Dezvoltarea constiintei nationale si cristalizarea idealului unitatii politice a intregii natiuni romane sunt teme dezbatute intens, de multa vreme, de catre stiintele consacrate fenomenelor social-politice, in frunte cu istoriografia. q1c15cp
Pe parcursul acestor dezbateri s-a alunecat spre unele exagerari, pe de o parte in sensul anticiparii momentului istoric al aparitiei acestor doua elemente fundamentale din mentalitatea noastra colectiva moderna, iar pe de alta parte in acela de a le considera cu precadere spontane, pornite din straturile largi si adanci ale poporului, si imbratisate timpuriu de aceste straturi.
Astfel de reprezentari ale proceselor respective nu sunt a se dezminti, ci doar a se corecta. Desi exista si opinia contrara, cu argumente ce merita luate in considerare, in ce ne priveste suntem de parere ca, in afara unor germeni, valorile intelectuale si sentimentale ale ideii si idealului national nu se elaboreaza initial pe o baza larga, nu pornesc de jos, ci de la varf, sunt opera unei elite spirituale avansate. Din focarul acesteia, ele iradiaza si sunt asimilate in cercuri tot mai intinse ale poporului, prin instructiune, lectura, comunicare si propaganda orala, sau sub impactul unor evenimente dramatice, cum a fost, de exemplu, revolutia din 1848. In cursul acesteia numerosi indivizi s-au confruntat direct cu situatii revelatoare, care I-au obligat a-si gandi existenta colectiva intr-o noua perspectiva. „Patriotismul se invata” -; a fost sentinta unui specialist al problemei, in concluzia studierii genezei fenomenului.
Elita intelectuala la nivelul careia se elaboreaza acest nou univers de idei si de sentimente in trairea poporului se afirma cu deosebire pe taram politic si cultural. In cadrul celui de-al doilea se formeaza o literatura militanta, care dezvolta pas cu pas temele predilecte ale ideii nationale: dragostea de tara, de pamantul natal, solidaritate sufleteasca, slavirea trecutului comun de suferinte si de glorie, virtutile colective, dragostea si dorinta de libertate, de independenta, de unire a celor de-o limba, proiectia unui viitor fericit pentru poporul ce tinde sa-si realizeze aceste deziderate.
Functia trezirii si dezvoltarii constiintei propriului destin a implinit-o, la romanii ardeleni, ca si la alte popoare, literatura, si in primul rand poezia -; gen in cuprinsul caruia sonoritatea verbala, inclinatia spre retorica, abundenta utilizarii imaginilor si a hiperbolelor se recomandau pentru a crea o atmosfera emotionala in jurul temelor sale.
Vom evoca, mai spre final, opera unor mari poeti de la inceputul secolului nostru, in care idealul patriotic panromaneasc al ardelenilor a ajuns la expresia lui cea mai inalta. Literatura romana ardeleana n-a insemnat insa numai cateva personalitati de mare talent -; un Cosbuc, un Iosif, un Goga. Pe toata durata secolului al XIX-lea ea s-a exersat in productii poetice. E drept ca, in majoritatea lor, au fost modeste ca valoare, unele atragandu-si fulgerele criticii lui Titu Maiorescu, carora George Baritiu le-a raspuns, argumentand impotriva mentorului implacabil al „Junimii” ca intelectualii ardeleni sunt si au datoria de a fi in primul rand luptatori pentru cauza poporului, pentru cauza nationala. Ceea ce se impune in primul plan talentului lor este mesajul, mobilizarea constiintelor: ei nu au ragazul cizelarii estetice a versurilor.
Argumentul nu era decat partial convingator. E adevarat ca poezia patriotico-nationala este un gen dificil, pandit de primejdia banalitatii grandilocvente, dar faptul nu constituie o scuza, fiindca s-au evidentiat in poezia patriotica destui poeti care au stiut face sa fuzioneze mesajul politico-national cu realizarea sa artistica.
In cazul nostru, productiile despre care ne-am propus a scrie trebuie acceptate cu indulgenta, cu oarecare duiosie, ca pe niste primi pasi sovaielnici ai unui copil, sau ca primele cugetari indraznete, avantate, ale unui adolescent.
Ioan Budai-Deleanu a fost calificat de unii istorici literari drept cel mai mare poet epic al literaturii romane din Transilvania.
Cunoscuta sa epopee, Tiganiada, cuprinde numai cateva expresii izolate, aducatoare aminte de un sentiment patriotic incipient.

