Intre principalele concluzii si invataminte rezultate din razboiul de independenta din c3o9oz
1877-1878, un loc important il ocupa cele privitoare la pregatirea cadrelor de toate treptele si de toate armele impunandu-se cu stringenta necesitatea formarii unui numar mult mai mare de cadre, cat si imbogatirii cunostintelor lor teoretice si practice. De asemenea, devenise imperios necesara diversificarea pregatirii si perfectionarii cadrelor militare si constituirea de state majore din ofiteri cu studii superioare, cu inalta calificare. Aceasta se cerea cu atat mai mult acum cand fortele armate au sporit numericeste iar progresele realizate de stiinta, arta si tehnica militara au dus la cresterea gradului de complexitate a conducerii trupelor in lupta. Ca o consecinta a aspectelor aratate mai sus, incepand din anul 1878 reteaua de institutii militare de invatamant s-a largit atat sub raportul specialitatilor militare, cat si sub cel al treptelor de pregatire, solutiile organizatorice adoptate in perioada respectiva tinand seama de nevoile concrete ale ostirii si de posibilitatile financiare ale statului. In continutul si formele de desfasurare a invatamantului militar au fost preluate elemente traditionale ale invatamantului romanesc, a fost folosita experienta armatei romane participanta la razboiul din Balcani si s-au avut in vedere realizarile obtinute in strainatate pe aceasta linie.

Institutiile de invatamant militar din tara noastra care au pregatit cadre in perioada 1878-

1916 au fost urmatoarele: scoli preparatorii; scoli militare propriu-zise; scoli de perfectionare;

scoli de formare a subofiterilor; Scoala Superioara de Razboi.1

Printre scolile preparatorii infiintate remarcam scoala fiilor de militari (considerata din
1885 ca liceu militar cu patru clase); scoala copiilor de marina; scoala pregatitoare pentru subofiteri de orice arma, unele dintre acestea intinzandu-si cursurile pana la patru ani2.
Scolile militare propriu-zise erau institutiile de invatamant care dadeau viitorilor ofiteri educatia si instructia militara corespunzatoare gradului de sublocotenent, comandant de subunitate. Printre scolile militare de ofiteri se numarau: Scoala militara de infanterie si cavalerie, divizata ulterior pe cele doua specialitati, cu durata cursurilor de doi ani; Scoala speciala de artilerie si geniu, cu o durata de doi ani; Scoala militara de administratie, cu aceeasi durata, creata in 1883, pentru formarea ofiterilor de administratie; Scoala militara de guarzi de artilerie si geniu, care asigura cadrele necesare cu pregatire tehnica. In anul 1912 a fost creata Scoala navala superioara pentru pregatirea ofiterilor de marina necesari acestei arme, care inregistra o continua dezvoltare.3
Pentru a se asigura pregatirea unui corp de ofiteri care sa poata face fata dezvoltarii ascendente a artei militare si evolutiei tehnice in domeniul militar, au fost realizate programe de invatamant corespunzatoare sustinute de cadre de specialitate competente4.
O preocupare majora a Ministrului de Razboi pe linia pregatirii cadrelor a constat in crearea unor forme de perfectionare a corpului de comanda, stat major si servicii. In acest scop au fost infiintate scoli de perfectionare: Scoala de aplicatie speciala de artilerie si geniu (1881)5, cu durata de doi ani, prin care se urmarea dezvoltarea cunostintelor si specializarea ofiterilor, cu gradul de sublocotenent si locotenent, in arma respectiva; Scoala de tragere pentru artilerie
(1901), „cu sarcina de a raspandi in mod uniform aplicarea regulamentului de tragere pentru a uniformiza modul cum trebuie condusa instructia tragerii, a dezvolta instructia ofiterilor in materie de tragere si a executa diferite experiente absolut necesare a fi cunoscute de catre ofiterii de artilerie de la corpurile de trupa;6 Scoala de instructie a cavaleriei (1883), denumita apoi Scoala cavaleriei, cu durata de zece luni, pentru specializarea ofiterilor cu gradul de sublocotenent si locotenent din aceasta arma; Scoala de aplicatii a sublocotenentilor de marina, cu durata de doi ani si, in sfarsit, Scoala speciala de infanterie (1910) cu durata de un an, pentru specializarea sublocotenentilor din aceasta arma7.
Continua dezvoltare si modernizare a armatei romane, diversificarea structurilor ei organizatorice si, in consecinta, nevoia unui numar din ce in ce mai mare de ofiteri cu o pregatire speciala si multilaterala a impus, in etapa de dupa razboiul de independenta, crearea unor institutii militare de invatamant superior. Pana catre ultimul deceniu al secolului al XIX-lea pregatirea la un nivel superior a unor ofiteri, indeosebi pentru functii de stat major, se realiza prin trimiterea lor in academii militare din strainatate. Dezvoltarea gandirii militare nationale si nu in ultimul rand dezvoltarea si diversificarea invatamantului militar au creat conditii, dar au si impus, infiintarea unor institutii didactice de nivel superior. Dupa mai multe incercari (1872,1881), acest deziderat s-a indeplinit in 1889, cand, prin decretul nr.2073 din 3 august, s-a hotarat infiintarea, pe langa Marele Stat Major, a Scolii Superioare de Razboi, destinata sa pregateasca ofiteri „brevetati de stat major“. Aceasta institutie avea durata cursurilor de doi ani si a inceput sa functioneze in toamna aceluiasi an8.
Evolutia remarcabila a armatelor la sfarsitul secolului al XIX-lea, a tehnicii si stiintelor cu aplicatii militare, numarul redus al ofiterilor romani care-si faceau studiile in strainatate in raport cu nevoile mereu sporite ale armatei, tendinta unor tari ca Franta, Germania, Austro-Ungaria de a opri pentru ofiterii straini accesul in scolile lor, erau tot atatea motive care cereau cu acuitate infiintarea inaltei institutii de invatamant romanesti. Depasind greutatile inceputului, cauzate indeosebi de numarul redus al cadrelor didactice cu pregatire superioara, competente pentru o astfel de institutie -; desi intre profesori ii aflam pe savantul istoric Nicolae Iorga, maiorul Alexandru Averescu, viitor maresal al Romaniei9 -; cu trecerea timpului intregul sistem de invatamant din Scoala Superioara de Razboi, a devenit mai complex si mai modern.
In aceasta institutie erau admisi, prin concurs, dupa o selectionare riguroasa, ofiteri din toate armele, cu gradul de locotenent sau capitan, cu cel putin doi ani in serviciu la trupa, cu o buna conduita morala si pregatire fizica si care nu depaseau varsta de 35 de ani.10 Programa de studii cuprindea cursuri teoretice si aplicatii la clasa si in teren; calatorii de stat major pentru studierea si cunoasterea teritoriului patriei pe directiile operativ-strategice probabile ale teatrului de actiuni militare; executarea de lucrari topografice si participarea la manevrele anuale executate cu trupe; calatorii de studii in strainatate, cu care prilej se realiza un schimb de experienta cu cadre militare din tara respectiva11.
In anul 1909 a fost infiintat Cursul complementar de stat major (similar unui curs postacademic de astazi), cu durata de un an, pentru improspatarea cunostintelor absolventilor Scolii Superioare de Razboi. La terminarea cursului, absolventii erau trimisi sa execute stagiul la unitati12.
In 1908 s-a infiintat Inspectorul General al Invatamantului Militar,13 apreciindu-se necesitatea conducerii unitare a acestui domeniu. Se instituia o comisie permanenta a invatamantului militar, acesteia revenindu-i si sarcina pregatirii regulamentelor, deciziilor, programelor si metodologiei pedagogice de urmat in scoli. Comisia era formata din inspectorii generali de arme si din directorii scolilor militare. Prin conducerea unitara se creau conditii pentru cresterea calitatii invatamantului. Primul inspector general a fost generalul Grigore Crainiceanu. In anul 1911 Inspectorul general a trecut in cadrul Ministerului de Razboi, luand denumirea de Directia generala a scoalelor.14
Doar Scoala Superioara de Razboi va ramane sub directa conducere a Marelui Stat Major. Concomitent cu aceste forme, perfectionarea pregatirii militare superioare a cadrelor se completa prin trimiterea unui anumit numar de ofiteri sa studieze la scolile de razboi din strainatate, sa efectueze stagiu in cadrul unor armate straine pentru completarea pregatirii

