x6c1cp
Dinastia Comnenilor. «O data cu Alexie, partida militara si aristocratia funciara provinciala au triumfat asupra partidei birocratice din capitala» (A. Vasiliev). intr-adevar, Alexie Comnenul isi datora ascensiunea faimei sale de ostean, iar Comnenii, familie originara, poate, din regiunea Adrianopo-lului, devenisera mari proprietari de domenii in Asia Mica. Alexie I a domnit de la 1081 la 1118, fiul sau, Ioan al II-lea, de la 1118 la 1143 si fiul acestuia, Manuel I, de la 1143 la 1180: vreme de un secol, Imperiul a avut parte de o administratie stabila si ferma. Manuel, ale carui priviri au fost indreptate constant spre Occident, a luat de sotie, in a doua sa casatorie, o principesa franceza, pe Maria de Antiohia: ea a exercitat regenta in vremea minoratului lui Alexie al II-lea (1180-1183). Dar acesta din urma a fost detronat de un nepot al lui Ioan al II-lea, Andronic Comnenul, figura cea mai originala din familie, care a avut cu totul alta orientare politica decat predecesorii sai: venirea sa la putere a fost marcata de o uriasa reactie impotriva latinilor, care au fost masacrati in masa la Constantinopol; politica sa interna a fost dominata de lupta apriga impotriva marii aristocratii. Dar Andronic, detronat la randu-i de Isaac Anghelos, n-a domnit decat de la 1183 Ia 1185.
Din punct de vedere economic, prosperitatea Imperiului ramane in aparenta foarte mare: doua treimi din bogatia mondiala se afla la Constantinopol, vor spune cu uimire cruciatii. Dar, din motive politice, Bizantul renunta treptat la izvorul insusi al acestei prosperitati, anume Ia rolul sau de intermediar intre Orient si Occident, in favoarea oraselor italiene, Pisa, Genova si, mai ales, Venetia.
Pana si in chestiunile religioase interesul politic primeaza fata de credinta. In mai multe randuri, imparatul pare gata sa recunoasca papei autoritatea religioasa asupra Orientului, cu speranta iluzorie ca va inlesni astfel restabilirea propriei sale autoritati politice asupra Occidentului. Pentru a crea dificultati imparatului Germaniei, impotriva caruia a dus vreme indelungata o lupta apriga, papa se arata si el adesea dispus sa se apropie de imparatul bizantin: niciodata unirea bisericilor nu a fost mai aproape. Ea nu se va infaptui totusi, deoarece, in cele din urma, Imperiul apusean si papalitatea se vor impaca, cruciadele se vor solda cu un esec, iar unirea se va izbi deopotriva de indiferenta si lipsa de intelegere a latinilor si de violenta opozitie a grecilor, raniti in sentimentul lor national de excesele politicii latinofile a lui Manuei si, mai mult inca, de feluritele abuzuri ale cruciatilor.

Orientul si Balcanii. Amenintarea cea mai grava pe care a trebuit sa o infrunte Alexie I a fost cea a pecenegilor, chemati de «bogomrli», adeptii unei miscari eretice, inrudite cu pavli-chianismul, care a devenit o forma de nationalism slav. Pecenegii l-au invins pe Alexie la Silistra, au tabarat, in 1091, sub zidurile Constantinopolului si au fost pe punctul de a incheia cu turcii selgiucizi o alianta, care ar fi reprezentat un pericol de moarte pentru Bizant. Aflat la stramtoare, Alexie a chemat impotriva lor pe salbaticii polovti, care i-au masacrat aproape pe toti, in 1091. Cat despre turci, vom vedea ca prima cruciada i-a alungat, pentru o vreme, din aproape toata Asia Mica. La inceputul domniei lui Ioan al II-lea, pecenegii au incercat o revenire ofensiva: ei au fost zdrobiti si au disparut pentru totdeauna din istoria Bizantului.
Ioan al II-lea a trebuit sa infrunte insa o noua primejdie, care se ridica amenintatoare in partea de vest a Peninsulei Balcanice, anume coalitia a doua tinere puteri, la fel de redutabile, ungurii si sarbii: el a dus impotriva acestor doua popoare razboaie care nu s-au incheiat cu un rezultat decisiv, dar care au fost suficiente pentru a le stavili ambitiile. Pe de alta parte, Ioan al II-lea a inregistrat victorii clare in Cilicia, unde se constituise statul independent al Armeniei Mici, intemeiat de refugiati armeni: el a readus Cilicia in sanul Imperiului.
