Alexandru Cuza se tragea dintr-o veche familie moldoveana din partile Falciului, tinut de dealuri acoperite de paduri, vii si fanete, care se intindea, in secolele XVI -; XVIII de o parte si de alta a Prutului, spre sud-est de tinutul Iasilor. n3r11rd
Ioan, care era tatal lui Alexandru Cuza, a ocupat diferite dregatorii; a fost spatar si ispravnic de Falciu, in timpul domniei lui Ionita Sandu Sturza, apoi postelnic. Stapanea, in tinutul pe care-l administra, mosia Barbosii, pe paraul Moisiei, un afluent al Elanului. In afara de aceasta, care era mosie de bastina, mai avea, in acelasi tinut, si o parte din mosia Delenii (Falciu -; n.r.), cumparata de un inaintas al sau, precum si mosia Bujorul. Nu departe de mosia Barbosi, spre nord-est, in acelasi tinut al Falciului, a existat, in veacul al XVII-lea, satul Silisteni, bastina unui alt vestit domn al Moldovei, Dimitrie Cantemir.
Mama lui Alexandru Cuza, Sultana, sotia lui Ioan, era nascuta Cozadini, dintr-o familie de origine greco-italiana, din Constantinopol, dar romanizata: dovada sta, intre altele, faptul ca Grigore Cozadini, fiul unui frate al Sultanei, deci varul primar al lui Alexandru, a facut parte dintre revolutionarii moldoveni da la 1848. Sultana stia limba greaca, de la ea a invatat-o si micul Cuza, copil fiind. Un frate al Sultanei, „batranul Cozadini”, traia, in 1864, in stramtoare la Therapia, pe malul european al Bosforului.
In istoriografia romana exista discutii asupra locului nasterii lui Alexandru Cuza. A. D. Xenopol crede ca Alexandru a vazut lumina zilei la Barlad, in timp ce I. G. Valentineanu se pronunta pentru Galati, iar Lucia Bors pentru Husi. Dar ultimul cercetator in materie, N. Corivan, lasa aceasta problema nerezolvata. In ceea ce priveste data nasterii, majoritatea cercetatorilor se pronunta pentru 20 martie 1820. Acelasi N. Corivan, relevand faptul ca acesti cercetatori nu indica izvorul pe care se intemeiaza, arata ca diploma de bacalaureat da ca data a nasterii 12 septembrie 1818. Dar, cred ca putem admite data de 20 martie 1820, ea aflandu-se nu numai pe monumentul funerar al lui Cuza asezat de Doamna Elena pe fostul mormant de la Ruginoasa, dinafara bisericii, dar si in Calendarul de Gotha, caruia-i fusese trimisa, la cerere, de insusi cabinetul lui Cuza prin intermediul Ministerului de Afaceri Straine Roman.
Alexandru Cuza a avut un frate, Dumitru, mort tanar intr-un accident de calarie, si o sora Sultana -; numele mamei -; casatorita cu Mihai Jora, un destoinic prefect de Roman (in timpul domniei cumnatului sau).
Date despre copilaria lui Alexandru Cuza avem putine. Stim ca a invatat, pana in 1831, in pensionul francez al lui Victor Cuenin (Cunin), la Iasi, unde a avut colegi pe cativa din viitorii sai colaboratori: Mihalache Kogalniceanu, Vasile Alecsandri, Eugen Alcaz, pe verii sai primari Nicolae, Ioan si Panaite Docan, precum si pe viitorul mare artist Matei Millo. E trimis apoi la Paris, unde isi ia bacalaureatul in litere, diploma, iscalita de Francois Guizot, ministrul instructiunii publice, fiind din 8 decembrie 1835. Il atragea medicina, dar spectacolul salii de disectie il facu sa renunte si sa se inscrie la drept. N-a ispravit insa facultatea, dar a devenit, in schimb, membru al Societatii economistilor din Paris.

Cariera lui Cuza. Casatoria sa.

