „pioasa fidelitate a deznadejdii sale" 1S.
Lui Nero i s-au atribuit si diferite perversiuni. A fost invinuit de homosexualitate, ca si de o brutalitate putin obisnuita. De fapt, e posibil sa fie vorba de ritualuri mistice, printre care initierea pentru rangul mithraic de leo u.
PRIN ARTA VOM SUPRAVIETUI!
In ciuda extravagantelor sale, Nero a fost un om de cultura. O cultura pe care a luat-o, e adevarat, de la altii, dar pe care a incercat sa o marcheze si cu propria sa pecete — o dovedeste complexitatea preocuparilor sale in acest domeniu. Spre deosebire de ceilalti cezari, el nu a fost niciodata un adevarat orator. Tacit subliniaza acest lucru : „inca din primii ani, el si-a canalizat ascutimea mintii spre alte obiective : gravura, pictura, muzica si conducerea cailor. Citeodata, compunind versuri, dadea dovada unei oarecare culturi" (Arin., 13, 3, 7).
Asemenea tuturor imparatilor, Nero facea apel la consilieri pentru redactarea discursurilor sale politice. Cel dintii a fost Seneca. Dupa eliminarea filosofului, acestuia i-au luat locul altii, dar uneori Nero insusi isi alcatuia discursurile. Vom semnala doua dintre acestea : primul proclama eliberarea Greciei ; cel de-al doilea, redactat in ultimele clipe de viata, este un apel catre poporul Romei pentru a-1 sustine in acele momente grele. Textul a fost gasit dupa moartea principelui, printre hirtiile lui perso¬nale (SUET., Ner., 47, 2)15.
Daca a manifestat un oarecare interes pentru stiintele naturii — mergind pina la a concepe o serie de proiecte de expeditii si explorari dincolo de frontiere —, pentru performantele tehnologice — sa ne-gindim o clipa la cupola turnanta a Casei aurite si la canalele pe care le-a ordonat —, si pentru filosofie — nu considerau oare in¬teleptii stoici, printre ei fiind si Seneca, conversatia drept un bun spiritual ? —, Nero a fost, inainte de toate, un artist. in ciuda unei evolutii catre un cvasi-clasicism, in special spre sfirsitul vietii, el a fost, prin tempera¬ment, un tip „baroc", care avea patima spectacolului in sine. inca din primii ani ai domniei, este venerat, la Alexandria, ca parinte si protector al muzelor. Placin-du-i sa fie aplaudat pe scena, ca poet sau actor, citared, muzician sau atlet, Nero nu s-a considerat nici¬odata un amator stralucit, ci un veritabil profesionist, un artist de meserie : artifex, in latineste, technites in gre¬ceste, in 63, de fapt in plina criza, a strigat : „Prin arta vom supravietui !"
Am amintit mai sus cit de mult se temea imparatul de concurenta rivalilor sai, ca si de judecata publicului sau a arbitrilor (TAC, Ann., 16, 4, 3 ; SUET., Ner., 23, 4—6 ; DIO, 63, 9, 1—2). De aceea el a fost profund afectat de opinia lui Vindex, care-1 socotea un prost citared (SUET., Ner., 40, 2 si 41,2). Acest entuziasm mergea, de altfel, mina in mina cu o pasiune scrupuloasa pentru lucrul bine facut si cu o tehnica erudita si constiincioasa. Nero exersa vreme indelungata, ingrijindu-si vocea prin toate mij¬loacele de care dispunea. De asemenea, dovedea respect fata de regulamentele concursurilor (TAC, Ann., 16, 4, 2 ; SUET. Ner., 24, 1 ; 25, 5).
Se credea cel mai mare artist al timpului sau. Daca se considera in primul rind citared, cum am mai vazut, nu punea insa mai prejos arta poeziei. Seneca afirma ca imparatul se exprima disertissime — „excelent" — in versurile sale si ca manifesta o autentica preocupare pen¬tru precizie si adevar (SEN., Nat. Quaest., 1, 5, 6 ; 6, 8, 3). Tacit sustine insa ca altii i-ar fi compus poemele ; Sueto-niu, de aceeasi parere cu Seneca, insista nu numai asupra faptului ca Nero insusi isi compunea cu usurinta versurile, ci si asupra aplicatiei lui pentru munca (TAC, Ann., 14, 16, 1—2 ; SUET., Ner., 52, 2—3). Totul pledeaza in favoarea versiunii suetoniene : nu numai faptul ca bio¬graful a avut posibilitatea sa consulte ciornele exercitiilor poetice ale .imparatului, dar si unele observatii ale lui Tacit subliniaza vechea pasiune a lui Nero pentru poezie Si scrupulele lui de adevarat profesionist.
