x6s10sm


Dacii, cu toate ca au suferit pierderi grele, au ramas, chiar si dupa ce a fost instaurata noua conducere, principalul element din Dacia; provincia a fost supusa unui proces de romanizare complex, elementul sau de baza fiind impunerea si adoptarea definitiva a limbii latine. Romanii sunt astazi singurii descendenti ai Imperiului Roman de Rasarit; limba romana este una din marile mostenitoare ale limbii latine, alaturi de Franta, Italia, Spania, Romania este o oaza de latinitate in aceasta parte a Europei.
Locuitorii, fie ei descendenti ai Imperiului Roman sau a daco-romanilor, si -au continuat existenta neintrerupta ca tarani sau ca pastori, chiar dupa retragerea romana sub imparatul Aurelian, (270-275), atat a armatei, cat si a administratiei romane, care s-a mutat la sud de Dunare. Dar, stramosii romanilor au ramas timp de cateva secole in sfera de influenta a Imperiului Roman, atat in politica, cat si in economie, religie sau cultura; dupa despartirea in doua a Imperiului Roman, in anul 395 e.n., ei au ramas in sfera de influenta a Imperiului Bizantin. Ei traiau mai mult in spiritul vechilor romani, care acum decazuse, si au supravietuit imprejurarilor grele din timpul valurilor succesive ale popoarelor migratoare. Pe timp cand simbioza etno-culturala dintre daci si romani a fost realizata, si s-a finalizat in sec. VI-VII, prin formarea poporului roman, intre sec. II si IV, daco-romanii au adoptat crestinismul in forma sa latina. Prin urmare, in sec. VI-VII, cand procesul de formare a poporului roman a fost gata, natiunea a patruns in istorie ca o natiune crestina. Iata de ce, spre deosebire de natiunile vecine, care au ca date de crestinare (bulgarii - anul 865, sarbii - 874, polonii - 966, slavii de est - 988, ungurii - 1000), romanii nu au o data fixa a crestinarii, intrucat ei au fost prima natiune crestina din regiune. In sec. IV-XIII, poporul roman a trebuit sa faca fata valurilor de popoare migratoare - gotii, hunii, gepizii, avarii, slavii, pecinegii, cumanii, tatarii - care au traversat teritoriul Romaniei. Triburile migratoare au controlat acest spatiu, din punct de vedere militar si politic, intarziind dezvoltarea economica si sociala a bastinasilor si formarea entitatilor statale locale.

Slavii, care s-au stabilit masiv in sec. VII la sud de Dunare, au despartit in doua masa compacta a romanilor din zona carpato-danubiana: cei de la nord (daco-romanii), au fost separati de cei de la sud, care s-au deplasat spre vestul si sud-estul Peninsulei Balcanice (aromanii, megleno-romanii si istro-romanii). Slavii s-au stabilit la nord de Dunare si au fost asimilati incetul cu incetul de poporul roman si limba lor a lasat urme in vocabularul si fonetica limbii romane. Peste limba romana s-a suprapus asa-numita limba slavica (in acelasi mod cum s-a impus idiomul germanic francilor). Romanii apartinand religiei ortodoxe au adoptat astfel limba veche slavona bisericeasca, ca o limba de cult si incepand cu sec. XI-XVII ca o limba de curte si cultura. Limba slava n-a fost niciodata o limba vie, vorbita de popor, pe teritoriul Romaniei; ea a jucat pentru romani, la un momentdat, in Evul Mediu, acelasi rol pe care l-a jucat latina in vest; la inceputul epocii moderne, ea a fost inlocuita pentru totdeauna in biserica, la curte si in cultura de catre limba romana.
Datorita pozitiei lor, romanii de la sud de Dunare au fost pentru prima data mentionati in sursele istorice (sec. X), sub numele de vlahi sau blahi (valahi); acest nume aratand ca ei erau vorbitori ai unei limbi romanice, si ca popoarele non-romanice din jurul lor recunosteau acest fapt. Dupa anul 602, slavii stabiliti masiv la sud de Dunare au fondat un tarat puternic bulgar, in sec. IX. Asta a facut o bresa intre romanii din nordul Dunarii si cei aflati la sud de Dunare. Pe masura ce au fost supusi la tot felul de presiuni si izolati de trunchiul puternic românesc de la nord de Dunare, numarul romanilor din sudul Dunarii a scazut continuu, in timp ce fratii lor de la nordul Dunarii, cu toate ca traiau in conditii extrem de dificile, si -au continuat evolutia lor istorica, ca o natiune separata, cea mai indepartata la est descendenta a Imperiului Roman.
Valahia, Moldova si Transilvania
Incepand cu sec. al X-lea, surse bizantine, slave si ungare, si mai tarziu surse occidentale, mentioneaza existenta entitatilor statale ale populatiei romanesti - cnezate si voievodate - la inceput in Transilvania si Dobrogea, apoi in sec. XII-XIII, si in teritoriile de la estul si sudul Carpatilor. O trasatura specifica a istoriei romanilor din Evul Mediu, pana in epoca moderna, este aceea ca ei au trait in trei principate vecine, dar autonome, - Valahia, Moldova si Transilvania.
Acest fenomen - care este, fara indoiala, unic in Europa medievala, este extrem de complex. O serie de cauze tin de esenta societatii feudale, dar sunt de asemenea si factori specifici. Printre ultimii, dorim sa mentionam existenta imperiilor vecine puternice, care s-au opus unificarii entitatilor statale romanesti si chiar au ocupat - pentru o perioada mai scurta sau mai lunga - teritoriile romanesti. De exemplu, la vest, romanii a trebuit sa faca fata politicii de cucerire dusa de regatul ungar. In 895, triburile ungare care au venit din tinuturile Volgai, conduse de Arpad, s-au stabilit in Panonia. Ei au fost opriti in inaintarea lor spre vest de catre imparatul Otto I (995), astfel ca ungurii s-au stabilit si si-au intors fata catre sud-est si est. Aici, ei s-au intalnit cu romanii.
O cronica ungara descrie intalnirea dintre mesagerii trimisi de Arpad, regele ungur, si voievodul Menumorut al Biharei, un oras in vestul Transilvaniei. Ambasadorii unguri au pretins ca teritoriul sa le fie cedat lor. Cronica a pastrat pentru noi raspunsul plin de demnitate dat de Menumorut: "Spuneti-i lui Arpad, ducele Ungariei, conducatorul vostru. Bucurosi ii vom iesi in intampinare, ca de la prieten la prieten, pentru a-i da lui tot ce are nevoie, pentru ca este strain, si unui strain ii lipsesc multe. Dar pamantul pe care il pretinde, nu-l va avea niciodata de la noi de bunavoie, cat timp vom trai".
In ciuda rezistentei cnezatelor si voievodatelor romanesti, ungurii au reusit in sec. X-XII sa ocupe Transilvania si s-o incorporeze regatului ungar (pana la inceputul secolului XVI, ca voievodat autonom). In scopul de a consolida puterea lor in Transilvania, unde romanii au continuat sa fie de-a lungul secolelor marea majoritate etnica, ca si in scopul de a apara granita estica si sudica a voievodatului, coroana ungara a recurs la colonizarea regiunilor de frontiera, cu sasi si secui, in sec. XII-XIII.