u3j11ji
Dreptul, Papinian si Ulpian
Pe urmele lui Salvius lulianus si lui Gaius, ca si in functie de studierea edictului perpetuu al lui Hadrian, se dezvolta sensibil activitatea literara a juristilor. Reformele intreprinse de Severi si de urmasii lor, sistematizarea si definitivarea normelor juridice impulsioneaza considerabil expansiunea dreptului. De altfel juristii tind sa domine consiliul principelui, in timpul Severilor. Unii specialisti in materie de drept acced la cele mai importante posturi ale administratiei imperiale. Secolele III-IV d.C. echivaleaza cu era de aur a dreptului roman. Iar in vremea Severilor s-au distins in mod deosebit Papinian si Ulpian. De fapt, Papinian a fost cel mai celebru jurist al antichitatii.
Aemilius Papinianus, greco-sirian de origine, ruda cu cea de-a doua sotie a lui Septimius Severus, a ajuns chiar prefect al pretoriului, sub acest imparat. Dar a fost ucis in 212 d.C, la ordinul imparatului Caracalla. N-a ilustrat acest eveniment tragic esecul dreptului in competitie cu dezvoltarea absolutismului imperial si a intrigilor de palat? Papinian a fost caracterizat ca „refugiu al dreptului si comoara a doctrinei legilor", iuris asylum et doctrinae legalis thesaurus. intre 193 si 198 d.C, Papinian a scris „Cercetari juridice", Quaestiones, in treizeci si sapte de carti, iar ulterior a redactat, in nouasprezece carti, „Raspunsuri", Responsa, numai partial conservate. A mai alcatuit „Definitii", Definitiones, in doua carti, si „Despre adultere", De adulteriis, intr-o singura carte. in toate lucrarile, Papinian trateaza despre cele mai diverse cazuri: propune solutii originale, chiar acolo unde lipsea o legislatie anterioara limpede. El se exprima sobru, clar si chiar elegant.
Elevul sau, Domitius Ulpianus, originar din Tyr-ul candva fenician, a devenit asesorul lui Papinian, pe vremea cand acesta era prefect al pretoriului. El insusi a parcurs o cariera ecvestra stralucita si a devenit de asemenea prefect al pretoriului. in 228 d.C, a fost ucis de pretorieni. Ulpian a continuat opera maestrului sau si a incercat, de fapt, sa cuprinda ansamblul dreptului. Dintre cele doua sute optzeci si sapte de carti, care i se atribuie, cele mai importante cuprindeau „Comentarii despre edictul pretorian", Commentarii de edicto praetorio, consacrate discutarii edictului perpetuu al lui Hadrian, deci structurarii bazelor dreptului. Alte opere abordau diferite probleme juridice. S-au pastrat numai fragmente, incat opera cea mai bine conservata este „O carte unica a normelor", Liber singularis regularum. Stilul lui Ulpian se remarca de asemenea prin claritate si precizie. Contemporan cu Papinian si Ulpian a fost lulius Paulus, jurisconsult fecund, ajuns si el prefect al pretoriului sub Severus Alexander. I s-au atribuit numeroase lucrari si carti, dintre care se distingeau „Sentinte", Sententiae, in cinci carti, lulius Paulus se exprima simplu si precis1.
Dreptul in vremea Dominatului
Activitatea juristilor a continuat sa se dezvolte impetuos. in 1821, cardinalul Angelo Mai a descoperit in biblioteca Vaticanului un palimpsest, care continea fragmente dintr-o compilatie juridica anonima, provenind dintr-un manuscris ce data din secolele IV si V d.C. Se inregistrau fragmente din operele celor trei juristi mai sus mentionati, precum si din legislatia imperiala, constituita intre 205 si 372 d.C.
De fapt, sub Diocletian, juristul Gregohus a intocmit o culegere a „constitutiilor", constiiutiones, deci a legilor imperiale si cunoscuta sub titlul de „Codicele Gregorian", Codex Gregorianus. O alta culegere de asemenea legiferari imperiale, esalonate intre 291 si 365 d.C, a alcatuit, la sfarsitul secolului al IV-lea e.n., Hermogenianus.
Mai importante, mai relevante pentru dreptul roman, pentru conexiunea lui cu vechile traditii juridice si cu etnostilul roman, cu mentalitatile tardive, au fost demersurile juridice prezidate de imparati din Orient, ca Theodosius al ll-lea (secolul al V-lea d.C.) si lustinian. Ne referim mai ales la Codicele Theodosian si ia Digestele lui lustinian. in anul 438 d.C, din ordinul lui Theodosius al H-lea, a aparut „Codicele Theodosian", Codex Theodosianus, alcatuit intre 435 si 438 d.C.
