Sapatura arheologica extrage din pamant dovezi care nu se pot obtine in alt mod, despre viata omului in perioade istorice mai vechi sau mai noi. Solul este un document istoric care, la fel ca orice alt document istoric scris, trebuie descifrat. Pentru perioadele istorice stravechi din istoria omenirii arheologia este aproape singura sursa de informatii, iar pentru perioadele istorice ofera dovezi acolo unde documentele scrise nu spun nimic sau lipsesc. Cu cat ne imbunatatim metodele si tehnicile de sapatura, cu atat mai obiective vor fi interpretarile din care extragem rezultatele prin interpretarea istorica.

Aceste randuri nu se doresc un manual al sapaturii ideale. Nu se va putea descrie cum trebuie sapat in fiecare tip de sol, dar vom constata insuficienta tehnicilor noastre de sapatura in contrast cu vastitatea, practic infinita, a situatiilor arheologice ce se ivesc in teren. Fiecare ameliorare a tehnicilor noastre de lucru va aduce noi dovezi, mai complexe, care -; la randul lor -; vor complica si mai mult interpretarea istorica a artefactelor. Oricat de complicate ar deveni interpretarile, trebuie sa retinem ca singura metoda complexa si viabila de a cerceta siturile arheologice este sapatura arheologica, chiar daca aceasta metoda este -; in esenta -; distructiva.

Groapa ce rezulta in urma sapaturii este o purtatoare de istorie, de mii de gesturi care s-au intamplat vreodata, a resturilor rezultate in urma unor activitati umane, a animalelor sau, chiar, a plantelor. Scopul sapaturii este de a determina urmarile si efectele schimbarilor ce intervin in urma activitatilor naturale sau umane. Probele colectate vor fi, in mod inevitabil, intotdeauna, relativ minore fata de intregul areal din jur acoperit cu urme arheologice, deoarece niciodata nu se poate excava tot arealul locuit datorita extensiunii sale in spatiu si din cauza raspandirii inegale a artefactelor in acelasi areal. In consecinta, punctul ales pentru realizarea sapaturii arheologice va fi ideal, unul care promite sa dea informatii maxime despre caracteristicile care ne intereseaza: perioada de ocupatie, tipuri de suprastructura, obiceiuri de inmormantare, evolutia sociala, factorii de mediu din trecut etc. Toate aceste caracteristici, dar si altele, pot sa fie descoperite -; in mod fericit -; in acelasi loc sau pot sa fie colectate pe rand dintr-un areal geografic mai larg.

Fiecare camp cu resturi arheologice este prin el insusi un document istoric. Arheologul bine pregatit poate „citi” toate caracteristicile importante pentru istorie dintr-un profil stratigrafic sau o suprafata arheologica. Spre deosebire de cercetarea unui document antic, studiul unui loc prin sapaturi arheologice este un act care nu se poate repeta. In toate stiintele experimentul este prin excelenta repetabil lucru care nu se poate afirma si despre arheologie. Niciodata doua santiere arheologice nu sunt identice, niciodata nu se poate justifica o excavatie prin alta, ele se pot doar completa una pe alta. Chiar la apropieri extreme doua sapaturi arheologice nu dau rezultate identice. Tocmai de aceea responsabilitatea arheologului este foarte mare. Daca interpretam gresit documentele extrase din sol prin cercetarea arheologica, dar si conditiile de pastrare din acesta, vom fi pusi in situatia de a minti si consecinta fireasca a acestui fapt este informarea gresita a urmasilor nostri despre situatia descoperita cu ocazia cercetarilor proprii.

Sarcina oricarui arheolog este de a scoate la lumina dovezi noi indubitabile. Deformarea prin subiectivitate a documentului istoric trebuie sa fie cat mai mica, astfel incat rezultatele comunicate sa fie cat mai grabnic acceptate de comunitatea stiintifica. Totusi, nici acest lucru nu este suficient. Un numar din ce in ce mai mare de oameni sunt interesati de trecut. Rezultatele sapaturilor si integrarea acestora in istoria locala, nationala si continentala trebuie sa le fie prezentata in forme diferite, dar valide, cum ar fi expozitiile de muzeu, cartile de popularizare, colocvii, programe televizate si radiofonice. Tocmai de aceea nu trebuie sa cadem in desuetudine si sa propunem idei si opinii care se dovedesc greu demonstrabile stiintific, doar de dragul spectaculosului facil.

Munca de teren in arheologie

Stabilirea amplasamentului sitului.

Un prim pas in cercetarea arheologica de teren este cercetarea de suprafata. Ea urmeaza culegerii informatiilor de natura arhivistica, muzeografica sau istorica si consta din periegheze, adica strabaterea cu pasul a locului respectiv in scopul culegerii de informatii si recoltarii materialului arheologic ajuns la suprafata.

Ridicarea topografica a unui sit arheologic q7k10kf

Este o banalitate sa repetam ca peisajul este un tablou pe care toate activitatile omului au lasat urme. Suprafata terestra, in special in tari intens populate de-a lungul timpului, este un teritoriu pe care oamenii si-au lasat urmele activitatilor lucrative. Formele pe care le au aceste semne nu sunt intamplatoare. Ele sunt rezultatul unor aspecte fizice cum ar fi compozitia solului, tipul de agricultura, microclimatul, extinderea sau micsorarea asezarilor sau necesitatile de aparare ale acestora. Complexitatea muncii de teren si a rezultatelor exceptionale ce se pot obtine in urma acesteia, face ca unii arheologi sa se dedice in exclusivitate cercetarilor de teren. In orice caz, concluziile ce se trag doar in urma cercetarilor prin sapatura arheologica sau a indiciilor iesite la suprafata prin cauze naturale sau antropice pot fi inselatoare, tot asa cum si cercetarile de suprafata pot fi rasturnate in urma unor verificari prin metoda sapaturii arheologice. In plus, siturile cercetate sistematic se dovedesc a fi -; aproape intotdeauna -; mult mai complexe decat o sugereaza indiciile de la suprafata. Sapatura trebuie vazuta, in consecinta, ca un punct culminant al cercetarii de suprafata.

Cercetarea completa arheologica se compune -; si o repetam inca o data -; dintr-un amalgam de munca de teren (examinarea nedistructiva a terenului si a imprejurimilor acestuia), sapatura arheologica propriu -; zisa, studiul lucrarilor de cercetare anterioare si, in cazul siturilor istorice, un studiu amanuntit si specializat al materialului documentar.

Situl cercetat este o parte integranta a peisajului. El s-a format pe o forma de relief rezultat al evolutiei geologice. Stratigrafia sa este influentata si decurge din caracteristicile geologice ale teritoriului. Locuirea a determinat forma actuala a peisajului si natura solului, a vegetatiei si, in cele din urma, a tipului de agricultura practicat de locuitori. Din acest punct de vedere este lipsit de sens ca arheologul sa lucreze izolat de geolog, geograf, pedolog, climatolog sau ecolog. Este deprimant sa citesti in lucrari de specialitate sau studii stiintifice idei legate despre aceste domenii si sa vezi amatorismul autorilor. Nu se poate ignora si de acum incolo rolul factorului complex de mediu care se numeste habitat asupra evolutiei comunitatilor omenesti. Asa cum sapatura arheologica este -; in acceptiunea moderna al termenului -; o lucrare rezultata in urma unui efort comun a echipei de specialisti, asa si munca de teren preliminara trebuie sa fie urmarea unei activitati de echipa. In zilele noastre devine din ce in ce mai necesar pentru arheologul de teren sa fie un intermediar intre reprezentantii unei suite intregi de discipline care se dovedesc necesare in buna desfasurare a investigatiei arheologice.

Siturile arheologice trebuie privite si cercetate sistematic ca o parte integranta a peisajului, nu ca fenomene izolate in peisaj. In plus, publicarea sapaturii trebuie sa cuprinda si harti de localizare si cel putin o harta care face legatura intre sit si imprejurimile sale. Aceasta necesita o munca de teren sustinuta.

