Inainte de Roma k7v15vc
Legendele, ceea ce am definit ca mitistorie, situeaza „intemeierea" Romei in 754 ori 753 I.C. Procesul constituirii Romei a fost insa precedat de numeroase fenomene relevante, care s-au desfasurat in peninsula italica. f*
Diverse izvoare literare coreleaza „fundarea" Romei si precedentele ei de „caderea" Troiei, situata a se fi produs, dupa Eratostene, in 1184 i.C, si chiar de o imprejurare specifica, plasata cu cincizeci de ani inainte de venirea troienilor in Italia, cand un grup de greci arcadieni, condus de Evandru, Euander, s-ar fi instalat pe colina Palatinului, declarat ca cel mai vechi salas al Romei. Avand in vedere faptul ca anticii situau la obarsia Romei un sinecism, un amalgam de semintii, alcatuit nu din trei componente, cum se afirma frecvent, ci din cinci elemente: Jatinii (cei mai importanti stramosi, care au daruit „cetatii eterne" chiar limba ei), sabinii si etruscii (toti locuitori ai Italiei), dar si troienii lui Enea, sositi in Latiu dupa distrugerea Troiei, si, chiar inaintea acestora, grecii arcadieni ai lui Evandru. Ne-am referit mai sus la acest straniu fenomen, relevant in multiple privinte. in acest fel s-ar fi constituit in Latiu un prim sinecism latino-troian, ca urmare a debarcarii in zona respectiva a unui grup de supravietuitori ai „caderii Troiei" si a unirii lor cu „aborigenii", aborigines, ai regelui local Latinus, care ar fi conferit noii populatii denumirea ei oficiala: latini. Ca, mai tarziu, sa ia nastere o comunitate implantata nu numai pe Palatin, ci si pe alte sase, dintre cele sapte coline ale Romei: Capitoliu, Aventin, Quirinal, Viminal, Esquilin si Caelius. Progresiv, legendele referitoare la originea Romei s-au transformat intr-o structura coerenta, intr-o vulgata privitoare laprimordia Romei si Italiei, inca din secolul al IV-lea i.C. Datele din vulgata au fost reproduse, cu mici variatii, de izvoarele literar-istorice si de alta natura. Unele dintre ele au incercat sa sugereze si solutii critice ale anumitor evenimente legendare, multa vreme contestate de asemenea de catre stiinta moderna. Totusi, sapaturile arheologice intreprinse in Latiul initial, prin excelenta incepand din 1960 incoace, par sa dovedeasca faptul ca, cel putin partial, anumite informatii din vulgata contin un nucleu real, susceptibil, in linii mari, sa dea seama de adevaruri istorice. Migratiile provenite din Orient, mentionate de vulgata, corespund efectiv unor deplasari de populatie, purcese din Mediterana orientala. S-au descoperit vestigii de ceramica miceniana pe coastele Marii Tyrrheniene, pana in Sardinia. Aceste vestigii ni se par, in acest sens. relevante. incat legendele lui Enea si lui Evandru, conducatorul unei semintii grecesti care nu participase la asediul si la cucerirea Troiei. nu tin de domeniul basmului. Fenomene importante au survenit efectiv. in peninsula italica. in secolele al Xll-lea, al VIII-lea, al Vl-lea si al V-lea i.C, ca momente nodale, semnalate de vulgata relativa la primordia. Migratiile din Orient, indeosebi din spatiul microasiatic, au produs cu adevarat mari miscari de populatii, in parte ca efect al unor infiltrari de imigranti purcesi din Mediterana rasariteana.

Regionalizarea peninsulei italice era inlesnita de relieful ei. Cu exceptia anumitor zone limitate, solul nu era foarte prielnic dezvoltarii agriculturii. in schimb, el favoriza cresterea vitelor. Padurile, considerabil mai abundente decat in prezent, si zacamintele minerale depaseau sensibil nevoile locuitorilor. Din Asia centrala indoeuropenii se raspandisera in largi zone din Asia si din Europa. Tehnica bronzului, difuzata iiitre 2000 si 1500 i.C. i-a adus pe indoeuropeni in peninsula italica in valuri succesive. Sositi de pe podisul helvetic si din Europa centrala, ei au strabatut trecatorile Alpilor, au coborat in campia Padului, actualul Po, si s-au raspandit in restul, peninsulei. Doar ligurii nu apartineau probabil semintiilor indoeuropene instalate in Italia si cunoscute sub denumirea de italici ori italioti. Acestia au subjugat populatiile preindoeuropene, asa numitii siculi, carora le-au impus limbile si cultura lor. Preindoeuropenii, de origine mediteraneana, erau inhumantL, adica isi ingropau mortii. Alexandre Grandazzi reliefeaza totusi ca trebuie relativizata antiteza rasiala intre cuceritorii indoeuropeni si populatiile mediteraneene. El arata ca sfarsitul erei bronzului ar trebui situat pe la 1000-900 i.C. Dupa care ar fi urmat etape ale celei a fierului; fazele initiale s-ar situa mai ales intre 900 si 730 i.C. Acelasi Grandazzi noteaza ca nici latinii nu alcatuiau un grup etnic foarte coerent. Pentru timpuri mai vechi este greu sa se vorbeasca de latini. Cel mult putem sa ne referim la protolatini. Indoeuropenizarea s-a realizat insa pretutindeni in Europa, ca unul dintre cele mai brutale si mai radicale genocide cunoscute in istoria umanitatii. Primele valuri de indoeuropeni s-au implantat in campiile si in zonele deluroase, cele mai fertile, ale peninsulei italice. Ei au coborat in Italia in era bronzului, cand se pot 'constata doua tipuri de civilizatie in peninsula; cel al terramarelor, definita si ca terra-maricola, atestat in nordul Italiei, si cel al apeninilor, constatat in sudul Etruriei. La sfarsitul mileniului al II-lea i.C. a coborat in Italia un nou val de indoeuropeni. Acestia s-au stabilit in zonele montane ale Italiei, nepopulate ori foarte putin locuite anterior. Din acest val au facut parte umbrii, sabinii si samnitii, traitori in zone unde au luat nastere idiomurile osco-umbriene si populatiile sabellice. Acesti munteni au exercitat o indelungata presiune asupra populatiilor din campie, inclusiv asupra latinilor. Aceasta ultima invadare indoeuropeana a Italiei este legata, intr-un fel sau altul, de raspandirea civilizatiei fierului, temeinic studiata in situl de la Villanova, din sudul Emiliei, de langa Bologna. Villanovienii practicau incineratia. isi ardeau mortii ca si terramaricolii si ii inchideau in urne conice, acoperite de un vas de asemenea conic. Villanovienii utilizau tehnica fierului. Au sfarsit prin a acoperi o zona mult mai vasta decat predecesorii lor. Initial, triburile indoeuropene duceau o viata pastorala si cunosteau mai degraba cerealele salbatice. Dar in Italia s-a raspandit relativ iute agricultura, intemeiata pe cultivarea graului si a vitei de vie. Cele mai vechi cereale ale indoeuropenilor par sa fi fost meiul, orzul si alacul.
Harta Italiei la sfarsitul mileniului al II-lea i.C. si in prima parte a celui urmator era asadar variata, eteroclita. in nord locuiau ligurii si venetii (semintie indoeuropeana aparte). Dupa mijlocul primului mileniu i.C, au patruns in peninsula celtii, care au creat in arealul Padului Gallia Cisalpina. in 387 i.C. au ajuns chiar la Roma. in centrul Italiei se aflau umbrienii si etruscii, iar in sud, pe langa samniti si osci, s-au instalat imigranti greci. intre secolele ale VIII-lea si al V-Iea i.C. grecii au faurit numeroase asezari urbane. Aceste colonii se intindeau, in zona de coasta, intre Cumae, cea mai septentrionala si mai prestigioasa, pana la Rhegion (azi Reggio, din Calabria).
