Barbarii nu au fost mereu tentati sa intre in Imperiu prin violenta sau pentru jaf: popoarele germanice nu aveau decat admiratie si respect pentru maretia romana. Ei doreau numai sa beneficieze de binefacerile si de bogatiile sale, de aceea Imperiul i-a primit adesea cu bunavointa in armata sau administratie. Asistam uneori la o adevarata «invazie pacifista». In vremea lui Teodosie I, sau mai ales sub Arcadius, gotii devin atotputernici la Constantinopol, iar conducatoarul lor, Gainas, reuseste chiar sa-l omoare pe Eutropius, unul din favoritii Curtii imperiale. Urmarea acestui gest: o revolta populara soldata cu asasinarea lui Gainas. Pe timpul lui Marcian si Leon I, un alt conducator got, Aspar, ajunge sa guverneze Orientul pana in ziua in care imparatul, avertizat de pericolul unei nemultumiri generale, ii inlatura atat pe Aspar cat si pe partizanii sai, punand astfel capat influentei gotilor la Constantinopol. Nu va fi insa usor pentru Imperiu sa faca fata masei germanice sau altor barbari «agitati», atunci cand in fruntea lor s-au aflat conducatori ambitiosi. Numai ca vizigotii lui Alaric, hunii lui Atilla, sau ostrogotii lui Teodoric, dupa ce vor pune in mare pericol Orientul, vor fi dirijati catre Occident, ce va fi sacrificat in cele din urma in beneficiul salvarii celeilalte jumatati a Imperiului.

Vizigotii

Imperiul a considerat o buna perioada de timp ca remediul pentru a face fata tendintei de depopulare a unor zone ar fi stabilirea triburilor germanice cu statut de foederati. Masura era oricum binevenita, deoarece acestia exercitau presiuni serioase la frontiere. Astfel, in vremea imparatului Valens, intalnim in Moesia Inferioara cca. 20.000 de vizigoti, care in scurt timp se vor revolta. In urma bataliei de la Adrianopol din 378, romani sunt infranti, iar imparatul Valens este ucis.Teodosie I a reusit sa-i mai potoleasca, impunandu-le chiar un tratat de pace prin care era mentinuta conditia lor de foederati. Dupa moartea lui Teodosie, conducatorul vizigot Alaric a declansat o noua ofensiva, de data aceasta in Tracia, apoi in Macedonia, Tesalia si chiar in Peloponez. In urma negocierilor, imparatul Arcadius a obtinut instalarea vizigotilor in Illiric, iar Alaric a fost numit magister militum per Illyricum. Masura se va dovedi abila, atentia lui Alaric indreptandu-se acum catre Occident. Dupa o prima tentativa in 402, cand este invins de generalul lui Honorius, Stilichon, Alaric reuseste in 410 sa cucereasca Roma. Dupa aceasta data ei se vor instala in Galia si Spania si nu ii vom mai intalni in Orient.

Hunii

Ei au fost cei care i-au inlocuit pe vizigoti. Teodosie al II-lea le dadea anual un tribut in aur. Bienecunoscutul conducator hun Atilla nu se va multumi cu acest tribut si va obtine de la Teodosie al II-lea si titlul de magister militum. Nesatisfacut, Atilla a trecut Dunarea in 441 cucerind orasele Sirmium si Naissus (Nis), indreptandu-se catre Constantinopol. Constrans si de pericolul persan, Teodosie al II-lea a semnat in 443 un tratat umilitor cu hunii, prin care tributul anterior era triplat. In cele din urma Atilla si-a dirijat fortele catre Vest, iar in 452 e infrant de catre imparatul Marcian, Imperiul fiind salvat pentru a doua oara. l8y8yx

