m6k20ks
Profilul secolului al Xlll-lea
Este secolul universitatilor pentru ca este secolul corporatiilor. in fiecare oras unde o anu¬mita meserie este practicata de un numar im¬portant de oameni, acestia se organizeaza in ve¬derea apararii intereselor lor, a instaurarii unui monopol in favoarea lor. Este faza institutionala a avantului urban care materializeaza in comu¬ne libertatile politice cucerite si in corporatii, pozitiile eistigate in sfera economica. Notiunea de libertate este insa ambigua: e vorba de in¬dependenta sau de privilegiu? Aceasta ambigui¬tate o vom regasi si in corporatia universitara. Organizarea in corporatii fixeaza in fond ceea ce tot ea consolideaza: ea este intr-adevar con¬secinta si confirmarea unui progres, dar, tot¬odata, este si indiciul unei oboseli la capat de drum si un inceput de decadenta. Procesul aces¬ta se dovedeste ca atare in cazul universitatilor din secolul al Xlll-lea, in acord cu intreg con¬textul veacului. Avintul demografic ajunge acum la apogeu, dar incetineste, iar populatia Europei crestine va ramine curind stationara. Tot acum navaleste si se opreste marele val al defrisarilor de terenuri prin care s-a cucerit ogo¬rul necesar hranirii acelui surplus de oameni. Si tot acum avintul constructiv inalta o intrea¬ga retea de biserici noi, mesagere ale unui spi¬rit nou, pentru populatia - crestina mai nume roasa, dar era marilor catedrale gotice se va in¬cheia in acest secol. O curba evolutiva asema¬natoare se constata si in sfera universitara: niciodata Bologna, Parisul, Oxfordul nu vor mai cunoaste un numar atit de considerabil de das¬cali si studenti ca acum iar metoda universitara — scolastica ¦— nu va mai prilejui nicicind mo¬numente mai stralucitoare decit lucrarile de sinteza ale unui Albert cel Mare, Alexandre de Hales, Roger Bacon, sfintul Bonaventura sau sfintul Toma d'Aquino.

Intelectualul care si-a cucerit locul sau in cetate se dovedeste .acum, in fata multor op¬tiuni ce i se ofera, incapabil sa aleaga solutiile de viitor. Intr-o serie de crize ce par a fi crize de crestere, dar sint in fond semne ale maturi¬tatii sale, el nu stie sa opteze pentru intinerire ci se asaza in structuri sociale si deprinderi in¬telectuale in care se va impotmoli.
Originile corporatiilor universitare ne-au ra¬mas, deseori, la fel de obscure precum; cele ale altor corporatii. Ele s-au organizat lent, prin cu¬ceriri succesive, la intimplare, in urma unor in¬cidente care au putut fi tot atitea prilejuri fa¬vorabile. Statutele nu ratifica de cele mai multe ori decit cu intirziere cuceririle. Nu sintem tot¬deauna siguri ca cele pe care le posedam au fost primele. Nici nu e de mirare. in orasele unde s-au format, universitatile —- datorita numaru¬lui si calitatii membrilor lor — s-au aratat a fi o forta ingrijoratoare pentru celelalte puteri. Numai luptind, cind impotriva puterii biseri¬cesti, cind impotriva puterii laice, si-au cisti-gat autonomia.
Lupta cu puterea ecleziastica
Aceasta se produce cel dintii. Universitarii sint niste clerici. Episcopul local ii revendica drept supusii sai. invatamantul este o functie a bise ricii. Episcopul, conducatorul scolilor, a manda¬tat de mult puterea sa in aceasta materie cu-taruia dintre slujbasii sai care s-a numit in ge¬neral scolasticus in secolul al XH-lea si care acum incepe a se numi, mai degraba, cancelar. Cu inversunare, acesta nu vrea sa-si abandone¬ze monopolul. Iar acolo unde monopolul aces¬tuia nu mai este absolut, intrucit o serie de abatii si-au cucerit o pozitie puternica in in-vatamint, va fi rindul acestora sa devina ad¬versari ai breslei universitare. Intr-un cuvint, cultura este o problema de credinta, al carei control episcopul vrea sa- pastreze.
La Paris, in ,, cancelarul pierde practic privilegiul sau de a conferi licenta, adica auto¬rizatia de a preda. Dreptul sau il capata pro¬fesorii din Universitate. insa in , cu prile-. jul intrarii in Universitate a unor membri din ordinele calugaresti cersetoare, cancelarul in¬cearca sa se opuna acestei inovatii. Dar isi pier¬de pina si ultimele sale prerogative. in , el va inceta chiar sa mai fie conducatorul oficial al scolilor. Iar cu ocazia marii greve din — , Universitatea a fost sustrasa de sub ju¬risdictia episcopului.
La Oxford, episcopul de Lincoln, aflat la o distanta de de mile de Universitate, o pre¬zideaza oficial prin intermediul cancelarului, in timp ce abatele manastirii din Oseney si sta¬retul schitului din Sf. Friedeswide nu mai pas¬treaza decit functii onorifice. Curind insa, can¬celarul este absorbit de Universitate, ales de ea si devine slujitorul acesteia in loc sa ramina al episcopului.
La Boldgna, situatia este mai complexa. Aici, Biserica s-a dezinteresat multa vreme de inva-tamintul dreptului, considerindu- o activitate laica. Abia in Universitatea capata ca sef pe arhidiaconul de Bologna ce pare a fi jucat rolul de cancelar, fiind uneori desemnat sub acest nume. Autoritatea lui ramine de fapt ex ierioara Universitatii. El se multumeste sa pre¬zideze promotiile si sa absolve ofensele aduse membrilor ei.
Lupta cu puterea laica
O lupta impotriva tuturor puterilor laice si in-tii de toate impotriva puterii regale. Suveranii cautau sa puna mina pe bresle caci acestea adu¬ceau bogatie si prestigiu regatului lor si alca¬tuiau o pepiniera unde isi culegeau slujitorii, functionarii. Acestor locuitori ai statelor lor ce erau universitarii de prin orasele regatului res¬pectiv, suveranii voiau sa le impuna autorita¬tea lor pe care, de altfel, o data cu centraliza¬rea monarhica din secolul al XlII-lea, supusii lor au resimtit-o si mai tare.
La Paris, Universitatea isi cistiga definitiv autonomia dupa singeroasele evenimente din cind studentii s-au incaierat cu politia re¬gala, mai multi scolari fiind ucisi de sergentii regelui. Ca urmare, cea mai mare parte din Uni¬versitate face greva, se retrage la Orleans. Timp de doi ani nu se mai tin aproape deloc cursuri la Paris. Abia in regele Ludovic al IX-lea cel Sfint si mama sa Bianca de Castilia recu¬nosc in mod solemn independenta Universitatii, reinnoiesc si extind privilegiile pe care i le re¬cunoscuse Filip-August in .
La Oxford, Universitatea'isi obtine primele sale libertati in profitind de vidul de pu¬tere din vremea lui Ioan fara de Tara, regele excomunicat. Apoi o serie de conflicte in , si intre universitari si regalitate sfir-sesc prin capitularea lui Henric al III-lea pe care- infricosase sprijinul adus de o parte a Universitatii lui Simon de Montfort.
Dar Universitatea s-a luptat si cu puterea comunala. Burghezii comunei se irita vazind cum populatia universitara scapa de sub juris¬dictia lor, se ingrijoreaza din cauza galagiei, ho
tiilor si crimelor comise de unii studenti si nu tolereaza faptul ca profesorii si studentii le in¬gradesc puterea economica prin pretentia lor de a se limita chiriile, de a se impune un pret maximal merindelor sau cerind respectarea jus¬titiei in tranzactiile comerciale.