Manuei nu-si indrepta privirile catre Orient decat silit de imprejurari; el a fost chemat acolo de razvratirea Ciliciei, pe care a reprimat-o si, mai ales, de conflictele cu turcii. Sultan in Iconium era pe atunci redutabilul Kilidj Arslan al II-lea: in 1176, ostile turcesti au casapit ostile bizantine in Frigia, la Myriokephalon. Pentru Bizant, la un secol dupa Mantzikiert, aceasta insemna naruirea oricarei sperante de a-i invinge pe turci in Asia si, totodata, o condamnare a politicii occidentale care-1 determinase pe Manuel sa neglijeze, de dragul unei iluzii desarte, interesele imediate ale Imperiului.
Occidentul: venetieni si normanzi. Robert Guiscard crease in Italia de sud ducatul Apuliei, care sta la originea regatului Siciliei. El si-a intors curand ambitiile catre Imperiul bizantin si a cucerit Dyrrachium (Durazzo), punctul de plecare al drumului ce ducea, prin Macedonia si Tracia, pana la Constantinopol. Alexie I nu dispunea de o flota capabila sa lupte impotriva celei a normanzilor: el a solicitat asadar sprijinul marinei venetiene, oferind in schimb avantaje comerciale. Guiscard a pierdut Dyrrachium. Dar pentru a rasplati serviciile Venetiei, Alexie trebuise sa-i acorde republicii, in 1082, un chrysobul (diploma prevazuta cu sigiliul de aur imperial), unul dintre cele mai importante documente semnate vreodata de un imparat al Bizantului. Negustorilor venetieni li se acorda, practic, dreptul de a face vanzari si cumparari in tot Imperiul, fara obligatia de a se supune controlului vamal si de a plati taxele vamale, iar la Constantinopol li se rezervau un cartier intreg si antrepozite: comertul Venetiei era favorizat, pe teritoriul Imperiului, mai mult decat comertul Bizantului insusi. Actul este de importanta capitala. Bizantul renunta sa mai traga foloase de pe urma acelor imense avantaje pe care i le oferea situatia sa de intermediar intre Orient si Occident si carora li se datorase puterea sa economica. Venetia isi incepea grandioasa expansiune la capatul careia intreaga lume mediteraneana avea sa fie supusa influentei sale. Venetia va oferi de acum inainte spectacolul unui stat care-si pune forta maritima in serviciul exclusiv al intereselor sale comerciale si care, printr-un amestec uluitor de cinism si de abilitate, datorita unei politici remarcabile si de o remarcabila continuitate, va realiza de-a lungul catorva secole ambitiile unui imperialism economic lipsit de scrupule. A patra cruciada zace in germene in actul din 1082.
De acum incolo imparatii bizantini nu vor mai putea face altceva decat sa incerce a diminua importanta privilegiilor venetiene, prin acordarea de privilegii analoage celor doua rivale principale ale Venetiei, Pisa si Genova. Asa a procedat Ioan al II-lea, care nu a putut totusi sa evite reinnoirea chrysobulului din 1082. Cand s-a vazut amenintat de ambitiile tanarului regat al Siciliei, intemeiat de Roger al II-lea, el a cautat sa obtina sprijinul de care avea nevoie nu de la Venetia, ci de la imparatul Germaniei. Fara sa abandoneze alianta cu Conrad al III-lea (el a luat de sotie, intr-o prima casatorie, pe cumnata imparatului), succesorul sau, Manuel, a trebuit sa faca din nou apel la Venetia, dupa ce Roger a cucerit Corfu si a intreprins, in Grecia, un raid indraznet, care 1-a dus pana in Atica: Venetia a recucerit Corfu, dar a obtinut in schimb noi avantaje comerciale. Mai tarziu, cand Guillaume I i-a urmat lui Roger al II-lea, Manuel a facut o ultima incercare de a rezolva, prin forte proprii, problema normanda: trupele lui au fost infrante la Brindisi, bizantinii nu aveau sa mai revina niciodata in Italia. in schimb, normanzii vor navali inca o data in Imperiu: sub Andronic ei au recucerit Dyrrachium, au asediat si cucerit Salonicul, unde au faptuit un adevarat masacru, s-au indreptat apoi spre Constantinopol. Atunci populatia din capitala s-a rasculat si 1-a inlocuit pe Andronic cu Isaac Anghelos, care i-a alungat pe normanzi din Salonic si Dyrrachium. imparatii se dovedisera capabili sa apere Imperiul, dar nu sa si inlature puterea normanda din Italia si platisera acest rezultat mediocru cu importante concesii in beneficiul imperialismului economic venetian.
