„Europa centrala” este o notiune conventionala, care nu acopera un continut riguros definit, fie el de ordin geografic, politic sau cultural. I s-ar putea propune, ca delimitare geografica: la vest -; Alpii Tirolului, raul Inn, pana la varsarea acestuia in Dunare, apoi unghiul drept format de Muntii Padurea Boemiei si Muntii Metalici

(Erzebirge); la nord si rasarit intregul arc al Muntilor Sudeti, Carpatilor Padurosi si Carpatilor Orientali, iar la sud x6t10tm
-; Carpatii Meridionali pana la Potile de Fier, apoi Dunarea, Sava si afluentul acesteia din urma, Una, al carei izvor este aproape de tarmul Adriaticei.
O uzanta a istoriografiei, departe insa de a fi unanim admisa, consta in identificarea Europei centrale cu spatiul politic al fostei Monarhii habsburgice, intre 1867-1918.
Peste aceasta delimitare motivata istoric si politic se suprapune o anume viziune culturala, avand ca numitor comun (de altfel unicul posibil), masiva predominare confesionala a catolicismului in spatiul respectiv. Acest element ar constitui valenta principala si de lunga durata in relatia Europei centrale cu Europa occidentala, prevaland fata de contactele culturale cu celelalte regiuni ale continentului, si reprezentand o nota diferentiala comuna, bine conturata, a spatiului centro-european in raport cu cel est si sud-est-european.
Viziunea culturala, cu fond confesional, ar determina si includerea spatiului politic polonez in Europa centrala, desi din celelalte doua puncte de vedere -; cel geografic si cel istorico-politic -; acest spatiu n-a avut deloc, sau numai partial, tangenta cu destinul popoarelor centro-europene.
In ultimii ani, mai exact dupa 1989, spatiul Europei centrale sufera, tacit, o translatie spre est, din considerente geo-politice. Se afirma mai decis apartenenta la el a Poloniei si ceva mai in surdina a Romaniei.
Din perspectiva lumii occidentale, acest mic ghiont inseamna o pregatire aperceptiva a extinderii spre est a structurilor economice, politice si de securitate colectiva ale Euroamericii, care sa atenueze reactiile previzibile din partea opusa.
Ideea unei Europe centrale in discreta expansiune este acceptata si la noi: sunt tot mai frecvente cazurile de mentionare a Romaniei ca stat apartinator spatiului geo-politic al Europei centrale. Castigul acreditarii acestei integrari este dublu: de evitare a marginalizarii Romaniei in cadrul combinatiilor politice internationale din prezent, si de excludere a aruncarii unei umbre demarcationale nostalgice in lungul crestelor Carpatilor, prin invocarea motivului „inocent” ca acolo s-ar sfarsi o anumita Europa si ar incepe alta, cumulativa pe toate planurile de traditii si realitati diferite de ale primei.

Cu toata dificultatea de a defini satisfacator „Europa centrala”, si cu toate diferentele de ordin economic, social si etnic emergente de-a lungul istoriei in spatiul dintre Alpi si Muntii Boemiei de o parte, Carpatii Orientali si o portiune a Dunarii de mijloc de alta parte, imprejurari complexe, a caror detaliere si explicitare nu-si au locul aici, au creat in dezvoltarea popoarelor din acest spatiu si momente marcate prin note comune, de alta calitate decat cele imprimate de inglobarea lor, partial in secolul al XVI-lea si in totalitate in secolul al XVIII-lea, in sistemul politic al Austriei.
Unul din acest „momente comune” ale istoriei centro-europene il constituie procesul incipient al formarii natiunilor in sensul modern al cuvantului. El se situeaza in timp, pentru toate popoarele din spatiul pe care l-am delimitat conventional, cam intre 1780-1840. Intrucat stadiile atinse in dezvoltarea lor economico- sociala de austrieci, cehi, slovaci, maghiari, romani din Transilvania, sarbi de la nord de Dunare si Sava, croati si sloveni prezentau aspecte extreme, sensibil diferite, aceasta trecere paralela la o treapta superioara de constiinta, de coeziune sufleteasca, de perceptie a trecutului si de proiectie a unui ideal definit pentru viitor, nu poate fi explicata prin „platforma comuna” a structurilor economico-sociale si prin efectele lor asupra culturii si a constiintei colective.
