IV.4.1. Relatii militare romano-germane p5x1xt
Noua ordine europeana, instituita la Congresul de pace de la Berlin din 1878, a accentuat polarizarea centrelor de putere si de influenta pe plan continental, anihiland singularizarea initiativelor politice si diplomatice ale statelor mici si mijlocii. In acea lume a interdependentelor, in care nu era posibila izolarea si neutralitatea, singura alternativa viabila ramanea integrarea si promovarea, in raport dependent de logica timpului, a instrumentelor menite sa asigure existenta si afirmarea nationala.
Intrucat, pe plan politico-diplomatic international, problematica relatiilor cu cel de-al doilea Reich se afla in centrul preocuparilor oamenilor de stat, iar personalitatea cancelarului Otto von Bismarck atragea toate privirile, era firesc ca statul roman sa nu poata ramane in afara curentului general european.
Orientarea prioritara a relatiilor politico-militare ale Romaniei spre Germania a avut precedente temeinice inca de la aducerea pe tron a printului Carol de Hohenzollern Sigmaringen, in 1866, si apoi, in toata perioada urmatoare, concomitent cu ascensiunea Prusiei, devenita pivotul central al noului imperiu german.
In acest context, Romania - al carei statut politico-diplomatic si militar ii impunea sa-si defineasca in mod ferm si clar coordonatele conduitei sale in plan extern -; s-a orientat spre unica oportunitate, posibila si necesara in acel moment istoric si anume, promovarea relatiilor sale politico-militare cu Germania, puterea dominanta in Europa continentala.
Evolutia situatiei internationale a Romaniei in perioada cuprinsa intre 1878-1914 a cunoscut, pe subetape, o serie de trasaturi distincte: intre 1878 si 1883, cand tara s-a aflat in pericolul unei izolari politico-diplomatice si militare, iar eforturile au fost indreptate spre ruperea valului separator urzit de Rusia, care-si vedea periclitate interesele expansioniste in Balcani; intre
1883 si 1913, cand Romania s-a alaturat blocului politico-militar al Puterilor Centrale; intre 1913 si 1914, cand, fara a se renunta la tratatul cu Puterile Centrale, s-a produs treptat desprinderea de aceasta alianta, cautandu-se apropierea de Antanta1.
Evident, toate modificarile survenite in politica externa a statului roman au influentat in mod corespunzator politica militara nationala, rasfrangandu-se asupra: orientarii relatiilor militare pe plan extern; datelor fundamentale dupa care erau intocmite ipotezele de razboi la Marele Stat Major; optiunile privind sursele externe de aprovizionare cu armament, munitie si tehnica de lupta; conceptiei generale de pregatire a teritoriului pentru aparare.
Politica externa romaneasca, desfasurata in aceasta perioada, a fost constant subordonata obiectivelor nationale fundamentale. Intr-un spatiu in care se intersectau interesele politice, economice si militare ale Rusiei si Austro-Ungariei si asupra caruia se rasfrangeau, mai mult sau mai putin, interesele celorlalte mari puteri europene, a fost dificil sa se actioneze de asa maniera incat sa se asigure, pe de-o parte, existenta statala si sa se intareasca independenta de abia dobandita iar, pe de alta parte, sa se pregateasca conditiile pentru desavarsirea unitatii national- statale.
La 14/26 martie 1881, Parlamentul a votat transformarea Romaniei in regat2, fapt ce a intarit pozitiile lui Carol I si ale dinastiei de Hohenzollern, precum si orientarea progermana in politica externa a statului roman. Au contribuit la aceasta mai multi factori de care s-a tinut seama in epoca respectiva.
Dupa Congresul de pace de la Berlin Romania incercase sa pastreze, sub aspect politico- diplomatic, o anumita distanta, atat fata de Austro-Ungaria cat si fata de Rusia, mizand pe obtinerea statutului de neutralitate.3 Oamenii politici romani au militat pentru obtinerea acestui statut si au tatonat pozitia marilor puteri fata de aceasta optiune. Dar, pozitia strategica a tarii pe continent, resursele sale naturale ca si interesul manifestat de marile puteri pentru sud-estul Europei au facut ca aceasta vointa a romanilor sa nu poata cunoaste implinirea.
Prelungirea in timp, pana in 1880, a recunoasterii independentei Romaniei de catre unele mari puteri, refuzul din afara de a se recunoaste statutul de neutralitate pentru statul nostru si izolarea tarii pe plan international au determinat guvernul de la Bucuresti sa adopte, in 1883, solutii imediate pentru redresarea situatiei4.
Cu Rusia nu se putea lua in calcul vreo apropiere politico-militara. Erau inca prea vii resentimentele trezite ca urmare a smulgerii din nou a sudului Basarabiei si a tratamentului dur la care a fost supusa Romania imediat dupa incheierea razboiului de independenta. Fata de dubla monarhie situatia se prezenta aproape la fel, opinia publica romaneasca manifestand o totala lipsa de simpatie din cauza regimului aspru la care erau supusi romanii din Transilvania5. Singura solutie pe care Romania ar fi putut-o imbratisa fara prea multe retineri era alianta cu Germania, care la acea data, reprezenta principala forta militara europeana si care s-a aratat interesata de promovarea acestei apropieri.
Demersurile initiate de cercurile politice romanesti cu Germania nu au inregistrat de la inceput rezultatul dorit, deoarece cancelarul Bismarck, artizanul aliantelor europene prin care Franta a fost izolata, s-a manifestat in felul acesta deoarece nu voia sa trezeasca suspiciunile Rusiei, pe de o parte, iar pe de alta parte, urmarea asigurarea securitatii granitelor si integritatii teritoriale ale aliatului sau principal, Austro-Ungaria, proiectele sale vizand si statele mici si mijlocii ale caror interese nationale intrau, in mod inevitabil, in conflict cu insasi existenta acestui nou „bolnav al Europei“.6
Unul din atuurile principale prin care diplomatia noastra a sporit interesul Puterilor Centrale fata de o posibila alianta cu Romania l-a constituit valoarea armatei romane. Pentru Puterile Centrale, intr-un eventual razboi cu Rusia, statul roman ar fi adus siguranta necesara flancului drept al frontului, fie prin angrenarea armatei sale in conflict, fie printr-o atitudine de neutralitate binevoitoare. Pornind de la aceste ratiuni se pare ca s-a pus in miscare caruselul tratativelor, in pofida relatiilor tot mai incordate dintre Romania si Austro-Ungaria.
Sub diverse motive, avand in vedere caracterul secret al tratativelor, I.C. Bratianu s-a intalnit, in iulie 1883, cu Bismarck, apoi Carol I si Bratianu, in august, cu imparatii Germaniei si Austro-Ungariei la Potsdam si, respectiv, Viena, si cu alte personalitati marcante din conducerea celor doua state7. Pe bazele acestor intelegeri initiale, I.C. Bratianu s-a mai intalnit ulterior cu Bismarck la Gastein si cu Kalnoky la Viena, prilejuri cu care a fost pus la punct continutul tratatului. Acesta a fost semnat la 30 octombrie 1883 de catre ministrii de externe ai Romaniei si Austro-Ungariei, D.A. Sturdza si Gustav von Kalnoky, in aceeasi zi aderand la el si Germania8.
Ceea ce prezinta interes din punct de vedere militar este masura in care aparitia acestei aliante a influentat modelarea organismului nostru ostasesc precum si gandirea militara romaneasca. Aici trebuie subliniat faptul ca noul statut al relatiilor politico-militare romano- germane a avut o influenta benefica asupra pozitiei internationale a statului roman. Acesta a determinat o noua orientare a politicii sale militare, in organizarea si dezvoltarea structurilor armatei, in inzestrarea, instruirea si fundamentarea doctrinara a acesteia, in conformitate cu imperativele apartenentei la aceasta alianta.