La Paris, ca urmare a batailor dintre stu¬denti si burghezi, politia regala intervine in mod brutal in . La Oxford, dupa spinzurarea ar¬bitrara a doi studenti de catre burghezii exaspe¬rati de uciderea unei femei in , Universi¬tatea va marca primii sai pasi spre indepen¬denta in . in fine, la Bologna, conflictul in¬tre Universitate si burghezi este cu atit mai violent cu cit Comuna guvernase orasul pina in ' practic fara a imparti cu nimeni con¬ducerea ei, sub suzeranitatea exercitata de de¬parte de catre imparat care, in , in persoana lui Frederic Barbarossa, acordase niste privile¬gii profesorilor si studentilor. Dar Comuna im¬pusese profesorilor obligativitatea resedintei perpetue, facuse din ei niste functionari, ba chiar se amesteca in conferirea gradelor uni¬versitare. Instituirea unui arhidiacon al Univer¬sitatii ajunge sa limiteze amestecul Comunei in treburile ei. Urmeaza o serie de conflicte, apoi de greve si de plecari ale unor universitari care se refugiaza la Vicenza, Arezzo, Padova, Siena, pina cind, in fine, Comuna se hotaraste sa se inteleaga cu Universitatea. Mai are loc o lupta in ., dupa care Universitatea n-a mai avut de suferit interventiile Comunei.
Din toate aceste conflicte, cum au reusit corporatiile universitare sa iasa victorioase? Numai prin coeziune si determinare. Amenin-tind ca vor face uz, ba chiar uzind efectiv, de redutabilele arme ale grevei si secesiunii. Or, puterea civila si cea ecleziastica n-au pu¬tut rezista in fata acestor doua mijloace de¬fensive folosite de universitari intrucit din prezenta acestora decurgeau prea multe avan¬taje, ei constituind o clientela eeonomica^ deloc
neglijabila, o pepiniera unica de consilieri si functionari si, nu in ultimul rind, sursa unui stralucit prestigiu.
Sprijinul si instapinirea papalitatii
insa mai presus de orice, universitarii isi ga¬sisera un aliat atotputernic: papalitatea.
La Paris, papa Celestin al III-lea acorda in corporatiei universitare primele ei privilegii, iar Innocentiu al III-lea si Grigore al IX-lea sint mai ales papii care ii asigura autonomia. in , cardinalul Robert de Cour-son, legat pontifical, ii confera primele sta¬tute oficiale. in , Grigore al IX-lea care blamase incuria manifestata de episcopul Pa¬risului si ii constrinsese pe regele Ludovic al IX-lea si pe mama sa sa cedeze in fata Universitatii, acorda acesteia noi statute prin celebra sa bula Parens scientiarum despre care s-a spus ca a fost „Marea Carta" a Uni¬versitatii, inca din , papa ii scrisese epis¬copului: „In timp ce un savant in teologie este asemenea astrului zorilor care straluceste in ceata si trebuie sa lumineze patria sa prin splendoarea sfintilor si sa potoleasca discor¬diile, tu nu te-ai multumit doar sa dai uitarii aceasta datorie a ta, ba chiar, asa cum afirma oameni demni de incredere, din cauza unel¬tirilor tale, fluviul invatamintului Literelor care, primind harul Duhului Sfint, iriga si fe¬cundeaza paradisul Bisericii universale, si-a iesit din matca, adica din orasul Paris, unde pina atunci se raspindea viguros. Ca urmare, impartit fiind in mai multe locuri, a fost re¬dus la neant, a secat asemenea unui fluviu iesit din matca ce se scurge in mai multe pi-riiasea.
La Oxford, tot un legat al papei Innocentiu al III-lea, si anume cardinalul Nicolae de Tus-culum prilejuieste Universitatii inceputul in¬dependentei sale. Iar impotriva lui Henric al


IlI-lea, papa Innocentiu al IV-iea o asaza sub protectia sfintului Petru si a papei, insarci-nind pe episcopii de Londra si Salisbury sa o ocroteasca de intreprinderile monarhiei im¬potriva ei.
La Bologna, papa Honorius al IlI-lea insti¬tuie in fruntea Universitatii un arhidiacon menit sa o apere de Comuna. Si numai cind, in , orasul il recunoaste pe papa drept se¬nior de Bologna, Universitatea se emanci¬peaza definitiv.
Acest sprijin pontifical reprezinta un eve¬niment capital. Desigur ca Sfintul Scaun re¬cunoaste insemnatatea si valoarea activitatii intelectuale, dar interventiile sale nu sint dez¬interesate. Daca ii sustrage pe universitari ju¬risdictiilor laice este, in fapt, pentru a-i plasa sub jurisdictia Bisericii: in acest mod, ca sa-si asigure sprijinul hotaritor al acesteia, inte¬lectualii se vad constrinsi sa aleaga calea apar¬tenentei bisericesti, cu toate ca se simteau impinsi de un puternic curent inspre laici-tate. Iar daca papa ii scoate.pe universitari de sub controlul local al Bisericii —^ si nici ma¬car total caci vom vedea ce importanta vor, avea in cursul secolului al XlII-lea condamna¬rile episcopale in domeniul intelectual —¦, este, .de fapt, pentru a-i supune Sfintului Scaun, pentru a-i ingloba in politica sa, pentru a le impune controlul si scopurile sale.
Prin toate acestea, iata-i deci pe intelectu¬ali supusi — ca si ordinele calugaresti mat recente — scaunului apostolic care ii favori¬zeaza ca sa-i subjuge. Se stie in ce mod pro¬tectia pontificala a deturnat in secolul al XHI-lea ordinele calugaresti cersetoare de la caracterul si scopurile lor initiale. Cunoas¬tem mai ales reticentele si dureroasa re¬pliere a sfintului Francisc din Assisi in fata devierii Ordinului sau angajat pe viitor in tot felul de intrigi lumesti, in reprimarea ere¬ziei, iii politica Romei. De asemenea, s-a ispravit cu (independenta intelectualilor, cu
acel spirit dezinteresat al studiilor si al intregului invatamint universitar. Fara a atinge cazul extrem al Universitatii din Tou-louse, fondata in , la cererea expresa a papilor, pentru a lupta impotriva ereziilor, toate universitatile vor fi pe viitor captate in acest sens. Fara indoiala ca si-au cistigat in¬dependenta fata de fortele locale, deseori mai tiranice, si-au putut largi orizonturile si ras-pindi ideile la scara intregii Crestinatati, au trecut sub influenta unei puteri care, in di¬verse ocazii, a facut dovada de largime de spi¬rit. Dar au platit scump aceste cuceriri. In¬telectualii din Occident au devenit intr-o oare¬care masura agenti pontificali.
Contradictiile interne ale corporatiei universitare
Trebuie sa vedem chiar de pe-acum care este caracterul exceptional al corporatiei uni¬versitare si care explica ambiguitatea pozitiei ei in societate, o sorteste unor crize structurale.
Mai intii este o corporatie bisericeasca. Chiar daca nu toti membrii ei sint intrati in calugarie, chiar daca, tot mai des, va numara in rindurile ei laici, totusi universitarii sint ¦ considerati cu totii niste clerici. Ca atare, ei de¬pind de jurisdictiile ecleziastice, mai mult chiar: de Roma. Nascuti dintr-un imbold care-i du¬cea catre laicat, ei sint ai Bisericii, chiar si atunci cind cauta sa iasa din cadrele ei pe cale institutionala.
O corporatie al carei scop este monopolul local si care beneficiaza larg de progresele na¬tionale sau locale, (Universitatea de la Paris este de nedespartit de cresterea puterii Cape-tienilor, cea din Oxford este legata de conso¬lidarea monarhiei engleze iar cea din Bologna trage foloase din vitalitatea comunelor ita-liene)^ ea este, de o maniera unica, internatio¬nala in privinta membrilor ei — profesori si
studenti veniti din toate tarile —, a activitatii ei — stiinta care nu cunoaste granite —, a ori¬zonturilor ei pe care le ratifica acea licentia ubique docendi — dreptul de a preda oriunde — de care beneficiaza statutar licentiatii celor mai mari universitati. Asadar, aceasta breasla nu detine ca celelalte un monopol pe piata locala. Aria ei este Crestinatatea.
Prin aceasta, ea depaseste deja cadrul ur¬ban in care ,s-a nascut. Mai mult inca: ea se vede uneori in situatia de a se opune, uneori violent, orasenilor, atit pe plan economic cit si jurisdictional si politic.
Ea pare astfel condamnata sa se suprapuna claselor si grupurilor sociale. Pare destinata unei serii de tradari, a tuturor. Pentru Bise¬rica, pentru Stat, pentru Cetate, ea poate fi un cal troian. Este inclasabila.
„Orasul Paris — scrie la finele secolului dominicanul Thomas Irlandezul ¦— este, ca si Atena, impartit in trei parti: una, a negutato¬rilor, mestesugarilor si poporenilor, ce se cheama orasul mare; cealalta, a nobililor, unde se afla curtea regelui si biserica catedrala, nu¬mita orasul vechi, Cetatea; a treia, cea a stu¬dentilor si colegiilor, care se numeste Uni¬versitatea".