A fost redactat de catre o comisie de 16 juristi si in saisprezece carti, pastrate cu unele lacune. Pe sectoare si in ordine cronologica, se succed constitutiile imperiale referitoare !a dreptul privat, criminal, financiar, administrativ (al oraselor si corporatiilor), eclesiastic. Opera de sistematizare si de reformare, de adaptare a dreptului la noile discursuri mentale, pe care o initiasera juristii lui Theodosius al ll-lea, a fost continuata in secolul urmator la initiativa celui care de fapt, fara sa stie, a desfiintat antichitatea, adica a imparatului lustinian. El a incredintat restructurarea legislatiei unei comisii prezidate de juristul Trebonianus din Pamphyiia, cu scopul de a concentra esenta tuturor legilor romane, de la Legea celor douasprezece Table pana la ultimele ordonante imperiale. Pe etape, s-a constituit astfel un „Corp al dreptului", Corpus iuris. in aceasta structura, intentionai articulata, figurau „Institutiile", Insiitutiones - lucrare didactica, compusa din extrase provenite din jurisconsultii clasici si urmand pianu! operei lui Gaius cu acelasi titlu - si „Digeste", Digestae, sau „Pandecte", Pandectae, in cincizeci de carti, chintesenta a dreptului roman. S-au adaugat „Novelele", Nouellae, partial redactate in greceste sau bilingv, pentru a trata dreptul religios, public si privat. Din intregul corpus, evui mediu bizantin, dar si occidental, a retinut esentialul2, intacte s-au pastrat Institutiile.
Important este insa mai ales faptul ca intreg dreptul modern s-a hranit din experienta acumulata de juristii antichitatii: Papinian, USpian, dar si sintezele datorate imparatilor.
Eruditia filologica si Donatus
Preocuparile din ce in ce mai pregnante pentru dezvoltarea eruditiei, literaturii didascalice, analizei filologice a marturiilor trecutului, limpede manifestate in secolul al ll-lea d.C, se continua si in veacul urmator. Poeziei didascalice ii corespunde proza didactica a lui lulius Romanus sj Plotius Sacerdos, autorii unor lucrari de gramatica si de metrica. Tot in acelasi secol, alcatuiesc opere de eruditie, pline de curiozitati, Salmonicus Serenus si Cornelius Labeo. Acesta din urma militeaza cu fervoare pentru vechea religie romana. Iar Censorinus publicase, in 238 d.C, „Despre ziua de nastere", De die natali (a unui cavaler roman necunoscut). Acest opuscul comporta o stranie marturie de religiozitate, impregnata de neopitagoreism. Cum de fapt am aratat in capitolul introductiv asupra literaturii secolelor III-VI d.C, renasterea constantino-theodosiana s-a decantat cu prioritate in dezvoltarea umanismului, intr-o prolifica miscare culturala de cunoastere a celor mai valoroase marturii ale trecutului literar roman. Secolul al IV-lea d.C. echivaleaza cu varsta de aur a filologiei latine, care legitimeaza pe plan teoretic renasterea constantino-theodosiana. Noile mentalitati, o axiologie care prescria respectul si sanctificarea nu numai ale structurilor societatii vremii, ci si ale trecutului, chiar lupta impotriva crestinismului si incercarea de a integra infiltrarile practicate de Barbari, stimulau toate scrierile de eruditie didascalica si de gramatica.
in vremea lui Constantin, comenteaza vechea literatura latina Nonius Marcellus, autorul unui lexicon, „Scurta invatatura", Compendiosa doctrina. Marius Victorinus, ilustru retor si gramatic, a fost cinstit cu o statuie care i s-a ridicat in Forul lui Traian. Adept al neoplatonismului, Victorinus a inceput prin a combate vehement crestinismul si a traduce si comenta operele lui Platon si Aristotel. La o varsta inaintata, s-a convertit la crestinism si, printre altele, a combatut erezia ariana. A elaborat si o „Arta gramatica", Ars grammatica, in patru carti, in care a sintetizat cuceririle filologiei anterioare. S-a ocupat de ortografie, pronuntie, indeosebi de metrica, incat tratatul sau a devenit repede manual de scoala. Evanthius a realizat exegeza operelor lui Terentiu si Horatiu. El a predat la noua universitate din Constantinopol, unde l-a inlocuit ca profesor retorul africano-roman Flavius Sosipater Charisius. Acesta din urma a alcatuit o „Arta gramatica", Ars grammatica, tratat in cinci carti, care valorifica exegezele unor filologi anteriori, inclusiv Palaemon. Aceasta compilatie contine informatii bogate si fragmente din diversi autori romani mai vechi. in corelatie cu activitatea filologica a lui Charisius trebuie mentionat numele lui Diomedes. A scris Diomedes inainte sau dupa Charisius? Oricum, scrierile lor filologice prezinta numeroase afinitati. „Arta gramatica", Ars grammatica, a acestui filolog, structurata in trei carti, abordeaza succesiv partile de vorbire, trasaturi gramaticale si constructia frazei, versificatia. Abunda citatele din Vergiliu, Horatiu, Quintilian, din cultura traditionala indeobste3.