In vreo doua canturi revine sintagma „iubita tara” sau „draga tara”.

tarii:

In cantul al VII-lea se afla un elogiu al vitejiei in lupta si o lamentare pentru soarta grea a poporului si a

„O neamul meu, de tot ovilit /injosit/”

sau

„Si tu gemi, supusa Muntenie”

Despre cetateanul unei republici, poetul spune ca:

„Lui ii e patria ca dulcea mama.”

Sentimentul patriotic e exprimat in chipul cel mai eficient in cateva versuri din finalul poemului …

„Si daca-i hotarat din vecie,

Patria sa caza fara vina,
Aceeasi soarta si a noastra sa fie: Un mormant ne astupe si o tarana

Vrajmasului alta nu ramana

Decat pamantul si slava romana.”
Tot la inceputul secolului al XIX-lea banateanul Dimitrie Tichindeal traducea si adapta, pentru intelegerea cititorului roman, fabulele luministului sarb Dositei Obradovici. Printre randurile acestor istorioare moralizatoare el ia apararea romanilor, calomniati de alte neamuri, si strecoara accente de mandrie nationala:
„Unii zic ca romanul fuge de starea ostaseasca: fuge, vezi bine, ca nimeni nu l-a invatat a pretui binele patriei; insa tot sunt la oaste multi romani, care sunt bune si alese catane.” Este tema virtutilor ostasesti, care va strabate, cu ecouri adanci, istoriografia si literatura romantica si care, in fapt, n-a incetat nici astazi.
Cunoscut pentru indelungata sa activitate de redactor al „Gazetei de Transilvania”, Iacob Muresianu, varul lui Andrei, a avut si incercari poetice, marturisind atat bunele intentii, cat si defectele inceputurilor si ale unui talent modest. O poezia a sa, „Orfelinul”, la lectura careia se pare ca, in timpul de demult, au curs ceva lacrimi, dezvolta tema -; frecventa in romantism -; a sacrificiului in lupta, punand mai presus de toate binele natiunii:

„Cand tatal meu, cu fruntea in crete strans taiata:

Asculta, draga-mi zise -; eu astazi plec sa mor,

Sa mor, numai natiunea sa-mi fie liberata!

……………………………………………

Asculta,-mi zise aspru: eu merg la batalie,

Dusmanul limbii noastre, tiranul, taie tot!

Ah! Astazi mor mai bine, decat iar in sclavie

Sa-ti duci si tu viata, romane stranepot!”
Sunt versuri melodramatice, care astazi nu s-ar mai putea nici compune, nici gusta. Dar ele se adresau unui public pana atunci nestiutor de politica. Mesajul lor trebuia formulat in termenii unei terapii de soc. Evident,

in mare masura aceste formule declamatoare erau si produsul unei inca reduse dezvoltari a mijloacelor de exprimare poetica.
Cea mai cunoscuta si mai reusita creatie poetica a unui ardelean, mai inainte de generatia Cosbuc-Goga, a fost, indiscutabil, „Rasunetul” lui Andrei Muresianu.
Ritmul solemn, amplitudinea perioadei acestor versuri, imaginile avantate si relativ putinele lor imperfectiuni formale genereaza receptarea cu un fior interior a mesajului lor sobru si puternic. Parcurgand toate temele crezului national -; grandoarea istoriei, numarul si eroismul romanilor -; poemul contine cele dintai referiri explicite la unitate, atunci cand deplange:

„Oarba neunire la Milcov si Carpati”

si adreseaza apelul inflacarat:

„Romani din patru unghiuri! Acum, ori niciodata,

Uniti-va in cuget, uniti-va-n simtiri!”
La o poezie a sa, mai putin cunoscuta, intitulata „Glasul unui roman”, Andrei Muresianu a pus acest moto semnificativ pentru starea de spirit a poporului roman:

„Toti oamenii au o patrie, numai eu nu am.”
Vehicularea idealului national s-a desfasurat in secolul trecut, asa dupa cum e cunoscut, in relatie apropiata cu idealurile democratice. Stat national, in viziunea de atunci, insemna un act de justitie, de care aveau sa se impartaseasca, pe toate planurile, toti cetatenii. Talentatul scriitor si memorialist Ioan Codru Dragusanu, intr-un capitol din opera sa „Calatoriile unui roman transilvan in tara si strainatate”, devenita populara sub titlul
„Peregrinul transilvan”, a dat expresie acestei ingemanari dintre idealul national si cel democratic intr-o suita de aforisme surprinzator de moderne. „Unde nu e stat national, nu e natiune” -; scrie el, debutand cu o sentinta transanta, desi, in fapt, discutabila. „Unde nu e guvern popular, statul e himera nationala, iar natiunea -; un aglomerat de indivizi /numai/ cu oarecari particularitati omogene.”