Avea Nero intr-adevar talent ? E greu sa ne pronun¬tam : au ramas putine versuri pe care sa i le putem atribui cu certitudine. Am vazut totusi ca Tacit si Suetoniu ii recunosc o anume abilitate, chiar daca mentioneaza invinuirile de plagiat sau acuzatiile de proasta calitate indreptate impotriva artei lui Nero, acuzatii la care imparatul era de altfel extrem de sensibil (SUET., Ner., 25, 5 ; DIO, 63, 15, 2). Din marturiile de care dispunem, se degaja imaginea unui poet erudit, rafinat si pasionat.
De valoare mai degraba medie, productia poetica a lui Nero pare destul de intinsa si variata. in catalogul operelor sale figureaza poeme religioase, despre care nu se stie absolut nimic ; au ele oare vreo legatura cu initierile in misterele zeitei Ma-Bellona si ale lui Mithra ? Cine stie ? ! Sint inscrise in acest catalog poeme ocazionale, cum ar fi acele versuri compuse pentru a multumi zeilor, dupa prabusirea teatrului din Neapole, in 64, prabusire care s-a produs la citeva clipe dupa plecarea spectatori¬lor. Nero a mai scris poeme lirice si erotice, cu versuri lascive (MART., Epigr., 9, 26, 9), in care cinta, de exemplu, parul „de chihlimbar" al Poppeei (PLIN., Nat. Hist., 37, 12, 3) : cuvintul revela gustul sau pentru termeni rafinati, delicati si rari. Nici poezia satirica nu-i este straina ; intr-un astfel de poem, alcatuit inaintea anului 64, il ataca pe Afranius Quintianus, iar in altul pune in evi¬denta tarele fizice si morale ale lui Claudius Pollio (TAC, Ann., 15, 49, 4 ; SUET., Dom., 1, 2). in aceeasi categorie s-ar cuveni sa asezam si acel poem in care-si bate joc de un anume rege Mithridate (SUET., Ner., 24, 4). Nu stim daca e vorba de marele suveran al Pontului sau de vreun rege neinsemnat din epoca. Nero a compus, de asemenea, poeme dramatice si tragedii, pe care le cinta in teatre, acompaniindu-se la o citera. Din aceste trage¬dii, doar doua titluri ne-au parvenit : Attis si Bacchantele (DIO, 61, 20, 2).
GITUL COLUMBEI
Nero si-a orientat insa eforturile in special spre poezia epica. Pasionat de legendele troiene — n-a pledat el, inainte de urcarea pe tron, cauza Ilionului in fata senatu¬lui ? — a scris, in citeva capitole, sub numele de Troica, un poem despre razboiul Troiei si despre destinul celebrei cetati (IUVENAL, Satir., 8, 221 ; SERVIUS, Ad Georg., 3 36 ; Ad Aen., 5, 370). Alegerea este semnificativa, caci este vorba de o tema extrem de discutata in epoca : nu incerca oare Lucan sa sfarme traditia epica atunci cind ataca simboluri si mituri consacrate ? Cit despre impa¬rat, acesta voia, probabil, sa arate ca intelege sa ramina fidel traditiilor, cel putin prin limbaj si structura. Populat de zei si personaje mitologice, poemul revela un Nero geograf al imaginarului si departarilor, care descrie pei¬saje fabuloase si fluvii indepartate, precum Tigrul. Reluind trama traditionala a legendei troiene, el introduce in acelasi timp modificari revelatoare. Protagonistul poemu¬lui sau nu este nici Hector, nici Enea, ci tinarul pastor Paris, a carui forta, frumusete, vitejie si intelepciune sint glorificate de autor. in timpul unui concurs sportiv, Paris Ii intrece pe toti participantii, inclusiv pe Hector. impara¬tul a scris acest poem probabil prin 61—64 e.n. L-a termi¬nat, poate, in timpul sau dupa incendiul Romei, cind lucra inca la descrierea caderii si jefuirii Troiei (TAC, Ann., 15, 39, 4 ; SUET., Ner. 38, 6 ; DIO, 62, 18, 1 si 29, 1). ,Unii considera de altfel „Cucerirea Troiei", Troiae Halo-sis, un poem independent. Dupa parerea noastra, e vorba doar de episodul final, si cel mai patetic, din Troica.
