v5g11gf
Din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, ideea infaptuirii statelor nationale a fost fermentul politic cel mai puternic din Europa. Aceasta tendinta a fost asociata cu fenomenul dezvoltarii si modernizarii tuturor componentelor vietii nationale, considerandu-se ca numai statul national are autoritatea si capacitatea afirmarii si protejarii intereselor natiunii. Se apreciaza, astfel, ca noua realitate national-statala din Europa Central-Sud-Estica de dupa primul razboi mondial nu a fost atat rezultatul razboiului cat al straduintei natiunilor asuprite din cele trei imperii din zona de a infaptui o cale mai moderna de viata prin mijlocirea autodeterminarii nationale.1 Aceasta afirmatie trebuie completata cu specificarea faptului ca fenomenul constituirii statelor nationale din Europa Centrala si de Sud-Est se incadreaza in procesul general de creare a statelor nationale pe principii democratice din intreaga Europa, fiind, asadar, o necesitate logica a istoriei societatii europene moderne.
Continutul idealului national, dupa faurirea statului national unitar roman, releva valentele creativitatii totale ale natiunii. Procesul integrarii provinciilor unite in noul stat unitar, romanesc a fost pe cat de complex pe atat de dificil. Cu toate acestea, realizarea realei unitati statale n-a intampinat greutati considerabile ca in alte zone ale Europei Centrale si de Sud-Est. S-a pornit de la pastrarea tuturor elementelor modernizatoare, care s-au validat inainte de 1918 in societatea romaneasca, propunandu-se si altele noi, provenite atat din noile conditii postbelice cat si din experienta europeana si universala. Este adevarat, insa, ca dezbaterea teoretica a subiectului modernitatii in perioada dintre cele doua razboaie mondiale s-a raportat cel mai frecvent la modelul occidental. Evolutia statului roman in aceasta perioada s-a infaptuit in conditiile reorganizarii si restructurarilor impuse de noua realitate politico-statala de dupa 1918. Intr-un studiu elaborat la mijlocul acestei perioade, se constata ca Romania postbelica diferea mult de cea antebelica, iar aceasta nu doar sub aspect teritorial, ci si prin realizarile socio-economice si ale sistemului politic, aceste schimbari reflectandu-se si in Constitutia din 19232. Fiind adaptata intr- un moment cand criza social-economica postbelica era depasita, iar diferitele grupari s-au lansat in directia consolidarii si dezvoltarii pozitiilor lor economice si politice, Constitutia din 1923 a conferit temei juridic acestor tendinte, fiind, in egala masura, preocupata a da un caracter unitar organizarii de stat si legislative a tarii.

Constitutia din 1923 a consacrat suveranitatea nationala, principiu intemeiat pe ideea potrivit careia natiunea, in totalitatea ei, detine puterea politica, avand drept de control asupra activitatii organelor de stat, fiind reprezentata prin membrii alesi de ea.
In perioada celor doua decenii interbelice, Romania a evoluat ca un stat national unitar, prezentand un regim politic parlamentar (1918-1938), in cadrul unei monarhii constitutionale

(pana in septembrie 1940).
In felul acesta, sistemul parlamentar din Romania interbelica poate fi apreciat ca o incercare de conservare a valorilor politice liberale spre care a aspirat statul roman modern si inainte de prima conflagratie mondiala. Doar ca, dupa realizarea unitatii national-statale, strategia dezvoltarii economico-sociale a Romaniei, a primit contururi mai precise, modernizarea ansamblului societatii romanesti fiind o dominanta a epocii.
Dar modernizarea nu poate fi interpretata doar in termeni economici sau politico- institutionali. Ea este un proces istoric ce denota si o „atitudine mentala“. Iar conditia necesitatii realizarii unor transformari ample ale intregii societati era puternic implantata in opinia romaneasca postbelica. Razboiul mondial a prilejuit si o confruntare intre generatii, demonstrandu-se multiplele posibilitati creatoare in plan economic, social, cultural si politic. Adesea erau adresate critici starilor antebelice, indeosebi cercurilor diriguitoare care nu au fost suficient si corect ancorate in „spiritul vremii“.3
Nu se urmarea, insa, o transpunere mecanica a starilor occidentale ci, mai degraba, o raportare la „spiritul european“, avandu-se in vedere stadiul de dezvoltare a civilizatiei romanesti sau a disponibilitatilor creatoare, materiale si spirituale ale natiunii romane.