Primele cruciade. Cruciadele sunt un fenomen complex si adesea gresit inteles, deoarece sunt privite numai din punctul de vedere al Occidentului si doar ca fenomen de natura religioasa. in realitate, rolul cel mai important in desfasurarea cruciadelor l-au jucat interesele politice si economice, numai ca ele au fost disimulate de ideologia eliberarii locurilor sfinte. Papii insisi, care doreau sa lichideze schisma din 1054 si sa readuca Orientul sub autoritatea lor, nu au fost intotdeauna slujitorii puri ai unui ideal exclusiv religios.
Prima cruciada a fost hotarata in 1095, la conciliul de la Clermont, din initiativa lui Urban al H-lea. in acelasi an, uriasa banda dezordonata de saracani pusi pe pradaciuni, pe care Pierre l'Ermite si Gautier Sans Avoir o tarau dupa ei prin Europa, l-a inspaimantat de-a dreptul pe Alexie I, cand a aparut Ia portile Constantinopolului: imparatul s-a grabit sa transporte in Asia aceasta trupa nelinistitoare, fanatica si famelica, macelarita apoi, aproape toata, de turci in apropiere de Niceea. in anul urmator, armata seniorilor si-a marcat trecerea prin noi acte de prada si i-a starnit noi temeri lui Alexie, care a obtinut totusi din partea cruciatilor un juramant de vasalitate. Au fost cucerite Niceea, Edesa, Antiohia si, in cele din urma, Ierusalimul, la 15 iulie 1099. Cruciatii au constituit, dupa modelul occidental si feudal, o serie de principate latine, la Edesa pentru Balduin de Flandra, la Antiohia pentru Boemund de Tarent, la Ierusalim pentru Godefroy de Bouillon. Dar ei au uitat ca se declarasera vasali ai imparatului bizantin: Ioan al H-lea Ie-a amintit cu duritate acest lucru, restabilindu-si prin forta armelor suzeranitatea asupra Antiohiei.
A doua cruciada a fost motivata de o revenire ofensiva a turcilor, care au cucerit Edesa: caderea acestui principat franc lasa descoperite in fata primejdiei Ierusalimul si Antiohia. Cruciada a fost predicata de Bernard de Clarvaux si condusa de regele Ludovic al VH-lea al Frantei si de imparatul german Conrad al III-lea. Cand a aflat despre declansarea cruciadei, imparatul bizantin Manuel, desi «latinofil» si inrudit cu Conrad al III-lea, a poruncit sa fie pregatite pentru lupta fortificatiile Constantinopolului. Germanii au sosit cei dintai: Manuel nu s-a linistit pana ce nu a izbutit sa-i faca sa treaca in Asia, unde turcii i-au infrant sangeros. Aceeasi primire si aceeasi soarta i-au fost rezervate, ceva mai tarziu, armatei lui Ludovic al VH-lea. in cele din urma, Conrad al III-lea si Ludovic al VH-lea au revenit in Occident. Cativa ani mai tarziu, Manuel punea capat incercarilor printului latin din Antiohia, Renaud de Chatillon de a-si afirma independenta si-si facea intrarea triumfala in oras.
A treia cruciada s-a soldat cu un esec la fel de evident. Ea a fost provocata de actiunile lui Saladin care intemeiase in Egipt o noua dinastie si care, in 1187, a atacat regatul Ierusalimului, a cucerit orasul, l-a facut prizonier pe rege. Cruciada avea drept sefi pe marii suverani din Occident: Filip August, Richard Inima de Leu, Frederic Barbarosie. Ea a starnit tot atatea temeri imparatului bizantin Isaac Anghelos, cat prima cruciada lui Alexie si a doua lui Manuel: Isaac s-a apropiat chiar de Saladin. Dar armata lui Barbarosie, venita pe uscat, a fost invinsa in Asia Mica si imparatul a pierit innecat. Cat despre Filip August si Richard, veniti pe mare, ei n-au izbutit sa recucereasca Ierusalimul si s-au intors acasa.
Islamul iesea pana la urma invingator din aceasta infruntare. Era oare duplicitatea imparatului bizantin cauza acestei infrangeri a crestinatatii? Asa s-a pretins in Occident, dar acuzatia este nedreapta. Ar fi multe de spus despre felul in care cruciadele au fost pregatite si infaptuite de seniorii franci. Cat despre imparatul grec, trebuie sa ne amintim ca el nu ceruse latinilor decat mercenari pentru a-1 ajuta sa protejeze crestinatatea impotriva necredinciosilor: el nu intelegea ideea de cruciada si nu putea sa doreasca succes unei intreprinderi care ar fi dus la supunerea Orientului fata de Occident. Avea dreptate sa priveasca cu extrema neincredere aceste armate feudale, in care entuziasmul religios al celor smeriti era exploatat de ambitia seniorilor. Desfasurarea celei de a patra cruciade avea sa arate cat de indreptatite erau aceste temeri.