Dar foarte relevanta pentru filologia latina tardiva, pentru umanismul „primei renasteri", pentru comentarea si valorizarea traditiei culturale antice, a fost opera lui Donatus. Acest autor a oferit cu pasiune modele pertinente de exegeza a textelor literare. Dezvoltarea masiva a studiilor filologice in secolele IV-VI d.C. datoreaza enorm lui Donatus.
Aelius Donatus trebuie sa fi trait cam intre 320 si 400 d.C, deoarece ii cunoastem foarte slab biografia4. A alcatuit mai ales o „Arta gramatica", Ars grammatica, in doua parti. Prima parte Aminor) constituie un manual elementar consacrat gramaticii in sens modern, caci se refera la partile vorbirii, indeosebi la nume si la verb. Partea a doua (maior) echivaleaza cu un indreptar de educatie literara si se refera la fonetica, la metrica, la structurarea discursului, la erorile de exprimare si la figurile de stil. Pentru ilustrarea ideilor sale, Donatus recurge la abundente citate din marii autori latini, in special din Vergiiiu. Cum Donatus a utilizat pe larg experienta acumulata de Charisius si de Diomedes, in legatura cu manualele lor si cu tratatul sau, exegetii vorbesc de „grupul Donatus". Pana in vremea Renasterii propriu-zise, gramatica lui Donatus, consemnata de 300 de manuscrise, a fost utilizata ca indreptar pentru cunoasterea limbii latine. Pe de alta parte, Donatus a intocmit si comentariul la cinci dintre cele sase comedii ale lui Terentiu. El informeaza asupra biografiei comediografului si ofera minutioase consideratii asupra structurii pieselor de teatru terentiene. Donatus este si autorul unui interesant comentariu asupra lui Vergiiiu, scris aproximativ in 370 d.C. S-au conservat din acest comentariu numai cateva fragmente, adica prefata, biografia poetului - inspirata, ca si cea a lui Terentiu, de lucrarea De poetis a lui Suetoniu - o introducere la Bucolice etc. Se pare ca Donatus analiza succesiv Bucolicele, Georgicele si Eneida intr-o adevarata sinteza a intregii exegeze a operelor vergiliene anterioare lui. Comentariul donatian a devenit repede baza explicarii lui Vergiiiu in scoli5.
Servi us
inca mai semnificativa si mai bine cunoscuta se prezinta activitatea filologica si didascalica a lui Servius, ca testimoniu revelator al umanismului latinitatii tarzii, ca excelent mijloc de cunoastere a literaturii si civilizatiei latine, din marile secole ale Republicii si inceputului Imperiului. O mina nepretuita de informatii se constituie in opera lui Servius, legata prin mii de fire de cea a lui Donatus. Contributia serviana constituie un izvor important de cunoastere a antichitatilor romane si o sursa comuna pentru toate editiile moderne ale Eneidei. Nu se poate insista indeajuns asupra valorii sale documentare.
Macrobius ofera putine date cu privire la biografia scriitorului, numit de manuscrisele secolului al XV-lea Maurus Servius Honoratus. Se pare ca n-a fost crestin si ca s-a remarcat la Roma ca un foarte erudit dascal, adept indeosebi al neoplatonismului. Trebuie sa se fi nascut prin 370-380 d.C. si sa fi publicat opera fundamentala prin 430-435 d.C. S-au pierdut unele lucrari serviene, ca „Despre metrii horatieni", De metris Horatianis. S-a conservat in schimb opus maius al lui Servius, in speta „Comentariul lui Vergiiiu", Commentum Vergilii. Servius a analizat succesiv Eneida, Bucolicele, Georgicele, dar a staruit asupra eposului vergilian, mai ales asupra primelor lui sase carti. Figura lui Enea ca simbol al pietatii, ca pontif, prevaleaza si traduce sanctificarea trecutului Romei. Utilizat ca manual scolar, comentariul servian transcende simtitor exegeza propriu-zisa a discursului epic vergilian si, in legatura cu diverse versuri explicate, abunda in informatii arheologice, istorice, geografice, religioase. Sunt infatisate antichitatile romane, monumente, arme, vesminte, obiceiuri, traditii. Foarte interesante se releva informatiile lingvistice, care depasesc considerabil simpla explicare a textului vergilian si abordeaza probleme de teorie generala, cand se refera la declinarile si conjugarile latine, la etimologie, accent si versificatie. Servius se exprima intr-o limba clasicizanta si enunta observatii care exceleaza prin finetea si sagacitatea lor. Comentariul servian a format obiectul a numeroase manuscrise, scolii, editii ulterioare, care au culminat cu un amplu comentariu din 1600, sub numele lui Servius Danielis6.
