Invingatoare sau invinse, revolutiile au determinat intotdeauna schimbari in structurile social-politice si mentale. Acestea sunt profunde in primul caz, moderate in al doilea, dar suficiente pentru a putea stabili ca fortele conservatoare nu numai ca nu reusesc, dar nici macar nu mai doresc sa revina la situatia de dinainte de revolutie. h8v19vo
In Franta, regimul asteptat de aristocratia emigranta n-a fost nici pe departe cel de dinainte de 1789. Chiar reprezentanti de seama ai „Restauratiei” au criticat „Vechiul Regim” si au schitat noi doctrine si programe, destinate a evita repetarea vechilor greseli.
Ultraregalistii Restauratiei au criticat pana si absolutismul regal, in forma luata de acesta dupa Ludovic al XIV-lea, pentru ca el desfiintase echilibrul de pana atunci dintre monarhie si clasele privilegiate.

La polul opus, un Rivarol voia o monarhie care sa reprezinte intregul corp social, deci o monarhie

„populara” si nu una a elitelor.
Joseph de Maistre si Louis de Bonald erau pentru reforma vechiului sistem, pe o baza religioasa si morala. Aproape nimeni nu mai credea ca se poate aduce istoria indarat, la inceputul anului 1789. Majoritatea era de acord cu necesitatea unor forme de guvernare realiste si rationale, care sa conduca spre mai multa raspundere a monarhiei fata cu problemele publice, de orice natura.
Aceeasi atmosfera domina in Austria intre 1849-1860. Neoabsolutismul a fost, in ciuda aparentelor, un regim care se deosebea in multe privinte de cel de dinainte de martie 1848. Aceasta din initiativa politica a insisi autorilor sai, care cautau sa corecteze greselile ce dusesera la revolutie.
Nu este usor a determina continutul neoabsolutismului austriac. In comparatie cu cel francez, a fost mai putin doctrinar, mai pragmatic si nu arareori a oscilat intre mai multe directii.
Cei care si-au asumat in Austria raspunderea reorganizarii au avut mai putin timp de cugetare, in comparatie cu sfertul de secol care le statuse la dispozitie autorilor Restauratiei in Franta. Neoabsolutismul a debutat ca o actiune de urgenta. Probabil de aceea aflam in prim-planul sau nu pe teoreticienii reformelor (asa de numerosi in monarhie in secolul al XVIII-lea), ci pe pragmaticii cu experienta politica si militara, care se alesesera inca din „Vormarz” si mai ales in timpul revolutiei.
Nu este usor a identifica sursele de inspiratie pentru multimea masurilor de reorganizare. Pe un anumit plan, la suprafata caruia par a fi continuate metodele lui Metternich, se recunoaste reanimarea spiritului terezian

si iozefin, preluarea limitata a unor idei liberale, incercarea de a gasi noi solutii concrete la revendicarile nationalitatilor, initiindu-se in acest scop consultari cu reprezentantii lor.
Multi din cei implicati in evenimente erau inclinati sa evalueze neoabsolutismul dupa numarul si asprimea masurilor represive impotriva participantilor la revolutie. Era, fara indoiala, o atitudine regretabila si condamnabila, desi trebuie recunoscut ca nu s-a vazut inca nici o revolutie sau contrarevolutie care sa se remarce prin blandete fata de adversar.
Ca intotdeauna insa, actele represive- intrucat constituie masuri exceptionale -; trebuie disociate de sistemul a carui baza se incerca a fi consolidata dupa 1849 in terenul adanc rascolit de revolutie. Este la fel de evident ca si manifestul din 2 decembrie 1848, adresat supusilor sai, la urcarea pe tron, de Franz Josef, nu era decat o exagerare tactica in sens contrar. Tanarul imparat declara:
„Recunoscand din proprie convingere nevoia si inalta valoare a institutiilor libere si moderne, pasim cu incredere pe calea care trebuie sa duca la o insanatosire a intregii monarhii.”
Printre punctele de reper de pe aceasta cale erau mentionate: „ … egalitatea in drepturi a tuturor popoarelor aAustrieii, egalitatea in fata legii si participarea reprezentantilor poporului la legiferare.”1
Desi era departe de a voi sa implineasca aceste promisiuni in spiritul lor modern, neoabsolutismul -; contrar unor opinii patimase ale adversarilor sai de atunci si de mai tarziu -; a fost un regim superior absolutismului de dinainte de revolutie.
Ultimul fusese static. Neoabsolutismul, dimpotriva, avea mobilitatea unui sistem in cautare de noi solutii de guvernare. Chiar si dupa suspendarea constitutiei din martie 1849 -; un act nu prea bine gandit -; guvernul a cautat in continuare un echilibru intre centralism si autonomie provinciala, intre unitate statala si nazuintele nationalitatilor dupa mai multa libertate.