In perioada urmatoare, relatiile militare romano-germane au cunoscut o dezvoltare ascendenta concretizata, intre altele, in detasarea, anual, a unui numar de ofiteri -; aspiranti romani pe langa regimente de infanterie, cavalerie si artilerie germane, ulterior si la unitati de geniu si transporturi, unde efectuau stagiul de instruire in vederea obtinerii gradului de locotenent9. In acest mod ei acumulau un an de experienta in cadrul trupelor germane, pe care o aplicau, ulterior, in armata romana. Alte forme de pregatire au vizat: participarea ofiterilor romani de stat major la manevrele de toamna si, prin reciprocitate, a celor germani in Romania; accesul ofiterilor romani la cursurile Academiei germane de razboi; primirea anual, a cate trei tineri romani la Scoala de cadeti din cadrul marinei imperiale si instruirea lor, pe durata a patru ani, in vederea acordarii gradului de ofiter; detasarea unor ofiteri in serviciul militar al armatei germane pe langa sectiile de mitraliere si la scolile de tragere de artilerie, perfectionarea ofiterilor de stat major s.a10.
Contributia Germaniei, la inzestrarea cu armament si tehnica de lupta a armatei romane, a fost decisiva in toata aceasta perioada. In dotarea infanteriei si cavaleriei au intrat pusti, carabine si mitraliere tip „Maxim,“ model 1910. Artileria a fost dotata cu tunuri si obuziere „Krupp“ de diferite calibre. Pentru artileria de cetate, tunurile grele erau tot „Krupp“, iar cupolele pentru aliniamentul fortificat Focsani-Namoloasa-Galati proveneau de la firma „Buckan“ -; Magdeburg.11
In domeniul transmisiunilor militare si a armei geniului au intrat in dotare, din anul 1886, un numar de 60 aparate de fabricatie germana de tip „Siemens“, iar in anul 1908 trei statii radiotelegrafice tip „Telefunken“.12

