Dupa moartea lui Zenon, in fruntea Imperiului va fi ales un functionar de la Curte, pe nume Anastasius . In acea vreme, Imperiul era framantat de doua probleme majore: una de natura religioasa, care diviza populatia inca de la Sinodul al III-lea Ecumenic, dar mai ales dupa Sinodul al IV-lea de la Calcedon, iar alta de natura etnica, anume problema strainilor, mai cu seama a isaurienilor, care devenisera un pericol intern in vremea lui Zenon. De aceea, poporul cerea cu insistanta ca viitorul imparat sa fie un ortodox si un imparat roman. Noul ales, Anastasius, nu era insa un ortodox convins . Mama sa era ariana, un unchi maniheu, iar el insusi avea inclinatii monofizite. Inainte de alegerea sa ca imparat avusese un conflict cu patriarhul Eufemius, pentru faptul ca tinuse in Biserica Sfanta Sofia o serie de conferinte cu caracter eterodox. Din acest motiv patriarhul nu a fost mutumit de alegerea imparatesei Ariadna, sotia lui Zenon, de Senat si de armata. Pana la urma s-a ajuns la un compromis si anume s-a hotarat ca Anastasius sa se angajeze in scris ca va respecta hotararile Sinodului de la Calcedon. Anastasius a consimtit la acest lucru, dar cum se va vedea, el nu-si va respecta angajamentul. In mai 492 noul imparat se va casatori cu Ariadna si va domni pana in 518. n7r9rx
Inca de la inceputul domniei sale, Anastasius va rezolva problema isaurienilor. El il va omori pe fratele lui Zenon, Longinus, care organizase un complot impotriva noului imparat, va confisca bunurile isaurienilor si ii va alunga din capitala. Aceste masuri au fost urmate de lupte lungi si crancene, care au durat 6 ani, in urma carora isaurienii au fost infranti.
In anul 502 imparatul Anastasius are de luptat si impotriva persilor, pentru care angajeaza forte militare considerabile. Dupa lupte indecise, in anul 506 este incheiat un armistitiu pe o durata de 7 ani.