Acest echilibru, practicat de altminteri inconsecvent, era un pas inapoi in comparatie cu formularea lui

Franz Stadion: „Comunitati libere, ca temelie a statului liber.”
Au fost introduse, cu toate acestea, numeroase si cunoscute reforme administrative, ale sistemului fiscal, ale relatiilor sociale, ale posesiunii pamantului, ale invatamantului. S-a procedat la modificari ale impartirii teritorial-administrative, care -; alaturi de criterii istorice, inclinau spre delimitari etno-lingvistice.
In cadrul structurilor si al metodelor militar-birocratice pe care se baza guvernarea imperiului, functionarii erau alesi si instruiti cu grija, pentru a se comporta corect fata de cetateni, a le respecta dreptul de exprimare in limba proprie, a asculta si examina plangerile lor. Acestor practici nationalitatile au raspuns cu frecvente si indraznete cereri si memorii. E de mirare numarul revendicarilor si tonul lor energic. Daca n-ar contine obisnuitele expresii de respect la adresa dinastiei, nu s-ar putea crede ca acestea au fost compuse si inaintate sub un regim stigmatizat ca autoritar si opresiv.
In Transilvania, infrangerea revolutiei si instaurarea neoabsolutismului a fost urmata, mai multi ani, de o modificare a echilibrului politic intre nationalitati. Maghiarii au fost pusi in umbra, desi au continuat plangeri impotriva mentinerii multora din randurilor lor in slujbe si impotriva actiunilor lor dusmanoase, in special contra romanilor. Romanii si sasii erau de parere ca li se conturau premisele ameliorarii si intaririi pozitiei lor in provincie. Romanii au devenit foarte insistenti in aceste directii, intrucat constitutia din martie 1849 restabilea deplina independenta a Transilvaniei fata de Ungaria si declara toate nationalitatile egale in drepturi,2 clauza ce n- a fost abrogata nici prin suspendarea constitutiei respective.
In fapt insa, la numirea sa ca guvernator (in iulie 1849), Ludwig Wohlgemuth primise in secret insarcinarea de a incorpora total Transilvania in monarhie, inlaturand orice particularism.3
Romanii si sasii se considerau concurenti pentru dobandirea unor pozitii avantajoase. Din nefericire, aceasta a dus la izbucnirea unei aprige polemici, cu toate mijloacele si in fata tuturor instantelor politice, pana la curtea imperiala.
La 19 decembrie 1850 recent numitul episcop greco-catolic de la Blaj, Alexandru Sterca Sulutiu, scria guvernatorului Wohlgemuth:
„E greu sa conduci sufleteste un popor intr-o tara in care interesele alor patru natiuni au stat de aproape zece secole in confruntare deschisa. In acest timp, trei natiuni au detinut suprematia si au dobandit privilegii, pe cand a patra, cea romana, care a fost puternic asuprita, se teme si acum ca fostii opresori ii vor tagadui pe mai departe existenta si libertatea nationalitatii sale.”4
Nici una nici alta din partile care purtau polemica n-au amintit pe fata cunoscutul plan al lui Palacký, preconizand federalizarea Austriei pe criterii teritorial-nationale. Acest plan ar fi trebuit sa stea la baza deciziilor dietei constitutionale de la Kremsier (Kromeriže). El prevedea si crearea unei unitati teritoriale romanesti, care avea sa se afle, evident, in Transilvania. Desi respins, proiectul lui Palacký a exercitat o oarecare influenta asupra conceptiei constitutiei.