Macrohius. Viata si opera
Activitatea lui Donatus si Servius de revalorizare a clasicismului si umanismului latin, care a intretinut de-a lungul secolelor respectul pentru antichitatea romana, a fost sprijinit de alti eruditi, indeosebi de Macrobius.
Ambrosius Macrobius Theodosius s-a nascut in a doua jumatate a secolului al IV-lea e.n,, probabil in Africa romana. Informatiile relative la biografia sa sunt sarace. Apartinea insa clarissimatului si a frecventat asiduu cercul Nicomachilor: a cunoscut pe Symmachus si pe Praetextatus, doctrinarul principal ai acestui cerc, aproape un „papa" laic ai paganismului. Este de crezut ca, dupa esecul politico-miiitar ai Nicomachilor, a incercat sa continue activitatea celebrului lor cerc cultural-politic. in 399 d.C, a ajuns prefect ai pretoriului pentru zona hispanica si, in 410 d.C, proconsul al Africii. Trebuie sa fi decedat in ai doilea sfert al secolului al V-tea7.
Macrobius a scris un tratat de gramatica comparata referitor la verbul grec si latin, intitulat „Despre deosebirile si trasaturile comune ale verbului grec si fatin", De differentiis et societatibus Graeci Latinique uerbi, din care s-au pastrat numai doua fragmente, un comentariu asupra visului lui Scipio al lui Cicero, Coinmentarii in Somnium Scipionis, pastrat integral, si indeosebi, ca opera fundamentala, „Saturnaliile'', Saturnalsa. Aceasta ultima lucrare, in sapte carti, s-a conservat cu unele lacune. Ea trebuie sa fi fost redactata inainte de 399 o.C. si in legatura cu discutiile desfasurate in cercul Nicomachilor. Ca si comentariul la visul lui Scipio, Saiurnaiiile sunt dedicate lui Eustachius, fiul iui Macrobius. Comentariul expiica un episod celebru, consacrat de Cicero visului atribuit fiului lui Scipio Africanui, caruia tata! lui ii dezvaluise unele dintre tainele mortii. in aceasta lucrare, Macrobius imbina tehnica fiioiogica si idei neopiatoniciene, chiar pitagoreice si stoice. Abunda citatele din poeti latini, ca Vergiliu, Lucan si luvenal, si digresiuni de astronomie, astrologie, matematica, geografie, cand se comenteaza textul ciceronian. De fapt Macrobius pledeaza cu ardoare pentru neoplatonism.
Saturnaliile vor sa puna la dispozitie lui Eustechius si, desigur, publicului roman o culegere de curiozitati filologice, gramaticale, je antichitati, vorbe de spirit ale unor personaiitati ilustre, discutii asupra comportamentului social. Scrierea lui Macrobius asuma tiparul unu; dialog, presupus a se fi desfasurat in 384, cu ptiieju! Saturnaleior, adica sarbatorilor de Craciun - de unde si titlul acestei opere - intre cateva personaje, care frecventau cercui Nicomachibr: Praetextatus Nicomaclus Ravianus, Symmachus, Servius, retorul Eusebius, un anurne Avienus (poate mai degraba fabulistul Avianus, care, cum am aratat, ii dedicase lui MaCfobius poamele saie), rffedicul Diarius, un oarecare Evanghelos, specialistii in anSaffltSti Furius si Caecma Atbimis etc. Dupa ce, in primele carti, personajele discuta despre sarbatoarea Saturnaleior, raiendaru! roman, d'verso curiozitati si arhaisme lingvistice, se trece ia analiza plurivalenta, in cartite trei-sase, a operei iui Vergiiiu, studiat ca filosof, cunoscaior al dreptului augural si pontifical, al anticiirtatiior tomane, ca retor, versificator si stilist remarcabil. Vergiliu este declarat urmas al lui Homer si Macrobius demonstreaza ca planul Eneidei este inspirat de IHada si de Odiseea. Gloria rnaniuanului este celebraia vibrant: el ar fi fost poet multilatra! superior lui Cice-o (Saturn, 5,1,l-4). in arfumite privinte, !-ar fi depasit chiar pe Homer ASaturn., 5, 2, 4-22S
Macrobius atesta m\ autentic simt al poeziei, un excelent talent de comentatei si o eruditie exceptionala. Opera sa poseda o valoare docrmentcra deosebita, caci exceleaza si prin pretioase informatii referitoare nu numai la poezie si antichitati, o si la gramatica Iaiina'. Fare sa fi copia* servil opera lui Aukss
" Interesanta se reiiefeaia diviziunea Bt»tof, genera dicendi, in patru categorii, Reptorjucem p respectiv: „patru sunt, spune fcusebius, stiiuriie vorbirii: imbelsugat (copiosurr,), In cae domina Cicero concis ibrene), in care domneste Sa'ustiu. uscat, care este atribuit Sui Frontq, abundent si inflora? tiilngue et flofidum), in care au exceiai candva Piinht ce! Tanar si acum SyrfirfiEchj1; al nosttu, p+i niniii celor vechi".