Politica religioasa a lui Anastasius

Anastasius era un imparat in varsta (61 ani), dar competent si energic. Cunoscand opozitia fata de Sinodul de la Calcedon, el ramane fidel Henotikonului, mergand chiar spre o radicalizare a pozitiei anticalcedoniene. In Egipt el sustinea pe scaunul de la Alexandria fara echivoc, pe toti cei care erau impotriva Sinodului al IV-lea: Atanasie al II-lea, Ioan al II-lea, Ioan al III-lea de Nikiu, Dioscur al II-lea si Timotei al IV-lea . Cu toate acestea, regimul inaugurat de Henotikon excludea un triumf radical al monofizismului si pemitea afirmarea unui calcedonism puternic, capabil nu numai sa se mentina, dar sa devina chiar dominant in mai multe scaune episcopale importante ale crestinatatii orientale. Acest calcedonism, ca reactie impotriva monofizismului, capata pe alocuri forma unei afirmari a limbajului hristologic antiohian. Asa se intampla cu partidul calcedonian de la Constantinopol, in vremea arhiepiscopilor Eufemius si Macedonius. Astfel marii teologi care in tabara monofizita concepeau lupta lor ca pe o aparare a Sfantului Chiril, puteau argumenta cu mai multa convingere ca sinodul de la Calcedon echivala cu o restaurare a nestorianismului. Acesti teologi monofiziti au gasit mai multa audienta la Curtea lui Anastasius, in special catre sfarsitul domniei sale. In afara Constantinopolului, scaunele de la Ierusalim (patriarhul Ilie, 493-516) si Antiohia (Flavian al II-lea, 498-512) erau ocupate de calcedoneni, dar trebuiau sa faca fata unei opozitii puternice si adesea violente.
Tabara anti-calcedoneana numara doi teologi de valoare: Filoxene, episcop de Mabug in Siria si un convertit de la paganism, Sever. Sirian, Filoxene nu cunostea greaca, fiind autorul mai multor scrieri impotriva Sinodului al IV-lea. Intre 506-507, atitudinea sa se va radicaliza prin cererea adresata episcopului sau, Flavian al Antiohiei, de a pronunta anatema impotriva Sinodului de la Calcedon. Dorinta nu i-a fost implinita si trimite imparatului o scrisoare in care isi exprima parerea sa in materie de credinta, cerand sprijin imperial. De data aceasta, avand si sprijinul imparatului, Filoxene reuseste sa impuna patriarhului Flavian o retragere partiala: acceptarea condamnarii lui Nestorie si a eutihienilor, dar nu si a definitiei adoptate la Calcedon. In ciuda acestui compromis, monofizitii vor obtine la sinodul de la Sidon din 512, depunerea si exilarea lui Flavian. Noul patriarh va fi Sever, cel care va accepta Henotikonul (ca de altfel marea majoritate a calcedonenilor), dar ii va anatematiza pe Nestorie, Eutihie, Tomosul lui Leon si Sinodul de la Calcedon .
Nascut la Sozopolis, in Pisidia, Sever a primit o educatie aleasa in domeniul retoricii, filozofiei, dreptului si a limbii grecesti, fiind botezat la maturitate in anul 488. Atras la un moment dat de idealul monastic, el este initiat in asceza la Maiuma. Teolog stralucit, capabil sa critice brutalitatea lui Dioscur, dar credincios pozitiilor pe care le considera juste, el devine purtatorul de cuvant al unei hristologii despre care afirma a fi singura expresie legitima a Ortodoxiei chiriliene. Succesul carierei sale il datoreaza personalitatii sale impozante si bineinteles patronajului imperial. In capitala Imperiului va sta chiar timp de 3 ani, intre 508-511, desconsiderandu-l pe arhiepiscopul ortodox, Macedonie, prin promovarea in cantarea Trisaghion (Sfinte Dumnezeule) a cuvintelor: «Care Te-ai rastignit pentru noi» .
Toate acestea au produs agitatie in randul populatiei ortodoxe, ajungandu-se chiar la un sir de revolte. Intre cele mai importante miscari contestatare, care au avut loc acum se numara si cea condusa de Vitalian, intre anii 513-515 . Acesta era originar din cetatatea Zaldapa, in sudul Dobrogei, unde indeplinea si functia de comes foederatorum, adica de comandant al trupelor de foederati, alcatuite in majoritate din barbari. Vitalian s-a declarat aparatorul credintei ortodoxe si a asociat la rascoala nu numai trupele de barbari, dar si pe cele romane din dioceza Traciei, precum si tarani din diverse regiuni. Nemultumirea taranilor se datora noului sistem de impozitare, instituit de Anastasius, care pe de-o parte reprezenta o degrevare a celor care se ocupau cu comertul si mestesugurile, dar pe de alta reprezenta o sarcina greu de suportat pentru populatia rurala. La acestea se adaugau unele masuri luate impotriva colonilor, cum ar fi cele inscrise in Constitutia din anul 500, prin care se decreta aservirea tuturor agricultorilor ramasi 30 de ani pe acelasi pamant si in general fiscalitatea severa, ce urmarea realizarea de economii. In aceste conditii, Vitalian ataca de mai multe ori trupele imperiale, ajungand chiar pana sub zidurile Constantinopolului. Tratativele purtate cu Anastasius vor duce la numirea lui Vitalian in functia de magister militum per Thraciam si la promisiunea convocarii unui Sinod Ecumenic, sub presedentia papei. Numai ca papa Hormisdas punea ca prima conditie ca imparatul si toti episcopii orientali sa aprobe actele Sinodului de la Calcedon si Tomosul lui Leon, negocierile fiind in acest fel intrerupte. Vitalian ataca din nou Constantinopolul pe mare si pe uscat, flota sa este insa distrusa, iar el chiar daca scapa cu viata, isi va pierde titlul de magister militum per Thraciam. Obiectivul acestei rascoale a disparut odata cu moartea lui Anastasius in anul 518.
Tot in 518 au disparut si unele personalitati angajate in conflictul monofizit: Timotei al Constantinopolului, patriarhii ortodocsi exilati (Ilie al Ierusalimului si Flavian al Antiohiei). In curand se va incheia si un acord de pace intre Roma si Constantinopol, cu un triumf aparent al Romei si al Sinodului de la Calcedon. In ciuda aparentelor, Biserica din Constantinopol nu va adopta niciodata punctul de vedere roman cu privire la Acachie (succesorii sai, Eufemius si Macedonius, excomunicati de papi, vor fi venerati ca sfinti in Orient). Impacarea care va duce la unire, va fi de fapt impusa de un om, cu presepective largi, poate un adevarat vizionar: Flavius Petrus Sabbatius Justinianus. Viziunea sa era a unui Imperiu care ar fi unit Orientul si Occidentul, cu papa de la Roma intr-un sistem imperial, iar solutia teologica punea capat conflictului dintre aparatorii Sinodului de la Calcedon si opozantii lui din Orient. Tot acest demers implica abandonul Henotikonului. Numai ca politica religioasa a lui Zenon si Anastasius era interpretata in mod diferit in Occident sau in Orient. Occidentul considera mereu aceasta politica ca pe o tradare a Calcedonului, iar Orientul nu vedea in schisma dintre calcedoneni si necalcedoneni o ruptura definitiva. Cei care acceptasera Henotikonul si care-l interpretasera in sensul calcedonian nu erau considerati ca niste eretici. De aceea, Eufemius si Macedonius ai Constantinopolului precum si Flavian al Antiohiei si Ilie al Ierusalimului si-au pastrat reputatia, chiar daca au acceptat Henotikonul. De fapt meritul lor pentru pastrarea credintei calcedoniene era la fel de mare ca si cel al episcopilor Romei mai putin dispusi la compromis.