Nero avea de gind sa scrie si o mare epopee a istoriei romane (DIO, 62, 29, 2—4). Nu s-a multumit numai sa opuna poemului anti-vergilian si anti-mitologic al lui Lucan un epos cu subiect legendar si traditional, ci a dorit sa faureasca si un mit al Imperiului roman, care sa poata emotiona popoarele. in acelasi timp, voia sa-1 combata pe nepotul lui Seneca pe propriul lui teren, acela al istoriei concrete. Dar imparatul n-a avut ragazul necesar pentru a-si duce proiectul pina la capat, si nici macar pentru a-1 realiza in cea mai mare parte.
De fapt, ce ne-a ramas noua astazi din aceste poeme ? Mai nimic. Un scoliast atribuie lui Nero citeva versuri pe care Persius le pune de fapt pe seama unui poet sofisti¬cat, tocmai pentru a le putea condamna mai "bine (Satir., 1, 93—95 si 99—102). Fara indoiala, poetul incriminat de Persius era vreun imitator obscur al imparatului. Cu exceptia unui hemistih si a citorva versuri pe care un scoliast al lui Lucan (ad Phars., 3, 26,1) le-a pus in legatura cu Troica, nu se pastreaza astazi decit un singur vers apartinind indubitabil lui Nero, vers pe care il mentioneaza Seneca : ;
Colla Cytheriacae splendent agitata colombae, care in traducere libera ar suna : „gitul columbei lui Venus straluceste la fiecare miscare" (SEN., Nat. Quaest.,1, 5, 6). Acest vers comporta un vocabular ales si o scriitura muzi¬cala. Aici, ca si in alta parte, se constata absenta eliziunii, perfectiunea constructiilor metrice, separarea adjectivului de substantivul determinat. Adjectivul se afla la cezura, substantivul la sfirsitul versului (Cytheriacae... columbae), in timp ce consonanta silabelor finale e deosebit de rafi¬nata. Versul acesta, apoi cele atestate de scoliastul lui Lucan si hemistihul sub terris tonuisse putes — „ai fi crezut ca tunetul vuia sub pamint" (SUET., Vita Luc, 1,4) — sint de o factura contradictorie : Nero--poet se dove¬deste a fi rafinat, sofisticat uneori, dar in acelasi timp navalnic, tumultuos, lasindu-se minat de predispozitia lui pentru culoarea vie, pentru emfaza patetica, pentru exuberanta imaginii17.
IMPAKATUL-HISTRION
Nero era creator, dar tinea sa fie si interpretul pro¬priilor sale productii literare. ii placea sa cinte, acompa-niindu-se la lira, si sa recite. Ca sa se perfectioneze in aceste domenii, nu precupetea nici un efort; lua lectii si asculta sfaturile pe care i le dadea Terpnus, citared la moda in acea vreme (SUET., Ner., 20, 1). imparatul purta pe piept o bucata de plumb, lua purgative si urma un regim alimentar considerat a fi indispensabil artistilor. Despre vocea sa se spunea ca este divina, si, ca atare, i se aduceau chiar ofrande. Dupa ce s-a produs mai intii in spectacole private, in fata unui public selectionat anume, Nero a urcat, pentru prima oara, in 64, pe o scena publica, la Neapole, oras grecesc, unde riscul de a soca spectatorii era mai mic (TAC, Ann., 15, 33, 2 ; SUET., Ner., 20, 3—4). Avea, oare, Nero cu adevarat succes ? Greu de spus. Interpreta cele mai diferite roluri din tragediile lui Euripide — pe care-1 iubea mai presus de orice — dar si din alte piese de teatru, ba chiar din pantomime. Roluri de eroi, de zei, si chiar de femei, femei obisnuite sau zeite : Oreste orb, Hercule/furios (probabil intr-o tragedie de Seneca), Tieste si Alcmeon, Nauplius, fiul lui Pala
Personalitatea lui Nero 4? mede, Attis si Capaneu, Creon, dar si Canacea, Niobe, Antigona si Melanippea (SUET., Ner., 21, 2 si 4—5 ; DIO 63, 9, 4—5 si 10, 2 ; IUV., Satir., 8, 228 si urm. ; LUCILLUS, in Anth. Gr., 11, 185 ; 254 ; PHILOSTRAT, Vita Apoi., 5, 8). Mastile pe care le, purta reproduceau propriile lui trasaturi sau pe cele ale Poppeei! Citeva din lucrarile sale, la care compunea intotdeauna si acompa¬niamentul muzical, ajunsesera adevarate „slagare" si se cintau pe strazile Romei. Traditionalistii nu i-au iertat niciodata lui Nero puternica grija pentru profesionalism si l-au acuzat de iresponsabilitate. Acest „profesionist" avea insa uneori ambitii de artist plurivalent : se spune ca se voia in acelasi timp mim, flautist, cintaret din cimpoi si din multe alte instrumente (SUET., Ner., 22, 1—2 ; 53, 1—2 etc).