Sunt de presupus influente ale ambiantei culturale europene, avand in Luminism o filosofie politica de mare atractivitate si forta de patrundere. Apoi ale stabilitatii politice intervenite dupa respingerea Imperiului otoman la sud de Dunare (1683-1699 si 1716-1718), tot astfel ale centralismului politic si administrative al Habsburgilor, asociate cu insemnate initiative ale lor, de stat si private, in scopul ridicarii economice a unor provincii si al facilitatii comunicatiilor (Banatul e un exemplu notabil), si de asemenea cu incurajarea de catre ei
-; evident interesata, insa benefica in ansamblu -; a dezvoltarii invatamantului, atat in limbile diverselor popoare, cat si in limba germana, concurand progresiv latina, inca traditionala in colegii si institutii superioare, cu deosebire in cele teologice.
In Europa centrala asimilarea conceptului de natiune s-a petrecut pe baze istoriciste si organiciste. Natiunile din aceasta zona a continentului si-au identificat sursele coeziunii lor in trecutul istoric si in determinantii naturali ai etnosului: limba, traditii si obiceiuri, comportament, gusturi artistice specifice, creatia culturala populara -; literara si muzicala. Ele au recunoscut prin urmare acel „spirit” sau „geniu popular”, pus convingator in lumina de catre Herder.
Aceasta nota comuna -; si totodata deosebitoare fata de conceptia constitutional-juridica despre natiune, dominanta in apusul continentului -; se explica mai usor decat altele, prin circumstantele obiective ale dezvoltarii istorice a popoarelor din centrul Europei. Circumstante care lor nu le-au permis sa-si formeze state; ori le-au pricinuit pierderea acestora in cazurile in care reusisera a si le forma in evul mediu. Disparitia statelor proprii ale cehilor, croatilor, sarbilor, maghiarilor s-a petrecut pe calea cuceririi lor violente de catre alte popoare -; austriecii, maghiarii, turcii otomani.

In perimetrul cuceririlor respective, contopite in final in marele Imperiu habsburgic, n-au existat,
„natiuni statale”, ci „natiuni culturale” (dupa Friedrich Meinecke). Erau natiuni care, in absenta unui factor politic integrator propriu, isi cautau identitatea in factorii enumerati mai sus: limba, cultura, trecut istoric s.a.

In apusul Europei „natiunea”, ca fapt de constiinta colectiva, a fost etapa finala, reflectarea si cristalizarea mentala a unor procese economice-sociale si politice care dusesera la formarea statelor centralizate: Franta, Anglia, Spania. Abolirea barierelor rigide dintre clasele sociale, prin proclamarea egalitatii tuturor membrilor acestora din punctul de vedere al statutului lor legal, a transformat populatia respectivelor state, dintr- o comunitate de corpuri sociale juxtapuse si tinute impreuna de doctrina fidelitatii suveranului, intr-o colectivitate politiceste omogena, care-si datora fidelitate ei insasi si statului ei, numit, cu o incarcatura emotionala, „patria”. Asa francezii, supusii regelui Frantei, au devenit natiunea franceza de cetateni liberi ai patriei lor, statul lor national.
In centrul Europei, dimpotriva, natiunea a premers formarii statelor nationale, ea s-a format ca realitate de constiinta colectiva, de cultura, de ideologie, si a fost agentul militant in directia cuceririi dreptului la stat propriu. In apusul continentului natiunea a fost sentinta finala intr-un proces politic secular, in centrul Europei ea a fost un inceput, o chemare catre implinirea idealului politic al statului propriu, un text mesianic, inscris in minti si in inimi.1 S-a spus, intr-o acceptie complet diferita de sensul curent al termenilor, ca natiunile central-europene au avut despre natiune (adica despre o treapta a propriului destin …) o conceptie totalitara, pe cand cele occidentale una individualista.
Data fiind aceasta trasatura a dezvoltarii procesului national-statal in Europa centrala, cu debutul sau in sfera culturii si a constiintei, a fost natural ca promotorii sai sa fi fost scriitori, lingvisti si istorici. Acestia, in spiritul uneia din ideile fundamentale ale Luminismului, au atribuit operelor lor functia de educare a poporului, de trezire si consolidare a constiintei sale nationale. De altfel, s-a facut constatarea, ce multora va apare surprinzatoare si chiar de neadmis, ca iubirea de patrie -; componenta a constiintei nationale mature - nu este o stare sufleteasca naturala, ci una produsa, inoculata indivizilor de dezvoltarea mediului social si intelectual.