Nu exista nici o indoiala ca unii arheologi au „ochi” mai buni de altii in ceea ce priveste pamantul, dar munca de teren este o arta ce poate fi transmisa prin profesori experimentati si receptivi, care isi iau sarcina sa dezvolte prin practica lucrurile teoretice invatate de studenti. Adesea, doar o indelungata cunoastere a sitului si a zonei in care se afla acesta va releva subtile indicatii pentru sapaturile viitoare, drumuri, cladiri etc. Un teren bine cunoscut, vazut zilnic in toate conditiile de lumina si umbra, umezeala si seceta, va scoate la iveala pe neasteptate, pentru prima data si doar pentru cateva ore, intr-o zi cu zapada care se dezgheata, ca este plin de urme efemere lasate de activitatea omului. In alte situatii o vara cu o seceta extraordinara va scoate in evidenta urmele arse de soare ale unei cladiri nebanuite ca existand acolo.

Slabele ondulatii ale solului sunt acoperite de iarba inalta si buruieni, de aceea iarna si primavara timpurie sunt anotimpurile ideale pentru deplasarea pe teren. Chiar si cand conditiile sunt optime, iarba mica si lumina slaba, urmele antropice pot fi observate doar in miscare, cand observatorul sta nemiscat acestea par sa dispara.

Perspectiva tridimensionala extrem de cuprinzatoare pe care o da miscarea scotand in evidenta aceste subtilitati face din fotografia stereoscopica oblica, facuta dintr-un unghi bine ales sapaturilor arheologice, cel mai util instrument pentru inregistrarea grafica a lucrarilor. Fotogrametria aeriana si terestra, daca contururile sunt trasate la intervale destul de mici, ar fi cel mai satisfacator mod de inregistrare a zonelor intinse. In ceea ce priveste suprafetele mici, masuratorile de contur obisnuite, trasate la intervale de 20 cm sau mai putin, nu numai ca vor scoate in evidenta lucrarile antropice, dar vor face posibil ca ele sa fie intelese intr-un mod care este imposibil de observat la fata locului, asa cum fotografia aeriana uneste dovezile vizibile in cuprinderea unei priviri. Masurile fotogrametrice aeriene realizate inaintea unor actiuni majore pot fi puse la dispozitia arheologului, mai ales daca el este implicat intr-o actiune de sapatura arheologica de salvare premergatoare sapaturilor propriu-zise. Astazi toate datele fotografice pot alimenta un calculator care le prelucreaza in functie de programele cu care este echipat si ne duce la concluzii valoroase, mult mai rapid decat prin mijloacele clasice. Se intocmeste o grila la intervale orizontale de 1 m de-a lungul campului cu resturi arheologice si computerul scoate un grafic tridimensional, ca o interpretare obiectiva.

Pentru corelarea amplasarii sitului cu hartile topografice se fac si masuratori mai simple cu sfoara de lungime determinata, ruleta, nivela topografica sau teodolitul (in cazul lipsei tufelor). Bineinteles ca daca nu avem alte mijloace la indemana este buna si masuratoarea cu piciorul, care este -; contrar aparentelor -; destul de precisa.

Intr-o configuratie avantajoasa locuirii, urmele acesteia pot fi observate cu ajutorul unor semne (indici) specifice, care indica anomaliile (formatiunile eterogene care se pot datora activitatii umane in cadrul structurii naturale omogene sau invers). Aceste semne pot fi constructii compacte in zona de umplutura a unor intravilanuri. Exista situatii cand singura metoda de depistare a siturilor este intocmirea unui plan la scara foarte detaliata (1:500), cu foarte multe puncte de nivelment, reprezentand curbe de nivel aflate la distante foarte mici si egale intre ele. Timpul optim de observare a semnelor specifice se regaseste in functie de momentele lor critice, adica atunci cand acestia isi tradeaza prezenta si sunt usor sesizabili in conditiile bilantului hidric specific climatului temperat.

Varietatea de factori de care sunt influentate semnele specifice, modul lor diferit de manifestare si metodele diferite de depistare a lor, precum si existenta lor efemera, vremelnica sau permanenta, impun stabilirea unor criterii de ordonare si clasificare. Dupa originea lor, semnele specifice constatate ca anomalii cu prilejul cercetarilor arheologice de suprafata pot fi determinate de cauze naturale (procese de panta sau modificari ale retelelor hidrografice) sau biogene (actiunea plantelor, animalelor sau omului). In functie de modul lor de manifestare, semnele specifice pot fi letargice (criptoanomalii sau anomalii structurale, existente in pamant la o anumita adancime, fara a produce efecte observabile la suprafata, cum este cazul gropilor nearse si al celor umplute cu material din strat, incat structura de suprafata ramane uniforma si semnele nu sunt vizibile decat atunci cand se ajunge la ele prin sapatura), active (cand prezenta lor se poate observa in permanenta, cum este cazul sistemelor de fortificatii cu sant si val, al tumulilor si ruinelor) sau temporare (a caror depistare depinde de prezenta si amploarea fenomenelor care le conditioneaza aparitia si de metodele de prospectie). Dupa elementele principale de evidentiere, semnele specifice pot fi: topografice, sciografice, fitografice, cromatice, litologice, hidrologice si pedologice.

Semnele topografice se refera la anomaliile formelor de microrelief antropogen, uneori greu de depistat, ceea ce impune efectuarea unor ridicari topografice foarte detaliate.

Semnele sciografice pot fi scoase in evidenta prin umbrele ce apar in cazul unei iluminari razante, la anumite ore, conditia de a-i putea surprinde fiind prinderea momentului critic.

Semnele fitografice sunt legate de particularitatile covorului vegetal de la suprafata (compozitie floristica, talia plantelor, durata perioadelor de vegetatie, uniformitatea perioadelor de inflorire si de coacere). Informatii despre natura solului se pot obtine prin observarea speciilor de plante care cresc in zona respectiva: pe terenuri saturate de apa cresc plante hidrofile (papura, trestia, rogozul, nufarul), pe cele umede sau aflate in vecinatatea unor ape, plantele higrofile (izma broastei, coada calului, iarba neagra, podbalul), pe cele cu umiditate normala, plantele mezofile (paiusul de livezi, trifoiul alb, mazarichea), pe cele uscate, plantele xerofile (colilia, pirul, scaiul dracului), pe saraturi, plantele halofile (iarba sarata, saricica), iar pe nisipuri, plantele psamofile.

Semnele cromatice reprezinta anomalii de culoare a structurilor pedologice.

Semnele litologice sunt studiate prin forare sau fotografiere aeriana in infrarosu si se refera la rocile din componenta stratului de sol, care poate fi unitara sau diferentiata, datorita unor factori naturali sau antropogeni. In terasele inferioare ale raurilor, mai ales in zonele de meandrare, se gasesc lentile cu strat de cultura alternand cu lentile de steril arheologic, asezarile ocupand, mai ales, formele pozitive de relief.

Semnele hidrice depind de granulatia si porozitatea solului si au efect asupra vegetatiei.

Semnele pedologice se datoreaza modificarii profilului natural al solului prin amestec fizic pe verticala, in urma carora se schimba si compozitia chimica a solului prin variatia concentratiei de substanta organica sau minerala. Analiza orizonturilor genetice de sol slujeste la reconstituirea habitatului.

Cercetarea de suprafata presupune o serie de cunostinte interdisciplinare in domeniul geomorfologiei (care studiaza aspectul calitativ al reliefului, cu accent pe factorii genetici), morfometriei (care studiaza aspectul cantitativ, dimensional, al reliefului), pedologiei (care studiaza formarea si compozitia solului), topografiei, botanicii, geologiei si chimiei.

Munca de teren se bazeaza pe harti standard ale serviciilor nationale topografice. Din pacate, regimul hartilor din Romania face in continuare prohibitiva folosirea acestora. Calitatea lor lasa de dorit.