Organizarea corporatiei universitare
Corporatia universitara pariziana poate fi luata ca tip. in cursul secolului al XlII-lea ea isi defineste organizarea administrativa si tot¬odata pe aceea profesionala. Ea se compune din Facultati (Arte, Decret sau Drept Cano¬nic — papa Honorius al III-lea ii interzisese predarea Dreptului Civil in —¦, Medicina si Teologia) care alcatuiesc tot atitea corpora¬tii in interiorul universitatii. Facultatile denu¬mite superioare: Decret, Medicina si Teologie sint conduse de profesori titulari sau regenti, in fruntea lor aflindu-se un decan. Facultatea
de Arte, de departe cea mai numeroasa, este intemeiata pe sistemul natiunilor. Profesori si studenti sint grupati conform unei repartitii care corespunde grosso modo locului lor de origine. Parisul are patru natiuni: franceza, picarda, normanda si engleza. in fruntea fie¬carei natiuni este un procuror ales de regenti. Cei patru procurori il asista pe rector, capul Facultatii de Arte.
Dar Universitatea poseda totusi organisme comune celor Facultati. Acestea sint insa destul de laxe caci putine sint problemele pe care Facultatile au a le dezbate in comun. Nu exista terenuri sau cladiri apartinind an¬samblului corporatiei, cu exceptia terenului de joc de la Pre-aux-clercs situat in afara zidu¬rilor. Universitatea, dupa chipul Facultatilor si natiunilor, se aduna in biserici sau manas¬tiri unde este intimpinata ca oaspete: la Saint-Julien-le-Pauvre, la dominicani sau la fran¬ciscani, in sala capitulara a bernardinilor sau a dstercienilor, mai des in trapeza mathuri-nilor. Aici se intruneste Adunarea generala'a Universitatii compusa din profesori regenti si neregenti. I
in cursul secolului va aparea in fine un sei? al intregii Universitati: rectorul Facultatii de Arte. Vom reveni asupra evolutiei care a facut din aceasta Facultate un lider al Uni¬versitatii. Preeminenta ei s-a datorat numaru¬lui mare de membri," spiritului care o anima si mai ales rolului ei financiar. Rectorul ar¬tistilor ¦— cum erau numiti membrii ei — dis¬punea de finantele Universitatii si era pre¬sedintele Adunarii generale. La finele veacului va fi seful recunoscut al intregii corporatii universitare. Si-a cucerit definitiv aceasta po¬zitie in cursul luptelor ce avura loc intre cle¬rul de mir si clerul calugaresc, lupte despre care vom vorbi mai tirziu. Dar autoritatea lui va fi, totusi, mereu limitata in timp: doar pe durata unui trimestru, cu toate ca era reeii-gibil. m



Cu variante deseori considerabile, organi¬zarea aceasta se regaseste si in celelalte uni¬versitati. La Oxford, de pilda, nu exista un rector unic. Seful Universitatii este cancela¬rul care — destul de devreme — este ales de colegii sai, asa cum sIa vazut mai inainte. Sis¬temul natiunilor dispare, la Oxford, inca din , fapt ce se explica desigur prin caracte¬rul cu precadere regional al recrutarii. Dupa , septentrionalii sau „borealii" — inclu-zind pe scotieni — si meridionalii sau „aus¬tralii" — cuprinzind pe cei din Tara Galilor, si din Irlanda — nu au mai constituit cor¬puri separate.
La Bologna, se iveste o prima originali-' ta te: profesorii nu fac parte din Universitate". Corporatia universitara nu regrupeaza decit studentii, in timp ce profesorii formeaza Co¬legiul Doctorilor. La drept vorbind, Bologna cuprinde mai multe universitati. Fiecare fa^ cultate alcatuieste o corporatie distincta. Dar preponderenta celor doua universitati de ju¬risti — civila si canonica — e aproape totala, ea consolidindu-se chiar in cursul secolului prin faptul ca fuziunea celor doua organiza¬tii universitare era ca si realizata. Un rector unic se afla —• in mod obisnuit :— in fruntea institutiei. Ca si la Paris, el este emanatia natiunilor, sistemul acestora fiind la Bologna foarte vital si complex. Natiunile sint grupate in doua federatii, a citramontanilor si a ultra-montanilor, fiecare divizata in numeroase sec¬tiuni in numar variabil — maximum pen¬tru ultramontani — reprezentate de consilieri (consiliarii) cu rol important pe linga rector.
Puterea corporatiei universitare se spri¬jina pe trei privilegii esentiale: autonomia ju-risdictionala — in cadrul Bisericii, dar cu anumite restrictii la nivel local, si dreptul de a face apel la papa —, dreptul la greva si la secesiune si, in fine, monopolul conferirii gradelor universitare.


Organizarea studiilor
Statutele universitare reglementeaza apoi or¬ganizarea studiilor. Ele definesc durata aces¬tora, programele cursurilor si conditiile de examinare.
Din nefericire, indicatiile privind virsta studentilor si durata studiilor sint confuze si deseori contradictorii. Ele variaza in functie de moment si de loc iar cele citeva aluzii la aceste doua aspecte, aluzii ce apar ici-colo, ne fac sa intuim ca. uneori practica se inde¬parta foarte tare de teorie.
Sa vedem mai intii la ce virsta si cu ce bagaj se intra in Universitate? Fara indoiala, foarte de tinar. Dar aici se pune o problema: scolile de gramatica. faceau ele parte, sau nu, din universitate? Iar invatarea scrierii, de pilda, se preda inainte de intrarea la univer¬sitate sau era — astfel cum pretinde Istvan Hajnal — una din functiile esentiale ale acesteia? Un lucru e cert: Evul Mediu n-a cu¬noscut o reala deosebire intre diversele nive¬luri de invatamint; universitatile medievale n-au fost exclusiv lacasuri de invatamint superior caci ceea ce este azi invatamint primar si invatamint secundar se preda pe atunci partial in universitati sau era con¬trolat de ele. Sistemul colegiilor, despre care vom vorbi mai departe, a marit si mai mult aceasta confuzie preluind sarcina invatamin-tului chiar de la virsta de ani a elevilor.
Ceea ce se poate spune este ca, in mare, invatamintul de baza predat in universitati — cel al artelor — dura ani si se distribuia intre- si de ani; astfel o cereau, la Pa¬ris, statutele emise de Robert de Courson. El cuprindea doua etape: bacalaureatul dupa aproximativ doi ani si doctoratul la capatul studiilor. Cit priveste medicina si dreptul, ele erau predate fara indoiala dupa aceea, si anume intre si de ani. Primele statute ale Facultatii de Medicina din Paris prescriu

ani de studiu pentru obtinerea licentei sau doctoratului in medicina, odata obtinuta di¬ploma de maiestrie in arte. Teologia, in fine, era un studiu indelungat. Statutele lui Kobert de Courson prevad ani de studii si virsta de minimum de ani pentru obtinerea doctora¬tului, in fapt, durata uceniciei de teolog pare sa fi fost de — ani: in primii ani el era simplu auditor al cursurilor, apoi avea de in¬deplinit o serie de stagii dintre care explica¬rea Bibliei timp de ani si a Sentintelor* lui Pierre Lombard timp de ani.
Programele
Invatamintul constind in mod esential din comentariul textelor, statutele mentioneaza de asemenea si lucrarile de baza din programa exercitiilor universitare. Si aici autorii difera dupa date si locuri. Astfel, la Facultatea de Arte, logica si dialectica au intiietatea, cel pu¬tin la Paris unde intreaga opera a lui Aristo-tel este comentata, pe cind la Bologna sint explicate doar extrase din ea, dar se in¬sista asupra retoricii, cu textul De Inventione al lui Cicero si cu Rhetorica ad Herrenium cit si asupra matematicii si astronomiei, in spe¬cial cu Euclid si Ptolemeu. Pentru decretisti, manualul de baza este Decretul lui Gratian. La Bologna i se adauga Decretele lui Grigore al IX-lea, enciclicele Clementine si Extrava¬gantele. La Dreptul civil, comentariile se re¬fera la Pandectele romane impartite in trei mari sectiuni: Digestum Vetus, Infortiatum si Digestum Novum, la Cod si la o culegere de tratate denumita Votumen sau Volumen Par^ vum care cuprinde Institutiones si Authentica adica traducerea latina a Novellelor lui Ius-tinian. Bologna adauga o culegere de legi lombarde: Liber Feudorum. Facultatea de Me¬dicina se sprijina pe Ars Medecihae —• o cu¬legere de texte grupate in secolul al Xl-lea de


Constantin Africanul, care cuprinde opere ale lui Hipocrat si Galenus —, adaugindu-se la aceasta, ulterior, marile lucrari de sinteza arabe: Canonul de Avicenna, Colliget sau Cor-rectorium de Averroes, Almansor de Rhazes. Teologii au ca texte fundamentale, in afara de Biblie-, si Cartea Sentintelor de Pierre Lom¬bard precum si Historia Scholastica de Pierre le Mangeur.