In domeniul culturii, in Romania interbelica s-a realizat ceea ce Eminescu sustinea, adica o inaintare dinspre „periferia“ civilizatiei occidentale intru civilizatia moderna europeana si universala. Investigatia sociologica si istorica a culturii interbelice, demonstreaza cu deosebita pregnanta efectele benefice ale Marii Uniri in planul creatiei spirituale. S-a atins „un nivel european“ nu numai in gandirea filosofica, dar si in arta, literatura, stiinta si invatamant, s-a manifestat specificul national prin corelare valorica cu creatiile majore universale. „A fi modern
-; scria Adrian Marino -; inseamna a fi stapanit de o stare speciala, reflex al epocii si al spiritului sau caracteristic“.4 Reconstituind istoriografic perioada interbelica, deci un segment concret al realitatii istorice romanesti, se constata ca modernul a fost incorporat nu doar in mentalitate, sensibilitate, gustul timpului, ci in intreaga realitate obiectiva, materiala si spirituala. Este indiscutabil faptul ca sensul sau principal invita la analiza unui proces complex social-economic, cultural si politic care a determinat asemenea schimbari in timp, incat a creat un anumit tip de societate si un comportament specific in toate sectoarele vietii sociale. Iar realizarea statului national unitar roman, in 1918, a favorizat tocmai un asemenea proces istoric, detectabil in toate structurile societatii romanesti din perioada interbelica. In acelasi timp, accelerarea procesului de modernizare in Romania acelei perioade, a apropiat civilizatia romaneasca de principalele tendinte modernizatoare ale epocii, creand un fructuos cadru de dialog cu universalitatea.

V.1 Evolutia armatei romane in perioada interbelica.
Sfarsitul primului razboi mondial a fost insotit de modificari importante in intreaga Europa atat sub raport teritorial, cat si sub cel politic si economic. Dezmembrarea Imperiului austro-ungar, constituirea unor state nationale unitare, intre care si cel roman si aparitia a numeroase state nationale independente, a marcat prefaceri radicale in Europa centrala si de sud- est.
La terminarea primei mari conflagratii mondiale, dupa actele Marii Uniri si recunoasterea internationala a acestora, Romania se prezenta ca un stat independent de marime mijlocie, cu o suprafata si populatie dublata fata de 1914: 295.049 Km2 si 15.541.424 locuitori.5
Provinciile romanesti care, prin unire, au intregit teritoriul national, au completat si sporit substantial bogatiile naturale, dar si celelalte resurse, umane si materiale ale tarii, forta de creatie si de aparare a natiunii romane. Legea fundamentala -; Constitutia -; promulgata in martie 1923 a consacrat transformarile profunde produse, consecinta a hotararilor din 1918, afirmand si garantand egalitatea in drepturi a tuturor cetatenilor „fara deosebire de origine etnica, de limba sau religie“, ceea ce sublinia intentia factorilor conducatori de a promova o politica de sudare morala si de cooperare a tuturor, ca o conditie esentiala a consolidarii interne a statului roman intregit.
In acelasi timp, noile rezerve de energie si surse de materii prime, numarul ridicat de intreprinderi industriale, sporirea suprafetelor agricole, largirea considerabila a cailor rutiere si feroviare au avut o influenta benefica asupra organismului militar national, creandu-se conditii favorabile pentru asigurarea din resurse interne a dotarii si inzestrarii armatei cu echipament si subzistenta. Chiar in 1919, Ministerul de Razboi, prin ordinul nr.22645, instituia o Comisie a Directiei armamentului care sa studieze posibilitatile de folosire a uzinelor metalurgice si posibilitatile miniere pentru fabricarea armamentului.6 Comisia a constatat ca existau capacitati reale pentru a dezvolta o industrie nationala care sa produca tunuri si alta tehnica de lupta necesara inzestrarii armatei.

Concentrarea tuturor disponibilitatilor factorului demografic s-a reflectat direct in realizarea unor capacitati de mobilizare net superioare, cresterea efectivelor influentand pozitiv dimensiunile sistemului national de aparare. Din experienta primului razboi mondial si din practica unor tari europene avansate s-a constatat ca in cazul unei mobilizari generale se putea angaja 18% din populatia tarii. Cu un asemenea procent a operat si Marele Stat Major al armatei romane, care, raportat la cele aproximativ 18.000.000 de locuitori, permitea introducerea in lucrari a unor efective de peste 3 milioane de oameni8.