Indragostit de pictura si sculptura, imparatul a urma¬rit indeaproape decorarea palatului sau, Casa aurita, si a adus aici capodopere renumite, precum un grup statuar al carui principal personaj era Laocoon. Trebuie sa mai spunem ca ii placeau mult caii, ca si spectacolele de circ. A fost un suporter inflacarat al verzilor, una din cele patru •partide — sau echipe — ale circului (verzii, albastrii, rosii, albii). indragostit de toate sporturile, visa sa devina atlet, sa-1 imite pe Hercule si, mai mult, se antrena in acest scop.
Avea deci preocupari/artistice multiple, parca dupa imaginea unei anume frumuseti al carei cult il avea. Acest cult se vadea insa a fi nonconformist si contradictoriu, rafinat pina la pretiozitate, plebeu pina la brutalitate. Faptul ca a facut din Paris eroul principalului sau poem nu este o intimplare. Prin Paris, artist si pastor, desfrinat si frumos, frivol si sportiv, dezinvolt si derutant, viclean si crud la nevoie, Nero glorifica un precursor legendar ; dar el propunea totodata propriul sau chip drept model m.
Iata asadar mesajul pe care voia sa-1 transmita poste¬ritatii, in ultimele clipe de viata, incoltit din toate partile, vazind cu ochii lui pregatirile pentru propria sa incine¬rare — stiindu-se deci condamnat la sinucidere —, a rostit, plingind, aceste cuvinte care nu vor putea fi despartite niciodata de imaginea sa : „o, ce artist piere odata cu mine" — qualis artifex pereo, in latina, si O, Ze.us hoios technites parapollumai, in greaca (SUET., Ner., 49, 1 ; DIO, 63, 29, 2). E posibil ca Nero sa se fi gindit, in aceasta ultima clipa de adevar, la intreaga sa opera artistica, dar si Ia stradaniile sale de a fauri o lume noua, o lume care trebuia sa semene cu un urias spectacol19.
Nero a fost asadar un showman veleitar, insa si un ar¬tist autentic : prin demersul sau politic si prin reforma axiologica, morala si educativa pe care a intreprins-o, a dovedit o viziune cvasiestetica asupra lumii.
SENTIMENTUL DINASTIC
Acest artifex a raspindit moartea in jurul sau, fara nici o mila. Amintim ca a facut acest lucru sub imperiul fricii, o frica atroce care-1 facea neindurator 20. Izvoarele care ne stau la dispozitie constituie o marturie in acest sens : Nero devenea violent si singeros numai cind se simtea amenin¬tat. Nu-i placea sa ordone executarea necunoscutilor, cri¬minalilor de drept • comun, preferind sa-i trimita mai de¬graba la munca silnica decit sa le aplice pedeapsa capitala (SUET., Ner., 31,6). in schimb, ii condamna cu usurinta la moarte sau ii constringea la sinucidere pe cei banuiti ca ar vrea sa-I rastoarne.