Peloponezienii greci (mai ales spartani) au fondat Tarentul, Sybaris si Crotona. La randul lor, grecii din Cumae au intemeiat Neapolis (azi Napoli), iar cei din Sybaris au creat Posidonia-Paestum. Coloniile de vocatie agrara au refulat catre interior autohtonii italici, pe cand cele „comerciale" s-au straduit sa mentina raporturi bune cu ei. Coloniile elenice formau un focar, care genera si raspandea activ in Italia cultura greaca. Aceasta vatra de cultura elenica a fost numita de Polibiu (2, 39, 19) „Grecia mare", magna Graecia (cum ii spuneau romanii), dar formula in cauza trebuie sa fi emers in secolul al Vl-lea i.C. Populatiile indigene au sfarsit prin a coexista si chiar a coopera cu imigrantii elenici. Ele au fost intens marcate de fenomenul aculturatiei. inraurirea greaca a atins si Roma. S-a pus intrebarea daca nu exista corelatii intre data traditionala a intemeierii Romei (754-753 i.C.) si instalarea aheenilor la Sybaris (750), ca si intre abolirea regalitatii in „cetatea eterna" si caderea aceluiasi oras Sybaris (510 i.C.)1. Pe baza unitatii spirituale greco-romane, alaturi de etrusci, grecii din sudul Italiei si din Hellada continentala au exercitat o puternica inraurire asupra culturii romane, in curs de a se forma, asupra dreptului, institu artelor, literaturii, religiei „cetatii eterne". Legenda atribuie lui Pitagora calitatea de mentor si dascal al regelui roman Numa Pompilius. in orice caz, pitagorismul a marcat in profunzime, pret de multe veacuri, gandirea romana.
Problemele suscitate de etrusci sunt complicate. Originea lor alcatuieste, inca din antichitate, obiect de aprige controverse. Daca Herodot afirma ca etruscii ar fi imigrat in Italia din Lydia anatoliana, microasiatica, Dionis din Halicarnas ii considera autohtoni ai Italiei. De fapt, civilizatia etrusca incorporeaza o manifesta patina orientalizanta. incat si savantii moderni sunt divizati intre partizanii unei imigrari a microasiaticilor si cei care preconizeaza o dezvoltare originala, aproape surprinzatoare, a indigenilor Italiei. Chiar limba folosita de etrusci comporta mistere. Au subsistat cam opt mii de texte in etrusca, aproape toate scurte si tardive. S-a afirmat ca aceasta limba nu ar fi indoeuropeana, dar ea contine elemente care o apropie de idiomurile indoeuropene. Iata un exemplu de text etrusc: „acesta este sarcofagul lui Kutu Velit", eka mutana Kutus Velus. incat aceste ipoteze opuse ni se par complementare. Dupa parerea noastra, la obarsie trebuie sa se fi aflat o limitata imigratie microasiatica a „popoarelor Marii", care sa se fi suprapus unor semintii italice, villanoviene si preindoeuropene, atrase in orbita unei civilizatii superioare. Oricum, solul si subsolul Etruriei, care, in linii mari, corespundea Toscanei actuale, erau bogate in resurse naturale: lemn, din care se realizau constructii navale performante, mine de plumb argentifer, staniu, cupru si fier.
indeosebi etruscii au prilejuit o civilizatie urbana infloritoare, revelata de numeroase monumente: morminte omate cu fresce, vase, reliefuri. Etruscii au creat orase opulente, in care au introdus, sistematizat si codificat practici grecesti. In cele 150 de hectare pe care le comporta orasul Caere se concentrau, poate, 25.000 de locuitori, in secolul al VH-lea I.C, civilizatia etrusca a cunoscut o expansiune fara precedent, intre secolele al Vll-lea si al V-lea i.C. a functionat o confederatie etrusca, menita a promova interesele asezarilor urbane etrusce, intre Bologna si Capua actuale. Ceea ce nu inseamna ca in interiorul acestei confederatii nu s-ar fi produs contradictii, litigii si chiar conflicte militare, in vederea dobandirii prevalentei. Pana la sfarsitul secolului al Vl-lea i.C, orasele etrusce au fost conduse de un carmuitor monarhic, lauchme in etrusca, lucumo in latina, de fapt lucumon, inzestrat cu drept de comandament militar si de coercitie asupra supusilor sai, drept simbolizat de securea si de nuielele purtate de trabantii lui, lictorii. Desigur, acest lucumon poseda si puteri religioase, care se transmiteau pe linie dinastica. Lucumonul era asistat de un consiliu oligarhic ori aristocratic, care a sfarsit prin a-l inlatura, cu exceptia cetatii Veii, unde el s-a mentinut pana la cucerirea romana. in orice caz societatea etrusca era caracterizata de o structura oligarhica. „Seniorii" dominau cu o mana de fier slujitorii lor, care osteneau pe ogoare, in orase, in ateliere industriale sau in mine. La etrusci nu au existat niciodata adunari populare. Femeile detineau o functie relevanta in viata politica, dar si in cea privata a etruscilor. Familia etrusca se putea imparti in mai multe ramuri, deosebite prin supranume specifice, pe cand fiecare individ din aceste subdiviziuni era dotat cu un prenume personal. Etruscii erau foarte religiosi. Ei credeau ca zeii intervin fara incetare in viata oamenilor. De aceea prezicatori specializati, haruspicii, incercau sa desluseasca sensul interventiilor divine, prin excelenta in descifrarea semnelor zeiesti exprimate de ficatul victimelor animale sacrificate. Panteonul etrusc era populat de numerosi zei, care se deosebeau de la un oras la altul. Influentele grecesti asupra acestui panteon sunt evidente. Astfel, etruscii au adoptat cultul lui Herakles grec, numit de romani Hercule. Oricum etruscii credeau in Tinia (Iupiter la romani), Uni (Iunona), Menerva (Minerva), Nethuns (Neptun), Turan (Venus), Maris (Marte) etc. Cele douasprezece cetati ale confederatiei etrusce dispuneau de un sanctuar comun, plasat la Voltumna (Volsinii, in latina). Cu siguranta, ideile eshatologice ocupau un statut privilegiat in credintele etrusce. De aceea etruscii ridicau cavouri bogate si variat decorate, in special daca era vorba de mormintele aristocratilor. Vinul libatiilor si sangele animalelor sacrificate determinau defunctii sa nu se mai intoarca printre muritori.
Etruscii nu s-au marginit la exploatarea Toscanei actuale, vatra civilizatiei lor. Ei aveau la dispozitie numeroase porturi, iar corabiile si negustorii lor strabateau intreaga Mediterana. Confederatia etrusca, desi agitata de contradictii interioare, a ajuns sa cucereasca valea Padului la nord, Latiul si o parte din Campania la sud, inclusiv Capua. Alianta dintre etrusci si cartaginezi nu a inregistrat succese pe termen lung. Daca etruscii si-au intins expansiunea pana la Pompei si Herculanum, ei n-au putut sa infranga Cumae. Aici au fost invinsi, intr-o batalie navala decisiva, care s-a desfasurat chiar in fata acestei cetati grecesti (474 i.C). Capua a incaput pe mana samnitilor (432 i.C). in cele din urma latinii, samnitii si grecii au stopat si lichidat expansiunea meridionala a etruscilor. De altfel, samnitii si alte semintii italice au blocat expansiunea grecilor. Numai Etruria septentrionala a beneficiat de o prosperitate intensiva: porturile situate pe aceste meleaguri au realizat un comert activ cu Grecia continentala, in special cu Atena.
Incontestabil, etruscii au dobandit un statut important in cadrul sintezei ori sinecis-mului manifestat la originile civilizatiei Romei. Cu toate acestea elementul privilegiat al acestui sinecism a revenit latinilor. Si nu numai din punct de vedere lingvistic. in campia si in aria premontana a Latiului, cercetatorii moderni au diferentiat, intre secolele al Xll-lea, practic din momentul caderii legendare a Troiei, si secolul al Vl-lea I.C. patru „culturi"' si civilizatii definite ca latiale, toate de tip villanovian. Prima „cultura" latiala coincide cu sfarsitul erei bronzului si inceputul celei a fierului (1000-900 i.C). A doua, identificata intre 900 si 830 i.C, implica relatii complexe cu Etruria meridionala. Emerg comunitati fortificate de tip protourban. A treia faza s-a desfasurat intre 830 si 720 i.C. Include doua faze, A, intre 830 si 770 i.C, si B, intre 770 si 720 i.C. Apar acum influente ale sabinilor, coborati din munti si ajunsi pana la Roma, si se contureaza diferentieri sociale. A patra faza latiala cuprinde doua segmente, primul intre 720 si 640, iar al doilea intre 640 si 580 i.C. Ea presupune o relativa urbanizare, ca si difuzarea scrierii, relevata de fibula de la Praeneste, si manifestari de cultura orienta-lizanta, de inspiratie etrusca. inca din faza a doua si mai ales din cea de a treia, pe malurile Tibrului prolifereaza comunitati rustice, un fel de „cantoane", pagi.