Romanii au fost inselati in speranta lor privitoare la formarea unei unitati teritoriale proprii. In locul acesteia, la 24 septembrie 1849 Transilvania a fost impartita in districte militare (ulterior, in 1854, in cercuri), iar sasii au inceput o campanie, cu mai mari sanse decat romanii, de a obtine in Transilvania o „tara saseasca” -; adica un teritoriu sasesc autonom.
Polemica s-a purtat cu argumente indirecte si cu metode adesea neloiale. Si dintr-o parte si dintr-alta s- au lansat atacuri denigratoare, incercand compromiterea oponentului, prin incercarea de a minimaliza meritele acestuia fata de casa imperiala, in timpul revolutiei.
Pe fruntasii romani i-a indignat memoriul contelui Josef Bedeus von Scharberg, scris intr-un spirit antiromanesc, la fel ca si articolele din ziarul vienez „Die Presse” si din cel sibian, „Siebenbürger Bote”. In ultimul se afirma ca Avram Iancu ar fi fost o capetenie de talhari, iar apararea muntilor de catre el -; o
„laudarosenie”.5 Revendicarile politice romanesti erau calificate drept „Daco-Romanism” si se mergea pana acolo incat sa se sustina ca miscarea romaneasca ar fi dirijata de un comitet din umbra al revolutionarilor emigranti.6
Romanii intretineau neincrederea in ei, fiindca taraganau dizolvarea unitatilor lor militare si predarea armelor. Tot astfel refuzau sa puna padurile la dispozitia fiscului. Faceau intampinari in contra desfiintarii regimentelor graniceresti si, in general, declarau pe fata ca se simt tratati cu indiferenta si chiar cu dusmanie, nefiindu-le apreciate meritele.7

Pe fondul acestor stari tensionate s-a ajuns la arestarea lui Avram Iancu si a lui Axente Sever.8 Inca si peste cativa ani, guvernatorul Karl Schwarzenberg il intreba pe consilierul districtual roman Dimitrie Moldovan:

„Ce mai face plebea9 din munti?”

La raspunsul acestuia ca romanii din munti au luptat cu credinta pentru imparat, guvernatorul a replicat:

„Ati fost datori sa luptati pentru monarhie; daca ati fi luptat de partea ungurilor, v-am fi spanzurat.”10
Romanii azvarleau sasilor reprosul ca o parte a acestora (cei din Brasov) se alaturasera revolutiei maghiare si ca, in genere, se aratasera nehotarati in apararea monarhiei.
In perioada in care romanii sperau intr-o autonomie teritoriala in Transilvania, au organizat o intinsa campanie in spiritul revendicarii lor si impotriva infiintarii unui teritoriu sasesc. Ea a cuprins intreaga Transilvanie si a constat in petitii, toate cu aproape acelasi continut, semnate de preoti si de un mare numar de tarani.11
Nu e interesant atat continutul aproape identic ala cestor petitii, care era compus dupa o directiva centrala, cat capacitatea exceptionala a conducerii politice a „intelighentiei” rurale romanesti (in prima linie preoti de ambe confesiuni -; uniti si neuniti) de a mobiliza in timp scurt o miscare de asemenea proportie. Administratia austriaca a urmarit miscarea cu suspiciune si de cateva ori guvernatorul a reprosat personal amanduror episcopilor (mai ales lui Saguna, ajuns la un moment dat intr-o relatie foarte incordata cu sasii) amestecul clerului roman in politica.
Aceasta actiune semnifica o conceptie mai moderna de tactica politica. Notele de protest din sate indeplineau functia de imputerniciri pentru reprezentantii natiunii romane, care dupa august 1849 se aflau in permanenta la Viena. Trebuiau sa constituie dovada sprijinului de care acesti reprezentanti se bucurau din partea populatiei romanesti si totodata sa combata unele opinii ale cercurilor inalte, care sustineau ca revendicarile romanilor erau incompatibile cu unitatea statului austriac, le lipsea orice baza reala, fiind -; se spunea in diverse rapoarte: „produsul himeric al catorva avocati de origine plebee, in goana dupa functii… Totul e numai inchipuire, intretinuta de un zel national exagerat, care va duce la inselarea poporului si la tulburari primejdioase in randurilor sale”.12
Delegatia romana la Viena a inaintat, in decurs de 2-3 ani, mai multe memorii unor ministere si chiar imparatului.
Intaia formulare completa a continutului lor o aflam intr-o scrisoare adresata de fruntasul roman August Treboniu Laurian, la 15 noiembrie 1849, lui Simion Crainic, prepozit capitular la Blaj, pe care-l ruga sa fie de acord cu urmatoarele puncte sustinute de delegatie la Viena:

- Protest impotriva formarii unui „Pamant sasesc”.