Reintors in tara, el intra, ca atatia tineri din vremea aceea, in armata, cu gradul de cadet (15 septembrie 1837). Nu ramase, insa, in cadrele ei decat pana la 8 februarie 1840 cand si-a dat demisia (motivele demisiei acestuia nu sunt cunoscute). In 1843 il gasim membru al judecatoriei tinutului Covurlui; in aceasta calitate, semneaza la data de 17 iunie 1843, impreuna cu C. Catargiu, un raport catre logofetia dreptatii. Nici aici nu va ramane insa multa vreme -; in toamna anului 1845, intre 20 septembrie si 9 octombrie, isi da demisia si din aceasta slujba.
Intre timp, Alexandru Cuza se casatorise, la 30 aprilie 1844, cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache si a Ecaterinei, nascuta Sturdza. Elena a fost tot timpul o sotie atenta si prevenitoare, stiind mai tarziu, in timpul domniei sotului, sa-si ascunda suferinta provocata de inconstanta acestuia. Fratele Elenei, Theodor Rosetti, viitorul prim ministru din 1888, a ocupat, sub Cuza, postul de prefect de Vaslui. Un alt frate al ei, Dimitrie Rosetti, a detinut interimatul Ministerului de Culte si Instructiune Publica in perioada 23 mai -; 23 septembrie 1861, presedinte de Consiliu in acea perioada fiind Anastase Panu.
La 1848, Alexandru Cuza a fost in primele randuri ale revolutiei. A luat cuvantul la adunarea de la hotelul „Petersburg”, din Iasi, la 27 martie 1848, cerand infaptuirea de reforme. In intrunirea din casa lui Alexandru Mavrocordat la Copou, in seara de 29 martie, dupa ce s-a aflat ca Mihai Sturdza nu vrea sa accepte programul de reforme ce i se infatisase, Cuza, alaturi de Vasile Ghica si C. Raclis, a preconizat inarmarea participantilor la intrunire care sa mearga a doua zi la domnie spre a cere infaptuirea reformelor. Era prea tarziu, insa. Mihai Sturdza, dispunand de ostirea din Iasi, a dispus arestarea celor mai multi din fruntasii miscarii si, printre ei, si pe Cuza. Inchisi in cazarma si brutalizati -; in aceasta imprejurare capata viitorul domn o rana la picior de care va suferi multa vreme -; treisprezece dintre acesti fruntasi, inclusiv Cuza, au fost trimisi la Galati, avand ca destinatie Turcia. Dar in loc sa ajunga la Galati, cu ajutorul marinarilor greci cumparati de consulul englez local, s-au indreptat spre Braila, de unde cu pasapoarte austriece au ajuns in Transilvania.
Cuza participa astfel la marea intrunire de la Blaj, din 3/15 mai 1848, unde a vazut multimea taranilor veniti din toate partile Transilvaniei si auzi cuvantul lui Simion Barnutiu si Avram Iancu. De aici pleaca in Bucovina, unde a facut parte, alaturi de Costache Negri, Petre Cazimir si altii, din Comitetul revolutionar moldovean, constatat documentar inca de la inceputul lunii iunie 1848. a facut parte, de asemenea, din comitetul executiv al “Casei de bani” ce urmarea sa stranga fonduri pentru revolutie, atat in Bucovina, cat si in Moldova. In noiembrie 1848 iscalea, alaturi de alti refugiati moldoveni, in Bucovina, o declaratie ca nu inteleg sa ceara iertare lui Mihai Strurdza drept pret al ingaduintei de a se reintoarce acasa.
Din cauza holerei care izbucnise in Bucovina, Alexandru Cuza pleaca la Viena, de aici la Paris, apoi la Constantinopol, de unde porni spre tara, insotind pe noul domn al Moldovei, Grigore Ghica, om cu vederi mult mai liberale decat predecesorul sau, Mihai Sturdza, si, pe deasupra, partizan convins al Unirii. Ghica il numeste pe Cuza presedinte al Judecatoriei Covrului, functie in care il constatam documentar la inceputul lui octombrie 1849. In aceasta calitate ramase pana la 15 februarie 1851, cand a fost numit director al Ministerului de Interne, dar nu ramase decat pana la 1 octombrie 1851 cand demisiona.