Examenele
Statutele reglementau si examenele ca si mo¬dul de obtinere a gradelor universitare. Fie¬care universitate avea uzantele ei, modificin-du-le de altfel cu vremea. Iata doua „curricu-lum« scolare tipice: cel al juristului boiognez si cel al artistului parizian. Viitorul doctor al universitatii boloneze isi obtinea gradul in .doua etape: examenul propriu-zis (denumit examen sau examen privaium) si examenul public (conventus, conventus publicus, docto-ratus) care era mai degraba o ceremonie de investitura.
Cu citva timp inainte de examenul privat, candidatul era prezentat rectorului de consi¬lierul (consiliarius) natiunii de care apartinea si ii jura ca studentul indeplinea conditiile cerute de statute si ca nu va incerca sa-si co-rupa examinatorii. in saptamina care preceda examenul, unul dintre profesorii sai il pre¬zenta arhidiaconului garantand capacitatea ele¬vului de a infrunta proba. in dimineata aces¬teia, dupa ascultarea Liturghiei Sfintului Duh, candidatul se infatisa inaintea colegiului doc¬torilor, unul din ei dindu-i sa comenteze doua fragmente. Candidatul se retragea pentru a-si pregati comentariul pe care il prezenta in seara acelei zile intr-un loc public (de obicei catedrala), in fata unui juriu de doctori si in prezenta arhidiaconului care nu putea interveni nicicum. Dupa comentariu, studentul raspun dea intrebarilor doctorilor care, apoi, se re¬trageau ca sa voteze. Hotarirea fiind obtinuta prin majoritate, arhidiaconul proclama rezul¬tatul.
Daca trecuse examenul, candidatul deve¬nea licentiat, dar nu obtinea titlul de doctor si dreptul de a preda efectiv decit dupa tre¬cerea examenului public. in ziua fixata pen¬tru acesta, licentiatul era condus cu mare pompa la catedrala unde rostea un discurs si dadea citire tezei sale cu privire la un subiect de drept pe care apoi il sustinea aparindu- impotriva studentilor celorlalti, jucind astfel, pentru prima oara rolul profesorului intr-o disputa universitara. Dupa care, arhidiaconui ii conferea in mod solemn dreptul de a preda si ii inmina insemnele functiei de profesor: -o catedra, o carte deschisa, un inel de aur si toca sau beretul.
Pentru tinarul artist parizian era cerut un grad preliminar. Fara sa putem afirma acest lucru cu certitudine, este probabil ca numai in urma acestui prim examen denumit determi-natio, studentul devenea bacalaureat. Deter-minatio era precedata de doua probe preala¬bile. Mai intii, candidatul trebuia sa sustina o dezbatere cu un profesor in cursul asa nu¬mitelor tesponsiones care se desfasurau in luna decembrie inainte de Postul Pastelui cind urma sa aiba loc examenul. Daca trecea aceasta prima proba cu succes, candidatul era admis la examen aeterminantium sau baccalariando-rum prin care trebuia sa probeze ca indepli¬nise prescriptiile din statute si, prin raspun¬surile sale la intrebarile unui juriu alcatuit din profesori, sa dovedeasca cunoasterea au¬torilor inscrisi in programa sa. Odata trecut si acest al doilea prag, el se putea prezenta la aeterminatio: in timpul celor patru saptamini ale Postului Pastelui, el tinea o serie de cursuri prin care isi manifesta aptitudinea de a con¬tinua cariera universitara.


Abia dupa aceea incepea etapa a doua, exa¬menul propriu-zis care avea sa- conduca la licenta si doctorat. Si aici existau mai multe faze. Cea mai importanta consta intr-o serie de comentarii si raspunsuri la intrebarile unui ju¬riu compus din patru profesori si prezidat de Cancelar sau vice-Cancelar. Candidatul admis primea in mod solemn, citeva zile mai tirziu, licenta din miinile Cancelarului, in cursul unei ceremonii in care rostea o conferinta (collatio) care nu era decit o formalitate. Apro¬ximativ sase luni mai tirziu, el devenea doc¬tor printr-o inceptio corespunzatoare acelui conventus practicat la Bologna. in ajunul zi¬lei stabilite, candidatul lua parte la o discutie solemna denumita vecernie, iar in ziua respec¬tiva, la inceptio, dadea lectia sa inaugurala in prezenta intregii facultati si primea insem¬nele gradului obtinut.
in fine, statutele universitare cuprindeau si un sir de dispozitii care, asemenea altor corporatii, defineau climatul moral si religios al corporatiei universitare.
Climatul moral si religios
Statutele prescriau si totodata limitau sarba^-torile si divertismentele colective. Examenele se insoteau de daruri, petreceri, banchete — pe cheltuiala noului gradat — pecetluind astfel comuniunea spirituala a grupului si admiterea noului venit in grup. Ca si betiile (potaciones) ce se obisnuiau in sinul primelor ghilde, aceste manifestari constituiau ritul prin care corpo¬ratia constientiza solidaritatea ei profunda. Tribul intelectual se dezvaluia c'a atare prin' aceste divertismente la care fiecare tara adu¬cea uneori nota ei traditionala: baluri in Ita¬lia, curse de tauri in Spania.
Li se adaugau anumite rituri initiatice, neo¬ficializate de statute, prin care universitatea il intimpina pe studentul nou intrat: „invata celui", „novicele", pe care textele vremii il numesc „bejaune". Exista un ciudat document al epocii posterioare, Manuale Scolarium de la finele secolului al XV-lea, care ne permite sa deslusim indepartatele origini ale acestor da tine studentesti. Initierea „bobocului" este descrisa acolo ca o ceremonie de „purgare" menita sa- dezbare pe adolescent de rustici¬tatea, poate chiar bestialitatea sa primitiva. „Veteranii" isi bateau joc de duhoarea sa de fiara, de privirea sa buimaca, de urechile sale lungi, de dintii sai semanind cu niste colti... I se indepartau tot felul de coarne si excres¬cente presupuse .. . Era spalat iar dintii i se pileau. .. intr-o spovedanie parodica era pus sa marturiseasca vicii extraordinare. in felul acesta, viitorul intelectual isi lepada condi¬tia sa originara, atit de asemanatoare cu cea a taranului, a badaranului ilustrat in litera¬tura satirica a timpului. De la bestialitate la umanitate, de la rusticitate la urbanitate, iata demersul semnificat de acele ceremonii unde apare vechiul fond primitiv — degradat si aproape golit de continutul sau originar — si care ne amintesc ca intelectualul a fost smuls din climatul rural, din civilizatia agra¬ra, din lumea cruda a tarinei. intreprinzind o psihanaliza a invataceilor clerici, antropolo¬gul ar gasi ce sa ne spuna ...
Evlavia universitara
in sfirsit statutele determinau si operele pioase, actiunile de binefacere pe Care urma sa le implineasca corporatia universitara si cereau membrilor ei prezenta la unele servicii reli¬gioase si la unele procesiuni precum si prac¬ticarea cu regularitate a anumitor devotiuni. Dintre acestea, fara indoiala in primul rind, devotiunea fata de sfintul Nicojae, patronul studentimii, apoi fata de sfiiitii"Cosma si Da-mian, patronii medicilor etc. in intregul corp
, de imagini legate de viata universitara se regaseste — surprinzator de insistenta — ten¬dinta corporatista de a conjuga cit mai strins lumea sacra cu lumea profana a mestesugu¬rilor. Ele infatiseaza cu predilectie pe Iisus in mijlocul doctorilor, pe sfinti purtind atribu¬tele profesorilor sau imbracati cu hainele ma¬gistraturii profesorale.