„Natural” este sentimentul iubirii de locul natal, ca peisaj circumscris, pe cand „patria” este o entitate intinsa, complexa, o reprezentare abstracta de care indivizii izolati se intampla cel mai adesea a nu avea niciodata o cunostinta directa integrala. Iubirea de patrie, la fel ca si constiinta nationala ea insasi, este o descoperire intelectuala, propagata prin instructiune, sau pe alte cai de comunicare, in randul unei mase mari de oameni. Calitativ ea se inrudeste indeaproape cu un sentiment minutios si indelung elaborat in fiecare constiinta individuala, sentiment de elevatie filosofico-morala, care este iubirea de umanitate.2
Dintre popoarele din Europa centrala, austriecii au beneficiat de conditii istorice deosebite de ale celorlalte. Au fost singurul popor in dezvoltarea caruia n-a survenit o discontinuitate majora, care sa fi generat necesitatea unei miscari de „trezire”, de „renastere”, de regasire a propriei constiinte etnice si culturale. Au fost, in termenii folositi anterior, singura „natiune-statala”, in epoca in care a inceput a se pune problema natiunilor si a statului national, adica din ultima parte a secolului al XVIII-lea.
O prima observatie, introducand climatul diferentiat al istoriei natiunii austriece: toate celelalte popoare din centrul Europei s-au format ca natiune, mai intai in constiinta, apoi in plan obiectiv, printr-un proces de integrare, de unificare spirituala si politica. Austriecii, cu totul dimpotriva, si-au dobandit identitatea colectiva printr-un proces de separare din masa poporului german; efect al esecului centralizarii Imperiului Roman de

Natiune Germana, de catre Habsburgi, la finele razboiului de treizeci de ani (1648). Principii germani si imparatii de la Viena au pastrat in continuare relatii mai mult conventionale, iar interesele concrete ale curtii vieneze s-au dirijat in spre Europa centrala si sud-estica, cedandu-le treptat noii puteri in ascensiune a Prusiei pe cele din spatiul apusean si nordic al tot mai nominalei sale autoritati.
Aceasta reorientare a politicii Austriei, cu fata spre rasarit, a avut ca rezultat spectaculos crearea marelui ei Imperiu, pana in Galitia si la Carpati. Un numar de popoare, fiecare destul de numeros si de compact, a intrat sub autoritatea Vienei, dand statului un caracter cosmopolit. In aceste conditii, austriecii ca etnie, cat si politica si ideologia lor politica oficiala, n-au fost sensibili la suflul ideii nationale, ci au pus accentul pe „vocatia” lor supranationala, de coagulare a unui imperiu eterogen sub stindardul fidelitatii fata de imparat. O reminiscenta ideologica medievala a prezidat asadar, in secolul al XVIII-lea, constituirea Imperiului habsburgic centro- european. In 1771 cunoscutul promotor al reformismului terezian si iozefin -; Josef von Sonnenfels -; se plangea intr-o scriere a lui: … Inimile noastre raman reci la numele de patrie … In urechile noastre el e un sunet fara inteles, pe cand grecilor si romanilor li se parea, la rostirea lui, ca aud numele unei fiinte iubite.3

O schimbare de mentalitate, atat oficiala cat si populara, a inregistrat poporul austriac in timpul razboaielor cu Napoleon. La 1806 acesta a impus desfiintarea titlului de imparat romano-german si astfel separarea formala si totala a Austriei de statele germane. Imparatul ramanea numai „al Austriei”. Era dupa catastrofa militara de la Austerlitz, care a umilit Austria si totodata a cantonat cercurile ei guvernante, pe fata sau in secret, pe terenul pregatirii revansei. Misiune dificila, in vederea indeplinirii careia s-a inteles ca trebuia opus colosalei creatii napoleoniene o noua organizare militara, bazata si pe o noua forta morala.

In 1808, printr-un act al unei comisii imperiale, a fost reorganizata armata: s-au creat unitatile de
„Landwehr” (Apararea tarii), bazate pe obligativitatea serviciului militar, pe recrutare teritoriala si pe voluntariat. A fost prima incercare a Austriei de a-si constitui nucleul unei armate nationale si populare.4

Cam tot atunci, posibil deliberat, au inceput sa apara reviste care, in continutul lor, isi propuneau
„fundamentarea iubirii de patrie prin cunoasterea ei”. Atat in versiunea originala germana cat si prin traduceri in alte limbi vorbite in Imperiu a fost popularizata culegerea de cantece ostasesti a lui Heinrich Josef Collin, celebrand momente din istoria Austriei, din faptele de arme ale fiilor ei.