In toate functiile si posturile ocupate, Cuza se remarca printr-un respect desavarsit al legii, printr-o cinste exemplara si totodata, printr-o adanca intelegere fata de taranime. Meritele sale ca judecator si administrator au fost relevate, de altfel, in mod public, de catre domn (Grigore Ghica) in doua imprejurari: mai intai prin ofisul inserat la 14 octombrie 1851, in care se subliniaza „desavarsita vrednicie si ravna ce ati aratat in tot cursul insarcinarii Dvs (dumneavoastra -; n.r.).”, apoi la 18 mai 1855 cand, acordandu-i lui Cuza rangul de vornic, arata ca aceasta e o rasplata pentru serviciile aduse ca „prezident al judecatoriei tinutului Covurlui si pentru ale sale merite personale si credinta catre Noi (popor -; n.r.) si Patrie ”. La 7 iunie 1856, Ghica il numeste pe vornicul A. Cuza in postul de parcalab la orasul si portul Galati.
Dar in contextul intern si international existent la sfarsitul secolului, lucrurile se petrec foarte alert: la 8 iulie 1856 inceteaza domnia lui Grigore Ghica; in locul acestuia este numit -; conform prevederilor Tratatului de la Paris -; un caimacam, si anume Theodor Bals (11/23 iulie 1856), care nu era favorabil Unirii si il demite pe Cuza din postul de parcalab (19 septembrie 1856). Dar Bals moare si locul ii este luat de alt caimacam, de altfel un alt adversar al Unirii -; Nicolae Vogoride, care pentru a-l apropia pe Cuza il numeste din nou parcalab la Galati (14/26 februarie 1857) si il reintegreaza in cadrele armatei, la 16 martie, ca sublocotenent. Il inainteaza apoi, la 24 aprilie, locotenent, dupa patru zile (28 aprilie) il face capitan, iar dupa alte cinci zile (3 mai) maior. Era o inaintare cu totul in afara regulamentelor, exceptionala, Vogoride crezand ca si-a asigurat in Cuza un devotat partizan al acestuia. S-a inselat insa amarnic, deoarece acesta, om de caracter, nu intelegea sa renunte la convingerile sale unioniste -; pentru care militase in 1848 -; de dragul unor avantaje materiale. Datorita faptului ca A. Cuza nu isi ascunsese nici de data aceasta parerile, rezultatul a fost indepartarea sa din Galati, tocmai in timpul alegerilor pentru Divanul ad-hoc, sub pretextul unor „osabite lucrari la districtul Ismail si Cahul “. La aceasta masura, Cuza raspunse, peste cateva zile, printr-o rasunatoare demisie in care insira toate neregulile si falsurile administratiei in alcatuirea listelor electorale care urmareau obtinerea, la alegeri, a unui rezultat antiunionist. Demisia facu mare senzatie atat in tara cat si in cercurile diplomatice si a contribuit la hotararea Puterilor garante sa anuleze alegerile falsificate. La noua consultare electorala, unde unionistii au obtinut o victorie zdrobitoare -; din cei 83 de deputati numai 2 s-au pronuntat contra Unirii -; Cuza a fost ales deputat al orasului Galati. In Divanul ad-hoc, el nu a avut o activitate de prim plan; nu se considera orator si de aceea nu a luat cuvantul spre a rosti un discurs in genul celor pronuntate de Kogalniceanu, Manolache Costache sau Negri. A sprijinit insa, in sedinta din 29 octombrie 1857, propunerea de desfiintare a privilegiilor, propunere ce a fost primita, de altfel, cu aclamatii unanime. In discutiile provocate de problema agrara, el vota, in sedinta din 19 decembrie pentru propunerea lui Costache Negri de a se improprietarii taranii prin vinderea spre acestia loturile cultivate de ei, contrar parerii majoritatii comitetului marilor proprietari care considerau ca taranii sunt chiriasi ai loturilor respective. Se poate afirma ca, in sedintele Divanului ad-hoc, Cuza a avut o atitudine progresista, favorabila taranimii, nesituandu-se insa pe o pozitie radicala.