Intregirea Romaniei a imprimat armatei un caracter national complet prin destinatia ce o avea: de a apara integritatea fruntariilor tarii impotriva oricaror agresiuni straine, suveranitatea si integritatea ei. Asadar, incheierea procesului de faurire a statului national unitar roman a marcat inceputul unei etape noi si in domeniul organizarii si intaririi capacitatii de aparare a tarii. Noile conditii demografice, economice si teritoriale, cerintele apararii si consolidarii Romaniei intregite au determinat mutatii profunde pe taram militar, infaptuindu-se, in perioada interbelica, o adevarata cotitura atat in domeniul practic -; aplicativ, cat si in gandirea, doctrina si arta militara romaneasca.
Conceptia care a stat la baza politicii de aparare nationala a Romaniei in anii interbelici a decurs din situatia ei politica interna si internationala, in concordanta cu politica externa pe care o promova si prin care se urmarea mentinerea si consolidarea statului national unitar roman in fruntariile hotarate de adunarile cu caracter plebiscitar din anul 1918. De aceea, chiar din primul moment au fost luate masuri pentru cresterea fortei combative a armatei, despre care se afirma ca
„va fi astfel organizata, instruita si echipata, incat sa corespunda chemarii sale de a apara integritatea teritoriala a statului“.9 „Armata -; se preciza in mesajul regal adresat cu ocazia deschiderii sesiunii Corpurilor legiuitoare in noiembrie 1936 --;este astazi reazimul de temei al existentei statului, suprema garantie de pace si de aparare a fruntariilor“. Asadar, functia fundamentala a armatei in perioada dintre cele doua razboaie mondiale a constituit-o apararea granitelor statului national in integralitatea lor. In nici un plan si in nici o ipoteza intocmite in Marele Stat Major, ca organ de conceptie si conducere a pregatirii armatei, nu s-a pus problema vreunei actiuni agresive impotriva unui stat vecin. Dimpotriva, in toata aceasta perioada s-au depus eforturi staruitoare din partea forurilor politice si militare din tara pentru imbunatatirea relatiilor cu toate statele vecine10.
Punerea in aplicare a conceptiei privind perfectionarea sistemului militar national a necesitat structuri organizatorice adecvate la scara intregului teritoriu national.
Primul razboi mondial demonstrase necesitatea unor schimbari esentiale in ce priveste proportiile intre genurile de arme, procedeele de lupta in campul tactic si compunerea organica a unitatilor. Pe aceasta linie s-a urmarit crearea unui sistem de aparare suplu in care divizia sa fie capabila a desfasura actiuni de lupta cu caracter independent. Se avea in vedere, totodata, necesitatea sporirii puterii de foc si a mobilitatii trupelor, inzestrarea si dotarea unitatilor cu armament modern, acordandu-se in acest scop o atentie deosebita ponderii unor noi genuri de arme, in special armelor „tehnice“ si mijloacelor mecanizate11.
In ansamblul preocuparilor privind consolidarea si apararea Romaniei intregite un loc aparte a revenit definitivarii cadrului legislativ al apararii nationale. In capitolul „Despre puterea armatei“, Constitutia din martie 1928 a fundamentat liniile directoare ale politicii militare romanesti, structura de ansamblu a fortelor armate ale tarii, precum si obligatiile militare ale tuturor cetatenilor.
Pe baza prevederilor constitutionale, forurile de conducere au adoptat legi, decrete, decizii ministeriale, instructiuni si regulamente in care se reglementau toate aspectele vizand puterea militara a tarii si se sublinia caracterul strict defensiv al intregii organizari a edificiului militar romanesc. Cele trei legi cu privire la organizarea armatei -; cea din 23 iunie 1924, cea din
30 aprilie 1930 si cea din 28 aprilie 193212 - au reprezentat, in esenta, o statuare a mutatiilor impuse organismului militar de redimensionare a apararii in functie de potentialul demografic, economic si teritorial al statului national unitar roman. Ele au insemnat, totodata, tot atatea trepte in perfectionarea structurilor armatei in raport cu evolutia tehnicii de lupta si armamentului, a schimbarilor produse in arta militara a epocii. Cele trei legi au stabilit structura organismului militar, functiile si responsabilitatile fiecarui for din cadrul acestui organism, precum si impartirea teritoriului tarii din punct de vedere al functionalitatii sistemului de aparare.