Sub Iulio-Claudieni, sentimentul continuitatii dinastice a fost foarte puternic. Istoricul Aurelius Victor din Im¬periul tirziu, dupa ce descrisese ultimele clipe ale lui Nero, a notat urmatoarele : „iata sfirsitul familiei cezari¬lor, pe care 1-a prevestit un intreg cortegiu de semne mi¬raculoase" (AUR. VICT., Caes., 5, 17). Iar Cassius Dio il numea pe Nero ultimul descendent al lui Enea, preschim¬bat in stramos legendar al Iulio-Claudienilor (DIO, 63, 29, 3). Opinia publica din primul veac al erei noastre a intuit acut aceasta situatie ; Tacit a realizat-o, la rindul lui, si de aceea,"cind povesteste cum Agrippina 1-a lichidat pe Marcus Iunius Silanus, care era fara vlaga si cu totul inofensiv, observa ca acesta este totusi „un descendent al cezarilor, lucru care conta la vremea aceea" aquod tune spectareturi (Ann., 13, 1,1). In plus, Silanus parea sa se bucure de o mai mare popularitate decit fiul Agrippinei. Tacit scotea astfel in evidenta deosebirea de climat politic dintre epoca lui Nero si vremurile pe care el insusi le traia, cind multi dintre contemporanii istoricului con¬testau intr-adevar principiul ereditatii imperiale in fa¬voarea celui al competentei in arta de a guverna.
Edictul care a urmat funeraliilor lui Britannicus este semnificativ in aceasta privinta. Prin el, Nero vrea sa aminteasca romanilor ca de acum inainte este „ultimul supravietuitor al unei familii care, prin nastere, este de¬tinatoarea rangului suprem" (Ann., 13, 17, 5). Unii i-au contestat lui Nero acest drept, stiind bine ca astfel il vor rani cumplit. E cazul lui Vindex, care il numea Aheno-barbus, dupa numele tatalui (SUET., Ner., 41 ; DIO, 63, 22, 3 si urm.). Nero apartinea insa familiei imperiale nu numai prin mama, dar in egala masura prin tatal sau, asa cum am aratat mai sus. Bunicul sau dupa tata, Lucius Domi-tius Ahenobarbus, se casatorise, prin 30 i.e.n., cu Antonia, fiica lui Marcus Antonius si a Octavfei (sora lui August), si devenise patrician. Fiul sau, Lucius Domitius Aheno¬barbus, adica tatal lui Nero, descindea prin urmare din intemeietorul Principatului, dar si din rivalul acestuia. Stiind cit de importanta era traditia iulio-claudiana in ochii contemporanilor sai, principele-citared si-a dorit in¬totdeauna mostenitori, insa fiica sa, Claudia, a murit la numai trei luni dupa nastere. Dupa opinia marelui istoric din secolul trecut, care a fost Theodor Mommsen, tocmai aceasta absenta a unor urmasi directi se afla la originea marilor crize politice care aveau sa zdruncine Imperiul roman 21. Dar, in realitate, altele au fost pricinile acestor crize. E un adevar bine stiut faptul ca principiul ereditatii puterii imperiale functiona in fapt, si nu in drept. Teo¬retic vorbind, puterea imperiala nu se transmitea ereditar, insa imparatii au facut eforturi deosebite pentru a-si de¬semna succesorii dintre membrii familiei sau anturajului lor, recurgind uneori la adoptiune, daca aceasta se vadea necesara.
Se stie, de altfel, ca marile familii aristocratice romane se inrudeau intre ele prin legaturi strinse si complexe. Astfel, Domitii Ahenobarbii se aliasera cindva cu multe din aceste familii, inainte de a se asocia cu Iulio-Claudienii si cu casa lui Marcus Antonius. De fapt, stramosii lui Nero se unisera cu rudele de singe ale lui Cato, Brutus si Cas-sius. Domitii Ahenobarbii constituiau, de altminteri, o foarte veche ramura a acelei gens Domitia, care daduse Republicii multi consuli si inalti magistrati. Neamul lor era totusi tarat de numeroase vicii, daca e sa-i dam cre¬zare lui Suetoniu. Tatal lui Nero fusese investit cu dem¬nitatea de consul ordinar in 32 e.n., dupa ce, in 28, o luase pe Agrippina de sotie (era a doua lui casatorie) 22. Odata ajuns la putere, Nero a cinstit memoria tatalui sau Si i-a inaltat chiar o statuie. Colegiul Fratilor Arvali aducea sacrificii in amintirea tatalui imparatului si, cu ince¬pere din anul 55 mai ales, IJL comemora ziua de nastere (SUET., Ner., 9, 2 ; TAC, Ann., 13, 10, 1 ; M. Smallwood, nr. 16 ; 19 ; 21 ; 22 etc). Cu toate acestea, Nero n-a in¬clus niciodata in titlurile sale vreo cit de vaga referire la tatal sau si niciodata nu i-a consacrat un veritabil cult religios 23.