- Protest impotriva creerii de districte maghiare.

- In regiunile cu populatie romaneasca sa poata fi numiti functionari romani.
- Limba romana sa poata fi folosita, alaturi de celelalte limbi oficiale, in fata tuturor instantelor publice.

- La Blaj sa se fondeze o facultate de drept.

- Romanii sa aiba un reprezentant permanent cu dreptul de a pastra legatura directa cu guvernatorul si cu guvernul de la Viena.

- Romanii sa fie consultati inaintea adoptarii oricaror masuri care-i vor privi.

- Sa fie abrogata starea exceptionala in teritoriile cu populatie romaneasca.13

Un memoriu cu acelasi continut a fost inaintat imparatului la 10 ianuarie 1850.14
In aceeasi luna, episcopul greco-catolic de Oradea, Vasile Erdélyi, a inaintat si el un memoriu, in care era criticata constitutia de la 4 martie 1849, fiindca, dupa parerea episcopului, aceasta nu prevedea nici o masura practica spre a asigura romanilor egalitatea pe plan politic. Solicitand crearea unui teritoriu romanesc autonom in Transilvania, memoriul mai propune imparatului sa-si asume si titlul de „mare duce al romanilor”.15

Memoriile romanesti catre imparat au continuat la intervale dese si pe un ton tot mai insistent. In cel din

25 februarie 1850 se protesteaza contra adunarii Universitatii sasesti fara invitarea reprezentantilor romani. Autorii memoriului isi exprima nemultumirea cu oarecare lipsa de respect: „Ultimele hotarari ale acestei Universitati au pricinuit o preocupare devotatei natiuni romane si au intarit-o in convingerea ca, spre nefericirea ei, timpul in care egalitatea ei in drepturi va deveni realitate, in loc sa se apropie, se indeparteaza.”16
Din Sibiu, profesorul Gavril Munteanu propune, la 6 martie 1850, delegatiei de la Viena sa atraga atentia guvernului ca „numai romanii stau in calea unirii tuturor slavilor, de la Moscova pana la Triest. Ca urmare, romanii ar trebui tratati cu bunavointa, pentru a nu cadea in plasa panslavismului…”17
Repetatelor memorii din anul 1850 ale delegatiei romane li s-au adaugat cateva rapoarte, ale episcopului Andrei Saguna. Acestea tratau probleme generale, de interes pentru romani, ca si unele cu caracter confesional. Intrucat se anuntase intemeierea a doua episcopii greco-catolice, la Gherla si Lugoj, iar episcopia de la Blaj fusese inaltata la rangul de mitropolie, fiind astfel subordonata direct papei, Saguna a intreprins demersuri la curte, cerand inaltarea la aceeasi treapta ierarhica a scaunului episcopal de la Sibiu.18
Dupa ce, la 31 decembrie 1851, constitutia a fost abrogata, politica imperiala fata de nationalitati s-a schimbat, in sensul restrangerii continue a promisiunilor ce li se facusera. In schimb, a incercat folosirea nemultumirilor prin concesii pe taram religios, cultural si de invatamant, si prin emiterea importantelor patente care treceau pamanturile urbariale in posesia taranilor. Aceasta din urma masura avea in primul rand scopul detensionarii situatiei sociale. Dar era si un mijloc de a slabi intrucatva influenta economieca si implicit politica a nobilimii maghiare.
Cat despre concesiile confesionale mentionate, ele au dus la adancirea disensiunilor intre greco-catolici si ortodocsi, cu consecinta slabirii miscarii romanilor pentru drepturi politice. Cateva initiative pripite din partea Unitilor, invitand pe ortodocsi la convertire,19 au starnit o dura reactie a lui Saguna si au inrautatit pentru ani buni relatiile intre cele doua biserici.
Parcurgand documentele vremii apare evident ca dupa abrogarea constitutiei si incetarea activitatii delegatiei romane la Viena, romanii si-au dat limpede seama ca staruintele lor pentru drepturi politice suplimentare in raport cu cele spre care curtea vieneza era inclinata, nu vor mai fi luate in considerare.