Reformele administrative ale lui Anastasius

Unul din marile merite ale lui Anastasius a fost acela de a pune ordine in finantele Statului. El a procedat la o serie de reforme pe care le-a aplicat metodic. Anastasius a incercat sa dea valoare stabila monedei de bronz numita follis, care sa fie cat mai apropiata de valoarea in aur. Pentru perceperea impozitelor in orase a hotarat ca aceasta colectare sa fie facuta de catre un videx, care depindea de prefectura praetoriului. Pana aici impozitele din cetati erau percepute de decuriones, membrii ai consiliilor municipale, care garantau strangerea regulata a impozitelor cu propriile averi. Pentru a preveni eventualele abuzuri ale vidicesilor, Anastasius a intarit si largit drepturile celor care erau chemati sa apere populatia de nedreptati: defensores civitatium si episcopii. Pentru asigurarea strangerii banilor necesari, s-a hotarat ca intreaga comunitate sa fie privita ca o unitate fiscala, responsabila pentru incasarea tuturor impozitelor. Deci, daca din diverse motive o proprietate nu mai era solvabila, ceilalti erau obligati sa plateasca pentru ea. Masurile acestea la care s-au mai adaugat si altele, au contribuit la restabilirea finantelor Statului, la moartea sa, Anastasius, lasand o rezerva apreciabila de aur (cca. 105.000 kg. de aur). Din banii adunati acum imparatul Anastasius va construi un zid de aparare a capitalei, la 40 de km., spre Vest de zidul lui Teodosie al II-lea, inchizand o zona imensa, el pornind de la Marea de Marmara si mergand pana la Cornul de Aur .

Raporturile cu popoarele barbare din Occident

Dupa moartea lui Odoacru in 493, Anastasius il accepta pe Teodoric cel Mare ca rege al Italiei. Teodoric a pastrat aproape intreaga administratie romana, fiind preocupat in chip deosebit sa nu-i supere pe membrii Senatului. O apropiere intre populatia romana si barbari (goti), nu a fost posibila din cauza diferentei de credinta: gotii erau arieni, iar romanii ortodocsi . Relatii amicale a avut Anastasius cu Clovis, regele francilor, caruia ii trimite insemnele demnitatii de consul, socotindu-l un reprezentant al puterii imperiale in Apus.