Si continua:

„O adevarata natiune e numai acolo unde poporul e bine reprezentat prin guvernul sau: e acolo unde toate simturile, toate puterile si toate lucrarile tintesc spre unul si acelasi scop: vaza si reputatia, respectul si gloria poporului in afara, bunastarea si multumirea fiecarei clase, a fiecarui individ inauntru …”

Autorul citat dezvolta, asadar, o apologie a statului national, a statului unitar si democratic.

Prezenta idealului unitatii nationale in literatura ardeleana s-a conturat mai deslusit in perioada 1859-

1877 si, bineinteles, in deceniile urmatoare.
Fiindca intre limitele anilor mentionati s-a format o Romanie, spre care se puteau indrepta corect dorintele de unire ale ardelenilor, iar aceasta Romanie a devenit independenta, fapt care dadea si mai multa justificare acelorasi dorinte de unire politica.
Inca inainte cu cativa ani de unirea principatelor, folcloristul Atanasie Marienescu, intr-o poezie stangace, intitulata „Poetul si muza romana”, zugravea perspectiva unei tari intinse pentru natia romana, o patrie puternica, inaltata prin victorii la marire eterna, populata cu eroi, infratiti intre ei si uniti in lupte.

Originar din Oltenia si stramutat in campia Aradului, devenit redactor la ziarul „Albina” din Pesta, poetul Iulian Grozescu, un talent promitator, dar stins din viata la numai 33 de ani, inscria acest catren in poezia intitulata „Dor de libertate”:

„Frati cu frati intr-o unire

Pentru tara sa lucram,

Cu coroana de marire

Fruntea ei sa-nconjuram.”
Se observa cum termenul de tara, fara a fi explicitat, designeaza de-acum, ca si la Atanasie Marienescu, alta tara decat Austria sau Ungaria in care traiau romanii ardeleni: descrierile ei, gesturile ce i se adreseaza sunt in mod evident ale unei tari proprii visate, ale tarii a romanilor.
Numeroase poezii au fost inspirate ardelenilor de razboiul de independenta din 1877-1878. Nereusite in comparatie cu ale lui Alecsandri, cateva s-au datorat lui Zaharia Boiu, profesor la Sibiu si redactor la revista
„Transilvania”. Iosif Vulcan, plecand de la apelul foarte util, insa prozaic din punct de vedere literar, al colectelor pentru ostasii romani, se avanta intr-o peroratie in subtextul careia se descifra gandul unitatii nationale:

„Caci suntem de voi departe,

Frati de dincolo de Carpati,

Insa-n orisicare parte

Va iubim ca niste frati.

Si-n iubirea cea frateasca

Noi nutrim un vis sublim:

Nu-i putere sa ne-opreasca

Ce in inima simtim!”
Prolificul si longevivul scriitor Petre Dulfu (a trait 97 de ani), originar din partile Salajului si Satmarului, dar stabilit in Romania, omagia pe eroii cazuti in acelasi razboi, scriind ca: „Din a lor cenuse curand o sa renasca, cereasca libertate -; unind pe frati cu frati.”
O victima, nu tocmai nevinovata, a acerbelor critici ale lui Titu Maiorescu, a fost bihoreanul Iustin Popfiu. Pacatuind si el prin retorism facil, a dedicat unele poezii ale sale evenimentelor de dincolo de Carpati, dintre 1859-1863, si a evidentiat ecoul lor in randul romanilor ardeleni. Invoca Divinitatea sa asculte suspinele amare ale patriei romane si sa o ajute ca „in bratu-i vestezit” sa renasca viata, astfel ca lumea „sa vada cu mirare, o noua Romanie, sub scutul sau marit!”
O oda tunatoare scrisa la 24 ianuarie 1862, spre a aniversa Unirea Principatelor, se intreaba, iarasi cu certe subintelesuri:
„Ce-nseamna acel cantec solemn, de bucurie, Ce umple-a tale plaiuri, frumoasa Romanie? Ce ca un fulger trece dincoace de Carpati

Si afla un rasunet la fratii departati?”

Putini sunt probabil aceia care, neavizati, ar banui sub numele de familie al lui Ioan Scipione Badescu pe un ardelean nascut la poalele Mesesului, nu departe de Sanmihaiul Almasului. Si poate ca tot nu prea multi sunt cei care-l cunosc pe acest ardelean stramutat si el in vechea tara, ca autor al marsului care incepe cu cuvintele

„Trompetele rasuna in munti si pe campii” si contine versurile mobilizatoare:

„Un dor pe toti ii poarta: sa-si vaza iar mosia

Unita, mare, mandra … Traiasca Romania.”