De aceea, ei s-au concentrat pe revendicari in materie de invatamant. Centrul lor de greutate a cazut pe infiintarea de scoli elementare si de scoli pentru pregatirea de invatatori (preparandii),20 precum si pe transformarea gimnaziilor existente, de patru clase, in licee.21
La Brasov, la initiativa gremiului comercial roman, a luat fiinta o scoala romaneasca de comert. De la aceasta a plecat si imboldul, in 1853, de a se infiinta o scoala de agricultura, pentru sprijinirea careia episcopul de la Blaj a pus la dispozitie un teren din domeniul episcopal. S-a cerut si infiintarea altor scoli cu caracter practic.
Dar lupta adevarata se dadea pentru un invatamant superior, fie o universitate romaneasca, fie cel putin o facultate de drept, care sa formeze un personal bine pregatit, capabil de activitate politica si de reprezentare a intereselor romanilor in fata instantelor judiciare. La 8/20 martie 1852 consistoriul din Blaj s-a adresat celui de la Sibiu, propunandu-i un demers comun pentru a obtine o universitate sau o facultate de drept.22 Dar dezunirea a avut un efect negativ si asupra acestui punct. Deoarece se temea de prozelitismul catolic prin scoli, fiind cunoscut ca in acest domeniu greco-catolicii sunt cu un pas inainte, episcopia ortodoxa de la Sibiu s-a pronuntat pentru infiintarea de scoli, dar complet separate din punct de vedere confesional.23 Aceasta dezunire a mai provocat si esecul proiectului pentru o universitate, desi in acel moment e improbabil ca el ar fi fost acceptat, chiar daca romanii ar fi fost solidari in sustinerea lui.
Cercurile ortodoxe au pretins ca romanii nu aveau profesori bine pregatiti pentru a sustine scoli superioare proprii si de aceea au propus infiintarea unei societati literare.24 La aceasta greco-catolicii au observat, printre altele, ca o societate literara, prin caracterul ei deschis va avea relatii si cu personalitati din principate, cazand astfel repede sub banuiala de „daco-romanism”.
Deoarece o universitate sau facultate romaneasca nu s-a acceptat,25 ambele confesiuni s-au alaturat in cele din urma proiectului infiintarii unei societati culturale, tradus in fapt la 1861. A fost „Asociatia transilvana pentru literatura si cultura poporului roman” (ASTRA).
In cursul anului 1855 s-au facut sondaje spre a se afla daca se doreste reconvocarea dietei provinciei. Ele au indicat dorinta de a se renunta la regimul absolutist, sau de a-i fi atenuata asprimea. Din diferite parti s-a exprimat cererea redeschiderii dietei. Unul din romanii care atunci detinea un post superior in administratie incepea nu memoriu catre guvernator, datat din 14 decembrie 1855, cu cateva propuneri de-a dreptul „radicale” pentru momentul acela. El afirma: „Transilvania este singura tara a coroanei care are superioara nevoie de o modificare a structurii ei parlamentare. Aici a fost o regula eterna lupta intre nationalitati, coborarea religiei de pe piedestalul ei sacru si folosirea ei pentru obtinerea de avantaje.
Remediul situatiei -; crede autorul memoriului -; „rezida in legi pentru aceasta tara, dar nu votate exclusiv, ca pana acum, de privilegiati, ci de catre actualele sase religii crestine proclamate ca egale in drepturi”.26
Printre opiniile din anii neoabsolutismului privitoare la starile social-economice si politice din Transilvania, cat si la metodele pentru ameliorarea lor, sunt interesante si neasteptate cele ale administratorului cercului Orastiei, Thiemann, trimise ministerului de interne. Intr-un raport din 11 martie 1857, acesta analizeaza starea taranilor romani dintr-un punct de vedere liberal-reformist si intr-un spirit favorabil, care pur si simplu surprinde:
„Ori de cate ori se aduce in discutie starea jalnica a provinciei -; incepe raportul -; se aude: valahii sunt de vina …
Merita osteneala de a cerceta mai indeaproape aceasta sentinta asupra unui popor intreg. Valahii neciopliti, vicleni, lenesi s.a.m.d. -; e adevarat; dar asta ca un rezultat necesar al nefericitei lor istorii …