In 1809 armata austriaca a luptat din nou cu Napoleon, cu eficienta mult mai mare. Desi a fost infranta si acum, ea a dat semne de sentiment patriotic, iar comandantul ei, arhiducele Karl von Österreich a fost celebrat in termenii in care sunt omagiati de obicei eroii „nationali”.
Atunci s-au pus temeliile constiintei proprii a unei „natiuni austriece”, dar evenimentele de dupa 1815, persistenta caracterului cosmopolit al monarhiei, cat si alte circumstante, au incetinit procesul. Habsburgii au fost in continuare obligati la o politica de acomodare cu aspiratiile popoarelor pe care le stapaneau si au evitat, deliberat, incurajarea unui nationalism austriac exclusivist. Sentimentul national a fost dirijat spre cultivarea afectiunii fata de monarh -; avand functia de simbol al coexistentei mai multor natiuni in cadrul politic militar al imperiului.5 In fapt, numai anul 1918 a deschis perioada desavarsirii rapide a unei natiuni austriece, suprapuse unui stat propriu, „national” -; si nu mai mult decat atat.
Ceea ce atrage atentia, in cadrul unei priviri asupra procesului formarii celorlalte natiuni din Imperiul habsburgic, este -; dincolo de cunoscute si explicabile elemente comune reprezentative ale conceptiei pe care am numit-o „istorist-organiciste” -; un paralelism al metodelor de actiune dezvoltate de elita intelectuala si/sau politica a acestor popoare. Un paralelism care ar putea fi si consecinta unei circulatii de informatie, deci de mimetism cultural. In orice caz insa, el prezinta atatea coincidente incat cercetatorul poate fi tentat chiar de ipoteza unor comunicari oculte de idei si de indemnuri.
Fireste miscarea de renastere nationala a militat, din Boemia pana in Transilvania si in Serbia de Nord, pentru invatamant in limba nationala. Idee luminista, incurajata si de politica scolara pragmatica a lui Iosif al II- lea. Si tot astfel, la toate aceste popoare, ea cultiva studiile de istorie si de lingvistica, straduindu-se a descoperi originile poporului, continuitatea sa de viata pe acelasi teritoriu si a pune in evidenta o anume stralucire a trecutului. Popoarele slave, precum si maghiarii, isi descopera aceste „radacini” in evul mediu, cand toate au avut un moment de afirmare politica (Statul Moraviei Mari, statul ceh, regatul maghiar, croat etc.). Romanii transilvaneni au fost singurii care au coborat cu aceasta investigatie pana in antichitate, fiindca in acea epoca istorica isi descopereau, „momentul de glorie” al originilor, pe cata vreme evul mediu era pentru ei fie o perioada de „retragere din istorie” (mileniul I), fie una de pierdere a statalitatii, de inrobire.

Elaborarea si publicarea de „antichitati” -; marturii istorice despre epoca cea mai veche a istoriei lor, de gramatici istorice, este o preocupare insistenta a invatatilor, de la cehii Dobner si Dobrovský, la croatul Babukic, de la slovenul Kopitar si slovacul Bernolak, pana la reprezentantii Scolii noastre ardelene.
Dar cu aceste date n-am ajuns inca la acele coincidente tulburatoare, de la nivelul amanuntelor miscarilor de trezire a constiintei nationale.
Cea mai semnificativa dintre ele este initiativa de pornire a unei miscari teatrale si de infiintare a unui teatru in limba nationala. O fac cehii, intre 1783-1786, croatii si ungurii de pe la sfarsitul secolului al XVIII-lea pana in jurul anului 1830, si romanii -; cu mai mari greutati si in forme mai modeste -; tot din preajma celei de-a doua din aceste date.6
Entuziasmul in a pune bazele unei miscari si ale unei institutii teatrale prin care trebuia sa se dezvolte gustul larg pentru acest gen literar, n-a avut in primul rand motivatii culturale, ci politice si propagandistice. Intr- o perioada ca aceea de acum aproximativ 200 de ani, stiinta de carte era redusa, iar penetratia cuvantului scris in cercuri largi ale populatiei avea slabe sanse de a influenta mediile sociale modeste.