De altfel, evlavia universitara se inscrie pe linia marilor curente ale spiritualitatii. Astfel, statutele unui colegiu parizian din secolul al XlV-lea, cel numit Ave Maria, ne fac sa intelegem cit de mare era participarea dascalilor si studentilor la devotiunea euha-ristica ajunsa in plin avint ca si la procesiu-r nea in cinstea „Trupului lui Hristos".
incepind cu secolul al XlII-lea, mentalita¬tea religioasa a intelectualilor deno'ta tendinta spiritualitatii de a se inscrie in cadrele profe¬sionale ale societatii urbane. Etica profesiona¬la devine unul din sectoarele privilegiate ale religiei. Preocupati de a se adapta activitati¬lor specifice grupurilor sociale, manualele de spovedanie reglementeaza spovedania si canoa¬nele de cainta in functie de categoriile profe¬sionale, orinduiesc si definesc pacatele: ale taranului, ale negustorului, ale meseriasului, ale judecatorului etc. si acorda o deosebita atentie pacatelor intelectualului, ale universi¬tarului.
Dar religia clericilor universitari nu se mul¬tumeste doar sa se conformeze curentelor ge¬nerale ale cucerniciei. Ea cauta uneori sa le indrumeze, sau sa-si defineasca in cuprinsul lor un sector specific. Din acest punct de ve¬dere ar fi instructiv sa se studieze cultul ma-rial printre intelectuali. Este foarte viu. inca de la inceputul secolului al XlII-lea circula in mediile universitare tot felul de poeme si ru¬gaciuni inchinate in mod special Fecioarei, cu¬legerea Stella Maris alcatuita de profesorul pa¬rizian Jean de Garlande fiind in acest sens cea
mai celebra. Nici nu e de mirare aceasta evla¬vie care introducea o prezenta feminina in¬tr-un mediu esentialmente barbatesc si de ce¬libatari — an mediu ramas astfel in ciuda mos¬tenirii goliarzilor. Dar evlavia intelectualilor fata de Fecioara Maria are propriul ei carac¬ter: ea ramine mereu impregnata de teologie iar discutiile in jurul dogmei Imaculatei Con¬ceptii vor fi intotdeauna patimase. Astfel, daca Duns Scot va deveni inflacaratul sustinator al acestei dogme, in schimb, tot din ratiuni dog¬matice, sfintul Toma d'Aquino se va opune ei, conformindu-se de altfel pozitiei adoptate in secolul precedent de sfintul Bernard cu toata imensa lui cucernicie fata de Fecioara Maria. S-ar parea ca intelectualii epocii sint mai ales preocupati sa mentina cultul marial in climatul intelectualitatii: sa nu decada intr-o evlavie pur afectiva ci sa se pastreze in echilibru intre as¬piratiile spiritului si elanurile inimii. in prefata culegerii Stella Maris, Jean de Garlande dez¬valuie cu naivitate aceasta tendinta. „Am adu¬nat —- spune el — miracole de-ale Fecioarei ex¬trase din naratiunile pe care le-am gasit in li¬braria Sainte-Genevieve din Paris si le-am re¬dat in versuri pentru studentii mei de la Paris ca sa le ofer o pilda vie ... Cauza materiala ci cartii se afla in miracolele Fecioarei glorioase. Dar am inclus in ea fapte care intereseaza fi¬zica, astronomia si teologia... Cauza finala se gaseste intr-adevar in permanenta credinta in Hristos. De aceea ea presupune teologia si chiar fizica si astronomia". Se vede clar ca aceasta „Stea a Marii", universitarii o doreau totodata si focar de lumina pentru stiinta.
Utilajul
Ca om de meserie, membrul corporatiei univer¬sitare din secolul al XlII-lea este inzestrat cu un utilaj complet. Ca scriitor, cititor, profesor,
el se inconjoara de instrumentele cerute de activitatile sale. Citim in Dictionarul aceluiasi Jean de Garlande, profesor parizian: „Iata in¬strumentele necesare invataceilor: carti, unpuI pitru, o lampa de noapte cu seu si un sfesnic, o lanterna, si o pilnie cu cerneala, o pana, un fir cu plumb si o rigla, o masa, o nuia, o cate¬dra, o tabla, o piatra ponce cu o razuitoare si creta. Pupitrul (pulpitum) in limba franceza se numeste „lutrin" (letrum); trebuie remarcat ca pupitrul este prevazut cu o serie de cresta¬turi in trepte care permit sa fie ridicat la inal¬timea la care se citeste; pe pupitru se asaza cartea. Iar razuitoarea (plana) este un instru¬ment de fier cu care se prepara pergamentul".
Au fost chiar descoperite si alte instrumen¬te care, fara sa fie cele pe care fiecare univer¬sitar le foloseste, fac totusi parte din utilajul folosit de auxiliarii sai, de pilda de copisti, si anume: coada pergamentului ca sa poata fi ti¬nut in mina la scris si- ruleta care inlesneste regasirea locului unde s-a oprit copierea.
Ca specialist, intelectualul veacului al XIII-lea se impovareaza cu un intreg echipament care il situeaza foarte departe de clericul Evu¬lui Mediu timpuriu, cind invatamintul se pre¬da pe cale orala, ceea ce nu necesita decit un bagaj foarte restrins de instrumente didactice, utile doar pentru scrierea unor rare manuscrise, a carei tehnica reclama cu precadere o preo¬cupare pur estetica.
Chiar daca exercitiile orale ramin si acum esentiale in viata universitara, totusi cartea de¬vine instrumentul de baza al invatamintului. Si, constatind cit de mare ajunge sa fie echipamen¬tul unui intelectual, intelegem parca mai bine de ce' un sfint de talia lui Francisc de Assisi, veritabil apostol al saraciei celei mai despuiate, a fost — intre alte motive — ostil acestei ac¬tivitati pentru care devenise necesar si din ce in ce mai coplesitor un intreg utilaj mate¬rial.

Cartea ca instrument
Cartea universitara este un obiect total dife de cartea Evului Mediu timpuriu. Ea se leaga de un context tehnic, social si economic cu to¬tul nou. Este expresia unei alte civilizatii. Scri¬erea insasi se schimba si se adapteaza noilor conditii, asa cum bine a constatat-o Henri Pi-renne: „Cursiva satisface unei civilizatii in care scrierea este indispensabila atit vietii colectivi¬tatii cit si celei a indivizilor; minuscula (din epoca carolingiana) este o caligrafie proprie cla¬sei stiutorilor de carte in sinul careia se con¬centreaza'si se perpetueaza instruirea. Este foarte semnificativa constatarea ca scrierea cursiva va reaparea alaturi de minuscula in prima jumatate a secolului al XHI-lea, adica exact in epoca in care progresul social si dez¬voltarea economiei si culturii — ambele laice — vor generaliza din nou nevoia scrisului". Va¬loroasele lucrari ale Parintelui Destrez descriu din plin revolutia ce are loc in veacul al XIII-lea in tehnica de carte — o revolutie al carei teatru a fost atelierul universitar. ,
Nu numai ca profesorii si studentii aveau datoria sa citeasca autorii inscrisi in programa, dar si cursurile predate oral trebuiau pastrate. Studentii luau notite (relationes) dupa ele, din care citeva s-au conservat pina azi. Mai mult, cursurile trebuiau publicate, ba chiar foarte repede pentru a putea fi consultate in momen¬tul examenelor, dupa cum, de asemenea, tre¬buiau publicate intr-un numar suficient de exemplare. La baza acestei operatii se afla pe¬cia. Iata ce spune Parintele Destrez: O prima co¬pie oficiala a lucrarii ce urmeaza a fi difuzata este facuta pe caiete de cite patru foi fiecare, lasate independente rinele de altele. Fiecare ca¬iet, facut dintr-o piele de oaie impaturita in patru, se numeste „pecia", piesa. Datorita t,Pecia" in manuscrisele universitare din seco¬lele al XlII-lea si al XlV-lea, .
acestor piese pe care copistii le imprumuta una dupa alta si care, reunite, constituie ceea ce se cheama un „exemplar", spatiul de timp ce ar fi fost necesar unui singur copist pentru a exe¬cuta o singura copie, devine suficient, in cazul unei lucrari cuprinzind vreo de piese, pen¬tru ca circa de scribi sa poata, fiecare, exe¬cuta transcrierea lui pe un text corectat sub controlul Universitatii si devenit intr-un fel text oficial".