In ochii imparatului, tronul nu putea fi ocupat de un senator fara legatura de rudenie cu dinastia. Conjuratia lui Piso ar fi putut sa-1 avertizeze ca era posibil si con¬trariul. Cu datele pe care le avem astazi, nu stim totusi daca nu cumva seful conjuratilor era legat in vreun fel, fie si indirect, de Iulio-Claudieni. Stim, in schimb, ca unii conspiratori ar fi dorit sa-1 vada pe Piso insurat cu o femeie din familia imperiala. Afirmind ca Nero n-ar fi fost un adevarat Iulio-Claudian, razvratitii din 68 nu incercau oare sa imbunatateasca astfel obirsia propriului lor leader, obirsie care, desigur, n-avea nimic a face cu dinastia cezarilor ? Succesul lor a demonstrat, in ultima instanta, ca putea deveni imparat si cineva care nu era neaparat un Iulio-Claudian si chiar in pofida lealitatii ro¬manilor fata de fosta dinastie imperiala.
UCIDE CA SA DOMNESTI
Nero nu prevazuse un asemenea eveniment. Crezind ca pericolul nu putea veni.decit din propria sa familie, spre a preintimpina comploturile, a urmarit eliminarea siste¬matica a celorlalti membri ai casei imperiale. Astfel. incit, cum bine spune Suetoniu, „nici o categorie de rude n-a fost crutata de crimele sale" (Ner., 35, 7). Nero dorea sa ramina singurul membru al dinastiei. Si a reusit acest lucru, fapt care explica in mare parte euforia ce a carac¬terizat ultimii ani ai domniei sale.
Pretendentii si rubedeniile casei imperiale erau, in¬tr-adevar, mai numerosi decit s-ar putea crede. Marile fa¬milii aristocratice, prin aliantele lor incilcite si stufoase, formau o adevarata casta. Calpurnii Pisonii, Silanii, Do-mitii, Cornelii Sulla, Annii, Valerii Messala si, bineinteles, Iulio-Claudienii, desi rivali, erau cu totii veri. Procesul de eliminare incepuse insa de multa vreme. Verii indepar¬tati fusesera cei dintii vizati. Messalina il suprimase pe Gnaeus Pompeius Magnus, urmasul lui Pompei si ginerele lui Claudiu. La rindul ei, Agrippina il constrinsese la si¬nucidere pe Lucius Iunius Silanus Torquatus (TAC, Ann., 22 3—4), primul logodnic al Octaviei si descendent al lui August prin mama sa, Aemilia Lepida, care era strane-poata acestuia. Lucius era fiul cel mai mic al Aemiliei Lepida. Am pomenit in raidurile anterioare si de supri¬marea fratelui mai mare al lui Lucius, Mareus Iunius Si¬lanus, tot in urma uneltirilor Agrippinei. Comis fara stirea lui Nero, acest omor a inaugurat de altfel noua domnie. Mareus Iunius Silanus era Frate Arval, fost consul, gu¬vernator al_ Asiei si mai ales descendent al lui August (TAC., Ann., 13, 1, 1 ; DIO, 61, 6, 5). Omorul a fost pre¬ventiv, ca atitea altele care l-au precedat. Sub protectia lui Nero, care uitase ca matusa sa ii oferise cindva ada¬post, Agrippina — inca pe vremea domniei lui Claudiu — o suprimase pe fosta ei cumnata, Domitia Lepida, urmasa, la rindul ei, a marelui August. insusi Claudiu a fost dobo-rit de o boala suspecta, poate la initiativa Agrippinei, si, aparent, fara complicitatea lui Nero.
Dar nici acesta din urma nu avea sa ramina mai pre¬jos. Ajuns imparat, s-a straduit sa-i elimine pe lunii Silani, destul de numerosi inca si considerati de opinia publica pretendenti indreptatiti la tron. A fost suprimat mai intii, dar relativ tirziu, Decimus Iunius Silanus, frate cu Mareus si ceva mai in virsta decit Lucius. in ciuda prudentei pe care a dovedit-o, Decimus Iunius Silanus a fost lichidat in anul 64 : obirs'ia lui, popularitatea de care se bucura si clientela numeroasa il facusera extrem de suspect in ochii lui Nero (TAC, Ann., 15, 35, 2). Din familie nu mai ramasese decit tinarul Lucius Iunius Silanus Torquatus, fiul lui Mareus, crescut in casa unchiului sau prin alianta, Cassius Longinus, si intrat in cariera senatoriala in anul 65. in acelasi an. Nero a profitat de represiunea indrep¬tata impotriva conjuratilor pisonieni, 1-a acuzat de magie Si complot si 1-a exilat ; pentru ca, mai apoi, in anul urmator, cu putin inainte de plecarea sa in Grecia, sa-1 «cida (TAC, Ann., 16, 8—9). Spiritul de precautie al lui Nero se dovedea, intr-adevar, staruitor : s-ar fi putut oare indeparta imparatul de Roma si de Italia lasindu-i acestui unar nobil posibilitatea de a se erija in campion al ne¬multumitilor ?