A patra cruciada. Ea 1-a avut in frunte pe italianul Bonifaciu de Montferrat, dar adevaratii conducatori erau papa Inocentiu al IH-lea si dogele Venetiei, Dandolo. Inocentiu al Hl-lea, partizan al unirii bisericilor - sub directia Romei, desigur - reprezinta interesele spirituale si religioase; Dandolo este exponentul ambitiilor economice ale Venetiei si el va juca rolul decisiv. Cruciatii urmau sa fie transportati in Orient de corabii venetiene, dar Venetia pretindea sa i se plateasca integral pretul transportului inainte de plecare. intrucat cruciatii nu au putut sa stranga suma necesara de bani, Venetia le-a propus sa cucereasca, in compensatie, pentru ea orasul Zara, de pe coasta occidentala a Adriaticii, oras care ii apartinuse candva, dar era acum in stapanirea regelui Ungariei. Straniu inceput pentru o cruciada impotriva necredinciosilor: Zara era un oras crestin si apartinea unui suveran crestin. Cu toata indignarea papei, cruciatii au acceptat aceasta ciudata conditie si au luat Zara cu asalt, predand-o, dupa cucerire, venetienilor. Mai mult decat atat. Cruciada avea drept obiectiv Egiptul de care depindea Palestina. Dar in Occident se gasea atunci fiul lui Isaac al H-lea Anghelos, detronat de Alexie al IH-lea, tanarul Alexie Anghelos, ruda a imparatului Filip de Suabia: acesta a sugerat cruciatilor sa-1 restaureze mai intai pe tanarul Alexie pe tron, aratandu-le cat de mare ar fi fost avantajul de a-1 avea de partea lor pe imparatul Rasaritului. Dandolo a acceptat, intelegand cat de mult putea profita Venetia de pe urma acestei situatii. in chip si mai surprinzator cruciatii au admis cu usurinta aceasta schimbare a destinatiei calatoriei lor: in loc sa apuce spre Egipt, flota s-a indreptat spre Bizant, unde a ajuns in iunie 1203- Urmarea este bine cunoscuta, fie si numai din relatarea lui Villehardouin. Constantinopolul a fost luat cu asalt in iulie 1203, Alexie al III-lea a fost detronat, Isaac Anghelos si fiul sau, Alexie al IV-lea, au fost restaurati pe tron. Dar grecii si-au dat usor seama ca acesti «suverani» nu pot fi altceva decat instrumente docile ale latinilor si ale papei: ei s-au razvratit si i-au rasturnat. Cruciatii au decis atunci sa-si insuseasca ei Constantinopolul si Imperiul; ei au instituit asediul orasului si l-au luat cu asalt la 13 aprilie 1204. Scene ingrozitoare de macel si jaf s-au desfasurat vreme de trei zile in orasul invadat: membri ai clerului latin au luat parte la ele alaturi de soldatii lui Cristos. Uriasele bogatii, uluitoare pentru naivii si grosolanii cruciati, acumulate de-a lungul secolelor in orasul pana atunci inviolabil, au fost raspandite peste tot, prin Occident: sfarsitul acestei «cruciade» era pe masura straniului ei inceput.
Statele latine. Ramanea de impartit prada, dar, inainte de toate, trebuia ales un imparat latin: contele Balduin de Flandra a fost incoronat la Sfanta Sofia. Patriarh latin era insa un vene-tian, Tomaso Morosini; teritoriul capitalei si al imprejurimilor ei a fost impartit intre Balduin si Dandolo; acesta din urma a fost singurul cruciat scutit de juramantul de vasalitate fata de Balduin; in sfarsit, Venetia a dobandit Dyrrachium, insulele ioniene, cea mai mare parte dintre insulele Egeei, Eubeea, Rhodos, Creta, numeroase pozitii in Peloponez, Helespontul, Tracia: cruciada daruia Venetiei un imperiu colonial si hegemonia economica.