Bucata de pamant este asa de mica incat rareori poate o familie sa traiasca dupa ea.
De la legiferare au fost exclusi deliberat … Pentru nevoia de produse mestesugaresti e trimis la breslele din cele cateva orase, care il exploateaza si il trateaza intr-un mod rusinos. De aceea prefera sa-si faca singur imbracamintea si putinele unelte. Ii mai vezi pe valahi arandu-si ogorul cu o legatura de spini, in loc de plug.
Scoli nu au aproape deloc … Caii de olac, incartiruirile si toate sarcinile cad aproape numai in indatoririle valahilor si cu toate acestea, rar se plang de ele … Guvernul are o sarcina mare si frumoasa, la care pana acum guberniul local nu s-a gandit. Ar fi vorba in primul rand de a face din valah cultivator de pamant, adica de a face ca pamantul sa ajunga in posesia individuala a celor care pot sa-l cultive: si acestia sunt valahii. E vorba, asa dar, de organizarea unei categorii sociale taranesti.”27
Intrucat neoabsolutismul intentiona sa gaseasca un nou model de cooperare intre puterea centrala si administratia provinciala, el era constrans sa faca un pas in directia echilibrului dintre puterea centrala si nationalitati. Pozitiile avantajoase detinute inainte de revolutie numai de cateva nationalitati deveneau acum accesibile si celor mai putin favorizati, printre care si romanilor. Desi nationalitatile erau de parere ca pentru ele nu se facuse nimic, acestea au urcat totusi cu o treapta pe scara politica si sociala.28
Natural, prin atata inca nu putea fi vorba de egalitate, ci doar de „mai putina inegalitate” intre nationalitati.
E limpede ca factorii de decizie ai imperiului nu credeau ca sistemul neoabsolutist va dura vesnic. Reformele partiale, in diferite directii, erau dovada ca autorii lor priveau neoabsolutismul ca o tranzitie catre o viitoare liberalizare, care s-a aplicat intre 1860-1867, in doua-trei forme succesive.
Dintre nationalitatile principale din Transilvania, cea maghiara a adoptat -; explicabil -; o pozitie total ostila acestui regim.
Nici sasilor el nu le-a fost agreabil, fiindca in baza unor masuri din cadrul sau le-au fost dizolvate cateva institutii autonome si au pierdut unele drepturi de care se bucurasera in virtutea privilegiilor lor. Dovada nemultumirii, desi ea nu se poate compara cu a maghiarilor, se vede in relatia lor incordata cu guvernatorii de dupa 1849, indeosebi cu Wohlgemuth, precum si din repetatele memorii trimise de ei la Viena.
Desi in primii ani de dupa revolutie romanii au fost profund dezamagiti, fiindca multe revendicari nu le- au fost satisfacute, ei au inceput totusi a aprecia avantajele permise lor de neoabsolutism.
George Baritiu, atat de bine cunoscutul analist al evenimentelor traite, a avut rezerve fata de regim. Dar a admis ca el a fost pentru romani o severa scoala politica, in care au primit o educatie politica, dat fiind ca un

mai mare numar dintre ei a fost primit in functii publice. A fost mai bine organizata justitia si trezit interesul pentru studiile de drept.29
La fel ca majoritatea evenimentelor si proceselor istorice, nici neoabsolutismul nu poate fi zugravit intr- o singura culoare. Din punctul de vedere al statului austriac, el a constituit un experiment, inevitabil si necesar in circumstantele speciale de dupa cutremurul din 1848. In modelul sau au fost amestecate multe culori luminoase si intunecate, ceea ce face ca evaluarea lui sa ramana impartita, iar pe istorici ii indeamna la impartialitate.