Fata de succesul masiv obtinut de unionisti si de faptul ca Marile Puteri au admis, daca nu in intregime, dar in majoritate revendicarile acestora, caimacamul Vogoride isi modifica atitudinea pe care o adoptase cu privire la Cuza, dupa demisia acestuia din postul de parcalab. El il avansa la gradul de colonel si il numi, la 12 septembrie 1858, ajutor al hatmanului militiei, post important in ierarhia militara.

Personalitatea lui A. Cuza

Caimacamia de trei -; Catargi, „Sturzea” si Panu -; ce urmeaza lui Vogoride, il avanseaza, la randul lor, pe Cuza, insarcinandu-l, la 23 octombrie 1858, „si cu indeplinirea tuturor indatoririlor prescrise de asezamant “ ale postului de hatman. Cu alte cuvinte, pana la numirea unui titular in acest post de conducere al armatei, Cuza ii tine locul. Asadar, in momentul alegerii sale ca domn, Cuza era comandantul intregii armate moldovene. Era un om popular; demisia sa rasunatoare din postul de parcalab, intr-un moment hotarator, il facuse cunoscut in intreaga tara si atrasese asupra sa si atentia cercurilor diplomatice. Era un om simpatic si inteligent, avand replica prompta si ascutita. Nu era nici un ambitios, doritor de a face, cu orice pret, cariera si nici nu umbrea pe ceilalti prin mari insusiri: de orator -; ca Mihalache Kogalniceanu, de talent -; ca Vasile Alecsandri, sau de prestigiu -; ca Negri. I se cunostea firea dezinteresata. Nu se folosise niciodata de slujbe spre a face, ca altii, avere. Patriot si cu idei largi, liberale, nu era insa un radical, cu idei extremiste. Asa se explica de ce, atunci cand, in intrunirea de la Costache Rolla, in seara zilei de 3 ianuarie, dupa diverse incercari nereusite de a se pune de acord asupra unui candidat, se rosti numele lui Cuza, toata lumea a fost imediat de acord.
Este incontestabil faptul ca succesul din 5 ianuarie 1859 a tras in cumpana personalitatea lui Cuza, reprezentativa pentru noile idei si sentimente care framantau societatea romaneasca si, in acelasi timp, fara a avea trasaturi de evidenta superioritate care, adesea, sunt o piedica in realizarea unui acord unanim.
Avand in vedere ca activitatea domnului Alexandru Cuza este dezbatuta, iar realizarile sale sunt studiate in cartile de istorie, ma voi opri spre a trage niste ultime concluzii despre activitatea sa si ma voi axa mai ales pe ultima perioada a vietii acestuia, respectiv motivele, cauzele si abdicarea acestuia.

Cuza a aratat de foarte multe ori ca socoteste tronul numai ca un depozit sacru, deci ca este gata sa renunte la el. Desigur, mobilul principal care a stat la baza acestor declaratii dezinteresate a fost patriotismul sau, patriotism care-i determinase si justificase toate actiunile de pana atunci. Cuza a contribuit in mod esential la realizarea majoritatii dezideratelor exprimate in divanurile ad-hoc; asigurase Unirea Principatelor, mai intai prin persoana sa, prin dubla alegere, apoi prin recunoasterea de catre Puterile garante a unirii definitive; rezolvase, impreuna cu primul sau sfetnic, Mihail Kogalniceanu, problema manastirilor inchinate, care se dezbatea de decenii, prin secularizarea bunurilor lor; daduse, cu acelasi sfetnic, o baza incomparabil mai larga vietii politice prin noua lege electorala care asigura drept de vot unei mase de cetateni de aproape 100 de ori mai mare decat cea din trecut; si nu in ultimul rand, legea agrara -; una dintre cele mai mari realizari ale vietii politice si reformei in acel timp -; suprimase claca si improprietarise pe tarani, dandu-le nu numai o bucata de pamant, dar si sentimentul demnitatii si independentei lor. Mai ramasese de realizat unul singur din dezideratele divanurile ad-hoc: acela care privea ocuparea tronului de catre un principe strain, menit, in conceptia vremii, sa impiedice luptele interne pentru puterea suprema. Evident, implinirea acestui ultim deziderat implica retragerea lui Cuza.
La mobilul principal -; patriotismul -; se vor adauga si alte mobile secundare. Oboseala: de sapte ani lupta necontenit n8u numai impotriva conservatorilor -; boierii mosieri care, egoisti si indaratnici, ar fi vrut ca totul sa ramana neschimbat spre a continua sa se bucure de puterea economica si politica limitata de care dispuneau - , dar si impotriva radicalilor care, teoreticieni si flamanzi de putere, impingeau la schimbari rapide, fara o cercetare temeinica a realitatii romanesti. Un alt mobil il reprezenta greutatea de a gasi administratori destoinici care sa rezolve criza financiara, care luase in ultimul timp aspecte grave. In sfarsit, trebuie tinut seama si de starea sanatatii: Cuza suferea de astma la care s-au adaugat, de cativa ani, si tulburari ale ficatului, maladie.