Pe masura ce tot mai multe muzee, institute si universitati isi organizeaza servicii arheologice stocul informatiilor cunoscute despre arheologia tinutului in cauza a devenit tot mai mare, dar si cunoscut in urma redactarii si publicarii repertoriilor arheologice a diferitelor regiuni. Multe dintre aceste inregistrari ale locurilor, siturilor si monumentelor sunt compatibilizate pe fise-tip.

Cu exceptia cazurilor unor sapaturi de maxima urgenta, zona in care este amplasat santierul arheologic ar trebui sa fie examinata foarte atent mergand la fata locului si studiind hartile si fotografiile aeriene, discutand cu localnicii care poate-si amintesc de artefacte, ziduri sau urme de activitati antropice. Rezultatele acestei anchete ar trebui incorporate, pe cat posibil, pe harta zonei publicata o data cu raportul de sapatura. Mai mult decat atat, studiul peisajului inconjurator clarifica in mod inevitabil amplasarea viitoarei sapaturi si aduce o mai buna intelegere a interpretarii cercetarilor in sensul lor mai larg.

Siturile arate, dar si cele supuse unei eroziuni perseverente datorate factorilor naturali sau animalelor, prezinta la suprafata aglomerari -; de cele mai multe ori masive -; de materiale arheologice. Se poate crea o harta a complexelor arheologice ce au fost distruse adunandu-se si, in acelasi timp, cartandu-se fiecare fragment ceramic. Prin definirea naturii culturale a fiecarui fragment se poate crea o harta pentru fiecare epoca istorica. Surpriza vine atunci cand in cuprinsul sitului exista necropole de inhumatie care, prin executarea gropilor pentru adapostirea decedatilor, au antrenat materiale arheologice din alte straturi si epoci. Metoda este buna cand cercetam perieghetic un sit care are doar un nivel de locuire.

Siturile plane sunt extrem de greu de localizat cu alte mijloace decat clasica cercetare cu piciorul dublata de colectarea de materiale arheologice de la suprafata. In acest caz, singura modalitate de cunoastere a intinderii lor este metoda amintita in paragraful anterior.

Prea multi cercetatori au tratat in trecut situl arheologic ca pe un lucru in sine. Evident, este insuficient sa dezgropi un sat medieval parasit fara a identifica si a examina genul de teren pe care s-a dezvoltat economia acestuia sau sa dezgropi un castru roman fara a incerca sa dai de urma drumurilor care se intretaiau aici, taberele temporare care ar fi putut fi inaintea fortificatiei sau asezarile civile atasate acestuia. Tumulii au fost cercetati izolat, fara a se intelege contextul aparitiei lor, asa ca ei par de sine-statator. Doar arareori arheologul a largit sapaturile pentru a include zona invecinata cu structurile ei posibil aflate in legatura cu acestea sau pentru a include mormintele de la periferie, ori a incercat sa identifice locul asezarii din care proveneau cadavrele ingropate in tumuli.

Probleme si strategii legate de sapatura arheologica

Dezvoltarea tehnicilor de excavatie arheologica.

Dezvoltarea arheologiei, si o data cu ea a tehnicilor de sapatura, sunt un capitol aparte al istoriei acestei stiinte. Radacinile tehnicilor moderne de cercetare arheologica se afla intre anii 1881-1896 timp in care Pitt. Rivers a dus la bun sfarsit o serie de excavatii realizate pe proprietatile proprii unde putea munci fara a fi intrebat de nimeni asupra actiunilor sale. Dupa propriile afirmatii el a invatat primele rudimente ale meseriei de la Canon Grunwell, cel care a deschis morminte in Yorkshire. Rivers si-a depasit cu mult invatatorul si a sapat cu multa pasiune si atentie. Aceasta atentie meticuloasa pentru detaliu era si este importanta, impreuna cu faptul ca acesta era convins ca toate dovezile observate ar trebui inregistrate chiar daca sensul lor nu este inteles la timpul respectiv. Doua observatii se impun in acest moment al discutiei.

Sapatura arheologica de salvare

Sapatorii inregistreaza de regula numai acele lucruri care li se par importante pentru moment, dar problemele noi apar in arheologie si antropologie in fiecare zi, astfel ca unele lucruri -; ieri necunoscute -; devin, astazi, dovezi importante. Neinregistrarea tuturor detaliilor duce la pierderea informatiei. Obiectivul imediat al oricarui arheolog este de a reduce la maximum aceste pierderi. Multe dintre aceste detalii nu vor folosi, poate, niciodata, dar rutina cercetarii trebuie respectata.

Exista si pericolul inregistrarii unor informatii ce nu au, de fapt, nici un continut valoros. Mare parte din generalizarile pripite ale zilelor noastre pornesc din incompatibilitatea cu realitatea a dovezilor ce le stau la baza. Dar cand obiectivul principal al studiului il constituie precizia, adunarea exhaustiva a artefactelor si inregistrarea ca atare a tuturor descoperirilor mobile sau fixe, aceasta eroare este in mare masura evitata.

Daca aceste principii sunt respectate o sapatura arheologica realizata cu ani in urma ramane un izvor deosebit de valoros pentru cercetarea stiintifica contemporana.

Prima sapatura avand drept scop cunoasterea unei suprafete de mari dimensiuni a fost facuta de Richard Bradley. Acesta si-a dat seama ca suprafata mare de sapatura este singurul mod viabil de a intelege structura si ordinea locurilor de amplasament a complexelor arheologice. Exista in acest moment tendinta de a fi ignorate anumite straturi, exceptie facand cele legate de fortificatii, santuri si puturi de exploatare, in asa fel incat numai trasaturile majore ale stratigrafiei erau notate.

Avansand in timp, metoda de cercetare arheologica se imbunatateste o data cu F. Petrie care a scris o lucrare speciala dedicata cercetarii arheologice implicite: Metode si scopuri in arheologie (1904).

Sir Leonard Wooley descrie cu modestie prima sa experienta in domeniul sapaturilor cand, in anul 1907, a incercat sa arate reprezentantului colectivului de autori ai lucrarii Istoria departamentului Norhumberland cum se executa o excavatie pentru a arata caracterul locuirii vechi dintr-un loc restrans. Wooley cu un asistent si cativa voluntari si muncitori a invatat singur prin metoda incercarii si erorii. El afirma: . . .Eram toti, din fericire, inconstienti de slabele noastre performante dar, nimeni din afara nu a sugerat ca ar putea fi mai bine. Sigur ca putem constata ca au fost si momente romantice ale arheologiei ca stiinta.

Pana catre sfarsitul secolului XIX au avut loc schimbari importante in ceea ce priveste tehnicile de sapatura existand mai multe etape in ceea ce priveste conceptia generala despre acestea. Intr-o prima etapa se prefera observatiile stratigrafice pe orizontala, mai apoi pe verticala si, in sfarsit, din nou pe orizontala.

Siturile arheologice de epoca romana au fost cercetate exhaustiv, pe orizontala, cautandu-se structurile de piatra. Nimeni nu a incercat sa caute si alte structuri si astfel ca informatii inestimabile s-au pierdut. Nepastrarea unor profiluri de control stratigrafic pe cuprinsul sapaturii de suprafata a dus la neobservarea unor complexe care au fost la origine din lemn sau alte materiale usoare si greu observabile in pamant, fapt care se mai petrece si astazi. Nu s-au facut, in consecinta, nici observatii asupra unor posibile suprapuneri sau faze de refacere ceea ce a facut ca ordinea cronologica si structurala a unor constructii sa fie distorsionata de aceste sapaturi incomplete. Singura lucrare careia i se dadea importanta era planul general al sapaturii.