Gellius, Macrobius s-a slujit de informatiile oferite de ea. L-a utilizat pe Danatus, precum si alte numeroase izvoare ca Athenaios, lamblichos, Porphyrios etc. Pentru structurarea literara a discursului, a folosit si modelul oferit de Platon sau de adeptii diverselor Academii. Cand pledeaza pentru originea egala a oamenilor, pentru ameliorarea conditiei sclavilor ASaturn., 1,11,2-50), Macrobius se inscrie intr-o traditie umanistica si umanitara, candva ilustrata de Seneca. El adopta idei religioase anticrestine, pe linia paganismului crepuscular, alegorizant si mistic. Abunda idei mithraice si neoplatoniciene, descinse din gandirea lui Porphyrios. in ultima instanta, prin intermediul lui Praetextatus, Macrobius propovaduieste monoteismul solar, credinta in Soare ca zeu suprem. Celelalte zeitati ar fi incarnari ale Soarelui (Saturn., 1, 17-23).
Dialogul se desfasoara alegru si este elegant structurat: replicile se schimba natural si sprinten. Scriitura este clasicizanta, dar textul este presarat cu citate din autorii greci si latini; de asemenea, nu lipsesc cuvintele imprumutate din lexicul vechilor autori romani. Saturnaliile au fost considerate intotdeauna ca o mina de informatii foarte utile. Chretien de Troyes si Dante s-au inspirat din comentariul la visul lui Scipio. in Aara noastra, Gheorghe Tohaneanu a publicat in 1961 prima traducere integrala a Saturnaliilor, precedata de un interesant studiu introductiv8.
Martianus CapeSia si Fuigentius. Alti eruditi
Ultimul erudit pagan, fervent atasat traditiilor culturale si neoplatonismului, a fost Martianus Capelia. Lui ii apartine cantecul de lebada, daca nu al filologiei si eruditiei romane, cel putin al variantei lor pagane.
Martianus Minneus Felix Capeila s-a nascut in Africa romana, de fapt la Madaura, patria lui Apuleius. A trait la Cartagina, unde a fost avocat. Propria sa opera ne ofera putinele informatii de care dispunem cu privire la viata sa. Enciclopedia romanesca a lui Martianus Capeila se intituleaza „Despre casatoria dintre Mercur si Filologie", De nuptiis Mercurii et Philologiae. Cuprinde noua carti si trebuie sa fi aparut inainte de 439 d.C, data cuceririi Cartaginei de catre vandali, prezentata de autor ca o cetate romana inca prospera (6, 669). Discursul alegoric al lui Martianus Capeila infatiseaza, in primele doua carti, casatoria zeului Mercur. La indemnul Virtutii si al zeului Apollo, el se casatoreste cu o tanara si inteleapta fata, adica Filologia. in cartile trei-noua, cele 7 sclave, daruite lui Mercur cu prilejul casatoriei de catre Apollo, expun in fata sfatului zeilor si unor intelectuali principalele invataturi patronate de ele. Aceste 7 sclave personifica artele liberale. Sclavele vorbesc despre gramatica, dialectica, retorica, geometrie, aritmetica, astronomie, armonie. Martianus Capeila declara ca se refera la discipline serioase si pe un registru erudit, dar intr-o forma placuta (2, 220; 3, 222). Aceasta forma placuta implica fantasticul si fictiunea, planul alegoric, in cadrul oferit de un veritabil preroman antic (din punct de vedere structural, si nu cronologic). Tiparele saturice, experientele acumulate de Petroniu si Apuleius sunt abil valorificate. Totusi planul alegoric apare la Capeila mult mai intens semnalizat decat in romanul apuleian. Mercur, zeul stiintelor, este logos-ul neoplatonician, ingemanat cu Philologia, care intruchipeaza eruditia. in privinta artelor liberale, Capeila nu enunta opinii originale, insa vehiculeaza idei si chiar citate din operele marilor poeti si prozatori latini, ca si din cele ale lui Varro si Pliniu cel Batran. Anumite pasaje din acest manual didascalic sunt elaborate in versuri, fiind construite intr-o metrica foarte variata. Proza este realizata intr-o limba stranie, in care scriitura clasicizanta este imbinata cu elemente din latina populara a vremii, inclusiv din cea vorbita in Africa romana. Enciclopedia lui Martianus Capella a slujit ca manual didactic in evul mediu. Ea ofera o documentare pretioasa asupra gramaticii, mitologiei, disciplinelor liberale, eruditiei antice in general9.
