Tiberius II (578-582) s-a aratat binevoitor fata de monofizism. Avand
o atitudine dezaprobatoare fata de persecutarea acestora. Il indemna
pe patriarhul deosebit de zelos sa nu se asemene cu Diocletian . Insa
permitea Bisericii „sa se rafuiasca in modul cel mai crud“
cu evreii, cu donatistii si nu numai. Cu aceasta ocazie imparatul adauga
vistieriei statului averile acestora. d4r13rx
Tulburarile produse de neintelegerile doctrinare il sileau pe acest
imparat „destul de rabdator si bland“ sa recurga la
masuri drastice si chiar la executii .
Eutihie si Tiberius II au avut o relatie destul de cordiala. Eutihie proorocise
lui Tiberius, pe vremea cand acesta era comite ca va ajunge imparat,
ceea ce s-a si intamplat.
Cu putin timp inainte de moartea patriarhului, Tiberius a fost chemat
de acesta care i-a spus ca nu va mai trai mult dupa mutarea sa la cele vesnice.
In noaptea care a urmat Duminicii Tomei din anul 582 patriarhul a murit.
La 14 august, in acelasi an, si-a dat obstescul sfarsit si imparatul
(Theophanes spune ca s-a otravit cu „pomusoare“ ), dupa ce, in
ajun i-a transmis lui Mauricius puterea deplina.
Imparatul Mauricius
Mauricius a adus la curte, foarte multe rude ale sale, oferindu-le diverse
posturi. Printre astfel de protejati se numara si un episcop, Diocletion cu
numele.
Sub acest imparat Biserica si-a consolidat puterea, desi el tolerant in
problemele religioase.
De epoca sa se leaga disputele cauzate de luarea titlului de „ecumenic“
de catre patriarhul de atunci al Constantinopolului, Ioan IV Postitorul. Acesta
din urma devenise patriarh in urma mortii lui Eutihie. Barbat aspru cu
trupul sau (manca si dormea putin, cu genunchi lipiti de piept; intr-o
anume perioada a vietii sale nu a baut nimic timp de sase luni), Ioan a trezit
atat de mult admiratia basileului, incat la moartea sa, Mauricius
si-a insusit patul in care dormea sfantul si se culca in
el, nadajduind ca asa va castiga vreun har .
Patriarhul, cu permisiunea basileului, si-a luat, in anul 588, cu ocazia
unui sinod care a trebuit sa analizeze acuzatiile (care au fost dovedite nejustificate)
aduse patriarhului Grigorie al Alexandriei, titlul de „ecumenic“.
Chiar daca acesta era onorific , faptul a starnit o reactie adversa din
partea papei Pelagiu (578-590). Urmasul acestuia, papa Grigorie cel Mare (590-604)
a protestat vehement impotriva acestei actiuni a partiarhului Ioan. A
scris acestuia ca titlul „este diabolic si blasfemator, caci prin el episcopul
de Constantinopol se substituie lui Hristos care singur este episcop ecumenic“
.
Nici protestele catre imparateasa Constantina, sotia lui Mauricius, nici
scrisorile catre ceilalti patriarhi din Rasarit carora papa le cerea sa respinga
acest titlu nu au schimbat situatia cu ceva. Sprijinit de imparat, Ioan
s-a numit in continuare patriarh ecumenic. De asemenea, titulatura a fost
pastrata si de succesorul sau, Chiriac (596-606) si de la acestia de catre toti
ierarhii care au pastorit pe scaunul intemeiat de Sf. Ap. Andrei. Doar
tiranul imparat Focas (602-610), a interzis in anul 607 patriarhului
Toma I (607-610) sa poarte titlul de „ecumenic“.
Vazand ca protestele sale sunt zadarnice, Grigorie cel Mare si-a luat,
in semn de smerenie, titlul de „servus servorum Dei“ . El
refuzase, ce-i drept, pe cel de „papa universalis“ cu care i se
adresa patriarhul de Alexandria .
Imparatul Mauricius si-a exercitat influenta si in viata liturgica
a Bisericii. Inca din secolul al V-lea se sarbatorea in Siria Adormirea
Maicii Domnului (15 august). Spre sfarsitul secolului al VI-lea el a dat
un edict prin care aceasta sarbatoare devenea obligatorie pentru toti crestinii
. La fel procedase si Justinian in 542 cu praznicul Intampinarii
Domnului (2 februarie) .
La moartea lui Ioan IV Postitorul tronul ecumenic a fost ocupat de patriarhul
Chiriac. El incheie sirul ierarhilor contantinopolitani ai secolului al
VI-lea. Tronul lui Mauricius va fi uzurpat de tiranul Focas, cel care va preceda
pe marele impaat al secolului al VII-lea, Heraclius.