Aeronautica a fost dotata cu cinci aparate de aerostatie tip „Drachen“, cu o capacitate de

630 m3.
Inceputurile timide ale unei industrii nationale de razboi s-au circumscris, de asemenea, cooperarii militare cu Germania. Primii pasi au fost facuti prin colaborare cu firma „Vereignite Köln Rotweiler Pulverfabriken“ din Berlin, in domeniul pulberii progresive pentru incarcarea cartuselor la Arsenalul armatei din Bucuresti.13

Se poate aprecia ca, in toata aceasta perioada, Germania a fost principalul furnizor de armament si tehnica de lupta pentru armata romana si, in acelasi timp, model de organizare si conceptie pentru structurile militare si sistemul de instructie si legislatie militara.
In valtoarea evenimentelor din perioada premergatoare primului razboi mondial, Romania, din punctul de vedere al aliantelor politico-militare, a ramas mai departe in tabara Puterilor Centrale.
Temelia subreda a ultimelor reinnoiri ale tratatului de alianta, care nu mai raspundea cerintelor si intereselor nationale romanesti, a iesit la suprafata in momentul declansarii primei conflagratii mondiale, cand factorii politici responsabili de viitorul tarii au hotarat ca Romania sa nu-si lege soarta de cea a Puterilor Centrale proclamand neutralitatea tarii.

IV.4.2. Misiunea Militara Franceza

La 15/28 august 1916, Romania a intrat in razboi, alaturi de Antanta, scopul fiind reunirea Transilvaniei, Banatului, Bucovinei si Maramuresului. In acele momente de rascruce speranta de dreptate, hranita de durerea si suferinta atator generatii, era in piepturile soldatilor si ofiterilor romani, carora patria le cerea acum, ca si altadata, sa materializeze prin sacrificii, aspiratiile seculare de unitate. “Oricate greutati am avea de invins, oricate jertfe vom avea de adus, sfarsitul nu se poate sa fie decat cel dorit de noi toti”, scria Onisifor Ghibu. Si tot el continua “zeci si sute de mii de romani vor sangera pe campiile de lupta, atatia dintre noi vor plati cu insasi viata lor marele vis al neamului, dar toate acestea le va rascumpara marea dreptate ce se va face prin acest razboi neamului nostru”14. Cuvinte profetice, pentru ca entuziasmului primelor clipe, le-a urmat un lung sir de suferinte, infrangeri si jertfe. Dupa o ofensiva victorioasa in Transilvania, armata romana, datorita unui context strategic nefavorabil si a nepregatirii materiale, a fost nevoita sa se retraga.
In cronica relatiilor militare ale Romaniei cu alte state, la loc de cinste se situeaza colaborarea romano-franceza, care a survenit exact in acele momente pline de dramatism pentru armata romana. Sprijinul pe care Franta il acorda Romaniei, desi ea insasi ducea de peste doi ani un greu razboi cu Puterile Centrale si nu avea in nici un caz o situatie economica si militara de invidiat, ne apare cu atat mai nobil si mai generos.