Aceasta publicare a textului oficial al cursu¬rilor a fost de o importanta capitala pentru universitati. Statutele Universitatii padovane o declara explicit in : „N-ar exista Uni¬versitate daca n-ar fi exemplarele".
Intensificarea folosirii cartii de catre uni¬versitari atrage dupa sine o serie intreaga de consecinte. Mai intii, progresele realizate in producerea pergamentului, care permit obti¬nerea unor foi mai subtiri, mai suple si mai. putin galbene decit cele ale manuscriselor an¬terioare, in Italia unde tehnica este mai inain¬tata, foile sint foarte subtiri si de un alb stra¬lucitor.
Apoi, formatul cartii se modifica. inainte, fusese sensibil asemanator cu cel al in-foliilor noastre de azi. Dar aceasta reprezenta o di¬mensiune ce nu putea conveni decit manuscri¬selor scrise in manastiri si care urmau sa ra-mina acolo. Acum, cartea este deseori consul¬tata, transportata dintr-un loc intr-altul. For¬matul ei devine deci mai mic, mai usor de rninuit.
Se produc si schimbari de ordin grafic: ca¬ racterul gotic, minuscula, ce face posibila o scriere mai rapida, inlocuieste pe cel vechi.
Noua litera variaza cu centrele universitare — minuscula „pariziana", „engleza", „bologneza".
Si ea corespunde unui progres tehnic: parasi¬ rea trestiei in favoarea penei de pasare, de gis ca in general, care ingaduie „mai multa usu¬ rinta si rapiditate in lucru". . .


in fine, ornamentatia cartilor se reduce: le-trinele si miniaturile se produc acum in serie. Daca manuscrisele de drept ramin in continuare luxoase — intrucit juristii apartin in general unei clase instarite —, cartile folosite de filo¬zofi si teologi — cel mai adesea oameni saraci — nu sint decit in mod exceptional impodobite cu miniaturi. Ba chiar, frecvent, copistul lasa gol spatiul corespunzator letrinelor si minia¬turilor pentru ca cumparatorul cu mijloace mo¬deste sa poata achizitiona manuscrisul ca atare, iar clientul mai bogat sa poata in schimb, ul¬terior, sa- dea la ornamentat in spatiile re¬zervate.
Acestor amanunte semnificative li se adau¬ga abundenta tot mai mare de abrevieri, caci trebuie produs repede, progresele paginarii, ale rubricarii, apoi aparitia tablelor de materii si, uneori, a unei liste de abrevieri, a unei pre¬zentari a materiei in ordine alfabetica, ori de cite ori e posibil. Totul este gindit si realizat in vederea unei consultari rapide a cartii. Dez¬voltarea meseriei intelectuale a dat nastere erei manualelor, a cartii lesne de minuit si care se si trece din mina in mina. Manualul este dovada evidenta a accelerarii vitezei de circu¬latie a culturii scrise si a raspindirii ei. Iata prin urmare o prima revolutie: cartea incetea¬za a fi obiect de lux, xa.iiewine-«Realta;"™iriI strument. Este cu adevarat o nastere — mai degraba decit o renastere — in asteptarea erei tiparului.
Devenita instrument, cartea devine curind produs industrial si obiect comercial. La umbra universitatilor se dezvolta o populatie intreaga de copisti — deseori studentii saraci isi cistiga astfel piinea zilnica — si de librari, (stationa¬rii). Fiind indispensabili pe santierul univer¬sitar, ei reusesc sa fie admisi ca muncitori cu drepturi depline. Obtin dreptul de a beneficia de privilegiile universitarilor, de a sta sub jurisdictia universitatii. Cu ei se ingroasa rin-durile corporatiei universitare, o suma de meser
riasi auxiliari roiesc pe margine. Industria in¬telectuala are acum propriile ei industrii anexe si derivate. Dintre toti acesti producatori si comercianti, unii devin curind personaje impor¬tante: alaturi de „meseriasii a caror activitate se reducea la revinzarea citorva lucrari de oca¬zie", altii „o largesc pina la rolul de editor international".
Metoda: scolastica
O data cu echipamentul sau, tehnicianul inte¬lectual poseda si propria lui metoda — scolas¬tica. Ilustri savanti, pe primele locuri plasin-du-se Monseniorul Grabmann, au aratat felul cum s-a constituit si istoricul ei. Parintele Chenu in Introducere la studiul sfintului Toma d'Aquino ne-a lasat un expozeu foarte clar. Sa incercam a desprinde configuratia si inriu-rirea acestei scolastici, victima a atitor cri¬tici seculare si care este atit de greu de patruns fara o lunga ucenicie, aspectul ei tehnic fiind cu totul neimbietor. Expunerea Parintelui Che¬nu ne va servi drept fir conducator: „A girtai este un mestesug ale carui legi sint minutios fixate".
Vocabularul
Legile limbajului in primul rind. Faptul ca gindirea medievala este plina de faimoasele controverse intre realisti si nominalisti se ex¬plica prin aceea ca intelectualii vremii atribu¬iau cuvintelor o putere legitima si se preo¬cupau de definirea continutului lor. Esential pentru ei era de a sti ce raporturi exista intre cuvint, concept, fiinta. Aceasta preocupare este cit se poate mai contrara verbalismului — acea folosire abundenta a vorbelor in detrimentul ideii — de care a fost acuzata scolastica si in
care de fapt a si cazut uneori in secolul al XlII-lea si frecvent dupa aceea. in realitate, ginditorii si profesorii Evului Mediu vor sa stie cu precizie despre ce vorbesc. Scolastica se bazeaza pe gramatica. Scolasticii sint mos¬tenitorii lui Bernard de Chartres si ai lui Abelard.
Dialectica
Legile demonstratiei in al doilea rind. Nivelul secund al scolasticii este dialectica, un ansam¬blu de procedee care fac din obiectul cunoas¬terii o problema, care- expun, il sustin impo¬triva atacatorilor, il dezleaga si conving au¬ditorul sau cititorul. Dar aici intervine un pe¬ricol: rationamentul in gol, ceea ce duce, nu la verbalism, ci la vorbarie. Dialectica recla¬ma un continut nu numai de cuvinte corespun¬zatoare ci, de asemenea, de gindire eficienta. Universitarii sint descendentii lui Jean de Sa-lisbury care spunea: Logica, luata in sine, ca logica, ramine strimta si sterila; ea nu da roade de gindire daca nu concepe.
Autoritate
Scolastica se hraneste cu texte. Este o metoda, dar o metoda plina de autoritate, se sprijina pe dublul aport al civilizatiilor precedente: Crestinismul si gindirea antica imbogatita pre¬cum s-a vazut prin aductia indirecta araba. Scolastica este rodul unui moment, al unei re¬nasteri. Ea asimileaza intreg trecutul civiliza¬tiei occidentale. Biblia, Parintii Bisericii, Pla-ton, Aristotel, arabii constituie datele cunoaste¬rii, materialele cu care opereaza. Dar si aici pindeste un pericol: repetitia, imitatia servila. Scolasticii au mostenit de la intelectualii se c olului al XU-lea simtul acut al progresului ne¬cesar si ineluctabil al istoriei si gindirii. Cu materialele mentionate isi cladesc propria ope ¦a. Temeliilor existente le adauga etaje noi, ificii originale. Ei fac parte din stirpea unui ernard de Charti;es, se urca pe umerii anti¬cilor ca sa vada mai departe. „Niciodata — spune Gilbert de Tournai —¦ nu vom gasi ade¬varul daca ne multumim doar cu ce este gata gasit... Cei care au scris anterior noua nu sint pentru noi niste stapini, ci indrumatori. Adevarul ramine deschis tuturor, nimeni inca nu l-a posedat pe deplin". Admirabil, acest elan de optimism intelectual, atit de opus dez¬nadajduitelor vorbe: Totul a fost spus iar noi venim prea tirziu . ..
