Nu putine sunt evenimentele si lucrurile despre care se vorbeste mereu si mult, fara a fi indeajuns de bine cunoscute. Asa se intampla in momente ale conversatiei curente, in discursul stiintific, sau in cel politic. Frecventa si intensitatea fenomenului sunt proportionale cu interesul starnit de un fapt sau altul. Focalizarea atentiei asupra lui determina formarea unei imagini unilaterale, cateodata distorsionate de inflamarea spiritelor, dar implantandu-se astfel in constiinta publica. Uneori faptul poate avea consecinte de-a dreptul nocive, alteori doar regretabile. Oricum e o datorie ca opinia publica sa fie corect si complet informata, mai ales despre evenimentele de prima insemnatate. f5b11br
Printre cazurile de mai sus poate fi inscris si tratatul de la Trianon. Inca de la semnare, la 4 iunie 1920, in elegantul palat construit la 1687, in apropierea celui de la Versailles, de celebrul arhitect Jules Hardouin- Mansart, acest tratat de pace cu Ungaria a starnit pasiuni politice aprige, contradictorii. Cei direct vizati prin el ii atribuie rolul exclusiv al unui fel de manual de disectie al fostului mare stat maghiar, reconstituit in cadrul Monarhiei habsburgice, intre 1867-1918.

Ca prin el s-a confirmat dezmembrarea acestui stat si alipirea partilor sale, locuite de alte nationalitati decat cea maghiara, la statele care s-au format atunci, ori si-au desavarsit unitatea nationala, - acest fapt nu e de tagaduit.
Dar tratatul de la Trianon a fost un act foarte complex, care a reglementat mult mai multe lucruri decat numai problema frontierelor dintre Ungaria si tarile vecine cu ea.
A cuprins un preambul si 14 parti, in 364 de articole, a caror intindere acoperea 164 de pagini de tipar, in -;80 mare.
A fost semnat de 36 de plenipotentiari, in numele a 23 de state. Dintre acestea, 11 erau state europene, iar 12 din afara Europei. Din Europa, semnatarele au fost: de o parte Ungaria, iar de cealalta fostele state beligerante din tabara Antantei, printre care Romania, si cele trei state noi: Polonia, Cehoslovacia si regatul sarbo-croato-sloven, cum s-a numit initial Iugoslavia. Dintre tarile extraeuropene, au semnat: SUA, Canada, Australia, Noua Zeelanda, Uniunea Sud-Africana, India, Japonia, China, Cuba, Nicaragua, Panama si Thailanda

(numita in text Siam).
Trianonul -; aceasta e prima realitate ce se impune a fi cunoscuta in legatura cu el -; n-a fost deci un tratat intre Ungaria si tarile vecine, asa cum apare, simplificat, in publicistica interesata in a sugera ca el a fost o
„reglare de conturi” impusa de cateva tari, dornice sa beneficieze de pe urma infrangerii Ungariei in primul razboi mondial si de pe urma „nedreptatii istorice” a carei victima ar fi fost aceasta.
Trianonul a fost un tratat intre Ungaria si restul lumii. Reglementarea prin el a contenciosului problemelor dintre Ungaria si Romania ocupa un loc restrans in ansamblul tratatului, desi, desigur, nu lipsit de importanta.
Preambulul tratatului cuprinde enumerarea statelor semnatare si a imputernicitilor fiecaruia. Atrage atentia faptul ca guvernul ungar designase, spre a-l reprezenta, doua personalitati sterse: un ministru al muncii si al prevederilor sociale si un functionar din ministerul de externe, cu rang de ambasador. Ambii nu jucasera decat roluri subalterne in viata politica de pana atunci a Ungariei. In practica diplomatica, un gest ca acesta avea o semnificatie ce nu putea scapa nici unui observator, nici de atunci, nici de mai tarziu.
Potrivit cu o regula adoptata de actele finale ale conferintei de pace de la Paris, tratatul de la Trianon a reprodus, in prima sa parte, textul pactului Societatii Natiunilor, care fusese adoptat ca o componenta organica a tratatului de la Versailles, cu Germania. Procedeul a fost generalizat spre a semnifica punerea sub autoritatea Societatii Natiunilor a marilor acte de politica internationala si a obliga la o explicita recunoastere a pactului pe toti semnatarii tratatelor de pace.
In partea a II-a sunt specificate traseele noilor frontiere ale Ungariei cu Austria, cu Regatul sarbo-croato- sloven, cu Romania si cu Cehoslovacia. Toata chestiunea granitei ungaro-romane ocupa, in cele 164 de pagini ale tratatului, cam o coloana de text, pe o singura pagina.