Dupa anul 1930 Sir Mortimer Wheeler a demonstrat ca planul general nu este atat de important pe cat era pana acum si a demonstrat ca mult mai importante sunt modul de curatare al materialului arheologic si inregistrarea cu acribie a tuturor artefactelor si resturilor tridimensionale din sapatura. Sir Mortimer, ca multi alti reformatori, a depasit limitele inovatiilor sale. Asta s-a intamplat pentru ca muncea pe scara intinsa si ca era constient de nevoia de a cerceta dovezile atat pe orizontala cat si pe verticala, sapatura sa ajungand la foarte mari dimensiuni.

Metoda sa a fost urmata de generatii de arheologi, dar nu s-au mai atins decat arareori dimensiunile sapaturilor practicate de acesta. S-a preferat alternarea de suprafete si casete cu sectiuni care sondeaza asezarile intinse. Partile descoperite nu erau desenate in detaliu, planurile erau notate destul de sumar, iar structurile care dispareau sub profiluri erau completate cu linii punctate imaginare. Astfel ca se obtinea rapid un microcosmos economic al dezvoltarii locului cercetat si asta a dus la dorinta de a sapa sute de asezari, rezultatele obtinute fiind folosite ca un punct de plecare pentru constatari generale despre intreaga asezare, si despre alte locuri neexplorate. Se dezvolta -; datorita tendintei generale de a studia cu predilectie urmele constructiilor de piatra -; sistemul grila de cercetare arheologica. Acesta s-a aplicat, de multe ori, si pentru obiective unde nu se prea potriveste, pana in zilele noastre.

Arheologii preistoricieni au fost primii care si-au dat seama de limitele acestei metode deoarece structurile arheologice specifice preistoriei nu pot fi intelese doar prin cateva santuri si casete.

Desfasurand o munca de pionierat, profesorii danezi G. Hatt si A. Stensberg si profesorul britanic G. Bersu au aratat, in consecinta, ca singurul mod de a elucida modelele complicate ale constructiilor de lemn gasite pe majoritatea asezarilor stravechi este sa se combine observatiile foarte detaliate a straturilor din planul orizontal cu un studiu al alcatuirii lor in profunzime, asa numita stratigrafie comparata, metoda extinzandu-se mai apoi pentru compararea unor straturi si niveluri din asezari diferite aflate -; uneori -; la mari distante unele de altele.

Hatt si-a dat seama ca sectiunile taiate de-a lungul bazelor fragile si discontinue ale caselor preistorice le va distruge. In consecinta este necesara pastrarea unor martori verticali prin care sa se verifice tot timpul stratigrafia, dar sa si pastreze intacte resturile de locuinte.

Este de inteles diferenta fundamentala intre aceste sapaturi in care singura dovada a evolutiei comunitatii este schimbarea culorii si texturii solului si acelea care au straturi suprapuse, complicate de prezenta peretilor de piatra sau din alt material mai rezistent in fata timpului. Tipul al doilea de asezari este mult mai complicat de cercetat, in special daca straturile suprapuse sunt foarte groase si daca structurile suprapuse au parti deranjate din straturi, discontinuitatea lor facandu-le si mai dificil de studiat.

In Romania profesorul Vl. Dumitrescu si I. Nestor este cel care pune bazele cercetarii moderne a siturilor preistorice, necropole sau asezari, in anii '50. Dupa aceea se incepe si studierea satelor medievale disparute sau a altor tipuri de asezari omenesti vechi.

Sapaturile sunt incepute de la bun inceput cu mare grija. Cercetarile fiind proiectate in suprafete mari si pe termen lung au suferit -; prin evolutia tehnicilor de abordare prin sapaturi sistematice -; schimbari esentiale in decursul campaniilor succesive de cunoastere a sitului. Pe langa aceasta, tehnicile experimentate pe un anumit tip de teren s-au experimentat si pe alte terenuri. Astfel incat abordarea traditionala a campurilor ce contin resturi de constructii de piatra a evoluat, tehnica de cercetare permitand si surprinderea constructiilor / fazelor de lemn si aceasta mai ales in ultimii 20 de ani.

Se dezvolta mult si arheologia urbana si datorita ritmului intens al improspatarii si modernizarii arhitecturii si infrastructurii. S-a dezvoltat in consecinta o tehnica de sapatura specifica aglomerarilor urbane, atentia arheologilor fiind indreptata spre cunoasterea tipurilor de amestecuri de artefacte si alte resturi datorate unor comunitati succesive si modului de abordare a resturilor activitatii umane aflate la mari adancimi.

Doar din acest moment s-a dovedit importanta coplesitoare a fiecarui amanunt, cat de mic, pentru definirea eficienta a contextelor arheologice. Tehnicile de abia descrise pana in acest moment erau prea primitive pentru cercetarea moderna astfel ca multe orase romane, de exemplu, aratau ca niste „gradini” portiuni cu ziduri alternand cu altele goale, asa-zise gradini sau spatii despartitoare care, de cele mai multe ori, reprezinta locurile ramase goale a unor constructii de lemn nesesizate de descoperitori. De aceea multe dintre descoperirile mai vechi deja publicate pot fi inselatoare deoarece nu putem fi siguri asupra metodei si tehnicilor de sapatura folosite de arheologi. De multe ori, perioade intregi din momentele de ocupare nemijlocita a sitului s-au pierdut tocmai din cauza acestor erori de sapatura. Si se pare ca aceste metehne nu s-au pierdut nici astazi !

Sapatura arheologica

Statiunile arheologice se cerceteaza prin sapatura arheologica sistematica. Stratigrafia statiunii cercetate poate fi naturala (aceasta rezulta din inregistrarea datelor ce rezulta din studiul stratigrafiei reale, orizontale si verticale; acesta se numeroteaza de jos in sus cu cifre romane, cea mai mica cifra reprezentand cel mai vechi strat arheologic) sau succesiva (aceasta rezulta din numerotarea succesiva a straturilor egale ca grosime, sapate succesiv cu harletul; stratigrafia succesiva se numeroteaza cu cifre arabe, de sus in jos, cea mai mare cifra reprezentand cel mai vechi strat arheologic).

Cercetarea arheologica cuprinde mai multe etape.

In etapa preliminara se pregateste documentatia, uneltele si instrumentele necesare bunei desfasurari a sapaturii arheologice stiintifice.

Etapa cercetarilor de teren, amintita la periegheza, se urmareste obtinerea unor informatii suplimentare prin cercetarea de suprafata si prin efectuarea unor sondaje pentru determinarea grosimii stratului de cultura. Acestea se pot realiza prin sapatura arheologica pe suprafete foarte mici (sondaje arheologice) sau prin folosirea forezei de mana, imprumutata de la geologi / pedologi. Sondajele arheologice urmaresc obtinerea unor informatii stiintifice utile cu un minimum de efort, mai ales in cazul unor statiuni cu mai multe straturi de locuire. De asemenea, se pot realiza -; in aceasta etapa -; studii topografice, aerofotografice sau, chiar, folosirea satelitilor pentru fotografierea / detectarea siturilor.

Este esential ca inaintea inceperii sapaturilor propriu-zise sa se descopere, daca este posibil, intinderea si natura oricaror semne antropice anterioare asupra sitului. Cercetarea trebuie facuta in ziare nationale sau locale, in dosarele muzeelor locale (unde pot exista semnalari a unor descoperiri intamplatoare), in bibliografii sau biografii si in cataloagele de fise de la Directia Monumentelor si filialele acestora, Directiile judetene pentru ocrotirea patrimoniului. De prea multe ori aceasta munca preliminara nu are loc sau daca se intampla localizarea vechilor cercetari nu este facuta. Pozitia unor sapaturi anterioare trebuie ilustrate pe un plan general al sapaturii, inclus in raportul final. In plus, descoperiri din lucrari anterioare pot fi disponibile spre studiu in muzee sau in colectii private pentru a fi integrate in acelasi raport.