Aceste „cantoane" erau asezari mai ales pe inaltimi. Comunitatile „rurale"latine sunt autonome si sunt numite si populi. Termenul era de origine etrusca. Se afla in cauza sate deschise, ulterior fortificate. indeosebi „citadela", oppidum, este fortificata. Populi au creat confederatii bazate pe culte si sanctuare religioase comune. Pliniu cel Batran (3, 9, 69) inregistreaza lista celor treizeci de „popoare albane", populi Albanenses, admise sa participe la banchetul ritual organizat la „sarbatorile latine", feriae Latinae. Iar Varro, referindu-se la asemenea comunitati, le considera populate de „vechii latini", Prisci Latini (L., 7, 28). Ei locuiau mai cu seama pe masivul alban. Alaturi de satul latin principal, locuit inca din vremea erei bronzului, s-au dezvoltat asezari rustice satelit. Zonele intermediare dintre sate si teritoriile periferice sunt rezervate pasunilor, gradinaritului si arboriculturii. Initial, cum de fapt am aratat mai sus, s-a practicat prin excelenta cresterea vitelor. Latinii si sabinii au fost, mult timp, indeosebi crescatori de vite. Totusi au sfarsit prin a dezvolta agricultura, artizanatul si chiar comertul. Inima Latiului s-a aflat la Alba Longa, dar ulterior s-a mutat la Aricia si in Lanuvium. Sapaturile arheologice intreprinse la Alba Longa au reliefat ca aceasta asezare s-a dezvoltat inainte de cea a Romei. Potrivit arheologilor, aceasta expansiune a avut loc cu cel putin cincizeci de ani inainte de intemeierea Romei. Dar Titus Livius atribuie acestei asezari o vechime de mai multe secole inainte de „intemeierea" Romei (1, 3, 4-l1). Initial, locuitorii Latiului, de fapt protolatinii, par sa se fi numit, mai cu seama cei de pe tarmul marii, „laurenti", Laurentes, si „rutuli", Rutuli. Denumirea de Latini a aparut ulterior. Legenda lui Enea si a debarcarii unor imigranti troieni a fost puternic implantata in Latiu. Ceea ce atesta ca, mai mult decat probabil, un grup de microasiatici trebuie sa se fi instalat in Latium, la un moment dat. Am semnalat mai sus acest fapt. Descoperirile arheologice efectuate in Latiu la Prattia di Mare, adica pe locurile unde traditia situa intemeierea asezarii Lavinium de catre Enea, Aeneas (Liv., 1, 1, 10; se foloseste chiar termenul de oppidum), au scos la lumina patrusprezece altare monumentale, un mormant sacru, atribuit eroului troian, si inscriptii votive, dintre care una se refera probabil la „larul Enea", Lar Aeneas. O alta cuprinde o dedicatie arhaica destinata gemenilor Castor si Pollux, venerati cu fervoare in „Grecia mare". Se adauga o serie abundenta de statuete harazite Minervei, intr-un stil orientalizant. Toate acestea sunt impodobite abundent cu bijuterii si pot fi datate in secolele VI-V i.C. De aceea amintirea legendara a lui Enea se dovedeste strans legata, inca din aceasta vreme, de dezvoltarea Latiului. Regiunea asezarii Lavinium era un centru religios semnificativ, care a marcat sensibil religia romana arhaica2.
„intemeierea'' Romei
Locurile unde s-a „intemeiat" Roma detineau o pozitie strategica, de prima importanta, in Latiu, in Italia centrala. Situl Romei a fost locuit inca din vremuri imemoriale. Se afla la incrucisarea unor diverse cai, adica fluviul Tibru el insusi, care inlesnea operatii comerciale, exporturi si importuri si altele. Tibrul era navigabil. El se afla in apropierea unor importante saline, incat situl Romei servea ca un insemnat punct de tranzit al sarii. Alexandre Grandazzi ne reliefeaza ca acest sit conjuga numeroase conditii favorizante: Tibrul navigabil, un port natural pe acest fluviu, un vad ori un loc unde raul putea fi usor traversat, coline care erau lesne fortificabile. De asemenea Roma sau viitoarea Roma se situa pe drumul care lega nordul de sudul Italiei, Etruria de „Grecia mare". Pe cele sapte coline fortificabile, „munti", montes, cum le caracterizau romanii, existau sate autonome, care la mijlocul secolului al VlII-lea s-au federalizat. S-a constatat atunci, de catre cercetatorii moderni, o considerabila concentrare de forte materiale. Nu s-a realizat atunci, la 21 aprilie 754 sau 753 d.C, nici un fel de intemeiere de cetate, dupa ritualurile descrise in capitolul anterior. S-a efectuat numai o federatie a satelor situate pe cele sapte coline, care si-au desemnat o capetenie unica si sarbatori comune. Se pare ca initial colinele Capitoliu, Capitolium, si Viminal, Viminalis, au fost excluse din federatia satelor, fiind inlocuite de Fagutal, Germal si Oppius. insusi Quirinalul, pentru foarte scurta vreme, ar fi putut sa nu faca parte din federatie. Palatinul era, cum am mai aratat, nucleul viitoarei Rome. in jurul acestei coline se intindea ceea ce ulterior s-a definit ca „Roma patrata", Roma quadrata, denumire rezultata de la forma patrulatera a Palatinului. Se pare totusi ca, la origine, aceasta sintagma Roma quadrata, ar fi putut indica un patrat din piatra, o terasa augurala, pe care urca regele-augur, pentru a desemna limitele sacre ale fundarii unei asezari. Mitistoria convertea Roma initiala in „fiica" a Albei Longa latine si „nepoata de fiica" a asezarii troiano-latine de la Lavinium. in orice caz s-a profitat de presiunea exercitata de catre sabini si de declinul comunitatilor latine. Federatia s-a deschis totusi si altor latini. Pe de alta parte, federatia, mai ales, a sfarsit prin a se baza pe alianta dintre latinii de pe Palatin, Palatium, si sabinii care se instalasera pe Quirinal, Quirinalis. Astfel ar fi luat nastere federatia celor sapte „munti", Septimontium (Varr., L., 5, 33). Ea a fost repede dominata de crescatorii de vite, destul de instariti, din randurile carora se va forma viitorul patriciat. Cum a aratat Alexandre Grandazzi, inainte de a fi un centru urban, Roma a fost o liga de sate. El opina ca Septimontium nu ar fi constituit o prima manifestare a Cetatii, ci numai celebrarea incheierii insamantarilor agricole, desfasurate anual in luna decembrie.
Progresiv, zonele horticole si sepulcrale dintre sate au fost eliminate si s-a ajuns la o coagulare a diferitilor pagi. in orice caz „Roma" latino-sabina nu a alcatuit o adevarata cetate, ciuitas, si cu atat mai putin un centru urban. Numai etruscii, care au ocupat „Roma" in jurul anului 600 i.C, au inconjurat federatia rurala de o incinta fortificata si au transformat-o in oras. Ipotezele lui Andrea Carandini, care a descoperit fortificatii primitive pe Palatin, unde, dupa parerea acestui savant, s-ar fi creat un fel de cetate, au fost judicios contestate. Romanii insisi apreciau ca denumirea de Roma ar fi derivat de la cea a fondatorului, Romulus. S-a considerat adesea ca termenul Roma ar fi de origine etrusca. in realitate, se pare ca denumirea de Roma constituie un cuvant latin, corelat vocabulului ruma sau rumon, care desemna mamelele unui animal. Se facea astfel aluzie la colinele Romei, care semanau cu niste mamele. De altfel, la Roma exista smochinul Ruminal, iar Tibrul insusi s-a numit initial Rumon, tot in legatura cu aceste coline. Etruscii au preluat de la latini numele de Roma. Mai degraba numele de Romulus deriva de la Roma. Caci un federator trebuie sa fi existat. Desigur, nu este imposibil ca numele federatorului satelor Romei protourbane sa fi fost relativ apropiat de cel de Romulus, indeosebi ca sonoritate. Federatia a fost condusa de capetenii, desemnate de romani ca „regi", reges. Termenul rex este de origine indoeuropeana. In sanscrita se repereaza raja, iar in idiomurile gallice exista rix. Irlandezii folosesc rig. Termenul rex provine din acelasi radical cu verbul rego,-ere, care evoca miscarea pe linie dreapta. Concomitent, rex se inrudeste cu „drept", redus, si cu regula. Radacina reg- sugereaza si o filiatie cu leg-, care indica legea.