11/23 februarie 1866

Receptie la casa lui C. A. Rosetti care dureaza toata noaptea. Luminile ard toata noaptea. Prefectul Politiei Capitalei, Beldiman, este antrenat la un joc de carti si lasat sa castige spre a i se distrage atentia. Mult dupa miezul noptii, trupe din Regimentul 7 de linie si doua baterii de artilerie se indreapta spre palat. Aici, garda, cumparata de complotisti, comandata de maiorul Lecca, ii astepta. Un grup de ofiteri si de civili intra in cladire, ajung la usa incaperii in care dormea Cuza, o forteaza si patrund inauntru. Cuza nu se opune, desi avea pistoalele la indemana, si cand grupul de ofiteri, cu revolvere in maini, ii cer sa abdice si-i prezinta documentul respectiv, el il iscaleste, pe spatele unuia dintre complotisti -; capitanul Pilat. Acest decret avea urmatorul cuprins: “ Noi Alexandru Ioan I, conform dorintei natiunei, depun astazi 11/23 fevruarie 1866 carma guvernului in mana unei locotenenti domnesti si a ministerului ales de popor “.
Dupa semnarea actului de abdicare -; fapt ce s-a petrecut la orele 5 dimineata, Cuza, imbracat in haine civile a fost scos din palat, trecand printre doua randuri de soldati intorsi cu spatele spre a nu-l vedea pe fostul domn -; asa de mare era teama de o eventuala reactie a ostasilor -; suit intr-o trasura cu cosul ridicat si dus la casa lui Constantin Ciocarlan. Indata ce Cuza parasi palatul, prima grija a complotistilor a fost sa sechestreze arhiva care se gasea intr-unul din apartamentele palatului. Doamnei Elena i se dadu ingaduinta sa ramana in palat; ea prefera insa, pentru cateva zile, pana la plecarea din tara, sa locuiasca in casa sotilor Davila.
La 13/25 februarie, Cuza care fusese, intre timp, stramutat la Cotroceni, trimite de aici o scrisoare generalului Nicolae Golescu, aratandu-i -; ca urmare a spuselor capitanului Pilat ca va fi liber a calatori in siguranta pana la frontiera Romaniei, daca declara ca nu va face si nici nu va aproba “vreo cugetare in contra ordinei de fata ” -; ca „in imprejurarile de fata orice roman, sub orice imprejurare fie, ce nu concura spre dobandirea obstescului tel adica principiul proclamat de corpurile statului este tradatoriu catre natie. Sa traiasca Romania! ”.
In momentul cand a plecat de la Cotroceni, tot noaptea -; era de fata locotenenta domneasca si intreg guvernul -; Cuza a gasit, in patriotismul sau, puterea de a face urmatoarea urare: „ Sa dea Dumnezeu sa-i mearga tarii mai bine fara mine decat cu mine „ si a incheiat prin cuvintele:” Sa traiasca Romania! ”.

Ultimii ani ai vietii…

Dupa un scurt popas la Brasov, Cuza a plecat mai departe spre Viena, unde ziarele din dimineata zilei de 3 martie ii anuntau sosirea. Ziarele franceze aratau ca de la Viena, principele, insotit de familia sa, se va duce la Paris spre a se stabili acolo. Cuza nu se va stabili insa definitiv la Paris, ci va prefera imprejurimile Vienei, unde va achizitiona o proprietate la Dobling, in 1867. in tot timpul cat a stat in strainatate, Cuza a pastrat legatura stransa cu Baligot de Beyne, fostul sau sef de cabinet, care s-a dovedit o fire leala si devotata.