Ratiune: teologia ca stiinta
Legilor imitatiei, scolastica uneste legile rati¬unii iar celor prescrise de autoritate le adauga argumentele stiintei. Ba mai mult — si aici este un progres hotaritor al veacului —, teo¬logia face apel la ratiune, devine ea insasi o stiinta. Scolasticii dezvolta acel indemn implicit din Scriptura prin care credinciosul este in¬citat sa-si argumenteze credinta: „Fiti totdeauna gata sa raspundeti oricui va va intreba, sa dati seama de ce se afla in voi prin credinta si spe¬ranta" (I P. tr., , ). Scolasticii raspund ape¬lului sfintului apostol Pavel pentru care cre¬dinta este argumentul celor nevazute (argu-mentum non apparentium) (Evr., XI, ). ince-pind cu Guillaume d'Auvergne, initiatorul aces¬tui domeniu, si pina la sfintul Toma d'Aquino, autorul celei mai sigure expuneri a stiintei teo¬logice, scolasticii au recurs la ratiunea teolo¬gica, acea ratiune luminata de credinta (ratio jide illustrata). Profunda formula a sfintului Anselm, credinta in cautarea inteligentei (fides
I quaerens intellectus) va fi deslusita cind sfin-tul Toma va enunta principiul: „harul nu face sa dispara firea ci o desavirseste" (gratia non tollit naturam sed perficit).
Nu exista nimic mai putin obscurantist de-cit aceasta scolastica ce considera ca ratiunea se implineste in inteligenta, ale carei strafulge¬rari se prefac in lumina.
Pe asemenea temelii, scolastica se constru¬ieste prin lucrarea universitara, cu procedeele sale proprii de expunere.
Exercitiile: quaestio, disputatio, quodlibet
La baza, comentariul textului, deci lectia (lec¬tia), analiza in profunzime ce pleaca de la ana¬liza gramaticala al carei rezultat este litera (littera), se ridica la explicatia logica ce pro¬cura sensul (sensus) si se incheie cu exegeza care descopera continutul de stiinta si gindire (sententia).
Dar comentariul naste discutia. Dialectica permite depasirea stadiului de intelegere a tex¬tului pentru a putea trata problemele puse de el, ea face ca textul sa se estompeze in fata cautarii adevarului. O intreaga problematica in¬locuieste exegeza. Urmind niste procedee adec¬vate, lectio se dezvolta in quaestio (intrebare). Intelectualul universitar apare in momentul in care pune sub semnul intrebarii textul care nu mai e decit un suport; din acest moment, inte¬lectualul, din pasiv, devine activ. Profesorul nu mai e doar un exeget, este un ginditor. El emite solutiile lui, creeaza. Concluzia sa asupra chestiunii puse — determinatio — este opera gindirii sale.
in secolul al XlII-lea, quaestio ajunge chiar sa se detaseze total de text. Exista in sine. Cu participarea activa a profesorilor si studenti¬lor, ea este obiectul unei discutii, devine dis¬puta (disputatio).


Cu privire la ea, Parintele Mandonnet ne-a lasat o descriere clasica: „Cind un profesor dis¬puta, toate lectiile din cursul diminetii res¬pective date de ceilalti profesori si bacalaure¬ati ai universitatii incetau, doar profesorul care urma sa tina disputa debuta printr-o scurta lectie ca sa dea timp participantilor sa vina, apoi incepea disputa. Ea ocupa o parte mai mult sau mai putin considerabila a diminetii. La acest exercitiu aveau obligatia sa asiste toti bacalaureatii facultatii si toti studentii profeso¬rului in cauza. S-ar parea ca ceilalti profesori si studenti erau liberi; dar se prea poate ca si aces¬tia veneau sa asiste intr-un numar mai mare sau mai mic in functie de reputatia profesoru¬lui si de obiectul discutiei. Clerul parizian cit si prelatii si alte personalitati ecleziastice in tre¬cere prin capitala frecventau si ei bucuros aceste intreceri care pasionau mintile. Disputa era un turnir al clericilor.
Chestiunea de disputat era dinainte fixata de profesorul care urma sa sustina disputa. Era anuntata si ziua stabilita, in toate celelalte scoli ale facultatii.. .
Disputa avea loc sub directia profesorului, dar nu el era acela care, propriu-zis, disputa. O facea unul din bacalaureatii sai care-si asu¬ma rolul de a raspunde, candidind astfel la disputa si incepindu-si astfel ucenicia la ase¬menea exercitii. De obicei, obiectiile erau pre¬zentate in diverse sensuri, mai intii de catre profesorii prezenti, apoi de catre bacalaureati si la urma, ¦ daca era cazul, de catre studenti. Bacalaureatul raspundea argumentelor propuse Si, cind era necesar, intervenea si profesorul care-i dadea concursul sau. Sumar, aceasta era fizionomia unei dispute obisnuite; era numai prima ei parte, insa principala si cea mai ani¬mata.
Obiectiile propuse si rezolvate in cursul dis¬putei, fara o ordine prestabilita, constituiau in
«Revue Thomiste», , p. —. (n.a.)
final o materie doctrinala destul de dezordo¬nata, mai putin asemanatoare totusi ramasite¬lor unui cimp de lupta declt materialelor semi-finisate ale unui santier de constructie. De aceea, acestei sedinte de elaborare ii succede o alta ce purta numele de „determinatie magistrala".
In prima zi „lizibila" — cum se spunea pe atunci —, adica in prima zi in care dascalul care disputase putea sa-si tina lectia, caci fie duminica, fie vreo zi de sarbatoare, fie vreun alt obstacol puteau impiedica tinerea lectiei in ziua imediat urmatoare, dascalul respectiv re¬lua in scoala lui materia disputata in ajun sau cu citeva zile inainte. Atit cit ii permitea ma¬teria respectiva, el incepea prin a coordona in¬tr-o ordine sau succesiune logica toate obiectiile prezentate impotriva tezei sale si le dadea o formulare definitiva. Apoi dadea acestor obiec¬tii citeva argumente favorabile doctrinei pe care urma sa o propuna. Trecea dupa aceea la ex¬punerea doctrinala, mai mult sau mai putin dezvoltata, a chestiunii dezbatute, ceea ce con¬stituia partea centrala si esentiala a determi-natiei. Si sfirsea prin a raspunde fiecarei obiec¬tii ridicate impotriva doctrinei tezei sale ...
La urma, era redactat acel „act al determi-natiei" — scris de profesor sau de vreun au¬ditor — si care, cu alte multe asemenea acte, constituie ceea ce se numeste Chestiunile dis¬putate, termen final al disputei".
in acest cadru descris mai sus s-a dezvol¬tat cu timpul disputa, qiiodlibetica. De doua ori pe an, profesorii puteau tine o sedinta in care isi propuneau sa trateze o problema pusa de oricine asupra oricarui subiect (de quodli-bet ad voluntatem cujuslibet). Monseniorul Glo-rieux descrie acest exercitiu in termenii ur¬matori: „Sedinta incepe cam pe la ceasul al treilea sau al saselea*; in tot cazul destul de
Literatura quodlibctica, . (n.a.) * ceasul al treilea, al saselea=ore liturgice: apro¬ximativ ora , respectiv, ora (n. tr.).
devreme caci risca sa se prelungeasca pina tir-ziu. Ceea ce o caracterizeaza cu adevarat este aspectul ei capricios, neprevazut, ca si incer¬titudinea desfasurarii ei. Este in fapt o se¬dinta de disputa, de argumentatie ca atitea al¬tele; dar cu acest caracter special al initiati¬vei demersului ei care nu mai apartine profe¬sorului ci participantilor. In disputele obisnuite, profesorul anunta dinainte subiectele ce ur¬meaza a fi dezbatute, subiecte la care a reflec¬tat si pe care Ie-a pregatit. in disputa quodli-betica, oricine poate ridica orice problema. Aici este marele risc pentru profesorul care sustine o sedinta. Chestiunile sau obiectiile ii pot veni din toate partile, ostile, ciudate, sirete, nu im¬porta. El poate fi interogat cu buna credinta, ca sa i se afle parerea; dar pot fi si tentative rau intentionate de a-l pune in contradictie cu el insusi, de a-l obliga sa se pronunte asupra unor subiecte fierbinti pe care ar prefera sa nu le abordeze niciodata. Uneori poate fi vreun strain animat de curiozitate sau vreun spirit nelinistit; alteori, vreun rival invidios sau un alt profesor care va incerca sa-l puna- intr-o postura neplacuta. Uneori problemele vor fi clare, interesante, alteori ambigue, in care caz profesorului ii va fi greu sa le desluseasca tinta exacta si adevaratul sens. Unii, cu can¬doare, se vor margini la domeniul strict inte¬lectual; altii insa vor fi -minati de ginduri as¬cunse vizind politica sau discreditarea profe¬sorului ... Celui care voieste sa sustina o dis¬puta quodlibetica ii trebuie^ o prezenta de spi¬rit iesita din comun si o competenta cvasi-uni-versaW.