profesionale si pentru schimb de experienta.
Pe acest taram a continuat si chiar s-a largit, studierea experientei militare a Frantei, cunoscand totodata o anumita dezvoltare contactele militare cu Germania, Italia, Belgia, Austro- Ungaria.
Ofiterii vizati pentru a fi trimisi la studii in strainatate erau dintre cei care terminasera printre primii scolile militare din tara si care-si afirmasera capacitatea de comanda la trupa. In principiu, s-a stabilit ca in fiecare an sa fie trimisi in strainatate doi ofiteri de infanterie, doi de cavalerie, precum si doi elevi de scoala militara pentru artilerie si unul pentru geniu.15
Pentru a cunoaste intr-o mai mare masura principiile de organizare si metodele de instruire folosite in alte armate, Ministerul de Razboi a hotarat ca, incepand din 1899, sa trimita anual un numar de ofiteri care sa efectueze stagii de cate un an in armate straine16. In instructiunile elaborate in acest scop de catre minister, in anul 1900, se mentiona ca scopul urmarit era de a pregati ofiteri care sa devina si specialisti si a mentine instructia noastra la curent cu cea din strainatate.17
In perioada 1878-1914 au fost trimisi la studii in afara tarii un numar de 97 ofiteri. Spre sfarsitul acestei perioade, ei au fost trimisi cu predilectie in Germania si Austro-Ungaria, ale caror armate erau considerate ca fiind cele mai bune sub raportul organizarii, dotarii si instruirii efectivelor.18
Dupa izbucnirea primului razboi mondial in Europa, trimiterea la studii sau stagii in strainatate a fost suspendata, iar cei aflati in acest scop in afara hotarelor au fost rechemati in tara.