FIUL LUI CLAUDIU
Dintre toti acesti rivali, cel mai de temut a fost, fara discutie, Britannicus, nimeni altul decit fiul lui Claudiu. In februarie 55, cind Nero 1-a otravit, Britannicus avea doar paisprezece ani. Prin el se stingea „cel din urma reprezentant al stirpei lui Claudiu" (TAC, Ann., 13, 17, 3). Pozitia oficiala a lui Britannicus era deosebit de impor¬tanta : o inscriptie ii confera calitatea de frate al impa¬ratului si il numeste Tiberius Claudius Caesar Brifannicus (CIL, VI, 922 : M.' Smallwood, nr. 108). La drept vorbind, Britannicus isi avea partizanii sai : in taina, dupa moartea lui Claudiu, acestia il preferau fiului Agrippinei si con¬siderau ca nula si neavenita adoptiunea in urma careia Nero devenise fiul cel mare al imparatului.
Lichidarea lui Britannicus implica, insa, si alte cauze. Suetoniu, bunaoara, noteaza ca Britannicus ar fi fost in¬zestrat cu o voce frumoasa, lasindu-ne astfel sa presupu¬nem ca n-ar fi exclusa o gelozie artistica din partea lui Nero (SUET., Ner., 33, 3). Un asemenea lucru ni se pare greu de imaginat atita vreme cit pasiunea pentru arta a imparatului inca nu mergea, credem, pina acolo incit sa elimine, prin crima, un simplu amator. Despre altceva poate fi, insa, vorba, si anume, de ecoul succeselor re¬purtate de Britannicus cu prilejul Saturnaliilor din anul precedent, cind baiatul facuse aluzie, intr-unui din cin-tecele sale, la soarta lui trista de print frustrat de drep¬turi (TAC, Ann., 13, 15, 2—3). Intr-adevar, Tacit pare a fi mai judicios. El evidentiaza in primul rind populari¬tatea lui Britannicus ; apoi, virsta tinarului, care avea sa imbrace in curind toga virila ; si, in sfirsit, amenin¬tarile Agrippinei, care, simtindu-se indepartata de la pu¬tere, flutura spectrul unei aliante cu partizanii lui Bri¬tannicus (Ann., 13, 14, 4—7 ; 15, 1—5). Acest ultim punct nu e deloc neglijabil. O astfel de coalitie parea cu atit mai verosimila, cu cit imparateasa dorea sa continue po¬litica lui Claudiu. Or, in ochii ei, aceasta politica doar Britannicus era in stare s-o intruchipeze.