Politica lui Anastasius la Dunarea de Jos

Domnia lui Anastasius a avut o mare importanta si pentru Scythia Minor, deaorece in aceasta perioada se constata o intarire a frontierei dunarene cu noi trupe si fortificatii. Anastasius nu a urmarit largirea frontierelor Imperiului, ci intarirea capacitatii de aparare. La Dunarea de Jos si Tracia isi fac aparitia in aceasta perioada bulgarii, care in 493, 499, 502, au pradat o parte din Imperiu. Impotriva lor si a altor eventuali invadatori, imparatul a luat masuri de refacere a zidurilor de incinta a unor cetati precum: Histria, Dinogetia, Capidava, unde au fost descoperite caramizi stampilate cu numele imparatului, ceea ce ne demonstreaza ca in aceste locuri s-au facut eforturi importante de fortificare a cetatilor. Tot acum s-au construit in Scythia Minor numeroase bazilici crestine, cum ar fi cele de la Histria, Tomis, Callatis, Tropaeum Traiani, Dinogetia si Capidava .
Din punct de vedere al organizarii bisericesti inregistram un progres al numarului de episcopi; acum se trece de la existenta unui singur episcop la Tomis, la 15 scaune intemeiate in principalele orase ale provinciei: Histria, Callatis, Axiopolis, Tropaeum Traiani, Zaldapa, Capidava, Noviodunum, Troesmis, Aegissus, Salsovia, Constantiniana etc. . Pana la Anastasius, ierarhii de la Tomis semnau de obicei in actele oficiale cu formula: „X episcopus Tomitanus,” insotit de numele provinciei Scythia, ca de pilda „Ioannes Tomitanae civitatis episcopus provinciae Scythiae” . Dupa Anastasius aceasta formula se schimba. Ea ne apare astfel in anul 520, in actele unui sinod de la Constantinopol, care a ales ca patriarh pe Epifanie. Intre mitropolitii care semneaza o scrisoare de informare catre papa Hormisdas se afla la numarul 7 si „Paternus mosericordia Dei episcopus provinciae Scythiae metropolitanus” . Versiunea latina a datelor de mai sus este intarita de un document din anul 518 si anume de o scrisoare a legatilor papali din Constantinopol catre acelasi papa Hormisdas. Acesti reprezentanti ai papei la Constantinopol il informeaza despre tulburarile pe care „calugarii sciti” le provoaca in legatura cu unele probleme ale dogmei stabilite la Calcedon; ei spuneau printre altele: „acesti monahi isi acuza episcopii din provinciile lor, intre care este si Paternus, intaistatatorul cetatii Tomis”. Este vorba deci, de mai multi episcopi, intre care este pomenit Paternus, care avea un rol important.

Consideratii asupra perioadei de la Constantin cel Mare pana la Anastasius

Aceasta perioada de aproape doua secole este destul de confuza, in Orient dar si in Occident asistand la o succesiune de peste 20 de imparati: spanioli, ilirieni, traci si chiar un asiatic. Cateva domnii sunt mai lungi si demne de remarcat: lui Constantiu al II-lea, fiul lui Constantin, i-a urmat varul sau Iulian (361-363), cu care a luat sfarsit dinastia lui Constantiu Chlor. Dupa acestia, in Orient a guvernat Valens (364-378), iar in Occident Valentinian. Lui Valens, i-a urmat Teodosie I cel Mare (379-395), iar fiii sai, Honorius si Arcadius, au condus primul Occidentul, iar cel de-al doilea Orientul. Arcadius l-a avut ca succesor pe Teodosie al II-lea (408-518). La inceputul secolului al V-lea, Occidentul s-a confruntat cu o succesiune de invazii barbare, iar Orientul a fost guvernat intre 450-518 de imparati ca: Marcian, Leon I, Zenon si Anastasius. In toata aceasta perioada de fapt numai doua domnii au fost mai importante: aceea a lui Teodosie I, pentru ca acesta a fost ultimul imparat care a condus efectiv Imperiul si cea a lui Teodosie al II-lea, care in ciuda mediocritatii sale, prin lunga perioada in care a condus Imperiul de Rasarit a reusit sa indeplineasa o opera utila in mare parte, dusa la bun sfarsit de unii dintre ministrii sai sau de sora sa, Pulcheria.
Acest fenomen a fost favorizat de urmatoarele cauze:
- Fortele vitale ale Imperiului erau concentrate in Orient. Este de fapt ce si-a dorit Constantin odata cu crearea Constantinopolului. In vremea lui Teodosie al II-lea, pe langa largirea zidului de incinta al orasului, a luat fiinta si o Universitate pe care o inzestreaza cu 31 de catedre, repartizate aproape egal intre limbile greaca si latina. Acest fapt este foarte interesant, pentru ca demonstraza vointa Constantinopolului de a fi si capitala intelectuala a Imperiului.