Datele obtinute in etapa anterioara se inscriu in proiectul de sapatura, care este un mijloc de programare sistematic, cuprinzand un ansamblu de masuri si date necesare bunei desfasurari a cercetarii arheologice. Ideea proiectului de sapatura s-a impus relativ greu, intrucat presupune o gandire prealabila asupra obiectivului arheologic, o oarecare cunoastere a obiectivului si o estimare a rezultatelor in functie de informatiile deja disponibile. Pe plan european, elemente ale acestuia au aparut odata cu teoretizarea metodologiei cercetarii.

Proiectul de sapatura trebuie sa cuprinda un releveu topografic de ansamblu, un sistem de coordonate, o sectorizare cu un sistem de profiluri, elemente ce depind de metoda de sapatura aleasa in functie de natura si specificul statiunii. Trebuie prevazuta ordinea de sapatura si sistemul de evacuare al pamantului si sa existe un catalog cu codurile sectoarelor, puncte fixe si bornarea in functie de care se organizeaza cercetarea. Aceste documente sunt insotite de un deviz tehnic, care trebuie sa prevada numarul de muncitori si utilajul necesar pentru evacuarea pamantului, modul de plata, estimarea costului si duratei lucrarilor si sumelor necesare fiecarei operatiuni si modul in care se prevede valorificarea rezultatelor cercetarilor (imbogatirea expozitiei de baza, organizarea unei expozitii speciale temporare, includerea concluziilor stiintifice in rapoarte tehnice si preliminarii, in materialele pentru sesiuni de comunicari, articole sau monografia statiunii la incheierea cercetarilor). Pe baza devizului tehnic se intocmeste devizul economic, care poate cuprinde si un plan de estimari financiare. Organizarea de santier trebuie sa fie riguroasa, pentru a nu aparea intreruperi in activitatea arheologica.

Proiectarea sapaturilor este un prilej de discutii contradictorii in ceea ce priveste strategiile ce trebuie adoptate pentru aceasta etapa. Unii arheologi folosesc modele experimentate stiintific, incercand sa formuleze ipoteze bazate pe teorii. Pericolul acestei metode este ca se poate ca unele aspecte ale cercetarii sitului sa fie omise si proiectul de cercetare al asezarii sa fie trunchiat. Un exemplu ar fi metoda dupa care un tumul se poate cerceta si prin demantelarea cu ajutorul buldozerului si continuarea manuala a sapaturii. Daca in mantaua tumulului exista si inmormantari mai noi acestea sunt compromise si proiectul de sapatura se dovedeste eronat.

De asemenea, proiectul de sapatura trebuie sa tina seama de faptul ca stratigrafia nu este identica pe intinsul sitului. De aceea trebuie sa fie imaginat un sistem de abordare al urmelor arheologice care sa evite experimentele duble, cautarea unor situatii stratigrafice identice pe cuprinsul sitului. Fiecare parte a unui sit este unica, astfel incat rezultatele obtinute intr-o parte a sitului nu pot fi, cu exceptia unui sens larg, demonstrate a fi corecte facand trimitere la lucrarea executata in alta parte a aceluiasi sit.

In consecinta experimentele arheologice nu pot fi stabilite sa investigheze probleme izolate, din vreme ce orice sit nu este numai unic, dar si complicat si -; mai presus de toate -; imprevizibil. O sapatura prevazuta pentru a raspunde unei intrebari anume va intalni in mod sigur si probleme neasteptate, de multe ori mult distantate de situatia prevazuta initial. Cautand un sit de epoca neolitica poti descoperi si urme din alte epoci (gropi sau complexe ale epocilor ulterioare si -; de multe ori -; cimitire de epoca medievala sau chiar mai vechi). Sigur ca in acest fel o sa avem intotdeauna mai multe intrebari decat raspunsuri.

In Suedia legea i-a obligat inca din sec. XVII pe beneficiarii constructiilor noi sa finanteze sapaturile arheologice, ale carei autorizatii erau eliberate de un anticar regal, aceasta fiind prima tara care a dispus de o asemenea legislatie.

In Romania autorizatiile de sapatura erau eliberate de Comisiunea Monumentelor Istorice, apoi de institutiile competente care i-au urmat. Acum acest document este eliberat de Comisia Nationala Arheologica aflata sub egida Ministerului Culturii.

Organizarea de santier.

Santierul arheologic este, prin excelenta, la indemana factorului natural. De aceea trebuie, mai ales in aceste zile de crestere a urgentelor si descrestere a resurselor, sa ne folosim timpul la maximum si sa utilizam puterea omului cat mai eficient posibil. Si pentru pamantul saturat cu apa nu este cea mai buna baza pentru realizarea sapaturii arheologice, o prima masura ar fi protejarea perimetrului sapaturii de intemperiile naturale.

Primul si cel mai important lucru, in acest caz, este acoperisul care trebuie sa fie rezistent si etans la actiunea apei, stabil la vant si suficient de mare ca sa acopere zona ce va fi excavata. Ideale sunt structurile de solar agricol care pot fi usor montate si demontate si protejeaza foarte bine mai ales sectiunile. Dezavantajul acestui tip de acoperis rezulta din faptul ca in timpul marilor calduri de vara duce la o incalzire excesiva a atmosferei sub el. Prin rularea polietilenei la timp frumos se poate evita acest dezavantaj.

Daca nu se poate realiza un acoperis suprafata trebuie protejata de intemperii prin alte metode. Cea mai la indemana este intinderea foliei de polietilena direct pe solul curatat in prealabil. Prin aceasta metoda se rezolva, in mare parte, si problema udarii suprafetei pentru observarea cat mai buna a complexelor de locuire. Astfel ca, inainte de acoperire, suprafata se uda si la descoperire complexele arheologice vor fi cu mult mai vizibile. Bucatile de polietilena trebuie ancorate impotriva vanturilor mari cu bucati de piatra sau chirpic.

In zona santierului trebuie sa avem si nisip pentru a putea astupa suprafetele sau complexele pe care dorim sa le protejam pentru cercetarile viitoare. In cel mai rau caz acest lucru se poate realiza cu ajutorul pamantului cernut rezultat de la operatia de flotat.

Daca un santier este lasat mai multe luni trebuie ca suprafata sa sa fie stropita cu erbicid pentru a evita cresterea buruienilor.

Organizarea unui santier este de fapt o problema de simt practic, de a gandi mereu moduri in care lucrul poate deveni mai usor si mai eficient.

¤

Sapaturile arheologice pot fi de mai multe feluri: sistematice, de informare, de verificare si de salvare. Acestea din urma sunt tot sapaturi sistematice, dar se desfasoara mai repede si in conditii de urgenta, in cazul existentei unor descoperiri importante intr-un sit arheologic care urmeaza sa fie distrus cu ocazia altor lucrari, de interes economic sau de alta natura. Autorizarea cercetarilor arheologice mai depinde si de prioritatile tematice, de obiectivele urmarite de anumiti specialisti -; esalonate in functie de importanta, de raportul dintre cantitatea si calitatea personalului si resurselor materiale necesare, de posibilitatile de prelucrare, restaurare si conservare a materialului arheologic si de existenta unei documentatii complexe, dovedind o buna cunoastere a elementelor topografice si arheologice a zonei, concretizata in repertoriul arheologic sau intr-o banca de date continand semnalarile si bibliografia privitoare la obiectivul respectiv.

Sapatura de informare.

Acest tip de cercetare prin sapatura este de dimensiuni mici si se proiecteaza acolo unde credem ca gasim cea mai reprezentativa stratigrafie verticala pentru sit. Acestea sunt specifice siturilor nou-descoperite sau unor obiective arheologice de unde ne provin anumite materiale reprezentative in asa masura incat fac necesara executarea cercetarii. Sapatura de informare poate genera decizia executarii unor sapaturi sistematice.

Trebuie facuta distinctie intre sapaturile de salvare si cele de informare, de recuperare de obiecte. Sapaturile de salvare se efectueaza in situri amenintate cu disparitia pe cand cele avand drept scop recuperarea de obiecte au drept scop recunoasterea unor situri ce au parti amenintate cu distrugerea din cauze naturale (rape, santuri create de ape, mici cariere pentru extragerea lutului etc.). Aceste sapaturi sunt de scurta durata si au un scop bine determinat.