Roma regala
in conformitate cu vulgata privitoare la „primordiile" Romei, pana la abolirea regalitatii ar fi asumat functia de „rege", rex, al Romei, sapte personaje, dintre care doi ar fi fost latini, doi sabini si-trei etrusci. Acestia ar fi fost: Romulus, latin (753-717 i.C, coleg cu „seful" sabin Titus Tatius), Numa Pompilius, sabin (717-673), Tullus Hostilius, latin (672-641), si Ancus Marcius sau Martius, sabin (64l-616). Latinii si sabinii si-ar fi impartit deci „regalitatea" Romei. Aceasta legenda ilustreaza presiunea masiva a sabinilor, coborati din munti, atat in secolul al VUI-lea, cat si ulterior, in secolul al Vl-lea i.C. Legenda rapirii sabinelor, datorata imigrantilor latini, care nu aveau femei, ilustreaza infiltrarea sabina in Roma. Ar fi urmat trei „regi", de fapt lucumoni etrusci: Tarquinius I Priscus (616-579), Servius Tullius (578-535) si Tarquinius al II-lea, supranumit „cel trufas", Superbus (534-509). in realitate, aceste domnii si cifre sunt mai mult decat suspecte. Este practic imposibil ca acesti regi sa fi domnit fiecare 25-30 de ani. Ei au fost contabilizati ca sapte, prin analogie cu cele sapte coline ale Romei. De fapt, trebuie sa fi asumat functia regala sensibil mai multe capetenii. Printre acesti regi, neconsemnati de vulgata, trebuie sa se fi numarat Mezentius, asezat de vulgata la originea troiana a Romei (Liv., 1, 2, 3). El pare sa fi provenit din cetatea etrusca numita Caere si sa fi fost fidel aliat al latinilor (DH, 1, 65, 5). De asemenea, nu au fost doi Tarquinii, ci cel putin patru, printre care trebuie sa se fi numarat Arruns Tarquinius si un anumit Gnaeus Tarquinius. Fara indoiala, si regii latino-sabini trebuie sa fi fost mai multi. De asemenea, regii etrusci proveniti din Vulci au fost mai numerosi3.
indeosebi regii latino-sabini au intrupat una dintre functiile indoeuropene conferite de Georges Dumezil cannuitorilor epocilor protoistorice. Astfel, Romulus ar fi ilustrat prima functie indoeuropeana, cea a regelui, pe cand Numa Pompilius a simbolizat cea de a treia functie, cea de preot-organizator. Iar Tullus Hostilius a intrupat functia de razboinic, de fapt a doua din aceasta triada. Ancus Marcius a fost partial imaginat ca reprezentant al celei de a treia functii, anterior atestata de Numa Pompilius. Aceasta interpretare dumeziliana a fost adesea contestata. Dar, cum releva Alexandre Grandazzi, ea demonstreaza necesitatea unei lecturi foarte critice a primordiilor si obligatia de a trata traditia in lunga ei durata.
Lui Romulus traditia relativa la inceputurile Romei i-a atribuit practic articularea Romei regale, care in realitate a fost mai ales opera regilor etrusci. De fapt, fiecare episod din viata federatorului-intemeietor a fost conexat unui rit indigen. Se pare ca totusi el a creat o adunare a poporului (DH, 2, 6, 1), un inceput de senat, sub forma unui „consiliu regal", consilium regiuni, alcatuit din 100 de „parinti", patres, adica din sefii gintilor. Tot din vremea federatorului sau din cea a urmasilor lui imediati ar data si emergenta celor trei triburi gentilice, Tities, Ramnes si Luceres. Numa Pompilius, caruia legenda i-a atribuit ca sfatuitoare pe nimfa Egeria, ar fi fost un conducator pios si pasnic. El ar fi organizat religia romana, sacerdotiul vestalelor, calendarul etc. Am constatat mai sus ca i s-au atribuit legaturi cu pitagorismul. Mai razboinic decat insusi Romulus (Liv., 1, 22,2), Tullus Hostilius ar fi nimicit din temelii asezarea latina Alba Longa si ar fi deportat populatia ei la Roma. Legenda luptei dintre Horati si Curiati ar conota acest eveniment. Datele referitoare la domnia lui Ancus Marcius comporta elemente istorice autentice, mai numeroase decat in cazul regilor care il precedasera. EI ar fi intins stapanirea Romei pana la mare, unde ar fi intemeiat Ostia, ca port ce asigura expansiunea maritima. O anumita dezvoltare economica si demografica s-ar fi produs in cadrul comunitatii romane. Probabil ca Ancus Marcius a incheiat o alianta cu unele capetenii etrusce, favorizand astfel infiltrarea lor in Roma.
intr-adevar, etruscii au format a treia componenta a sinecismului, a sintezei reliefate de traditie ca situata la originea Romei. De altfel, etruscii patrunsesera in Latiu inca din secolul al VH-lea i.C, cand ajunsesera la Praeneste, in marsul lor spre sud, in special spre Campania. Fireste, la Roma, ei au intampinat rezistente, traduse in legenda impotrivirii gintei sabine a lui Ancus Marcius. Aceeasi legenda afirma ca Tarquinius I, sotul imperioasei Tanaquil, ar fi fost tutore al copiilor lui Ancus Marcius, chiar asociat la domnia acestui rege sabin, caruia i-ar fi succedat. Totusi etruscii au fost repede asimilati de majoritatea latina a populatiei Romei, care n-a intrevazut in ei pe „celalalt", strainul, ci un participant activ al dezvoltarii propriei comunitati. Am semnalat mai sus ca etruscii nu au creat, ci popularizat numele Romei. Romanii latini nu au fost etrus-cizati, ci, invers, etruscii s-au latinizat. Tarquinius I cel Batran, Priscus, ar fi fost sprijinit de cetatea sa de origine. El ar fi fost un aventurier etrusc, care ar fi sosit la Roma in fruntea unei cete de insotitori inarmati, clienti si oameni de casa (DH, 3, 47, 1). Desigur, traditia i-a atribuit o suma de fapte de arme, savarsite in fapt de alti Tarquini. Acest condotier si lucumon etrusc s-ar fi invederat un performant reformator si constructor: Tarquinius ar fi consolidat puterea regala (Liv. 1, 8, 3; Fior., Tabella, 1, 1, 5), ar fi initiat ample lucrari edilitare, asanarea mlastinilor, construirea Marelui Circ, Circus Maximus, si marirea numarului senatorilor la 300. Sub Tullus Hostilius se ajunsese la 200 de senatori (Cic.,?ep., 2, 35; Liv., 1, 30, 2; 35, 6; 2, 1, 10; DH, 3, 67, 1). Dar Roma a devenit miza rivalitatilor dintre cetatile etrusce, in pofida confederarii lor: Tarquinii (de unde au provenit cei mai multi lucumoni ai Romei), Caere, Vulci, Veii, Clusium. Lucumonii etrusci ai Romei care in nici un caz nu au aderat la confederatia etrusca s-au aflat adesea in conflict cu fratii lor de obarsie din nord. Dar lucumonii proveniti din Tarquinii au fost temporar substituiti si alungati din Roma de etruscii din Vulci.