Se poate afirma, asadar, ca evolutia armatei romane in perioada interbelica a purtat amprenta particularitatilor de ordin economic si social-politic izvorate din conditiile specifice ale dezvoltarii tarii, ale situatiei politice interne si internationale. Cu privire la acest proces, deosebit de interesante sunt si reflectiile intalnite in literatura militara a epocii. Doctrinarii si specialistii militari romani erau de parere ca „Fiecare tara isi organizeaza armata in legatura cu viata ei sociala, geografica si economica, astfel ca miscarile sale organice din timp de pace sa corespunda cu rostul ei politic, strategic si tactic in timp de razboi“.13
Pornindu-se de la cresterea rolului factorului material in razboi, s-a urmarit imbunatatirea inzestrarii ostirii romane cu armament si tehnica de lupta moderna. In acest sens, generalul Ion Jitianu sublinia: „Desi romanul are sapte vieti in pieptu-i de arama, desi s-a batut si se va mai bate, a inaintat si va inainta cu pieptul gol sau numai in camasa contra focului celui mai puternic al mitralierelor vrajmase, datoria noastra este sa-i acoperim pieptul lui de arama si sa-i economisim cele sapte vieti cu armamentul cel mai eficient“.14
Problema dezvoltarii si perfectionarii organismului militar n-a fost usor de realizat si daca, totusi, in perioada respectiva, s-au obtinut anumite realizari, acestea au cerut un mare efort, in special de ordin economic si financiar.
Dintre legile referitoare la organizarea militara a tarii, la care am facut referire mai sus, ne vom opri la cea din 28 aprilie 1932, care, cu unele modificari, a ramas in vigoare pana la declansarea celui de-al doilea razboi mondial. Conform acestei legi, organizarea militara a tarii trebuia sa asigure instructia militara a tuturor cetatenilor tarii, organizarea de comandamente, unitati si servicii din timp de pace, astfel ca sa se poata permite trecerea rapida si usoara la organizarea ceruta de necesitatile unui razboi national, posibilitatea de a se asigura repede si eficient apararea frontierelor si mentinerea ordinei in interiorul tarii.15
Ministerul Apararii Nationale (titulatura luata in 1932 n.n.), raspundea de pregatirea si administrarea intregii armate fiind ajutat de Consiliul Superior al Armatei, Marele Stat Major, trei inspectorate generale de arma, directii si servicii. Consiliul Superior al Armatei avea ca atributii organizarea, pregatirea de lupta si conducerea nemijlocita a organismului militar16. Marele Stat Major era organism de conceptie a planurilor de aparare, coordonare si control, al pregatirii de lupta a armatei. Comitetul Inspectorilor Generali stabilea modalitatile si mijloacele prin care sa se puna de acord organizarea armatei romane cu misiunea fundamentala fixata in doctrina -; apararea statului national unitar -;, cu noile mijloace de lupta aparute, cu cerintele pregatirii intregii populatii in vederea razboiului de aparare17. Consiliul Superior al Apararii Tarii, din care faceau parte presedintele Consiliului de Ministri, ministrii de razboi, afacerilor straine, industriei si comertului, comunicatiilor, lucrarilor publice, agriculturii, sanatatii publice, de interne, finante si presedintele Consiliului Superior al Armatei, stabilea linia generala politico-militara a apararii statului18.
Pornind de la realitatile noului cadru politico-teritorial, conducerea tarii si autoritatile militare au preconizat organizarea unui sistem militar national corespunzator necesitatilor complexe ale apararii, rezultate din intinderea (3400 Km) si varietatea frontierelor de stat, din dinamica raporturilor politice internationale. In masurile adoptate s-au avut in vedere experienta dobandita in primul razboi mondial in plan strategic si tactic, progresele apreciabile in productia mijloacelor si materialelor de razboi, ca si traditia proprie a organizarii si pregatirii de lupta a trupelor. In noile conditii interne si externe, avea sa fie reactualizata conceptia privind necesitatea absoluta a mobilizarii intregii natiuni la efortul de aparare. Doctrina „natiunii armate“ a fost considerata si pentru aceasta perioada drept unica solutie realista, adecvata resurselor si posibilitatilor tarii19.
Marele Stat Major a actionat cu precadere in directia optimizarii sistemului national de aparare prin modernizarea structurilor existente, prin dotarea cu mijloace de lupta cu parametri tehnico-tactici superiori, prin perfectionarea pregatirii trupelor din intregul sistem national de aparare, in primul rand a armatei permanente. S-au realizat astfel modernizarea infanteriei si cavaleriei prin imbunatatirea structurii regimentelor si diviziilor si dotarea lor corespunzatoare, dezvoltarea trupelor destinate a desfasura actiuni in zonele de munte si de litoral, precum si a celor de graniceri, crearea unor unitati independente de artilerie specializate pentru lupta in raioanele fortificate si in munti20.