Partea a III-a s-a intitulat Clauze politice europene. In cadrul acestora, in articolele 45-47, este inscrisa

recunoasterea de catre Romania a necesitatii inserarii in legislatia sa de dispozitii pentru protejarea intereselor locuitorilor de alta rasa, limba, religie, din teritoriile care cunoscusera transferul de suveranitate in favoarea statului roman.
Aceasta clauza (din articolul 47), decurgea dintr-un tratat separat pe care Romania il incheiase cu puterile aliate la 9 decembrie 1919, semnat fiind din partea sa de generalul Constantin Coanda, presedintele din acel moment al Consiliului de Ministri.
Pe langa garantiile de drepturi pentru minoritatile de orice fel, tratatul acesta separat mai cuprinsese si prevederi referitoare la asa-zisi „optanti”.1 Peste cativa ani ele vor prilejui, in fata Societatii Natiunilor si a Curtii de Justitie de la Haga, o celebra disputa intre Romania si Ungaria, in cursul careia s-a ilustrat marele talent oratoric, diplomatic si juridic al lui Nicolae Titulescu, fata in fata cu experienta si prestanta batranului conte Apponyi.2
In aceeasi a treia parte a tratatului este cuprins angajamentul Romaniei de a prelua, proportional cu intinderea teritoriilor intrate sub suveranitatea ei, sarcinile financiare ale fostului stat ungar, de pana la 1918.
Clauza respectiva este repetata pentru toate statele si teritoriile care, in planul transferurilor de suveranitate, aveau o tangenta cu Ungaria. Un articol special se ocupa de portul Fiume (Rijeka), anexat de Italia printr-o actiune unilaterala, pana la urma recunoscuta de catre Puteri.

Tot in aceasta parte se intalnesc o serie de prevederi oarecum neasteptate pentru cititorul neavizat.
Astfel: se sanctioneaza independenta Ungariei (proclamata de ea insasi in noiembrie 1918) si interdictia vreunei viitoare uniuni a ei cu alt stat. Este o aluzie la eventualitatea unui „Anschluss” cu Austria, pe care incerca atunci sa-l readuca in actualitate Casa de Habsburg, prin ultimii ei reprezentanti.
Clauza independentei Ungariei a dat de lucru comisiilor care au elaborat tratatul. Fiindca, in noua ei situatie de drept international, Ungaria a trebuit sa fie pusa a recunoaste, sau, dupa caz, a nu recunoaste tratatele incheiate mai inainte vreme, cand ea facuse parte din Austria sau Austro-Ungaria. Desi calitatea ei de parte la asemenea tratate fusese doar implicita, acum insa, in 1920, trebuia specificat expres faptul ca respectivele tratate erau neangajante pentru Ungaria independenta.
Nu va surprinde deci pe nimeni ca, prin tratatul de la Trianon, Ungaria declara -; in ce o priveste -; nulitatea tratatului de la Brest Litovsk, din 3 martie 1918, dintre Germania, Austro-Ungaria, si guvernul rus bolsevic.
Se mai constata ca prin articolul 69 Ungaria recunoaste tratatul din 30 decembrie 1864, in baza caruia Danemarca cedase ducatele Schleswig si Holstein Confederatiei germane. Sau ca, printre alte articole, ea recunoaste tratatele dintre Austria, respective Austro-Ungaria si Italia, de la Zürich (1859), Viena (1866) si Florenta (1888).

De asemenea, Ungaria anuleaza tratatele sale cu fostii ei aliati de dinaintea sau din timpul razboiului

mondial.