in legatura cu cel de al saselea rege legendar al Romei, Servius Tullius, conceput ca un al doilea Romulus-fondator, s-au vehiculat, inca de la inceputurile antichitatii romane, doua traditii. Una dintre ele, de sorginte latina, il infatisa ca fost sclav si insotitor al lui Tarquinius I, in resedinta caruia ar fi crescut, sub ocrotirea re sinei Tanaquil, care l-a ajutat sa-i succeada primului rege-lucumon etrusc, dupa asasinarea acestuia de catre rudele lui Ancus Marcius (Liv., 1, 39-41). O alta traditie, de provenienta etrusca si evocata de frescele mormantului Francois, descoperit in 1857, la Vulci, in Etruria, il prezinta ca vulcianul Macstrna, in latina Mastarna, deci ca insotitor si vasal a doi condotieri originari tot din Vulci. Se pare de altfel ca macstrna oglindea mai degraba misiunea indeplinita de el pe langa cei doi sefi militari vulcieni. Acestia ar fi fost fratii Aule si Caile Vipinas, in latineste Aulus si Caelius Vibenna. Ei ar fi cucerit Veii si ulterior Roma insasi. Pe aceleasi fresce figureaza si numele lui Tarchunies Rumach, adica Tarquinius al Romei. De altfel, in secolul al Vl-lea i.C. si etruscii din Caere au controlat drumul spre Campania si ar fi ocupat Roma si Ardea. Mezentius provenea din Caere (DH, 1, 65, 5). Perceptia lui Servius Tullius a putut fi zamislita dupa standardele celei de a treia functii indoeuropene. Oricum, i s-au pus in seama reforme esentiale. Datele privitoare la aceste reforme comporta exagerari si anacronisme vadite, dar si un nucleu de realitate. '
Astfel, i se atribuie lui Servius Tullius, pe langa ridicarea primei incinte fortificate a Romei, pe care practic a convertit-o intr-un oras, urbs (Liv., 1, 44, 3-5), si inaltarea unui sanctuar al latinilor pe Aventin, subminarea sistemului socio-politic gentilic, la care ne vom referi in subcapitolul urmator. El ar fi introdus de asemenea la Roma o moneda, care sa faciliteze comertul, in definitiv o unitate metalica de greutate fixa, asa numitul aes signatura (Plin., 23, 4l-43). Ar fi intervenit de asemenea in drepturile juridice ale gintilor, numind judecatori regali, care sa se ocupe de dreptul privat (DH, 4,25, 2). Se pare de asemenea ca el i-a impartit pe romani, in functie de veniturile lor, in doua categorii.
Cetatenii, care faceau parte din prima categorie, au format infanteria - organizata ca hopliti ai Romei. in acest fel se inlocuiau si la Roma luptele individuale si haotice, survenite pe campul de batalie si atestate candva de Homer, cu infruntari riguros structurate, intre unitati disciplinate, alcatuite dupa modelul luptatorilor hopliti din Grecia. Soldatii centuriilor, mai jos mentionate, au ajuns sa constituie un cadru de mobilizare si o adunare populara de tip nou. Toate masurile promovate de catre Servius Tullius urmareau, in chip clar, destabilizarea structurilor gentilice arhaice, rural-pastorale, si faurirea, la Roma, a unei comunitati urbane de tip timocratic. Paradoxal, structura socio-politica serviana a determinat reactii intense, abil concertate, ale spatiului rural al Romei, locuit de proprietari de pamant si indeosebi de crescatori de vite.
in conformitate cu legenda referitoare la evenimentele produse in Roma regala, in urma unui sangeros complot, Servius Tullius ar fi fost lichidat si inlocuit cu ginerele sau, Tarquinius al II-lea, ultimul rege al Romei. in realitate, se pare ca etruscii din Tarquinii si partizanii lor, numerosi in noul oras al Romei, ar fi alungat si exclus din Urbs pe etruscii vulcieni si, eventual, pe cei din Caere. - -:
Etruscii, chiar cei latinizati din Tarquinii, erau in mod cert sustinuti de latino-sabinii autentici. Ei au beneficiat de asemenea de sprijinul acordat de cetatile etrusce Veii si Tusculum. Tarquinius al II-lea s-a comportat ca un tiran elenistic. Este revelator faptul ca indepartarea sa de la putere a coincis cu prabusirea regimurilor politice represive ale Pisistratizilor din Atena si cu o concretizare a portretului-robot al tiranului, astfel cum rezulta din textele lui Platon (Gorg., 510 b, 9-C.5). Tarquinius al II-lea si, eventual, alti Tarquinii, a caror amintire s-a estompat, au instaurat la Roma un stat etrusco-latin, care bloca drumul navalirilor triburilor indoeuropene coborate din munti si urmarea sa redeschida etruscilor accesul spre Campania, acces relativ inchis in vremea episoadelor vulciene si caeriene. Tarquinius al II-lea a combatut cu succes muntenii italici, sabini si volsci (Liv., 1, 53, 2-3; DH, 4, 49-50). A cucerit Gabii si si-a impus hegemonia asupra intregului Latiu, pregatita de antecesorii sai, tarquini si vulcieni. S-a gandit, poate, si la o politica de expansiune maritima a Romei. El s-a instalat in fruntea ligii celor treizeci dspopuli latini, nu ca lacumon al Romei, ci in calitate de comandant al armatei federale a ligii latine, calitate dobandita cu titlu personal.
in orice caz, Roma a obtinut in Latiu un statut privilegiat, pe care nu il va recastiga decat in 338 i.C. De altfel, unele asezari latine ii vor ramane fidele lui Tarquinius, dupa ce a fost alungat din Roma. Tarquinius al II-lea a fost un constructor eficace, deoarece a continuat opera de urbanizare a Romei lansata de predecesorii sai. Cu ajutorul unor muncitori sositi din Veii a ridicat templul, maret pentru vremea respectiva, inchinat lui Iupit'er Capitolinul. De asemenea, a ispravit sistemul de canalizare al Romei, prin faurirea unei mari conducte de colectare a apelor reziduale, cloaca maxima (Liv., 1, 55-56). Tarquinius Superbus s-a straduit constant sa disloce in continuare vechile structuri gentilice si sa potenteze justitia regala, in detrimentul celei a fruntasilor gintilor. Crescatorii de vite latino-sabini nu au aprobat politica externa ambitioasa a acestui „rege" si au respins opera lui de politica interna. Toti romanii erau prea obositi de lungile sale campanii militare si de munca obligatorie impusa de constructiile initiate de el. Izvoarele antice vor insista asupra brutalitatii si crimelor savarsite de acest rege-lucumon (Liv., 1, 56, 7; DH, 4, 42, 1). Tarquinius al II-lea se afla in rele raporturi cu senatul si nu consulta adunarea poporului, arunci cand initia o campanie militara (Liv. 1,49, 3). in concluzie, el s-a vadit un tiran de tip grecesc, in toate acceptiile unui asemenea termen.
Demersul intreprins de catre regi-lucumoni etrusci s-a reliefat asadar deosebit de relevant, bogat in multiple reverberatii. El nu s-a limitat la politica de expansiune in Latiu. j,Fundarea" etrusca a Romei a implicat o autentica urbanizare si o subminare constanta, aproape sistematica, a relatiilor gentilice, in vederea implantarii unor structuri timocratice. Urbanizarea a fost pretutindeni, in Latiu, incurajata de etrusci. Nu numai la Roma, ci si la Satricum, se elimina ultimele rezervatii horticole si sepulcrale de pe teritoriul noilor orase si se sistematizeaza spatiile publice. Partial sunt inlocuite bordeiele primitive cu locuinte din piatra, inzestrate cu puturi. La Roma sunt asanate mlastinile din zona Forului, care este pietruit. Se ridica Regia, „palat" al regilor-lucumoni etrusci, se dezvolta agricultura. Se introduc viticultura si olivicultura. in Latiu se creeaza o retea de canale, desi asanarea mlasinilor nu se va desavarsi decat in prima jumatate a secolului XX. Neindoielnic fundamentale au fost largirea spatiului urban si construirea unei incinte fortificate a Romei. Structurile militare au fost riguros articulate. Infanteria a fost organizata intr-o legiune, legio. De fapt, lui Romulus, probabil in temeiul unui anacronism, i se atribuie crearea a trei centurii de cavalerie, care formau cei 300 de „rapizi", celeres, unitate de garda regala si varf de lance al armatei romane (Liv., 1, 13, 8; DH, 2, 13). Tarquinius I a mai creat inca trei centurii de cavalerie, iar Servius Tullius a marit de asemenea numarul acestor subunitati, incat celeres au ajuns sa grupeze 1.800 de militari. Mai ales s-a nascut statul roman, care a macinat, in chip deliberat, oranduirile gentilice. Totusi, lucumonii etrusci au ramas straini de mentalitatea focalizata pe solidaritatea cetateneasca a romanilor. Aceasta prescria atitudini caracteristice, semne de vechi ritualuri, reactii mentale implantate in psihologia colectiva a romanilor, inclusiv a etruscilor latinizati, contururi ale etnostilului Romei antice. , ¦
Institutiile Romei regale
Progresiv, in comunitatea federala a satelor si, ulterior, mai cu seama in orasul care i-a luat locul s-a faurit un sistem institutional relativ bine structurat. in fruntea acestui sistem se afla „regele", la origine capetenie latino-sabina, mai tarziu lucumon etrusc. Acest rege nu a fost niciodata un agent al comunitatii preurbane si urbane, un magistrat unic. El era un fel de mostenitor al sefului de cete primitive, investit cu atributii numeroase, care se intemeiau insa pe „puterea legitima" (potestas), si nu pe „forta dominatoare" (dominium),.detinuta de tirani. Regele era „purtatorul de mana", omul care poseda capacitatea sa actioneze asupra grupului social carmuit de el. Se afla in raporturi stranse cu zeii, dobandea o incontestabila harisma. Astfel, el asigura fertilitatea solului si era investit cu tehnica augurala, ca un adevarat rex augur. Era aproape singurul care observa si interpreta semnele emise de zeitati. Totodata, regele poseda imperium, comanda suprema militara, corelata relatiei sale speciale cu zeii.