Sapatura de verificare.

Sapatura de verificare se poate practica in doua situatii. In primul rand, in siturile sapate aproape integral pentru a stabili veridicitatea unor informatii publicate despre acestea. In al doilea rand, in situri de dimensiuni mari care dau numele unor culturi si au fost sapate cu mai mult de o generatie in urma. In ambele cazuri sapatura are drept scop recolelarea informatiilor mai vechi cu cele noi si reinterpretarea informatiei mai vechi prin prisma ultimelor evolutii din interpretarea stiintifica a momentului.

Sapatura de salvare.

Sapatura de salvare este o interventie in forta a arheologului pentru a stopa distrugerea unor situatii arheologice ce poate interveni in urma lucrarilor de investitii facute de societate. Arareori, sapatura de salvare are drept scop cercetarea unor situatii ivite in urma unor fenomene naturale (alunecari de teren, coturi active ale raurilor, vizuini de animale). Sapatura de salvare are un sens stiintific limitat deoarece ea trebuie sa urmeze, ca intindere in spatiu si timp, interesul investitorului sau naturii si nu poate fi proiectata cu atentie datorita timpului scurt si surprizei cu privire la momentul pornirii. In cazul in care noile descoperiri se dovedesc de importanta deosebita, arheologul poate proiecta si executa si o sapatura sistematica.

In ultimele decenii se constata o activitate de investitii deosebita. Se construiesc noi cartiere de locuinte, fabrici, uzine, canale de irigatie sau de desecare, autostrazi si sosele, se extind carierele pentru extragerea nisipurilor sau pietrei etc. Cea mai mare amenintare pentru siturile arheologice este aratul, in special aratul foarte adanc de la momentul plantarii vitei-de-vie, formarii de livezi s.a.

Aceste activitati au dus la dezbateri aprinse printre arheologi despre posibilitatea limitarii pierderilor si distrugerilor datorate acestor politici. Miezul dezbaterii sta in ideea dupa care ar trebui sa abandonam cercetarile in siturile neamenintate in acest moment si sa sapam doar siturile amenintate de aceste activitati. De ce aceasta ? Deoarece multitudinea investitiilor face imposibila acoperirea cu specialisti a tuturor lucrarilor posibile de a fi realizate, aceasta carenta putand fi suplinita partial prin oprirea cercetarilor sistematice. Cei care sustin aceasta cale cred ca orice informatie salvata dintr-un sit pe cale de a fi distrus este mai buna decat nici o informatie.

Una dintre cele mai mari dificultati in a evalua viabilitatea si strategia unor sapaturi de salvare este imposibilitatea de a cunoaste dinainte cat de complex poate fi situl si cat timp ar trebui alocat cercetarii sale.

Dat fiind specificul sapaturii arheologice de salvare aceasta se desfasoara de multe ori cu buldozerul in spate. De multe ori arheologul este predispus sa lase si buldozerului portiuni de inlaturat. Noua ni se pare ca aceasta metoda este cu totul neconforma principiilor sapaturii arheologice, chiar daca specialistul supravegheaza lucrarea, fie doar pentru a respecta un principiu.

In anumite cazuri, insa, specialistul trebuie sa ia niste decizii dureroase, in sensul alegerii unor obiective dintre multe altele care vor fi distruse. Singura posibilitate de alegere este -; fara indoiala -; ghidata dupa prioritatile de cercetare istorica stabilite la nivel national sau regional.

Este adevarat ca un numar mare de sapaturi spectaculoase din trecut au fost rezultatul flerului individual, dar descoperirile datorate investitiilor din epoca contemporana nu mai pot fi lasate pe seama deciziilor arbitrare sau a capriciilor personale. Inainte de a se lua decizia executarii unor sapaturi de salvare lucrurile trebuie bine cumpanite.

In conditiile sapaturilor de salvare se poate economisi mult timp daca se reuseste ca acestea sa fie prospectate cu toate mijloacele moderne de cercetare preliminara. Astfel se poate alege mult mai usor zona ce va fi cercetata si se poate cere evitarea afectarii investitionale pe zone intregi care se prezerva pentru cunoasterea viitoare.

Telul unui conducator de sapatura de salvare consta in folosirea la maximum a timpului si cheltuirea unor sume mici, cu alte cuvinte sa se descopere un numar maxim de artefacte si de situatii stratigrafice in timpul si cu suma alocata. Orice metoda de sapare si de inregistrare care accelereaza cercetarea cu o pierdere minima de dovezi istorice trebuie sa fie testata si exploatata.

Timpul de lucru la o sapatura de salvare este fundamental. Astfel, in cazuri extreme, se poate cerceta si in ritm de trei schimburi, 18-20 de ore din 24. Trebuie amintit insa, ca oricat de mult dorim sa acceleram lucrarea, exista un punct la care este imposibil sa grabesti cercetarea. Nici o inventie tehnica, nici o cantitate de bani sau un numar mare de oameni nu iti poate permite sa cercetezi prin sapatura arheologica un hectar de teren intr-o zi sau intr-un termen foarte strans. Cu atat mai mult, sapaturile executate in graba pierd calitatea cea mai importanta a unei sapaturi cercetate intr-un ritm normal, oportunitatea de a gandi in liniste, studierea temeinica a descoperirilor, si, daca este necesar, reevaluarea tuturor concluziilor in mod drastic inca din timpul sapaturilor.

Gandul la o sapatura tensionata, cu activitate non-stop si zgomot continuu, poate parea un cosmar pentru unii arheologi, in special pentru cei care prefera sapatura in medii unde se aud doar pasarile. Dar acesta este specificul muncii de salvare a vestigiilor istorice in zonele urbane, in plina dezvoltare investitionala.

Sapatura arheologica sistematica.

Sa sapi santuri, casete sau suprafete, oricat de bine, este ca si cum ai decupa parti dintr-un manuscris neexaminat inca, ai transcrie fragmente si apoi le-ai distruge, starnind stupoare si indignare printre specialisti.

O singura sectiune -; fie ea si magistrala -; poate insela foarte mult, asa cum stie orice arheolog care a facut mai multe sectiuni intr-un sit. Multe straturi sunt discontinue, apar numai intr-o parte a sectiunii sau isi schimba compozitia dintr-o parte in cealalta a profilului pentru a aparea intr-o forma schimbata in partea opusa. De multe ori, reluarea cercetarilor intr-un sit cercetat sumar, dar publicat dupa toate rigorile, arata ca rezultatul sapaturilor nu a fost suficient pentru a cunoaste bine statiunea, ba chiar rezultatele au fost complet compromise de suprafata restransa de cercetare.

Sapatura arheologica sistematica

Concluzia fireasca este ca sapatura sistematica trebuie sa fie complexa, o ingemanare intre toate metodele si solutiile care au fost si vor fi amintite.

Sapaturile arheologice sistematice ar trebui sa tinda spre conditia cercetarii exhaustive. Telul cercetatorului este de a explica originea fiecarui strat si a fiecarei caracteristici pe care o inregistreaza, fie ca este datorata omului sau animalelor, insectelor ori naturii. Nu este suficient sa sapi pur si simplu si sa explici vestigiile descoperite, fara sa incerci sa intelegi procesele de acumulare, schimbare si distrugere la care acestea au fost supuse continuu. Intotdeauna vor exista numeroase caracteristici ale locului cercetat care nu sunt intelese in intregime sau altele care vor fi ambigue in interpretare, dar efortul de a explica si cel mai mic fenomen observabil ne va ajuta considerabil sa intelegem deplin locul cercetat si istoria sa.