Partea a IV-a contine reglementarea intereselor Ungariei in afara Europei: in Maroc, in Egipt, in Siam si

in China. Este vorba de lichidarea unor investitii si a unor capitaluri comerciale.

Partea a V-a a tratatului, cuprinzand clauze militare, este iarasi una mai delicata, din punctul de vedere al naturii problemelor pe care le solutioneaza in cadrul raporturilor dintre Ungaria si alte tari.
Nici ea nu are ca obiect numai relatiile bilaterale cu Romania si nimic nu denota vreo interpunere speciala a tarii noastre, sau a altora din zona, pentru a se obtine o fixare de un anumit fel a viitorului statut militar al Ungariei.
Tot ce se prevede, la acest capitol, se aseamana cu conditiile impuse, pe planul respectiv, si altor state invinse. Sunt aplicate, asadar, niste principii generale ce fusesera introduse in toate tratatele de pace.
Sunt stipulate demobilizarea armatei ungare, desfiintarea serviciului militar obligatoriu, limitarea viitoarelor efective armate la maximum 35 000 de ofiteri, subofiteri si soldati.
Mai multe articole precizeaza tipurile de armament ingaduite a ramane in dotarea armatei ungare si prevad in amanunte compunerea, in efective si in tehnica de lupta, a marilor ei unitati -; divizii, brigazi.
Articolele 120-132 se ocupa de soarta navelor de razboi care apartinusera marinei ungare si de unele probleme aeronautice, care atunci aveau o pondere redusa, in comparatie cu timpurile de mai tarziu.
Sunt specificate apoi atributiile comisiilor interaliate de control pentru fiecare din domeniile de natura militara de mai sus, obligatii in legatura cu prizonierii de razboi, cu evidenta celor decedati si inmormantati pe teritoriul Ungariei.
Articolele 177-178 vor crea in viitor numeroase litigii de detaliu. Ele prevedeau restituirea reciproca intre Ungaria si statele in favoarea carora avusesera loc transferuri de teritorii foste sub suveranitatea statului ungar pana la 1918, a arhivelor pe ultimii 20 de ani (deci de la 1900) si a arhivelor istorice privind teritoriile respective.
Va fi o chestiune extrem de greu de solutionat, fiindca arhivele aveau multe fonduri si documente care prezentau interferente inextricabile de continut intre teritoriile devenite limitrofe in termenii tratatului de la Trianon.
Lungi, amanuntite, obositoare, de natura a starni admiratia pentru documentarea si rabdarea expertilor care pregatisera tratatul, sunt clauzele financiar-economice, extinse pe nu mai putin decat 58 de articole.
In cadrul lor e specificata interdictia pentru Ungaria de a exporta aur pana la data de 1 mai 1921; prevederea avea scopul de a impiedica diminuarea rezervelor ei de metal pretios, astfel ca acestea sa poata servi achitarii reparatiilor de razboi ce aveau a ise stabili ca sarcina.
In continuare imediata -; obligatia de a suporta intretinerea armatelor de ocupatie de pe teritoriul ei, incepand cu data de 3 noiembrie 19183, precum si obligatiile statelor la care se alipisera teritorii foste ale Ungariei de a prelua o parte din datoria de stat a acesteia, proportionala cu suprafata teritoriilor respective.
In partea finala, tratatul de la Trianon stabileste -; pentru litigiile ce s-ar fi ivit in aplicarea sa -; constituirea de tribunale mixte de arbitraj, formate din cate un reprezentant al partilor in cauza si un al treilea, cooptat de ele prin consens.