Demersul lui Martianus Capella a fost continuat de cel al lui Fabius Fulgentius Planciades, care a trait probabil intre 467 si 533 d.C. inainte de a deveni calugar crestin si episcop, Fulgentius a desfasurat o activitate didascalica, legata de traditiile culturii pagane, pe urmele discursului erudit, alegorizant si fantastic, al lui Martianus Capella. Dintre cele cateva lucrari ale acestui erudit, putem degaja „Carti de mitologie", Mythologiarum libri, opera in trei carti, unde predomina un bizar amalgam de interpretari alegorice si etimologice ale naratiilor mitologice. De asemenea, putem consemna „Explicarea exprimarilor vechi", Expositio sermonum antiquorum, unic si straniu tratat de exegeza lingvistica. Unele conotatii crestine pot fi totusi decelate in consideratiile mai ales filologice ale lui Fulgentius.
insa eruditia latinitatii tarzii nu se reduce numai la discursuri didascalice, care erau centrate pe preocupari filologice. Desigur, in secolele al IV-lea, al V-lea si al Vl-lea au militat, pentru cultivarea filologiei si gramaticii, alti eruditi, pe care nu-i mentionam. Totusi campul de activitate didascalica in proza a fost mult mai bogat. Astfel, daca Vibius Sequester si-a structurat enciclopedia sa pentru a facilita citirea poetilor, Palladius Rutilius Taurus Aemilianus a alcatuit, in cincisprezece carti, o „Opera de agricultura", Opus agriculturae, pe urmele lui Columella. Primele douasprezece carti constituie un fel de calendar agricol, deoarece fiecare carte este consacrata unei luni a anului. Ultima carte este scrisa in versuri. Palladius ofera, intr-o forma concentrata si intr-o scriitura clasicizanta si simpla, pretioase informatii de agronomie, pe care evul mediu le va exploata masiv. Marcellus Empiricus a alcatuit lucrarea „Despre medicamente", De medicamentis, iar alti prozatori si-au dedicat eforturile medicinei veterinare. Mai interesant este unicul tratat de palemologie, de arta militara, din antichitatea romana, care ne-a parvenit aproape integral. Este vorba de un compendiu „Epitoma organizarii faptului militar", Epitoma institutorum rei militaris, publicat in cinci carti, intre 380 si 400 d.C, de un inalt functionar numit Flavius Vegetius Renatus. Datorita lui Vegetius, cunoastem articulatiile artei militare romane: recrutarea si pregatirea soldatilor, organizarea legiunii, inclusiv a corpului ofiteresc, intendenta, tehnica luptelor terestre si navale, fortificatiile. Compendiul lui Vegetius este o compilatie, care insa dezvaluie componentele militare ale Imperiului, prudenta care caracteriza tactica si strategia comandantilor. Pana la inceputul secolului al XlX-lea, compendiul lui Vegetius a slujit ca lucrare de baza a invatamantului militar10.
Elocinta si panegiristii

Proza secolelor III-VI d.C. continua sa fie marcata de retorica, de amplificarea tonului oratoric, de expandarea declamatorismului, concomitent inflorat si clasicizant. Se dezvolta indeosebi retorica de aparat. Astfel, o anumita elocinta celebreaza calitatile reale si imaginare ale imparatilor, conotand totodata contenciosul dintre paganism si crestinism. Se dezvolta mestesugul panegiricelor, care ilustreaza pe de o parte vigoarea elocintei latine, chiar daca relativ degradata, si discursul mental al antichitatii tarzii. Pe urmele lui Pliniu cel Tanar, panegiristii practica elogiul exagerat al carmuitorilor vremii. Panegiristii se straduiesc sa-si modeleze scriitura in functie de tiparele si de stilul lui Cicero.

Ni s-au conservat unsprezece asemenea panegirice sau discursuri de aparat in cinstea imparatilor. Ele imbratiseaza exact un secol din istoria Romei, adica perioada situata intre 289 si 389 d.C. Opt dintre panegirice au fost alcatuite de retori originari din Gailia. Acest fapt atesta dezvoltarea unei anumite culturi formaliste si manieriste in scolile gallo-romane, ilustrate si de poezia indeobste artificioasa a lui Ausonius. De altfel mai multe panegirice au fost rostite pe malurile Mosellei. Este cazul celor doua panegirice in cinstea lui Maximian, colegul lui Diocletian, pronuntate in 289 si 291 d.C. si atribuite lui Mamertinus. Ca si al panegiricului anonim destinat lui Constantiu Chlorus, tatal lui Constantin, sau al celor trei elogii, de asemenea anonime, ale lui Constantin insusi. Pe de alta parte, in 321 d.C, Nazarius alcatuieste un alt panegiric al lui Constantin. Anterior, adica in 298 d.C, cel mai putin netalentat dintre panegiristi, Eumenes, rostise la Augustodunum (azi Autun) elogiul lui Maximian si al guvernatorului unei provincii gallice, care restaurase scoala din orasul respectiv. Pot fi de asemenea consemnate panegiricul lui Iulian, rostit la Constantinopol si in 362 d.C. de catre Claudius Mamertinus, ca si cel destinat lui Theodosius si in 389 d.C. de catre Drepanius Pacatus.
in toate aceste panegirice, adulatia se declanseaza in salve repetate de tirade retorice. imparatii sunt inchipuiti ca fiinte intermediare intre om si divinitati. Calitatile lor sunt „divine", „excelente", „eterne". Eumenes crede cu fermitate in renasterea culturala si in civilizatia pagana. in discursul sau, prolifereaza comparatiile mitologice si redundantele lingvistice. in general, limba panegiristilor este totusi clara si clasicizanta. Desigur ca lectura textelor panegiristilor este deosebit de indigesta. Chiar si discursul lui Eumenes atesta o valoare artistica scazuta11.