Sosirea Misiunii Militare Franceze, condusa de generalul Henri Mathias Berthelot, in

Romania, la mijlocul lunii octombrie 1916, a avut loc intr-un context strategic nefavorabil pentru armata romana, care inregistrase grave insuccese atat pe frontul de sud, in Dobrogea, cat si pe cel de nord, din Carpatii Orientali si Meridionali15.
In conceptia guvernului roman, condus de Ion I.C. Bratianu, scopul misiunii era, in primul rand, acela de a ajuta armata noastra cu tot ce castigase ca experienta comandamentul francez in cei doi ani de razboi. Dar, prezenta ei pe teritoriul romanesc nu se limita la simplul aport al experientei de razboi, de altfel foarte pretios, ci avea o larga semnificatie politica, demonstrand interesul pe care aliatii din Occident il purtau frontului romanesc. In acelasi timp, ea urma sa aiba si rolul de contrapondere fata de influenta rusa, pe care imprejurarile locale o inlesneau si o impuneau din ce in ce mai mult16.
Initial, militarii francezi trebuiau sa aiba rolul de consilieri ai comandamentelor romanesti de diverse trepte, contribuind la difuzarea procedeelor de lupta ale razboiului modern in armata romana. Treptat insa atributiile misiunii s-au extins in directa legatura cu evolutia evenimentelor de pe frontul romanesc.
O etapa deosebit de importanta in activitatea misiunii a fost reorganizarea armatei romane, desfasurata in prima parte a anului 1917. In acest scop, misiunea a fost completata cu un mare numar de ofiteri si tehnicieni din toate armele si specialitatile - aviatie, marina, intendenta, stat major, serviciu medical etc, ajungand in februarie 1917 la circa 1600 de persoane, din care 430 de ofiteri.17
Ofiterii francezi au fost repartizati la toate comandamentele -; Marele Cartier General, armate, corpuri de armata, divizii. De asemenea, la toate regimentele de infanterie si artilerie s-a repartizat cate un ofiter, iar scolile si centrele de instructie pentru toate armele au avut profesori si instructori francezi. Generalul H.M. Berthelot, alaturi de statul sau major, a colaborat nemijlocit cu M.C.G. in directia organizarii instructiei, aprovizionarii armatei romane, elaborarii programelor de pregatire a cadrelor, a planurilor de operatii. Instructia a avut un caracter complex, imbinand aspectul teoretic cu cel practic, de cunoastere si manuire a armamentului si tehnicii de lupta cu care fusesera dotate marile unitati18.
In aceasta perioada, in dotarea armatei romane au intrat urmatoarele cantitati de armament si tehnica de lupta: 1.500 tunuri, obuziere si mortiere de diferite calibre, 280.000 pusti, 7.200 pusti mitraliere, 3.400 mitraliere, 500.000 casti, 800.000 masti contra gazelor, 300 avioane (Farman, Nieuport, Candron, Breguet - Michelin), 25 baloane, grenade de mana, telefoane de companie etc.19
Sprijinul dat procesului de reorganizare a armatei romane raspundea si intereselor franceze, care urmareau intarirea frontului oriental. De altfel, intr-un raport al generalului Berthelot din iunie 1917 se aprecia ca „tot efortul intreprins in favoarea armatei romane e cel mai bun sprijin ce poate fi dat intregului front oriental“.20
Seful misiunii si alti ofiteri din statul sau major au contribuit si la elaborarea planului de campanie al comandamentului romano-rus pentru vara anului 1917 si s-a preocupat de mersul operatiilor de la Marasti, Marasesti si Oituz21.
Misiunea franceza a parasit Romania la inceputul lunii martie 1918, in conditiile cand se semnasera preliminarile pacii la Buftea22. Prezenta ei pe teritoriul romanesc reprezinta un episod semnificativ al razboiului de coalitie dus de statul roman in anii 1916-1917.
Nu e mai putin adevarat ca pe parcursul colaborarii au aparut, indeosebi la nivel superior unele frictiuni: cazul Averescu -; Berthelot este celebru, reprosandu-i-se sefului misiunii franceze frecventele sale interventii in luarea deciziilor de catre Marele Cartier General roman23. De asemenea, unii ofiteri roman nu au fost de acord cu tendinta de tutelare venita din partea consilierilor francezi si cu incercarile acestora de a impune unele prevederi regulamentare si procedee de lupta neadecvate conditiilor concrete de pe frontul romanesc24.
Prezenta si activitatea misiunii au reprezentat, in acele clipe de grele incercari, un netagaduit suport material si moral pentru armata romana si comandamentul ei. De altfel, militarii francezi au luptat alaturi de soldatii si ofiterii romani. Stau marturie sacrificiile de vieti franceze care au cimentat cooperarea bilaterala.