De aici decurgeau functiile regelui, mai modeste sub regii latino-sabini, dar potentate in vremea lucumonilor etrusci, aspiranti la plamadirea unei monarhii absolute. Trei au fost functiile fundamentale ale regelui: religioasa, militar-politica si judiciara. Ele corespundeau, intr-o anumita masura, functiilor care reveneau regilor Spartei, astfel cum le infatiseaza Aristotel APol., 3, 9). Regele roman era o fiinta sacra, intermediare intre zei si oameni, omolog al lui „Iupiter regele", Iuppiter Rex. Competente magice il legau de natura; chezasuiau o simbioza intre el si fortele cosmice. In fiecare an, la 24 martie, regele insotit de sacerdoti deschidea campaniile militare. El prezida auspiciile, dicta calendarul, despartea zilele faste de cele nefaste, putea introduce culte religioase noi, raspundea de sacerdoti si de sanctuare. Era capetenia vestalelor, pe care le desemna, adica a preoteselor care vegheau asupra focului sacru, permanent aprins, al zeitei Vesta. Aceste preotese isi aveau sediul langa Regia, care, inca din vremea regalitatii, devenise locas de cult religios mai degraba decat „palat monarhic". Riturile focului sacru atesta o situatie foarte veche, cand pierderea focului si decesul capeteniei primejduiau deopotriva existenta grupului uman in cauza. Sub ultimii lucumoni etrusci functia religioasa s-a estompat odata cu infiltrarea modelului tiraniei grecesti. Emergea tendinta spre laicizare, spre o harisma regala diminuata.
Functia militar-politica era desigur cea mai relevanta. Ca detinator de imperium, regele era comandantul suprem al armatei romane, dux. Regele nu putea transfera altei persoane comandamentul suprem, imperium, decat in situatii exceptionale. Regele era singurul om acreditat sa declare razboi altor populatii, dupa ce consulta nu senatul, ci doar adunarea populara. De asemenea, el incheia pacea (DH, 1, 65, 5). Pe de alta parte, regele dirija si politica interna. in materie de politica interna, regele nu era obligat sa consulte senatul. Daca totusi efectua o asemenea consultare, era moralmente constrans sa tina seama de avizul senatorilor.
in sfarsit, regele era principalul judecator al Romei. Procesul acelui Horatiu care si-a ucis sora atesta revelatoarele capacitati judiciare ale regelui. Nu exista apel la hotararile judiciare ale regelui. Competentele judecatoresti ale regelui purtau in primul rand asupra domeniului religios. Ele priveau in special judecarea vestalelor care isi incalcau juramantul de castitate. Vestalele ramaneau fecioare si vegheau fara incetare asupra focului sacru pana la terminarea mandatului lor, care se producea dupa ce depasisera varsta de patruzeci de ani,-cand puteau sa se casatoreasca." De asemenea, reaele facea dreptate in procesele politice importante, care nu depindeau de puternica justitie a gintilor. Regele actiona indeosebi in cazurile de inalta tradare, cum erau procesele de parricidium, la origine atentat impotriva persoanei sale. Dar si in cele de perduellio, crima de inalta tradare. in ambele tipuri de procese, daca se dovedea ca acuzatul era culpabil, se prevedeau pedepse crude, inzestrate cu un caracter expiatoriu si arhaic. Vinovatul, legat intr-un sac de piele, era aruncat in Tibru. Ori era spanzurat de un arbore consacrat zeitatilor Infernului. Totodata, regele poseda dreptul de apel fata de sentintele gintilor. Intervenea cand apareau litigii intre ginti ori cand era vorba de contracte private incheiate sub prestare de juramant, care implicau asadar o componenta religioasa. Regii etrusci trebuie sa fi pus in opera un sistem de drept. in general, lucu-monii etrusci au amplificat functia juridica. Ei au tins spre diminuarea insemnatatii conferite actului de justitie elaborat de ginti si au consolidat competentele de arbitru care le reveneau si, in general, dreptatea impartita de ei.
insemnele puterii regale reliefau cele trei functii mai sus prezentate. Ele au fost imprumutate din Etruria (Liv., 1, 8, 3). Regele era insotit de doisprezece paznici, „bodi-garzi"', cum se spune acum, asa numitii lictori, care purtau cu ei o desaga in care se aflau nuiele si o secure, de utilizat la ordinele suveranului. Pe deasupra, regele avea drept la un taburet pliabil de fildes, asa numita sella curulis. Ca si la toga de ceremonie, tivita cu purpura, praetexta. Cu prilejul ceremoniei triumfului, introdusa tot de etrusci, regele purta un sceptru, de asemenea confectionat din fildes. Avea dreptul la o coroana de aur si la o cvadriga patrata, pe care defila. in sfarsit, de la latini, regele a preluat lancea regala.
La 24 februarie, in fiecare an, se desfasura ceremonia numita „fuga regala", regifugium. Regele prezida un sacrificiu si apoi fugea. intr-o epoca straveche, capetenia primitiva, arhetipul regelui, dupa o iarna care ii slabise fortele, concura cu alti competitori, pe care trebuia sa-i invinga. in acest fel, el isi reinnoia fortele. Izvoarele antice contrapun regalitatea romana electiva celei ereditare si agnatice, care functiona la latinii albani si la alti italici. Dar cum se transmitea in practica succesiunea regala, dat fiind ca „puterea legala", potestas, a regelui, era personala si netransmisibila? in realitate, regele roman isi desemna din vreme urmasul, pe baza legaturilor de sange cu femeile din familia sa. De aceea in Roma regala a functionat nu o ereditate de tip agnatic, ci una, de facto, exogama uterina4. Astfel, Numa Pompilius era sotul Tatiei, fiica lui Titus Tatius, rege sabin si aliatul lui Rorriulus. Tullus Hostilius a fost fiul Hersiliei, care, la un moment datj fusese casatorita cu Romulus. Iar Ancus Marcius era fiul fiicei lui Numa Pompilius. Servius Tullius, ocrotit de Tanaquil, ar fi fost ginerele lui Tarquinius I. Tarquinius al II-lea, care il rasturnase pe Servius Tullius, era sotul Tulliei Minor, fiica acestui Servius Tullius. Ultimul Tarquinius a vrut sa introduca ereditatea agnatica. Spre nemultumirea lui Brutus, care era si el pretendent la regalitate, in virtutea aceleiasi ereditati exogame uterine. Ceea ce a contribuit la rascoala din 510-509 i.C. „Alegerea", electio, a regelui constituia o formalitate, care conota formalismul si ritualismul romanilor. Teoretic, dupa moartea regelui anterior, puterea era preluata de catre senat, care desemna un „interrege", interrex, pentru cinci zile, prin tragere la sorti. Putea urma apoi un alt interrege. Pana la urma un interrege reclama senatului un candidat la regalitate.'Senatorii il desemnau prin asa numita designatio. Daca zeii erau favorabili, se trecea la alegeri, de fapt la creatio, infaptuita de adunarea populara curiata. Aceasta aclama candidatul senatului prin suffragium, (de la „zgomot", fi-agor, facut prin aclamatii). Adunarea „crea" astfel regele printr-o „lege curiata despre imperium", lex curiata de imperio, in fond investitura a suveranului (Cic, Rep., 2, 13; 17-l8, 20-21). Apoi regele „creat" lua auspiciile, adica proceda la inauguratio. Toate aceste faze „electorale" mascau de fapt investirea candidatului anterior indicat de regele defunct ori a unui descendent pe linie feminina al familiei regale. A existat totdeauna un singur candidat la regalitate.