Oralitatea, combinata cu atractivitatea posibilitatii de vizualizare a unui continut de idei, erau calitatile oportune ale teatrului, care puteau fi puse in serviciul transmiterii unui mesaj si al receptarii sale, fara o pregatire deosebita, din partea unui numar mai mare de cetateni.
Intre stiinta si raspandirea ei in popor s-a situat si preocuparea de infiintare a cate unui „Muzeu National”. Se pun bazele unei asemenea institutii de catre maghiari, in 1807, de catre cehi, intre 1818-1822, croati, in 1848, iar romanii, prin Muzeul Astrei, au dorit, dupa cum declarau lamurit conducatorii lor -; sa faca din aceasta institutie tot un muzeu national, dupa modelul ceh in primul rand, adica sa colectioneze si sa expuna nu numai vestigii istorice si productii artistice, ci si tot ce se considera reprezentativ pentru creativitatea poporului.

S-au adaugat initiativele de intemeiere a unor fundatii pentru editarea de carti in limbile nationale, care cunosc si ele o succesiune semnificativa. Sarbii au fost in aceasta privinta cei dintai, se pare. La 1826 a luat fiinta o asemenea fundatie numita „Matica srpska”. Cehii au pus bazele unei institutii asemanatoare in 1831, iar croatii in 1842.
In ceea ce priveste jurnalistica,7 ea nu poate fi invocata ca un fenomen particular perioadei desteptarii nationale in centrul Europei. Dar rolul ei si tonul pe care ea l-a adoptat fata de problemele istorice-politice ale epocii stau marturie pentru aceeasi comunitate de gandire in care s-au intalnit miscarile nationale ale tuturor acestor popoare.
Asupra rolului foilor romanesti ale lui George Baritiu este de prisos sa mai insistam. Sa comparam insa cuvintele inflacarate prin care el saluta revolutia de la 1848, cu acest apel semnat de jurnalistul ceh Karel Havlicek, fondatorul ziarului „Narodné Noviny” (Gazeta Nationala), la inceputul acelorasi evenimente revolutionare.
„ … Poporul meu! Uita cele doua secole de rusinoasa injosire! Deschide paginile din mareata ta istorie, in care sunt insemnate grandioasele fapte ale stramosilor tai! Intareste-ti astfel mintea si sufletul, pregateste-te pentru fapte mari. Acum ori niciodata! Asa ne striga astazi glasul destinului, care vrea sa ne trezeasca la o actiune eroica.”8
Croatul Ljudevit Gaj, cel mai insemnat reprezentant al miscarii de redesteptare culturala si politica sud- slava, in forma initiala numita „curentul ilir”, a fondat si el in 1835, la Zagreb, o gazeta politica avand si un supliment literar, exact cum va face Baritiu la Brasov, peste 2-3 ani.
O pasionata preocupare, dezvoltata si ea in paralel, a fost aceea pentru scrierea unei istorii nationale, pentru fixarea limbii literare si pentru creatia literara populara. La romani, Scoala ardeleana a facut un inceput al unei istorii nationale, fara a reusi sa duca la capat acest deziderat. Cea mai de seama opera istoriografica care si-a realizat acest scop a fost, „Istoria poporului ceh” a carei publicare a fost inceputa in 1836 de František Palacký.
Cam in jurul aceluiasi an se considera ca s-a fixat limba literara ceha.9 De prin 1845, Ljudovit Štur definitiveaza limba literara slovaca; secondat in aceasta directie de Michal Hodža si Iosef Hurban. Iar din 1836 sarbo-croata literara se dezvolta rapid, pe baza unuia din dialectele populare, raspandit atat la sarbi, cat si la croati.10 Tot in prima jumatate a secolului al XIX-lea, chiar daca bazele lor au fost puse anterior, se cristalizeaza limba literara maghiara si cea romana, la un nivel modern.
In domeniul cercetarilor creatiei populare, personalitatea cea mai renumita a fost sarbul Vuk Štefanovic Karadžic, care a contribuit si el la definitivarea limbii literare sarbe, dar s-a facut vestit in intreaga Europa pentru culegerile de poezii populare, pe care a inceput sa le publice prin 1823-1824, fiind admirat si urmat in aceasta opera de slovenul Stanko Vraz, in 1838. Din aceeasi ani, 1830-1850, interesul pentru creatia populara va debuta si va deveni statornic la intelectualii de pe intreg pamantul romanesc. In toate aceste stradanii de culegere de poezii populare s-a evidentiat mandria pentru „geniul national” si dorinta de a-l pune in evidenta in fata lumii.