Principiul de baza al tuturor sapaturilor, mari sau mici, este de a indeparta straturile suprapuse, unul cate unul, in ordinea inversa fata de cea in care s-au format, inregistrandu-l pe fiecare cu suficiente detalii necesare pentru reconstituirea locuirii. Doar facand aceasta putem obtine suficiente dovezi pentru a incepe sa intelegem evolutia stratificarii locului cercetat si sa interpretam perioadele de locuire si structurile gasite la fata locului.

Pentru orice sapatura o regula generala ce se dovedeste a fi buna este cea dupa care trebuie sa privim toate caracteristicile observabile ca fiind semnificative in mod egal, pana cand se dovedeste contrariul. Doar in acest mod daramaturile imprastiate se dovedesc a fi resturile unor platforme de locuinte, sirurile de gropi de stalpi se gandesc ca fundatii etc. Alternativa de a cauta structurile cele mai evidente omitand alte tipuri de descoperiri duce la riscul considerabil de pierde informatii vitale, desi subtile, dar irepetabile. Cheia tuturor sapaturilor reusite consta in curatirea scrupuloasa a suprafetei excavate. Solul se opacizeaza rapid, din pacate. Un strat de praf sau de noroi de doar cativa mm grosime va sterge chiar si cea mai mare diferenta de culoare si textura. Iata de ce cele mai multe sapaturi arata cel mai bine cand sunt proaspat curatate cu spaclul sau rascheta, fiind inutil sa folosesti pentru curatare pensula sau maturica, mai ales pe vreme umeda sau sol umezit. Curatarea locului este atat de importanta incat cel care supravegheaza sapatura trebuie sa ceara muncitorilor ca acestia sa curete suprafata de cate ori este necesar, pana cand va fi curat „ca in casa”. Trebuie tinut seama si de faptul ca in unele cazuri suprafetele curatate pot sa fie cercetate mult mai bine dupa o vreme, timp in care se umezesc din cauza ploii sau efectului de roua, uscandu-se alternativ. Dupa mai multe cicluri de acest fel diferentele de culoare devin mult mai importante. Acest efect poate fi obtinut si prin stropirea intentionata si egala a suprafetelor, uscarea si apoi pensularea lor.

Pentru protejarea cat mai buna a suprafetelor curatate acestea trebuie acoperite cu materiale usoare, fara textura proeminenta si fara a face condens.

Dar sa vedem care sunt principalele categorii de abordare sistematica sau de salvare a siturilor arheologice:

1. Sectiunea. Sectiunea este unitatea de cercetare de baza in arheologie. Indiferent de modalitatea de abordare a sitului stabilita prin proiectul de sapatura, sectiunea ramane cea mai uzuala metoda pentru stabilirea stratigrafiei verticale. In cazul sapaturii de salvare sectiunea este, de multe ori, singura metoda de cercetare folosita, alaturi de indreptarea de maluri si profiluri despre care vom afla la capitolul urmator.

Din punct de vedere tehnic, sectiunea este o unitate de cercetare a siturilor arheologice de o lungime variabila si o latime de maximum 2 m. Lungimea comuna a sectiunii este intre 10 si 20 m, dar exista si sectiuni lungi de sute de metri. Sectiunea magistrala, cea care traverseaza situl dintr-un capat in altul, este cea mai lunga si are drept scop cunoasterea stratigrafiei verticale a obiectivului arheologic pe la mijlocul sau. In cercetarile sistematice sectiunea magistrala este baza de la care porneste toata cercetarea. In mod ideal, trebuie trasate si excavate 2-4 sectiuni magistrale dispuse in cruce. Spatiile ramase necercetate intre acestea vor fi dezvelite mai apoi printr-un sistem de suprafete.

Sectiunile vor fi trasate, cu predilectie, raportat la punctele cardinale majore (N-;S, V-;E) pentru a se racorda cu ridicarea topografica a sitului, in care acesta a fost impartit in prealabil in carouri cu latura de 10 sau 20 m.

Sectiunea magistrala va respecta aceleasi cerinte de orientare, cu amendamentul dupa care, in cazul ca modul de dispunere al sitului in teren nu permite aceasta orientare majora (N-;S sau E-;V), magistrala I se va orienta perpendicular pe terasa unde se afla situl, iar celelalte magistrale paralele sau perpendicular pe aceasta.

2. Caseta. Caseta este o unitate de cercetare de baza in arheologie care se traseaza pentru o prima racordare intre stratigrafia verticala si cea orizontala a sitului. Ea se traseaza de obicei pentru a dezveli integral obiective arheologice descoperite cu ajutorul sectiunii.

Dimensiunile casetelor variaza de la 2 / 2 m la 4 / 4 m sau, arareori, chiar mai mult. Casetele se traseaza si cerceteaza in situri cu stratigrafie verticala redusa ca grosime pentru a nu risca sa distrugem unele obiective din alte straturi.

In cazul necesitatii cunoasterii stratigrafiei verticale a unor situri ce trebuie salvate se pot executa asa-numitele indreptari de maluri si profiluri. Aceasta metoda de cercetare se aplica la malul apelor, cand acestea au afectat situri arheologice, sau la indreptarea profilurilor unor cariere, canale sau altor lucrari antropice care afecteaza urmele vechi lasate de om. Este bine ca si aceste indreptari sa fie orientate perpendicular fata de punctele cardinale majore.

3. Suprafata. Suprafata este unitatea de cercetare de baza in arheologie folosita in cele mai multe cazuri pentru studierea siturilor preistorice in ultimele decenii. Suprafata se poate cerceta in asa mod incat sa se adune informatii despre stratigrafia verticala si orizontala a sitului, dar si date complexe si variate despre microstratigrafia complexelor descoperite.

Dimensiunile sapaturii in suprafata variaza de la 10 / 10 m pana la dimensiuni mari de mii de m2. Dimensiunile suprafetelor sunt dictate atat de marimea finantarii cat si de scopurile propuse de cercetatori.

Toate tipurile de sapatura concura -; in cele mai fericite cazuri -; la realizarea cercetarii exhaustive a sitului arheologic. De cele mai multe ori acest obiectiv ramane unul teoretic, de cele mai multe ori din cauza lipsei banilor si timpului. Continua imbunatatire a tehnicilor de sapatura si de prelucrare a materialelor arheologice prelevate impune insa crutarea unor zone din arealul sitului arheologic, daca se poate in zonele cu cea mai buna stratigrafie, pentru verificari viitoare ce au drept scop confirmarea sau infirmarea concluziilor echipei anterioare. Sigur ca aceasta metoda tine si de morala cercetatorului, ca si de puterea acestuia de a intelege esenta actului stiintific.

Alegerea locului sapaturii arheologice.

Cu timp si resurse limitate sapaturile nu pot fi integrale, deci investigatia trebuie sa fie facuta in asa mod incat sa dea rezultate optime.

Factorii care guverneaza alegerea unui loc optim conteaza foarte mult. Ei vor include consideratii pur practice cum ar fi cantitatea finantarii sau existenta unei forte de munca calificate si a unui organizator eficient, ca si de durata de timp avuta la dispozitie. Acest moment, cel de start, este inclus in strategia pe termen mediu sau lung al echipei de cercetare. Chiar daca nu luam aceasta decizie cu tragere de inima, trebuie sa ne concentram, in functie de premisele de mai sus, la o portiune care ni se pare reprezentativa a sitului arheologic. Daca suntem in fata unui sit cu ziduri de piatra, trama stradala si alte elemente de sistematizare urbana, misiunea noastra devine mult mai usoara decat in cazul unui sit preistoric aflat pe o terasa dreapta si despre a carui existenta stim dupa materialele arheologice descoperite in urma araturii.

Daca situl arheologic este eponim unei culturi tentatia noastra de a-l sapa in intregime este mult mai mare decat in cazul in care reprezinta un lucru mai putin reprezentativ.