Symmachus. Biografia si elocinta
Panegirist a fost si cel mai darz aparator al traditiei politice si religioase romane crepusculare. Quintus Aurelius Symmachus, pentru ca la el ne referim, s-a afirmat ca una dintre cele mai prestigioase personalitati politice si literar-oratorice ale latinitatii tarzii. El a fost cel mai reprezentativ scriitor al reactiei pagane. Cu atat mai mult cu cat nu era lipsit de talent literar.
Symmachus s-a nascut pe la 340 d.C. intr-o veche familie romana, care s-a ingrijit ca el sa dobandeasca o educatie aleasa, intemeiata pe cunoasterea profunda a autorilor greci si romani consacrati. Desi era sortit unei cariere politice stralucite, Symmachus trebuie sa fi fost supus, inca din copilarie, unor frustrari acuzate, in conditiile distorsionarii culturii pagane consacrate. S-a afirmat inca de tanar ca orator si om politic. Trimis in Gailia, s-a imprietenit cu Ausonius. Ulterior a devenit proconsul al Africii, iar in 384-385 a fost prefect al Romei, praefectus Urbi, pentru ca in 391 sa devina consul. A pledat, in repetate randuri, pentru reinstalarea statuii zeitei Victoria in senat, de unde fusese inlaturata in 382 d.C, la ordinul imparatului Gratian. Totusi, imparatul Theodosius, sub influenta lui Ambrosius, n-a aprobat restaurarea acestui simbol al paganismului. Symmachus a murit in 402 d.C. El a fost, desigur, unul dintre cei mai importanti militanti ai cercului Nicomachilor.
Opera literara a lui Symmachus traduce o propensiune pregnanta pentru elocinta, pe care si-o imagina ca fidela traditiilor ciceroniene si pliniene. intr-adevar, opera lui Symmachus a incorporat mai multe discursuri, dintre care trei erau panegirice, inchinate imparatilor. Astfel, chiar in 369 d.C, Symmachus a alcatuit doua panegirice, primul dedicat lui Valentinian I si celalalt harazit lui Gratian. S-au conservat fragmente din cinci discursuri. De asemenea, s-au pastrat patruzeci si noua de relationes, rapoarte oficiale inaintate de Symmachus imparatilor, pe cand era prefect al Romei. Dar Symmachus a fost si autorul a zece carti de „Scrisori", Epistulae, ordonate dupa modelul plinian. Astfel a zecea carte, din care ne-a parvenit foarte putin, cuprindea scrisori destinate imparatului, indeosebi rapoarte oficiale. Pana la cartea a saptea, corespondenta a fost pregatita in vederea publicarii de insusi Symmachus. De fapt intreaga corespondenta a fost revazuta si editata, dupa moartea autorului, de Quintus Fabius Memmius Symmachus, fiul scriitorului.

A ramas celebru cel de-al treilea raport-discurs, relatio, de fapt intitulat „Raport despre altarul Victoriei", Relatio de ara Victoriae, pronuntat in 384 d.C, inaintea imparatilor Valentinian al ll-lea si Gratian, in care Symmachus a pledat cu ardoare pentru reinstalarea statuii si altarului zeitei Victoria in sala de sedinte a senatului. Symmachus elogiaza paganismul si riturile lui, fuziunea intre vechea doctrina religioasa si traditia antica, „datinele stramosilor", instituta maiorum, „drepturile si destinele patriei", patriae iura et fata, pe care oratorul le apara (defendimus), „modul de viata al parintilor", morem parentum, caci in sufletul sau „mare este dragostea fata de trecut", consuetudinis amor magnus est (Rel., 3, 4). Tonul general este vibrant, insa deznadajduit, impregnat de un patos sincer. Symmachus recurge la intregul arsenal retoric traditional. intr-o prosopopee, Roma implora mila pentru zeii sai, care i-au asigurat puterea si libertatea de-a lungul secolelor. Oratorul este un adevarat paseist in toate domeniile, ca adversar atat al Barbarilor, cat si al crestinilor, ca aparator neobosit al privilegiilor senatoriale. Constient de ascensiunea irezistibila a noii credinte, pledeaza pentru toleranta religioasa: „nu se poate ajunge la o taina atat de mare pe o singura cale" (Rel., 3, 10). Se refera desigur la taina universului. Elanul patriotic si traditionalist este slujit de o exuberanta acumulare de interogatii, exclamatii si sentente. Symmachus se exprima intr-un limbaj clasicizant, dar inflorat, cu toate ca frazele sunt relativ scurte. Am vazut mai sus ca Macrobius il va considera adeptul unui stil „abundent si inflorat" si ii va elogia talentul (Saturn., 5, 1, 7). De fapt intreaga eticheta protocolara, de sorginte orientala, a Dominatului, formalismul lui birocratic se infiltreaza in scriitura lui Symmachus, care se adreseaza supremei autoritati, folosind „voi", uos. Chiar Ambrosius si Prudentius, care i-au combatut cu vehementa ideile, au admirat talentul oratoric al lui Symmachus12.