- Crestinismul s-a dezvoltat diferentiat in Rasarit si in Apus. In secolul al IV -;lea cea mai inalta autoritate religiosa in Apus, Sfantul Ambrozie, episcopul Milanului, proclama independenta spirituala in raport cu Statul, in timp ce tot acum, in Orient, Teodosie I facea din crestinism o religie de Stat. In secolul al V-lea, papa Leon cel Mare afirma primatul scaunului de la Roma, in timp ce canonul al XXVIII-lea de la Sinodul al IV-lea Ecumenic plasa Rasaritul sub dependenta canonica a Patriarhiei de la Constantinopol.
- Socul invaziilor barbare inegal resimtit in Rasarit si Apus. Rasaritul, ceva mai abil si mai puternic, a rezistat mai bine in aceasta perioada invaziilor barbare, in timp ce Occidentul, s-a prabusit. Prin aceasta, ceea ce era un dezechilibru crescand intre cele doua parti ale Imperiului, a devenit o ruptura.

Probleme de ordin religios

In secolele IV-V, pe plan intern, istoria Bizantului se va confrunta cu diverse probleme de ordin religios. Trebuie retinut faptul ca prin dezvoltarea monahismului, care se organizeaza in secolele IV-V, creste in mod evident forta morala si sociala a crestinismului, ce se va manifesta acum si sub forma unei forte de expansiune deosebita, prin evanghelizarea Armeniei de catre Grigorie Luminatorul, a Abisiniei de catre Frumentiu, a gotilor de catre Ulfila. Tot acum asistam si la sfarsitul paganismului. Imparatul Constantiu luase mai multe masuri favorabile crestinilor, limitand activitatea paganilor. Din pacate, succesorul sau Iulian, educat atat in spiritul paganismului grec cat si in religia crestina, odata ajuns la putere a dat un edict prin care ordona redeschiderea templelor si reorganizarea cultului pagan. El a dat si o declaratie de toleranta, insa a exclus pe crestini din functiile importante ale Statului. Dupa moartea lui Iulian, pana la Teodosie I, paganii au continuat sa observe nestingeriti cultul si obiceiurile lor. Teodosie I a luat insa masuri dure impotriva paganilor: faimosul edict din 392 interzicea sacrificiile si orice ceremonie pagana precum si accesul la temple. Jocurile olimpice au fost si ele interzise in 393, iar misterele lui Eleusis in 396. In Occident, episodul cel mai semnificativ ramane decizia luata de Gratian de a scoate statuia zeitei Victoria din Senatul de la Roma, care simboliza in ochii tuturor grandoarea trecutului roman.
Dupa Sinodul de la Niceea, imparatul Constantin cel Mare nu a dus o politica bine definita cu privire la arieni. Printre succesorii sai, Constantiu si Valens au fost arieni. In vremea lui Teodosie I, acesta va fi insa foarte categoric cu arienii, gonind din Constantinopol pe episcopul arian si dand niceenilor toate bisericile din oras. In 380, el a publicat un edict prin care numai cei care aderau la invatatura niceeana cu privire la Sfanta Treime aveau dreptul sa se considere «crestini catolici», in timp ce ceilalti, arienii, erau considerati eretici. Un sinod convocat de Teodosie I la Constantinopol in 381, confirma simbolul de credinta de la Niceea in ceea ce privea consubstantialitatea Tatalui si a Fiului si completa afirmand consubstantialitatea Sfantului Duh cu celelalte doua Persoane. Acealasi Sinod fixa si locul episcopului de la Constantinopol: primul dupa cel de la Roma. Nu era vorba inca de egalitate, dar asistam deja la pozitia de superioritate a scaunului de la Constantinopol fata de ceilalti confrati din Rasarit. Aceste hotarari extrem de importante i-au asigurat lui Teodosie I un loc de frunte in istoria crestinismului, alaturi de Constantin cel Mare. Teodosie proclama de fapt ca nu exista toleranta in materie de religie: este o religie de Stat obligatorie, a carei dogma este fixata de imparat, care o impune supusilor sai. Ortodoxie si erezie devin acum subiect politic si religios in acelasi timp sau in unele situatii, puncte de vedere care risca sa se confunde. Trebuie notat faptul ca aceasta politica a lui Teodosie se opunea ideilor pe care le apara in acea vreme in Occident Sfantul Ambrozie, convins ca in problemele bisericesti nu trebuie sa se amestece puterea temporala. Astfel, atitudinea lui Teodosie anunta viitoarele conflicte dintre Rasarit si Apus. In sfarsit, locul pe care-l va ocupa de acum inainte Constantinopolul, va declansa reactia episcopilor de la Antiohia si Alexandria, jucand astfel un rol important in luptele din secolul al V-lea, aspectul teologic mascand uneori interese de ordin material.