Alegerea locului in care hotaram amplasarea sapaturii depinde si de rezultatul metodelor geofizice de cercetare, ca si de prospectiunile aeriene existente. Cea mai comoda abordare este cea care vizeaza centrul geografic al sitului care, de obicei, concorda cu cel mai inalt punct al terasei cercetate. In cazul in care nu avem siguranta faptului ca vom avea cea mai buna stratigrafie poate fi sondat situl arheologic cu una sau mai multe sectiuni magistrale sau cu sondaje de cel mult 2 / 2 m de-a lungul unor magistrale imaginare. Rezultatul ambelor metode este ca aflam locul cu cea mai buna stratigrafie de pe cuprinsul campului cu fragmente ceramice.

Abordarea oricarui tip cronologic de sit arheologic nu cred ca se constituie intr-un motiv pentru diferentieri de tehnica e abordare. Regula cea mai importanta ce trebuie sa fie respectata este sa trasam perpendicular pe sit sau obiectivul de cercetat in sine, pe curbele de nivel, si astfel cea mai buna secventa stratigrafica.

In cazul in care situl va fi distrus decizia de abordare nu mai sufera amanare si metoda de lucru trebuie sa ne duca la un rezultat imediat. Sigur ca in acest caz nu mai este timp -; de cele mai multe ori -; pentru o cercetare inceata si extrem de atenta, dar acesta este riscul sapaturii de salvare !

Modul de realizare al sapaturii arheologice.

Principiul de baza de la care porneste cercetarea arheologica este cel dupa care sectiunea, caseta sau suprafata se considera epuizata din punct de vedere istoric atunci cand s-a ajuns la o adancime la care nu mai sunt sesizabile urme ale activitatii umane.

Trebuie sa semnalam ca de foarte multe ori cercetatorii s-au oprit la nivelurile cu depuneri care-i intereseaza, neatingand cu sapatura partea de sol neatinsa prin activitatile antropice anterioare aducand prin aceasta doar deservicii cercetarii corecte a sitului.

Practic, sapatura arheologica, de orice tip va fi ea, se realizeaza prin decopertarea unor straturi succesive de sol, de sus in jos, cu ajutorul unor unelte specializate. Straturile de sapare variaza de la cativa centimetri, pana la 20-25 cm (o adancime de harlet). Modul de sapare este dictat de obiectivele propuse de arheolog, dar si de caracteristicile sitului. De exemplu, in cazul sectiunilor de control stratigrafic din siturile de suprafata se sapa cu harletul in adancimi egale, iar odata ce complexele sunt descoperite se prelucreaza cu spaclul. In cazul asezarilor multistratigrafiate sau nu sapaturile se pot realiza, cand cercetam suprafete, doar cu spaclul, in straturi de pana la 5 cm grosime, urmarind nivelurile de calcare si de daramare. Daca suntem intr-o pestera vom urmari cu spaclul, in straturi succesive, nivelurile de calcare. Bineinteles ca exemplele pot continua, deoarece am mai afirmat ca in arheologie situatiile ce pot fi intalnite sunt practic infinite.

Principalele unelte folosite la sapatura arheologica sunt -; fara indoiala -; harletul, tarnacopul si lopata. Aceste unelte este bine sa aiba buza dreapta si bine ascutita pentru a se putea realiza suprafete si profiluri cat mai drepte si curate. De asemenea se folosesc foarte mult spaclurile de diferite marimi, pensulele, maturicile, farasele si alte unelte superspecializate cum ar fi raschetele, spaclurile-mistrii de diferite marimi si forme, racaitoarele folosite la curatirea spatiilor dintre platformele de chirpic, tarnacoapele de mana, pompele pentru stropirea suprafetelor cu apa (de mana sau tip vermorel), nivelurile fixe sau mobile etc. Mai nou in arheologie au intrat cu succes si detectoarele de metale, computerele, teodolitele cu laser, microscoapele si alte tipuri de aparatura sofisticata care necesita insa si surse de curent la fata locului. Tocmai de aceea s-a introdus conceptul de laborator mobil arheologic, in dotarea acestuia putand intra toate aparatele amintite, dar si multe altele care asigura o performanta inalta pentru actul arheologic.

Cu ajutorul acestor unelte si aparate se contureaza complexele arheologice care sunt apoi golite de preferinta cu spaclul.

Spaclul este unealta de sapatura arheologica fundamentala. Arta de a manui aceasta unealta poate fi invatata numai in campul arheologic, astfel ca, daca sunt folositi nou-veniti in arheologie, este o idee buna sa se foloseasca un sistem monitorial in care sapatorii neexperimentati sa fie pusi sa lucreze langa unul experimentat, caruia i se va spune sa-i invete prin exemplul personal. Acest proces usureaza in mod considerabil sarcina de invatare a celui care supravegheaza intregul sector. Incepatorul trebuie sa invete sa foloseasca spaclul delicat sau cu forta, asa cum o cer imprejurarile intalnite in sapatura, sa foloseasca varful uneltei fie cu o miscare de razuire, fie cu una de sapare, sau sa curete o suprafata orizontala cu muchia spaclului-mistrie, cu o acuratete milimetrica. Avantajul spaclului-mistrie este acela ca acesta permite sa se apese cu mult mai mare presiune pe varf atunci cand -; de exemplu -; stratul care trebuie indepartat este argilos sau pietros. De asemenea, aceasta unealta este capabila de a curata artefacte delicate, prin miscari corespunzatoare.

Sapatura cu spaclul este principalul argument al arheologului cand se doreste o sapatura bine realizata. Este dificil sa stii cum sa instruiesti pe cei care actioneaza cu spaclul. Indepartarea straturilor succesive presupune experienta din partea lucratorului deoarece niciodata nu stim dinainte cand un strat se termina incetul cu incetul sau cand acesta se termina brusc. Regula cea mai buna este cea dupa care se indeparteaza stratul superior pana se intalneste orice fel de schimbare, chiar daca aceasta se afla la doar cativa mm dedesubt. Lucratorul cu spaclul trebuie sa se deplaseze in sens contrar suprafetei pe care o prelucreaza, astfel incat aceasta sa ramana curata pentru a putea distinge culoarea solului si schimbarile texturii acestuia. De fapt regula de baza este ca nimeni sa nu calce pe o suprafata prelucrata doar in cazul in care exista motive imperative pentru a o face. Putine suprafete prelucrate rezista repetatelor calcari in picioare si multe nu rezista nici macar unei singure calcaturi. Controlul deplasarii pe santier si in jurul lui este o parte esentiala a disciplinei care trebuie instalata inca de la inceput. Pentru a facilita deplasarea se fixeaza culoare de circulatie sau se intind pe suprafetele prelucrate scanduri sau bucati de pietre (lespezi) pe care sa se calce.

Directia in care se prelucreaza suprafetele este o alta parte importanta a santierului arheologic. Daca muncitorii spacluiesc in toate directiile exista pericolul de a pierde controlul asupra activitatii in general si a sensului sapaturii sau importantei informatiilor stratigrafice culese in particular. Situatia ideala este atunci cand se poate ca intreaga sapatura sa fie acoperita cu un rand de muncitori care sa spacluie in acelasi sens, pe intreaga suprafata a acesteia. In majoritatea cazurilor se recurge la compromisuri, dar suntem siguri ca o schimbare in directia de sapare trebuie sa fie strict controlata daca nu vrem sa distrugem straturile arheologice, sa le taiem si sa amestecam artefactele diferitelor niveluri cercetate.

Ideal este sa se decoperteze cu spaclul dinspre partea stratificata mai complicat spre o portiune mai putin complicata. In acest fel straturile au o oarecare panta si este un pericol mai mic de a sapa doua dintr-o data, situatie care poate avea loc cand se sapa din pozitii contrare unde stratul A se scurge sub stratul B.

Pensula sau maturica este adjunctul esential al spaclului. Pe o vreme uscata este usor sa periezi o suprafata curata sau prafuita si sa rezulte ceva ce arata a fi alt strat, iar dupa treceri repetate prin acelasi loc diferentele de culoare si de compoz