O ultima problema din cele selectate de noi, aici, ar fi raportul dintre factorul confesional si national la popoarele din centrul Europei. El este prezent, la toate „natiunile culturale”, adica lipsite de un cadru statal propriu. Dar nu cu acea surprinzatoare nota de paralelism, cum au fost celelalte procese mentionate, ci intr-o succesiune temporala mai distantata.
Astfel, cehii au primit din reforma religioasa husita din secolul al XV-lea intaiul semnal al unei constiinte nationale. Dupa prabusirea statului lor medieval (1526-1541), calvinismul a indeplinit pentru unguri rolul unei doctrine religioase care a fost pastratoare si ferment al identitatii unei constiinte -; sa o numim „pre- nationala”.
In secolele XVIII-XIX trezirea constiintei nationale s-a petrecut la romani si la sarbi in interiorul confesiunii lor: cea greco-catolica la romanii ardeleni, ortodoxa la sarbi -; la acestia din urma ea jucand un rol de catalizator national atat in evul mediu, cat mai ales dupa 1700, cand sarbii refugiati in masa de sub stapanirea otomana si-au fondat patriarhia si marele lor centru cultural si politic de la Karlowitz.
S-a observat, in consecinta, la ambele popoare, trecerea prin stadiul unei „natiuni confesionale” care a premers si pregatit stadiul modern, al „natiunii politice”, supraconfesionale.
In 1791 episcopii romani de ambele confesiuni -; unita cu Roma si ortodoxa -; semnau impreuna memoriul politic „Supplex Libellus Valachorum”, marcand astfel constientizarea unitatii scopului lor politic, in raport cu poporul roman.
Cu un an inainte, la Timisoara, episcopul sarb Petar Petrovic, insista asupra ideii ca membrii clerului nu sunt un corp separat de masa poporului. „Sa spunem mai bine intr-un glas -; sublinia el -; ca noi toti suntem parti ale unui singur corp si formam, fara deosebire, o natiune”.11 Aceeasi pozitie o vor adopta membrii celor doua confesiuni ale romanilor ardeleni, in frunte cu prelatii lor, in lupta pentru drepturi nationale ce va culmina in 1848 si pana la implinirea finala, pe campul de la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918.
Mai inainte ca un popor sa-si fi dezvoltat o elita intelectuala si politica formata cu deosebire din juristi, literati si istorici, religia, confesiunea, au oferit elementele pregatite intelectual si o doctrina capabila sa unifice constiintele in jurul unor valori ferm definite. Multe din cele enumerate mai sus, de nu cumva chiar toate, converg spre o concluzie zeci de ani ostracizata la noi din studiul formarii natiunilor: ca acest proces este unul cu precadere de constiinta colectiva; ca el dobandeste sensul specific cu care e inscris in istorie numai din momentul in care se ridica deasupra mult vehiculatilor „factori obiectivi”, exprimandu-se in planul subiectiv, in programe culturale si politice care-si propun sa antreneze la infaptuirea lor pe toti cetatenii. De acea formarea natiunilor moderne, in centrul Europei ca si pretutindeni, a avut si o latura democratica, incluzand atat componenta politica obisnuita, cat si pe cea sociala; perspectiva instaurarii unei societati bazate pe proprietatea agrara mijlocie si mica.12
O a doua concluzie nu este de tip enuntiativ, ci e substituita prin formularea unei probleme: oare inaintarea natiunilor din centrul Europei pe coordonatele istorice din ultimele doua secole mai are o forta vie, sau cel putin una inertiala, ori este in „pierdere de viteza” si tinde sa recada catre un punct de origine, din care pleaca alte coordonate, avand inserate pe ele alte valori politice? Cei ce vor aprecia corect starea de lucruri si ii vor da solutii adecvate gradat realitatii prezente si dezvoltarii viitoare vor fi mari si benefici, „creatori de istorie” in spatiul involburat al Europei centrale. Dar daca se vor grabi, neglijand cunoasterea temeinica a acelorasi realitati, vor genera, dimpotriva, mari dificultati, cu repercusiuni asupra intregului continent.