Pe ruinele Imperiului bizantin, alaturi de Imperiul latin din Constantinopol s-au constituit o serie de principate feudale france vasale: regatul Salonicului, in frunte cu Bonifaciu de Montferrat; ducatul Atenei si al Tebei, in frunte cu francezul Othon de la Roche; principatul Ahaiei (sau al Moreei), cucerit de francezul Guillaume de Champlitte si de Geoffroy de Ville-hardouin. Din Imperiul grec nu mai supravietuiau decat trei fragmente cu aparenta de state independente: despotatul Epirului, carmuit de Anghelii Comneni; Imperiul din Trapezunt, din sud-estul Marii Negre (el este in afara limitelor hartii alaturate); Imperiul din Niceea.
Imperiul din Niceea. Cata vreme a existat un imparat latin Ia Constantinopol (1204-1261), Imperiul din Niceea a fost reprezentantul Imperiului bizantin si refugiul elenismului si din el se va ridica eliberatorul Bizantului. Acest Imperiu a fost intemeiat de Teodor Lascaris (1204-1222), caruia i-a urmat un imparat energic, Ioan al III-lea Ducas Vatatzes (1222-1254). Se parea, la inceput, ca acest stat nu va fi cu nici un chip lasat sa dainuiasca de catre cruciati: cucerirea Asiei Mici era complementul indispensabil al cuceririi Constantinopolului si armatele cruciate au pornit la infatuirea ei. Dar ele au fost rechemate curand pentru a fi trimise catre apus din pricina unei mari razvratiri care i-a ridicat, in Balcani, impotriva latinilor pe greci si pe bulgari, condusi de tarul Caloian (al doilea Imperiu bulgar fusese intemeiat, in vremea Anghelilor, de Petru si Ioan Asan). Cruciatii au fost zdrobiti in batalia de la Adrianopol, in aprilie 1205; imparatul Balduin, ucis sau luat prizonier, a disparut; Dandolo a murit ceva mai tarziu. Era un eveniment considerabil: inca de la inceputurile sale, dominatia franca in Orient esua. Imperiul din Niceea era salvat, iar pozitia lui avea sa fie indata dupa aceea consolidata si de victoria stralucita asupra sultanului din Iconium dobandita de Teodor Lascaris. Parea sigur acum ca Niceea va putea restaura intr-o zi Imperiul bizantin: aveau sa se scurga insa pana atunci cincizeci de ani, foarte tulburi, timp in care Imperiul latin din Constantinopol si-a supravietuit cu greu lui insusi.
Succesorul lui Balduin la Constantinopol, fratele sau Henric, biruitor, la inceput, in lupte, a izbutit sa patrunda adanc in Asia Mica. Apoi insa Ioan Vatatzes i-a invins la randu-i pe latini, a trecut in Europa, a cucerit Adrianopolul, s-a apropiat de Constantinopol. Este adevarat ca el s-a izbit de ostilitatea despotilor din Epir, care distrusesera regatul latin al Salonicului si scontau sa ia ei in stapanire Constantinopolul: dar despotul Teodor Anghelos a fost infrant si facut prizonier de ostile tarului bulgar Ioan Asan al Il-lea, in 1230, la Klokotnica, intre Adria-nopol si Filipopolis. in 1241, Asan a murit si, profitand de disparitia lui, Ioan Vatatzes a revenit in Europa, a reluat de la bulgari teritoriile din Macedonia si Tracia pe care ei le cucerisera, a pus stapanire pe Salonic, si-a subordonat Epirul.
Opera sa a fost desavarsita nu de succesorul sau Teodor al Il-lea Lascaris, mort in 1258, nici de fiul acestuia, Ioan al IV-lea, in varsta de numai patru ani, ci de Mihail Paleologul, o ruda a lui Ioan Vatatzes, care a profitat de acest minorat, pentru a juca un rol decisiv. El 1-a invins mai intai pe despotul Epirului si pe aliatul sau, Guillaume de Villehardouin, principele Ahaiei, la Pelagonia (in Macedonia rasariteana), in 1259: Villehardouin a fost facut prizonier. Si, la 25 iulie 1261, trupele lui Mihail Paleologul au pus stapanire fara mare greutate pe Constantinopol, in vreme ce imparatul latin fialduin al Il-lea si patriarhul latin fugeau in Occident. De ani de zile, Imperiul latin, pe cale de prabusire, isi continua cu greu existenta trista si precara: imparatul se indeletnicea cu comertul de moaste pentru ca sa se poata intretine si era nevoit sa puna pe foc mobilierul palatului, pentru ca sa se poata incalzi. Dar Imperiul bizantin reconstituit era, si el, in urma crizei indurate, intr-o stare de epuizare care-I va conduce, dupa doua secole de decadenta, la ruina.