Ostrogotii

Supletea diplomatiei bizantine se va manifesta inca odata cu prilejul invaziei ostrogotilor. Sub Leon I ei au primit pamanturi, numai ca seful lor, Teodoric, mandru de serviciile aduse imparatului Zenon, s-a aratat exigent si a invadat Peninsula Balcanica, amenintand Constantinopolul. Tot acum lucrurile se precipita si in Occident: in 476, un sef al unor triburi germanice, Odoacru, l-a inlaturat pe ultimul august de sange roman, Romulus Augustus, cucerind Italia. In plus, el obtine de la Zenon delegatie pentru a guverna Italia. Dandu-si seama de pericolul reprezentat de o astfel de autonomie, Zenon se gandeste sa-l pedepseasca atat pe el, cat si pe Teodoric. Planul sau era urmatorul: il sfatuieste pe acesta din urma sa lupte impotriva lui Odoacru, promitandu-i in cazul unei victorii succesiunea. Teodoric reuseste sa-l infranga pe Odoacru, cucereste Ravenna, iar Orientul este salvat pentru a treia oara. Teodoric se instaleaza ca suveran al Italiei avand Ravenna drept capitala, cerand imparatului Anastasie legitimitatea. Prin acest gest se poate observa cum imparatul din partea orientala a Imperiului reusea sa-si pastreze inca autoritatea. Aparentele erau salvate: Imperiul isi conserva unitatea, iar imparatul autoritatea. Vom asista insa la un proces care cu timpul se va accentua, anume acela al opozitiei din ce in ce mai vizibila dintre Orientul intact si Occidentul desirat intre ostrogotii ce detineau Italia, francii ce ocupau o buna parte a Galiei, vizigotii care aveau restul Galiei si Spania, iar vandalii detinatori ai Africii. De altfel, incercarile lui Justinian din secolul al VI-lea, de refacere a frontierelor occidentale se vor dovedi in buna masura zadarnice, separatia fiind defintiva.
Prezenta acestor barbari la granitele Imperiului era o traditie, ca si incadrarea lor uneori in armata romana; puterea civilizatoare a romanitatii asigura insa asimilarea lor rapida. Invaziile masive din secolele IV-V vor modifica profund datele prezentei barbare pe teritoriul Imperiului suscitand aprigi controverse. Pentru unii, lumea romana risca sa-si piarda identitatea: acesti barbari trebuiau eliminati cu atat mai mult cu cat o buna parte dintre ei erau arieni. Pentru altii, increzatori in superioritatea civilizatiei romane, prezenta lor era o sansa pentru repopularea unor teritorii ca cele din Tracia, depopulate inainte de invazii. In cazul ostrogotilor lui Teodoric, prea puternici pentru a fi invinsi si prea numerosi pentru a fi asimilati, este experimentata chiar o solutie originala: devenit magister militum, regele ostrogot conduce Italia cucerita in numele imparatului si mentine administratia romana.
Aceasta situatie necesita de asemenea si o pace durabila pe cel de al doilea front, deschis aproape in permanenta confruntarilor cu persii. Luptele se vor da timp de mai multe decenii pentru controlul campiilor bogate situate intre Tigru si Eufrat sau pentru orase prospere precum Edessa. In aceasta zona, singura solutie viabila era o pace durabila, pe care o vor incheia in cele din urma Justinian si Cosroe I in anul 532.


Arianismul popoarelor migratoare

Incepand cu a doua jumatate a secolului al IV-lea, arianismul si-a gasit noi adepti printre popoarele migratoare. Astfel, informatii precise despre arianismul acestor popoare avem din 376, cand gotii lui Fritrigern, in razboi cu cei ai lui Atanaric si amenintati de huni, au acceptat crestinismul de nuanta ariana impus de imparatul Valens. Privitor la acest moment, Socrate spunea: “Fritrigern ceru ajutorul imparatului Valens, care comanda trupelor ce se aflau in garnizoana in Tracia spre a-l sustine. Fritrigern biruind pe Atanaric cu ajutorul acestei sporiri de puteri, a vrut sa-si arate recunostiinta pentru binele facut si a imbratisat credinta imparatului si i-a indemnat si pe supusi sa faca acelasi lucru” . La randul sau, Teodoret de Cyrr spunea ca supusii care au trecut Dunarea si au incheiat pace cu Valens “primisera de multa vreme razele cunostiintei dumnezeiesti si erau hraniti cu dogmele apostolice” . Din acest citat se poate observa ca ei erau ortodocsii fapt confirmat de raspunsul pe care l-au dat lui Valens: “nu vom suporta sa parasim invatatura parinteasca” . Procesul de evanghelizare ariana intreprins de Ulfila la Nordul Dunarii nu poate fi pus la indoiala , istoricul Orosiu spunand chiar ca gotii au solicitat imparatului Valens trimiterea de episcopi . La randul sau, profesorul Emilian Popescu este de parere ca putem afirma ca se aflau arieni printre gotii evanghelizati din stanga Dunarii, dar de data recenta si intr-un numar destul de redus; de fapt, ei dateaza din vremea in care la cererea lui Fritrigern, imparatul Valens le-a trimis misionari si episcopi arieni . De asemenea, trebuie sa luam in consideratie si faptul ca pentru gotii de rand, mai precis pentru marea lor majoritate, diferente intre ortodocsi si arieni nu existau .