Sunt de retinut, evident, epitetele: Unita, mare, care se vor alatura in permanenta imaginii Romaniei de

la 1918.

Si era pe la 1880 cand, la Viena, la un concurs al societatii „Romania Juna”, foarte tanarul pe atunci

Andrei Barseanu, a scris imnul „Pe-al nostru steag a scris unire”, curand pus pe note de Ciprian Porumbescu. Criticul atat de exigent si nu prea concesiv fata de acest gen de creatie poetica, George Calinescu, nu s-a putut abtine sa nu numeasca marsul astazi ostracizat al lui St. O. Iosif, „La arme!” -; „o Marsilieza romana, cu vibratie proprie, independenta de vreun miraj muzical”. Si cita, printre altele, versurile:

„Si-i scris in cartea celor viitoare

Ca va sa vina ceasul preamarit
Cand mandru straluci-va-ntre popoare, Ca soarele, aici in Rasarit!”
Mai erau doar cinci ani pana cand profetia avea sa se implineasca, desi, mai apoi, aceasta stralucire avea sa se intunece de cateva ori, sub cate un nor tragic.
In literatura romana ardeleana, poezia lui Octavian Goga a constituit o realizare rar intalnita si egalata in oricare literatura. Ea a insemnat convertirea tendintei nationale in poezie pura, cea dintai ramanand totusi vibranta, perceptibila. O poezie simbolica, pe nicaieri declarativa (pana la „Cantecele fara tara”), o poezie in care apelul la revolta, la lupta, nu se exprima printr-un strigat, ci isi soarbe seva emotionala din amaraciunea ancestrala a bocetului popular.
Ambianta romaneasca ardeleana devine sub pana lui Goga -; scria acelasi Calinescu -; „un Purgatoriu in care se petrec evenimente procesionale, in care lumea jeleste misterios, impinsa de o putere nerevelabila, cu sentimentul unei catastrofe universale.
De ce cresc aici numai flori, si campii sunt de inutila matase? De ce -; se intreaba criticul -; tot norodul canta coral, si -; adaugam noi -; aduna audienta de privighetori din alte tari? De ce apele au grai? De ce bocesc toti, ca-ntr-un apocalips? Pentru ce aceasta tulburatoare ceremonie?

Miscarea poeziei e dantesca si jalea a ramas pura, desfacuta de continutul politic.”
Si totusi, acesta fiind miracolul ei, poezia lui Goga desi realizata ca act artistic pur, ramane cea mai global si mai consecvent mesianica poezie din literatura noastra. I s-a prezis, grabit, ca isi va pierde actualitatea si forta, o data implinit idealul pe care-l invoca. Prezicere neconfirmata. Reciteasca oricine, astazi, aceste versuri, si cutremurarea lor o va simti la fel ca inaintasii nostri, inainte cu peste noua decenii, cand volumul intitulat simplu

„Poezii”, a insemnat, dupa momentul Eminescu, al doilea eveniment incendiar al constiintei identitatii neamului, a destinului sau, a geniului sau, a sensibilitatii sale artistice.

E o poezie care a incununat contributia literaturii ardelene la idealul national.
Dar aceasta literatura, pornind de la opera istorica a Scolii Ardelene, s-a desfasurat, avand in fata ochilor acelasi tel, pe tot parcursul secolului al XIX-lea. Sa nu zambim in fata naivitatii ce transpare adesea din randurile produselor sale. Ele mergeau in pas cu gustul si capacitatea de intelegere a publicului lor cititor si ii faceau acestuia, cu mijloace modeste, educatia civica si artistica. Aveau un public - atat cat era -; erau citite, intelese, admirate, recitate cu patos. Progresele acestei literaturi au fost lente si dificile, cum au fost si cele ale ideii si ale constiintei nationale. Important ramane, peste toate scaderile si vicisitudinile, faptul ca ele au invins.
Intelectualitatea, productia istorica si literara, au inteles aspiratiile poporului, drumul pe care el trebuia sa mearga, spre a-si pastra existenta de sine-statatoare. Au concentrat aceste aspiratii in paginile lor. Le-au prelucrat, le-au dat forma si mesajul mobilizator prin care sa patrunda in constiinta multora. Impreuna cu actiunea politica propriu-zisa, aceste productii poetice, multe astazi uitate, au fost factori antemergatori si pregatitori ai implinirii idealului libertatii si unitatii nationale.