Unele progrese s-au inregistrat si la blindate si in mecanizarea trupelor, indeosebi in privinta motorizarii artileriei grele si a infiintarii unor subunitati de transport pentru divizii si corpuri de armata21.
Geniul a cunoscut unele reorganizari determinate de aparitia unui „Serviciu al geniului“ pe langa corpurile de armata si la structurile echivalente ale acestora, cu atributii de coordonare a instructiei genistice a trupelor.

Acumulari calitative s-au produs si in cadrul celor doua componente ale Aeronauticii: aviatia militara si artileria antiaeriana. Au fost create 3 comandamente de regiuni aeriene (mari unitati echivalente corpurilor de armata), care-si exercitau competentele atat asupra formatiunilor aeronautice, cat si a apararii antiaeriene a teritoriului national22. Desi inca din 1927 s-a trecut la pregatirea unui vast program de organizare si inzestrare aviatica, marea criza economica din
1929-1933 a diminuat substantial realizarea acestuia, astfel incat la sfarsitul anului 1938, Comandamentul Fortelor Aeriene dispunea doar de 5 escadrile de recunoastere, 13 de informatii,
6 de vanatoare, 8 de bombardament, 3 de hidroaviatie, 6 de legatura, 1 de transport. Artileria antiaeriana dispunea in 1939 de 31 baterii tunuri de calibre si modele diferite si 12 baterii mitraliere de 13,2 mm.23
Marina a inregistrat si ea o anumita amplificare a mijloacelor de lupta, cu toate dificultatile financiare amintite. Inspectoratul General al Marinei creat in 1924, avea in subordine Divizia de Mare24 si Divizia de Dunare,25 diferite scoli de pregatire a cadrelor si Arsenalul Marinei.
Preocuparile existente, mai ales de la mijlocul deceniului al treilea, pe linia pregatirii teritoriului pentru aparare au completat ansamblul de masuri adoptate pentru optimizarea sistemului national de aparare. Astfel, s-au initiat actiuni pentru consolidarea fruntariilor tarii impotriva unei agresiuni straine, prioritate dandu-se consolidarii apararii partii de vest (Poarta Somesului, zona Crisurilor si Muresului), in special dupa 1934. De asemenea, pentru apararea litoralului maritim au fost completate si modernizate lucrarile existente, au fost constituite sau reinfiintate unitati speciale destinate luptei in raioane fortificate26.
Stabilirea conceptiei generale de aparare a tarii a ramas in continuare atributul principal al Marelui Stat Major. Elaborarea ei a reprezentat o problema complexa, a carei rezolvare corecta avea in vedere: evolutia situatiei internationale; pericolele conturate la adresa Romaniei; optiunile politicii externe romanesti; prevederile aliantelor militare la care statul roman era parte contractanta; potentialul militar national etc27.
Analizand situatia geopolitica si geostrategica a Romaniei, ca si necesitatile apararii, factorii de decizie politico-militari ai tarii prevedeau impartirea teritoriului national in trei fronturi (teatre de operatii): de Est -; intre Carpatii Rasariteni si Nistru; de Sud - intre Carpatii Meridionali, Dunare si litoralul maritim; de vest -; intre Carpatii Occidentali si frontiera de vest a tarii. Podisul Transilvaniei constituia zona centrala strategica, unde se puteau concentra fortele principale sau rezervele Marelui Cartier General, in masura a interveni, in functie de necesitati, simultan sau succesiv pe cele trei directii strategice pe care Romania putea fi atacata -; est, sud si vest28.
Posibilitatea atacului din trei directii divergente a creat insa o situatie dificila, denumita de specialistii militari „problemul strategic romanesc“.29 Conform aprecierii acestora, conjuncturile puteau sa impuna Romaniei apararea pe o singura directie, pe doua sau concomitent pe trei directii. In pofida imbunatatirii pozitiei geopolitice si geostrategice pe continentul european, a sporirii considerabile a potentialului militar, Romania nu era capabila sa faca fata singura unei agresiuni conjugate. Rezolvarea unor asemenea situatii a fost prevazuta tocmai in textele aliantelor militare incheiate de statul roman in deceniile trei si patru.