In privinta vietii bisericesti a vizigotilor se cunosc foarte putine lucruri. Cu toate acestea putem remarca activitatea misionara a Sfantului Niceta de Remesiana printre vizigotii din Illiric, fara a cunoaste insa rezultatele ei . Se pare ca pe vremea conducatorului lor Reccared (586), sub influenta episcopului Leandru de Sevilla, ei au renuntat la arianism convertindu-se la Ortodoxie . Episcopii arieni au fost invitati sa urmeze calea regelui, arianismul disparand din regatul vizigot dupa aproximativ doi ani. Unitatea bisericeasca a fost sarbatorita de Reccared printr-un sinod care a avut loc la Toledo in anul 589, la care regele a marturisit credinta ortodoxa si l-a anatematizat pe Arie. La fel, parintii, episcopii si ceilalti clerici sau persoane din fruntea regatului au semnat o marturisire de credinta impotriva invataturii gresite a lui Arie . La sinodul de la Toledo se afirma din pacate si purcederea Sfantului Duh si de la Fiul o inovatie care s-a dovedit a fi pana astazi un serios obstacol pentru restabilirea unitatii bisericesti . Chiar si in aceste conditii Reccared si vizigotii nu se considerau despartiti de Biserica, iar acest adaos este posibil sa fi fost introdus pentru a accentua puterea dumnezeiasca a Fiului, intr-un act de negare a arianismului .
Pentru ostrogoti putem spune ca au fost barbarii care au primit arianismul de la vizigoti. Cu toate ca este destul de greu de spus cand a avut loc convertirea ostrogotilor, se pare ca lucrarea misionara din timpul regilor Valamir, Teodomir si Vidimer, foederati ai Imperiului in Panonia, a jucat un rol important in acest proces. De asemenea, la sfarsitul secolului al V-lea ostrogotii lui Teodoric au fost convertiti la crestinismul arian. Fie ca ne aflam in Tracia, Moesia sau Panonia, cel mai probabil este ca vizigotii, deveniti urmasi ai lui Ulfila, au propovaduit credinta semiariana printre fratii lor goti . Este de necontestat faptul ca in acest proces o mare importanta a avut si traducerea Bibliei, inteleasa si de ostrogoti. Jordanes este convins de dependenta arianismului ostrogotilor de cel al vizigotilor . Aceasta filiatie religioasa este demonstrata si de calendarul gotic comun celor doua neamuri. Pe de alta parte este greu de inteles cum misionarii vizigoti arieni au putut veni la Contantinopol sau din Moesia lui Ulfila sa propovaduiasca ostrogotilor invadati de huni dupa 370 . De aceea, este mult mai usor sa ne imaginam ca ostrogotii au putut fi adusi la crestinismul arian in provincia Panonia, deci intre anii 456-472. Lex gothica, credinta si legea goto-ariana, au ajuns la cea mai mare inflorire in regatul lui Theodoric cel Mare . Theodoric a profesat un arianism generator de cultura: creatiile arhitecturale legate de arianismul ostrogot sunt dintre cele mai celebre realizari ale antichitatii tarzii, nu numai ale perioadei in care Theodoric a condus acest regat. Arianismul in forma in care a fost preluat si dezvoltat de ostrogoti, a avut un rol important in sustinerea si dezvoltarea identitatii lor, iar prin toleranta afisata uneori de Theodoric fata de crestini sau evrei, el a castigat sprijin politic din partea acestora. Probabil ca daca nu ar fi fost razboiul de pe vremea lui Justinian, ostrogotii ar fi trecut la Ortodoxie odata cu vizigotii. Universul religios al ostrogotilor nu a fost schimbat radical odata cu trecerea la crestinismul arian. Nu trebuie sa credem ca arianismul ostrogotilor era departe de cel nascut la biserica Baucalis din Alexandria. Practicarea acestei forme de crestinism a permis insa nobililor pagani sa faca parte din Orbis Romanum et Christianum fara sa renunte la vechile traditii pagane . Dezvoltarea structurala a Bisericii ariene era legata si de contactul cu Biserica Ortodoxa organizata, iar trairea simpla a crestinismului i-a apropiat pe ostrogotii de rand de arianism. Se poate spune ca a existat un mesaj comun al crestinismului, astfel incat arieni si ortodocsi au putut face unii pasi impreuna.
Crestinismul adoptat de goti sau de alte popoare barbare este diferit prin dogma de cel ortodox, dar in privinta cultului este aproape identic. Procopius de Cezareea scria ca ceremoniile nu difera aproape deloc , Salvian ne spune ca “gotii citesc din aceleasi carti, din profeti, apostoli si Evanghelii” , iar Victor de Vita indica faptul ca se serveau de limba lor si ca limba liturgica, gratie indeosebi traducerii Bibliei de catre Ulfila . O alta particularitate a ritului got era si obiceiul de savarsi slujbele noaptea sau in zori . Acest obicei era atat de reprezentativ pentru arieni incat un episcop italian ajunge sa fie acuzat in aceasta perioada pentru simplu fapt ca tinea slujbele noaptea .
Iconografia baptisteriului arian de la Ravenna ne arata ca Hristos nu este un simplu om: la Botez un inger se afla langa El. Pe tronul care se vede in ceruri este reprezentata Sfanta Cruce, iar Tatal nu este nicaieri. Cu alte cuvinte, Hristos nu este de aceeasi natura cu Tatal, El are un loc privilegiat, dar nu cu Dumnezeu-Tatal . In acelasi sens, al negarii intruparii Fiului lui Dumnezeu, arienii nu vedeau natura trupului, astfel incat cultul Sfintilor constituia un alt aspect care diferentia arianismul barbar de crestinism . Gotii arieni aveau propriul calendar liturgic si pastrau formulele traditionale ale clerului: episcopi, preoti, diaconi. In momentul intrarii in granitele Imperiului, multor popoare barbare nu le-a fost greu sa renunte la paganism, exceptie facand francii si suevii, care si-au mentinut credinta pagana timp de o generatie. Pana la urma arianismul nu a avut prea mari sanse de supravietuire, deoarece dupa secolul al IV-lea era asociat barbariei. Sensul civilizator a generat trecerea crestinismului arian spre crestinismul ortodox.