In mai 1873, Cuza se afla la Heidelberg, in Germania. Starea sanatatii sale nu era e natura sa lase a se prevedea un sfarsit apropiat. Se produse insa, brusc, o boala de inima ale carei efecte surprinsesera pe medicii cei mai experimentati. Toate ingrijirile au fost, din nefericire, zadarnice: la ora unu si jumatate noaptea, pe data de 15 mai 1873, inima sa, obosita, inceta sa mai bata. Pierea astfel, departe de tara, unul dintre cei mai mari fii ai ei, unul din cei care contribuisera mai mult la inaltarea si intarirea patriei, la ridicarea si luminarea poporului. Trupul, imbalsamat, a fost adus la Ruginoasa. De-a lungul liniei ferate, de la intrarea in tara, se stransesera zeci de mii de tarani, veniti de la mari departari sa mai vada odata pe cel care le daduse pamant, facandu-i sa se simta oameni liberi si cetateni. Cand trenul mortuar se opri in gara Ruginoasa, o multime imensa era de fata. Sicriul, de metal. A fost coborat din vagon de sase tarani care il purtara in biserica. Dupa slujba inmormantarii, oficiata de un mare sobor de preoti, rosti Mihail Kogalniceanu cuvantul de despartire. Aratand ca Alexandru Ioan Cuza a simbolizat “ renasterea Romaniei ” si „ constiinta nationala ”, ca „ si-a tinut intotdeauna cuvantul ”, ca „ era gata a-si sacrifica tronul, persoana sa, numai sa-si apere tara de orice pericol ”, ca numele lui e binecuvantat de „ trei milioane de locuitori pe care i-a facut cetateni ”. Credinciosul sau sfetnic a afirmat ca „ nu gresalele lui l-au rasturnat (pe Cuza), ci faptele aluii cele mari ”. Aceste fapte mari „ sunt nepieritoare ”; ele „ opresc chiar moartea ”. „ Alexandru Ioan I nu poate sa moara ”; o dovedesc „ lacrimile unui popor intreg, lacrimi ce se varsa de oriunde se vorbeste romaneste ”… „ Vesnica lui amintire … nu se va sterge din inimile noastre si ale fiilor nostri; si cat va avea tara aceasta o istorie, cea mai frumoasa pagina… va fi aceea a lui Alexandru Ioan I ”.
In jalea multimii, trupul a fost coborat apoi in mormant; dupa sapte ani, ramasitele pamantesti fura stramutate in cavoul din interiorul bisericii; astazi, ele se odihnesc in biserica „Trei Ierarhi” din Iasi unde au fost aduse in timpul celui de-al doilea razboi mondial.
Desigur ca amintirea recunoscatoare a poporului roman va face ca dupa restaurarea palatului domnesc de aici (Ruginoasa), ruinat in timpul razboiului, locul de vesnica odihna sa fie tot la Ruginoasa, unde marele domn a avut singurele rastimpuri de liniste si de destindere in cei sapte ani de incordare si creatie.

Judecata asupra vietii si operei lui Alexandru Ioan Cuza se poate face astazi fara ura sau partinire. A pierit ura celor loviti de marile reforme din timpul domniei lui, s-au potolit patimile; nu este nevoie nici de partinire, caci faptele vorbesc de la sine si-i proclama meritele. In 1881, la 25 mai Zoe Sturdza, sora lui Costache Negri, scriind la Paris lui Baligot de Bezne afirma: „ Principele Cuza va avea intotdeauna o pagina stralucitoare in istoria tarii sale. Caci daca omul a avut slabiciuni inerente sarmanei noastre naturi umane, suveranul a fost intotdeauna integru si patruns de cel mai mare patriotism. ”. ne insusim aceasta judecata si adaugam ca patriotismul nu numai ca i-a aratat teoretic lui Cuza masurile ce trebuiau luate spre ridicarea nivelului material, politic si cultural al poporului, dar i-au dat si puterea sufleteasca necesara pentru a decide si pune in practica aceste masuri, luptand impotriva unei opozitii indarjite si asumandu-si riscurile unei asemenea actiuni. Cuza a fost, in fond, un mare revolutionar al poporului roman; a urmarit statornic indeplinirea programul revolutiei de la 1848 si a contribuit in chip esential la indeplinirea unor puncte importante ale acestui program.
A binemeritat astfel de la patrie; numele lui va ramane inscris cu aur in cartea istoriei poporului nostru, alaturi de numele marilor voievozi si domni ai lui.