Dar edificiul institutional a devenit treptat mult mai complex. El s-a bazat mult timp pe un sistem gentilic. Am constatat ca sefii gintilor formau un consiliu regal, un senat, care sfatuia pe rege mai ales in materie de politica interna. Cele trei triburi initiale erau fiecare alcatuite din zece curii. incat au existat, intr-o prima etapa, treizeci de curii. Dar ce era o curie? De fapt, la origine, o asociatie de barbati care luptau impreuna. Termenul curia provenea de la indoeuropeanul *kowiriya. Curiile erau alcatuite din celule de baza, care erau gintile, in numar de 100 sub Romulus, cum am remarcat mai sus. Efectiv, poporul roman era divizat in ginti si in „familii", familiae.
Ginta, gens, la plural gentes, constituia un fel de familie deosebit de ampla, care concentra pe toti coboratori dintr-un stramos mitic, eponim, adica susceptibil sa dea numele gintii. Un membru al gintii avea trei nume: „prenume", praenomen (la Roma existau putine „prenume", praeno-mina), un „nume gentilic", nomen gentile ori gentilicium, cel care desemna ginta respectiva, si un „supranume", mai degraba decat o „porecla", cognomen. Fiecare cetatean roman poseda deci aceste trei nume si se numea, de pilda, Gaius Iulius Caesar. Unele cognomina indicau o ramura importanta a gintii, cum erau Scipionii, bransa a gintii Cornelia. incat uneori fiintau mai multe cognomine, care eventual aveau o semnificatie precisa. Astfel, scipio insemna „baston" sau chiar „ciomag", iar cicero ilustra „bobul" (de naut), chiar „leguma". Fiecare ginta era inzestrata cu specifice culte religioase, morminte, obiceiuri proprii. Descendentilor consanguini ai strabunului mitic li se adaugau, in interiorul gintii, clientii lor (liberti, adica sclavi eliberati, straini ocrotiti de ginta, oameni de conditie si obarsie modesta). Cum am notat mai sus, legaturile clientelare, intre „client", ciiens, si protectorul, „patronul" acestuia, patronus, erau deosebit de importante la Roma. Adesea, la Roma, un patron putea fi clientul altui patron mai important, incat reteaua relatiilor clientelare strabatea intreaga societate romana. Uneori o ginta, gens, putea numara sute sau chiar mii de persoane. Familia reprezenta un grup restrans, al oamenilor care aveau un strabun comun. Familia se afla plasata sub autoritatea unui „tata" al sau, paterfami-lias. Este greu de spus daca familiile, familiae, au rezultat dintr-un proces al dislocarii gintilor sau daca, dimpotriva, gintile au reiesit din reunirea familiilor.
in orice caz, curiile s-au grupat in cea mai veche adunare a poporului, care reunea practic intreaga populatie a federatiei preurbane din timpul regilor latino-sabini. Aceasta adunare a format initial „comitiile calate", comitia calata, adica de fapt „chemate" de rege. Verbul calari semnifica tocmai „a fi chemat de catre rege", intrucat forma de diateza activa calare insemna „a chema". Concomitent, pristavul, crainicul, care la kalende si la none, zile decisive ale lunii romane, convoca poporul roman, se numea calator. El aduna curiile spre a asculta deciziile regale privitoare la calendar (Varr., L., 6, 27; Gai., Inst., 2, 101; Gell., 15, 27; Macr., Sat. 1, 15, 9-l1). Ulterior, sub presedintia marelui pontif, pontifex maximus, aceste comitii s-au reunit pentru a stabili zile de sarbatoare, de „targ" si de impartire a justitiei, acte religioase si juridice, consacrarea sacerdotilor oficiali, renegarea cultului unei familii, cand se intra in alta, ratificarea testamentelor (Gell., 15, 27, l-3). Astfel „comitiile calate" au devenit „comitii curiate", comitia curiata. Ele constituiau cea mai veche adunare populara a Romei, dar s-au convertit iute intr-un „martor", testis, pasiv al regelui. Nu aveau sau nu mai aveau initiativa legislativa. Se multumeau sa aprobe, prin aclamatii, propunerile de legi enuntate de rege. Ele il „ungeau", dar, practic, nu puteau nici sa-l aleaga si nici sa-l respinga. Cand declara razboi, regele obtinea consensul adunarii curiate, adica un „ordin al poporului", iussus populi. Ulterior, aceasta adunare a fost cantonata la domeniul sacrului, al organizarii gintilor, al problemelor referitoare la dreptul privat, la testamente etc. in secolul I i.C, romanii nici nu mai stiau din ce curie faceau parte (Ov., R, 2, v. 531). Dar, chiar devenite caduce, desuete, comitiile curiate nu au fost desfiintate. Formalismul si ritualismul, venerarea traditiilor ar fi interzis suprimarea lor oficiala. Sub regi, fiecare dintre curii avea conducatorii sai, propriile culte religioase.
Dar, cum am observat mai sus, in timpul regilor-lucumoni etrusci, structurile gentilice, puternice sub capeteniile latino-sabine, au slabit in mod simtitor. S-a degajat, in intregul Latiu, o patura sociala de mari crescatori de vite si chiar de proprietari funciari. Ea este atestata de mormintele Bernardini si Barberini, ca si de sapaturile arheologice intreprinse la Praeneste. A luat nastere si o categorie de proprietari mijlocii de pamant, care serveau in armata: asa-numitii adsidui. Sub ei se situau imigrantii, deportatii la Roma, care depindeau de regi si de patroni din ginti. O lovitura de gratie ar fi fost administrata sistemului gentilic si adunarii curiate de catre Servius Tullius. Acest lucumon a creat, in paralel cu adunarea curiata, un sistem centuriat, bazat pe centurii, unitati militare la origine, in principiu alcatuite din 100 de soldati, dar, in realitate, intrunind un numar variabil de cetateni. Centuriile au format un cadru de mobilizare, din care a rezultat adunarea centuriata, „comitiile centuriate", comitia centuriata. Sub Republica, aceasta adunare devine cea mai venerabila adunare populara. Vulgata i-a atribuit chiar lui Servius Tullius organizarea comitiilor centuriate in functie de cens, census. Initial, censul statua locul omului in societate, rapid determinat de avere, si nu de origine, sange, curie, ginta. Astfel era grav subminat sistemul gentilic, intemeiat pe legaturi de sange. Legendele ii atribuie aceluiasi Servius Tullius organizarea centuriilor in functie de cinci clase censitare. Dar se pare ca sub Servius Tullius nu ar fi fiintat decat doua clase censitare: „clasa" propriu zisa, classis, baza sistemului, si categoria celor saraci, asezati sub adsidui, adica cei care se aflau „sub clasa", infra classem. Termenul classis se inrudea, probabil, cu verbul calo,-are, mai sus consemnat ca desemnand „a chema", „a convoca". Oricum, armata cetateneasca, infiintata de catre Servius Tullius, suprima, in practica, pe cea gentilica. Totodata, Sen'ius Tullius a substituit celor trei triburi gentilice altele topografice, grupate in zona pomeriala. Ne referim la cele patru triburi urbane teritoriale, nongentilice, chiar antigentilice: Suburana, Collina, Bsquilina si Palatina.