in felul acesta s-a dezvoltat scolastica, ade¬varata stapina a rigorii, adevarata stimulatoare a gindirii originale, dar ascultatoare de legile ratiunii. Gindirea occidentala a ramas pentru totdeauna marcata de ea si a inregistrat prin ea progrese hotaritoare. Desigur, este vorba de scolastica secolului al XlII-lea, in plina vigoare Si minuita de minti ascutite, exigente, avin tate. Pe cind scolastica denumita flamboyanta, de la finele Evului Mediu, va provoca pe buna dreptate dispretul unui Erasmus, Luther, Ra-belais. Iar scolastica baroca va suscita legiti¬mul dezgust al lui Malebranche. Oricum insa, inspiratia si deprinderile scolasticii s-au incor¬porat noilor progrese ale gindirii occidentale. Pina si Descartes, bricit s-ar fi dezis de ea, ii datoreaza mult. De unde si concluzia trasa de Etienne Gilson in incheierea unei carti profun¬de: Cartezianismul nu poate ji inteles fara o confruntare continua cu scolastica pe care o dispretuieste, dar la sinul careia s-a instalat si din care, intrucit o asimileaza, se poate spu¬ne ca se si hraneste".
Contradictii. Cum sa traiesti? Salariu ori beneficiu?
insa, chiar si astfel inarmat, intelectualul se¬colului al XlII-lea este confruntat eu multe in¬certitudini si pus in fata unor alegeri foarte nuantate. O serie de crize universitare dezva¬luie numeroase contradictii.
Primele probleme sint de ordin material. Se stie ca au avut implicatii adinci.
Prima intrebare: cum sa traiesti? Din mo¬ment ce intelectualul nu mai este un calugar caruia obstea manastireasca ii asigura intreti¬nerea, el trebuie sa-si cistige viata. La oras, problemele de hrana, locuinta, imbracaminte, echipament — cartile sint scumpe — stirnesc ingrijorare. in plus, cariera de student e cu atit mai costisitoare cu cit, acum, e lunga.
In fata acestei probleme, pot fi doua solu< tii: salariul sau beneficiul pentru profesor, bur¬sa sau venitul fix pentru student. Salariul, la rindul sau, se poate prezenta sub doua aspecte: profesorul poate fi platit de elevii sai sau de catre puterile civile. Iar bursa, de asemenea,
poate fi sau darul vreunui mecena privat sau subventia unui organism public ori a unui re¬prezentant al puterii politice.
Aceste solutii atrag optiuni divergente: pri¬ma, fundamentala, este intre salariu si bene¬ficiu, in primul caz, intelectualul se afirma, in mod deliberat, ca lucrator, ca producator. In al doilea, el nu-va trai de pe urma muncii sale, dar o va putea indeplini fiind un rentier. Alegerea intre aceste doua solutii va marca in¬tregul sau statut socio-econorriic: va fi un mun¬citor sau un privilegiat?
Apoi, in interiorul acestei prime optiuni, se configureaza si altele, de mai mica importan¬ta, totusi deioc neglijabile: daca opteaza pen¬tru salariu, intelectualul va fi un fel de ne¬gustor — pentru lectiile sale, il vor plati elevii — sau un functionar — retribuit fie de pute¬rea comunala, fie de cea princiara — sau in fine un slujitor — dependent de generozitatile unui mecena. Daca opteaza pentru beneficiu, intelectualul poate sau sa primeasca un bene¬ficiu pentru functia sa exclusiv intelectuala — in care caz va fi un cleric specializat'— sau sa fie inzestrat cu un beneficiu acordat pentru functia lui pastorala : — parohie, abatie — si atunci nu va fi intelectual decit in mod sub¬sidiar in pofida sarcinii sale bisericesti.
inca din secolul al XH-lea, optiunile au variat in functie de loc, de timp, de situatia si psihologia persoanelor. Se remarca totusi anu^-mite tendinte: in general, profesorii tind sa traiasca din banii primiti de la studentii lor. in ochii lor, aceasta solutie are avantajul de a le asigura o libertate fata de puterea tempo¬rala: comuna, principele, biserica si chiar vreun mecena. Solutia le pare chiar fireasca intru -cit e cea mai conforma cu deprinderile cli¬matului urban din care considera ca fac parte — isi vind stiinta si invatamintul tot astfel cum mestesugarii isi vind produsele muncii lor. De altfel, in sprijinul acestei revendicari, profesorii gasesc tot felul de


' argumente exprimate in mod divers. Prin¬cipalul este ca orice munca merita sala¬riu. O afirma si manualele de spovedanie: „pro¬fesorul poate accepta bani de la studenti — collecta —¦ ca pret al muncii sale, al ostene¬lilor sale", dar o spun foarte des chiar si uni¬versitarii, ca de pilda, in , doctorii in drept de la Padova: „Sintem de parere ca nu este rational ca muncitorul sa nu traga profit de pe tirma muncii sale. De aceea, noi decretam ca doctorul ce va presta juramintul de raspuns in numele colegiului la primirea vreunui student, va primi de la acel student, drept recunostinta pentru munca sa, trei livre de stofa si patru sticle de vin sau un ducat". De aici, o adeva¬rata vinatoare dusa de dascali impotriva stu¬dentilor rau platnici. Celebrul iurist Odofredus din Bologna scrisese inca de mai de mult: „Va anunt ca la anul voi preda cursurile obligatorii cu aceeasi constiinciozitate pe care mereu am dovedit-o; dar ma indoiesc ca voi preda si cursuri extraordinare, caci-studentii nu sint buni platnici; ei vor sa stie, dar nu vor sa pla¬teasca, conjorm zicalei: Toti vor sa stiey ¦ dar nici unul nu vrea sa achite si pretul".
Cit priveste pe studenti, daca tinem seama de scrisorile lor, fie autentice, fie propuse ca exemple in manualele de corespondenta, se constata ca ei cautau mai ales sa fie intretinuti de familiile lor sau de catre vreun binefacator.
in aceasta situatie, Biserica si in mod special Papalitatea se simti datoare sa reglementeze problema. Ea a proclamat un principiu: gra¬tuitatea invatammtului. Cea mai legitima din¬tre ratiunile cu care si-a motivat pozitia a fost vointa ei de a asigura invatamintul studenti¬lor saraci. Alta ratiune —¦ care apartinea unei mentalitati primitive, depasite, proprie epocii in care nu exista decit un invatamint strict religios — a pretins ca stiinta este un dar de la Dumnezeu si ca in consecinta ea nu poate fi vinduta decit cu riscul savirsirii pacatului de simonie, in plus ca invatamintul face parte in tegranta din slujba (ofjicium) clericului. in¬tr-un text ramas celebru, sfintul Bernard a denuntat de altfel cistigul profesorilor drept profit rusinos (turpis quqestus)...
Papalitatea a decretat astfel o serie intrea¬ga de masuri. inca la al treilea sinod de la L'atran din , papa Alexandru al IlI-lea a proclamat principiul gratuitatii invatamintului, iar succesorii sai vor face dese reveniri la acea decizie. in acelasi timp, urma sa ia fiinta pe linga fiecare biserica-catedrala cite o scoala al carei profesor avea sa primeasca un bene¬ficiu care sa-i asigure traiul.
Dar, instituind toate acestea, Papalitatea, pe de o parte, isi atasa intelectualii prin le¬gaturi interesate — condamnindu-i sa-i ceara beneficii —, iar pe de alta parte stopa, sau macar frina in mod considerabil curentul care ii mina pe intelectuali catre laicat.
Rezultatul a fost pastrarea in universitati ca profesori numai a acelora dintre dascali care au acceptat dependenta materiala de Biserica. Desigur ca alaturi de universitati si cu toata in¬versunata opozitie a Bisericii s-au intemeiat si anumite scoli laice, dar acestea, in loc sa dis¬tribuie o invata