Corespondenta lui Symmachus
Epistulele lui Symmachus intra in relatii de intertextualitate cu Pliniu cei Tanar, chiar mai evidente decat cele ilustrate de elocinta lui. insa nu erau oare altele vremurile si mentalitatile? Corespondenta literara a lui Symmachus se deosebeste sensibil nu numai de cea ciceroniana, ci si de cea pliniana. Intr-o epoca in care epistolografia literara era la moda.
Scrisorile lui Symmachus sunt grupate dupa persoanele carora le sunt adresate', tatal autorului, Praetextatus, Ausonius, Stilicho etc. Ele se refera la calatoriile si viata personala a autorului lor, la probleme religioase, politice, literare, la sedintele senatului sau contin recomandari ale anumitor persoane, felicitari, condoleante etc.
Corespondenta lui Symmachus nu inglobeaza bogata substanta social-politica pe care o degaja cea a lui Pliniu cel Tanar. Ceea ce le caracterizeaza este concizia stringenta, „scurtimea laconica", laconica breuitas. Caci, indeobste, epistulele lui Symmachus echivaleaza cu adevarate „carti postale" sau cu bilete foarte concentrate. Se poate insa decela o densitate a materiei in aceste scurte scrisori? Raspunsul nu poate fi decat negativ, deoarece sunt eliminate nu numai enunturile lungi, ci si dezbaterile marilor probleme ale epocii. De aceea cercetatorii moderni l-au acuzat pe Symmachus de sterilitate intelectuala.
Totusi numeroase epistule ilustreaza preocuparile si reactiile mentale atat ale societatii crepusculului Romei, cat si ale lui Symmachus, convertit in martor sensibil al timpului, capabil sa transforme discursul epistolar intr-o autentica structura literara. Abunda desigur politetea eleganta, tonul monden, guvernat de blandete si de o anumita toleranta intelectuala, practicate de un om demn, dar modest si ponderat. Ceea ce nu exclude conservatorismul perseverent, care a fost considerat de unii cercetatori contraistoric, atasamentul fata de unele valori vechi, desi se accepta respectarea si sanctificarea puterii imperiale, in ultima carte de epistule, Symmachus denota refuzul realitatii politice, cand se refera la vechile magistraturi republicane, ca si cum ar fi trait in vremea lui Cicero! Totusi acest refuz nu echivaleaza cu o autentica lipsa de luciditate: intr-o scrisoare, Symmachus justifica concizia epistulelor aratand ca nu mai exista alta materie pentru corespondenta decat schimbul de politete, deoarece daca stramosii inserau in scrisorile lor „problemele patriei", patriae negotia, in vremea sa acestea sunt marunte, „inguste sau nu exista", angusta uel nulla sunt (Ep., 2, 35). Asadar, aceasta judecata de valoare reflecta intelegerea sclerozarii vietii socio-politice, care caracteriza Dominatul.
Jean-Pierre Callu, care a editat corespondenta lui Symmachus in colectia „Les Belles Lettres", il considera pe oratorul epistolograf ca pe unul dintre cei mai talentati mestesugari ai prozei Imperiului tarziu. Scriitura lui Symmachus s-ar intemeia nu pe rafinarea sintaxei, ci pe bogatia vocabularului. insusi Symmachus indeamna la asocierea scriiturii clasicizante, a vocabularului vechi, cu elemente noi, impuse de schimbarea vremurilor si a gustului literar (Ep., 1, 35; 3, 2 si 11). Se pare ca unele forme ritmice incearca sa elimine pe cele metrice din proza lui Symmachus. Desigur, naratiile si descriptiile - uneori mici pastele incantatoare (ca in Ep., 1, 8) - sunt doar schitate, pe cand portretele apar foarte condensate.
Symmachus este deci una dintre cele mai semnificative personalitati literare ale amurgului antichitatii, caci era inzestrat cu un anumit talent artistic. El a fost un martor interesant al epocii sale, un ilustrator al sfidarilor care agitau climatul mental al sfarsitului veacului al IV-lea d.C.13.