Nero a organizat cu minutiozitate uciderea lui Britan¬nicus. Sarcina de a prepara otrava i-a revenit Locustei. in timpul unei cine, lui Britannicus i se serveste — dupa traditionala degustare prealabila — „o bautura nevinovata inca, dar foarte fierbinte ; inapoind-o pe data, deoarece era mult prea calda, i se toarna in ea, o data cu apa rece, otrava care i se raspindeste in trup cu o asemenea rapi¬ditate, incit cuvintele i s-au oprit pe buze, si o data cu ele, si viata" (TAC, Ann., 13, 16, 3). Mesenilor ingroziti, Nero le-a declarat cu mult calm ca Britannicus avea una din acele crize de epilepsie de care suferea inca din fra¬geda copilarie. in aceeasi noapte, sau a doua zi, pe o ploaie torentiala, Britannicus a fost inmormintat in mare graba si fara pompa (TAC, Ann., 13, 7, 1—2 ; SUET., Ner., 33,6). Versiunea referitoare la criza de epilepsie a ramas cea oficiala. Seneca a sustinut-o, proclamindu-1 in curind pe Nero cu totul nevinovat de moartea lui Bri¬tannicus. Iar restul a fost lasat in grija unei active pro¬pagande oficiale. Opt ani mai tirziu, o inscriptie din Ami-sus — oras al Pontului —, celebrindu-i impreuna pe Nero, Poppeea si Britannicus (Supplementum Epigraphicum Graecum, 16748 : M. Smallwood, nr. 112), demonstra ca acesta din urma continua sa fie socotit un membru de seama al familiei imperiale, a carui memorie trebuia cinstita. Chiar si astazi unii istorici se indoiesc de reali¬tatea acestui omor premeditat si nu inlatura ipoteza unui deces datorat bolii25, invocind in acest sens tacerea lui Plutarh asupra subiectului. Dar asemenea savanti consti¬tuie doar citeva exceptii. Parerea cvasiunanima este ca moartea a fost provocata prin otravire. Marturiile con¬temporane — spre exemplu, cele ale lui Pseudo-Seneca (Octau., 45—46, 67—69 ; 112 ; 114 ; 226 ; 242 si 617) si Flavius Iosephus (Ant lud., 20, 8, 2 ; Bel. lud., 2, 13, 1) — sint suficiente pentru a ne convinge de acest lucru. Ace¬easi teza e sustinuta de multi alti scriitori (SUET., Ner., 33, 5—6 ; DIO,' 61, 1, 7 ; 7, 4 ; EUTROP., 7, 14, 3), incit adoptam si noi aceasta versiune a faptelor.
in majoritatea lor, senatorii din acea vreme au inchis ochii asupra acestei crime sau au scuzat-o (TAC, Ann., 13, 17, 2). Se temeau, intr-adevar, ca printr-o eventuala alianta intre Agrippina si Britannicus s-ar putea reveni la vechea politica a lui Claudiu. incurajat de acest succes, Nero avea sa continue, cu perseverenta, actiunea inceputa. Unii sustin ca ar fi provocat uciderea matusii sale Domitia (SUET., Ner., 34, 9 ; DIO, 61, 17, 1). Tacit nu face nici o Mentiune despre un atare asasinat : aceasta veche dus¬mana a Agrippinei a sucombat, probabil, in urma unei toladii intestinale sau a unui cancer, in anul 59 (Ann.,
19, 5). in schimb, e un lucru cert faptul ca Nero a executat-o pe Octavia, dupa ce mai inainte o repudiase (TAC, Ann., 14, 63, 1 ; 64 ; SUET., Ner., 35, 4). Se temea ca nu cumva fosta lui sotie, ai carei partizani proyoca-sera o miscare populara, sa se marite cu un aristocrat care ar fi putut astfel sa aiba pretentii la tron si sa instige la revolta. Decis sa curete terenul cit mai repede, Nero va suprima in curind alti doi eventuali candidati la tronul imperial : pe Rubellius Plautus si pe Faustus Cor-nelius Sulla Felix ; o clipa se temuse ca nu cumva cei doi, dupa repudierea Octaviei, sa se alieze cu aceasta.
Cel mai periculos in ochii imparatului era, fara indo¬ iala, Rubellius Plautus. Caci mama lui, Livia Iulia, era nepoata lui Tiberiu si se casatorise in 33 cu fostul consul
Rubellius Blandus, care apartinea unei familii de cava¬ leri. Rubellius Plautus nu descindea asadar pe linie di¬ recta din August ; in schimb, printre stramosii sai figura un imparat. in plus, se bucura de o excelenta reputatie
in cercurile stoicilor datorita austeritatii sale morale. In anul 55, Agrippina fusese acuzata ca ar fi incercat sa se marite cu el, in vederea unei lovituri de stat (TAC,
Ann., 13, 19, 4). in 60, un semn ceresc — trecerea unei comete — dadu de. crezut ca lui Plautus ii venise vre¬ mea ; Nero 1-a indepartat deindata de la curte, trimitin du-1 in Asia, unde il va ucide doi ani mai tirziu (TAC,
Ann., 14, 22, 6 ; 14, 57—59). Tacit plaseaza evenimentul
inainte de moartea Octaviei, dar, in realitate, el s-a pe¬ trecut dupa aceasta data. ¦ ¦.
Faustus Cornelius Sulla Felix era, in schimb, un sena¬tor indolent, pe care nici politica, si nici macar stoicismul nu reusisera sa-1 captiveze in vreun fel. Nu putea deci sa concentreze in jurul sau o veritabila opozitie ideologica, asa cum se intimplase in cazul lui Plautus. Descindea to&no