Pe de alta parte, regii Romei au inceput sa fie asistati de auxiliari. Primii auxiliari, eventual creati de catre Numa Pompilius, ar fi fost sacerdotii. insa, sub regii-lucumoni etrusci, au emers doi adjuncti deosebit de importanti ai asa numitului rex. Competentele acestor auxiliari ai regelui au sporit pe masura ce functiile regalitatii cresteau in detrimentul influentei exercitate de ginti. I se atribuie chiar lui Romulus crearea functiei de „prefect al Orasului", praefectus Vrbi. in realitate, aceasta functie trebuie sa fi fost infiintata mult mai tarziu, sub regalitatea etrusca. Prefectul Orasului gestiona Roma cand regele parasea Orasul, ca sa poarte undeva razboi. Chiar sub Republica, aceasta functie a existat temporar, spre a deveni permanenta in timpul Imperiului, cand prefectul Orasului a ajuns un fel de primar al Romei. Ca auxiliar regal trebuie mentionat si „marele" sau „cel mai mare pontif, pontifex maximus, care il seconda pe rege in domeniul religios. Sub Republica, pontifex maximus va sfarsi prin a deveni conducatorul religiei romane. Regii etrusci i-au incredintat chiar insarcinari militare. Important auxiliar s-a invederat a fi comandantul cavaleriei si al unitatilor de elita ale armatei, „magistrul calaretilor", magister eqkitum, sau mai degraba „tribunul celor rapizi", tribunus celerum. Acesti secondanti vor contribui la abolirea regalitatii, tot mai intens simtita ca straina de interesele comunitatii romane.
Viata cotidiana §i privata sub regalitate
Viata cotidiana a romanilor din vremea regalitatii se desfasura intre limitele stringente ale unei austeritati de altfel obligate. Desfatarile Orasului nu cunosteau decat inceputuri foarte modeste, in pofida unei anumite dezvoltari economice si sociale realizate sub regii etrusci, mai sus semnalate. Fara indoiala, comertul si artizanatul influenteaza existenta locuitorilor Romei. Dar, in general, romanul isi lucra constiincios ogorul sau isi crestea vitele in zona extrapomeriala a Orasului. Adesea el isi petrecea vara in bataliile care aveau loc in Latiu, uneori chiar la portile Romei.
Intre granitele contractualismului roman, cetatenii orasului de pe malurile Tibrului se comportau ca deosebit de piosi. Am constatat cat de importanta era legatura cu zona subterestra, care se realiza prin mundus. Un asemenea mundus exista si la Roma, chiar daca aici nu au fost niciodata efectuate riturile fundarii. Am remarcat ca mundus era inchis, spre a se bloca accesul pamantean, printre muritori, al manilor, manes (sau Dii manes), sufletele, de fapt zeii strabunilor. intr-adevar, la Roma au existat trei tipuri de zei marunti, „familiari" sau „casnici": manii, larii, lares, si penatii, penates. Toate aceste divinitati erau venerate de romani cel putin in aceeasi masura ca marii zei: Iupiter, Iunona, Marte, Minerva etc. De trei ori pe an, mundus era deschis, pentru a se relua legatura cu zeii Infernului si cu manii. Datele anuale ale acestei deschideri erau 24 august, in ajunul secerisului, 5 octombrie si 2 noiembrie, cand aveau loc semanaturi de toamna. Manii trebuiau sa protejeze aceste operatii. Ei veneau in Roma tocmai cu un asemenea scop. Zilele respective erau sacre, intrucat atunci, cu exceptii foarte rare, nu se efectuau operatii militare si nici chiar nunti. Intre mani si recolte se statuau legaturi puternice; de altminteri, la Roma, mundus se afla langa templul zeitei Ceres. Tot aici se aflau si edificiile unde se adunau toate curiile, fiecare la vatra proprie, in vederea evenimentelor religioase sau cu alte treburi. Totusi, in aceste trei zile sfinte aveau loc numeroase sacrificii in cinstea manilor, ca ei sa nu vina prea numerosi pe pamant si sa perturbe pe muritori. Mortii erau incinerati in exteriorul zonei pomeriale, cum am reliefat mai sus. Cenusa lor, depozitata intr-o urna, era, in cazul celor instariti, inchisa in primele morminte mai opulente. Dar saracii asezau urnele direct pe pamantul batatorit. Cu prilejul aniversarilor si comemorarilor mortilor li se aduceau ca prinos flori, hrana, vin. in definitiv, tocmai cultul strabunilor obliga pe romani sa aiba copii ori sa-i adopte. Pentru ca defunctii neglijati de familie sa nu-i persecute pe muritori, calendarul prevedea felurite ceremonii, in luna februarie, in cadrul carora capul familiei trebuia sa practice rituri magice. Decedatii aveau nevoie sa fie menajati: de unde mobilierul din morminte si ofrandele. Mortilor vestiti li se asigurau inlesniri relevante, prin organizarea intrecerilor intre gladiatori, imprumutate din Etruria.
Larii, la origine duhuri ale Infernului, erau zeii exteriorului casei si ocroteau orice bucata de pamant unde se lucra si se traia: ogoare, drumuri strabatute, raspantii, cartierele urbane, dar si „osorul roman", ager Romanus. La tara, la hotarele proprietatilor si la raspantii, se aflau capele in care erau venerati larii. in aceste capele, arhetipuri ale troitelor noastre, se desfasurau sarbatori ale raspantilor, compitalia, la care participau nu numai oamenii liberi, ci si sclavi. Penatii erau zeii originii, obarsiei, ca si ai interiorului locuintei, pe care o protejau in mod nemijlocit. Ei vegheau asupra aprovizionarii locuintelor romane.
Chiar daca sub regalitatea etrusca s-au ridicat la Roma unele case de piatra, destul de spatioase, locuintele primilor romani erau de regula foarte modeste. Ei au trait multa vreme in colibe, fabricate din lut si din trestie, din chirpici si cu armatura din lemn, cum au demonstrat descoperirile arheologice intreprinse in 1907 si in 1949 pe Palatin, unde imaginarul roman situa asa numita casa a lui Romulus. in exterior exista un sant de scurgere a apelor reziduale ale locuintei. Aceste colibe atestau o forma dreptunghiulara sau eliptica. Initial, asemenea colibe nu comportau decat o singura incapere, devenita ulterior principala camera a locuintei romane. Ne referim la atriu, atrium. Acoperisul, initial confectionat din paie, adesea inclinat spre interior si sustinut de o simpla sarpanta, prezenta o deschidere, numita compluuium, pe unde apa de ploaie se scurgea intr-un bazin (impluuium), situat sub aceasta spartura, tocmai in vederea colectarii ei. Ulterior s-a adaugat asa numitul tablinum, convertit in centrul vietii de familie. Denumirea sa releva ca initial aceasta incapere era o baraca de scanduri, alaturata probabil odaii unice. Caci tablinum deriva de la „scandura", tabula. Acest tablinum servea indeosebi ca dormitor al stapanilor casei. Aici au fost mutate din atriu capela zeilor penati, un altar si s-au pastrat, in locuintele aristocratice, mastile stramosilor, cartile de conturi si amintirile de pret. incaperea unica ori centrala se deschidea spre o curte de pamant batatorit (inconjurata de ziduri), la care se ajungea printr-un portal. La tara, locuinta se prelungea intr-o gradina de zarzavat, aflata in spatele asa numitului tablinum. Treptat s-a creat si aici o curte interioara, legata de curtea exterioara printr-un culoar, care mergea de-a lungul tablinului. Mici chilii, sprijinite de zidul curtii, slujeau ca locuinte sclavilor si servitorilor ori ca staule de vite. Pentru slujitori s-au putut improviza si baraci de scanduri. Sub pivnitele caselor Republicii s-au descoperit, relativ recent, vestigiile unor destul de elegante locuinte, care dateaza din 530-520 i.C. Aceste locuinte sunt contemporane cu reamenajarea „caii sacre", uia sacra, a Romei.
in aceste locuinte si in atenantele lor, cum am remarcat mai sus, locmufamilia, dirijata de barbatul liber, emancipat prin decesul tatalui sau, impreuna cu o sotie, deoarece ii lega ceremonia consumarii in comun a prajiturii sacre, asemanatoare colivei noastre (confarreatio). Ei stapaneau apa si focul, pe fiii lor, impreuna cu copiii acestora, fiicele necasatorite. Femeia romana, spre deosebire de cea greaca, nu este supusa unei inferioritati umilitoare. Ea mosteneste proprietati si bani. Mama mosteneste aceeasi parte ca si copiii ei, iar fiicele au aceleasi drepturi succesorale ca si fratii lor. La Roma, cetateanul nu „are" un fiu, ci il asuma, il „ridica" (tollere). Daca, dupa nastere, il ridica de jos, implicit il recunoaste. Daca nu il ridica, pruncul era expus la intrarea casei sau in jurul unei gropi d