Se stipuleaza, in linia tratatului separat de la 9 decembrie 1919,4 regimul proprietatilor locuitorilor care fusesera transferati sub alta suveranitate de stat, ori optasera pentru vreuna, fiind aplicata in principiu prevederea pastrarii de catre ei a dreptului de proprietate asupra bunurilor lor imobiliare, de orice natura.
Articolele 260-300 se ocupa de navigatia aeriana, fluviala, de regimul Dunarii, de comunicatiile terestre, de cele telegrafice si telefonice. Prin articolul 302 se decide ca intrucat pe teritoriul romanesc nu exista o legatura directa de cale ferata intre Salonta si Arad, timp de 10 ani garniturile romanesti de tren vor putea circula intre cele doua orase pe teritoriul maghiar, prin Békéscsaba. In acest interval de timp, statul roman trebuia sa construiasca pe teritoriul sau o cale ferata intre Salonta si Arad, ceea ce se va realiza.
Partea ultima a tratatului e constituita de un document privitor la organizarea muncii, adica a conventiei internationale adoptate paralel cu tratatele de pace. Aceasta cuprindea conditiile minimale ale desfasurarii procesului de munca si reglementari ale raporturilor interumane din cadrul sau.
Functiona supozitia ca, inclus fiind in tratatele de pace, statele semnatare aderau „ipso facto” la acest document si se obligau sa-l puna in aplicare, prin legislatia lor nationala. Este aceeasi idee care condusese si la includerea in tratat a pactului Societatii Natiunilor.
Noile frontiere dintre Ungaria si statele vecine cu ea fusesera decise si publicate de Conferinta de Pace de la Paris inca in 13 iunie 1919. Din cauza framantarilor interne din Ungaria, delegatii acestei tari nu s-au prezentat la tratative decat spre sfarsitul anului 1919, ceea ce explica si semnarea tarzie a tratatului de la Trianon, abia la 4 iunie 1920. El a intrat oficial in vigoare la 26 iulie 1921, dupa ce fusese ratificat de majoritatea statelor semnatare.
Frontiera dintre Romania si Ungaria, schitata in articolul 27 al tratatului, a fost trasata pe teren de o comisie mixta, ale carei lucrari au fost consemnate in 126 foi de harta la scara 1/5000, intr-o harta globala la scara
1/375000 si o descriere a frontierei si a lucrarilor intreprinse de comisie, cuprinzand o introducere si 10 fascicole, in 1327 de pagini.
Subliniem din nou in incheiere, ceea ce a reiesit -; credem -; si din prezentarea de mai sus: ca tratatul de la Trianon n-a fost „opera diabolica” a Romaniei impotriva vecinei sale.
Tarata in valtoarea primului razboi mondial, Ungaria a fost infranta, dupa ce ajunsese intr-un conflict declarat oficial cu peste 20 de state din Europa si din restul lumii. Fiecare din acestea s-a folosit de pozitia lui de partener la victorie pentru a formula pretentii specifice fata de cel invins. Tratatul de la Trianon a fost inventarul complet si detaliat al tuturor acestora.
O problema care s-a ridicat nu o data in trecut, si s-ar putea sa mai fie ridicata, ar fi aceea daca el mai este valabil?
Mai inainte de a se scandaliza pentru insolenta ascunsa sau banuita in aceasta intrebare, cititorul e invitat sa reflecteze asupra randurilor ce vor urma.
Moralmente, si in fapt, tratatul de la Trianon este, indiscutabil, o realitate si in prezent. Din punct de vedere strict juridic insa, raspunsul nu e usor de dat, dintr-odata.

El n-a fost niciodata denuntat formal si oficial, potrivit cu practicile internationale. Multe din prevederile sale s-au stins prin insasi executarea lor, ori prin depasirea termenului lor de validitate.
Clauzele cele mai importante -; cele teritoriale si militare -; au fost modificate, deci partial anulate, prin actiunile guvernelor maghiare din 1939-1941, sprijinite de Germania si Italia. Ne referim la invadarea Ucrainei Subcarpatice la 15 martie 1939, la anexiunile in baza celor doua dictate de la Viena (2 noiembrie 1938 si 30 august 1940) si la invadarea si anexarea, in aprilie 1941, a triunghiului dintre Tisa, Dunare si Sava, numit de sarbi Voivodina, iar de unguri Bacska.

Precizam de indata ca incalcarea unilaterala a unui tratat, mai ales cand s-a savarsit prin dictat, prin forta

sau amenintare cu forta, nu inseamna nulificarea lui de drept.
Tratatul de pace de la Paris, semnat de Ungaria dupa al doilea razboi mondial, la 10 februarie 1947, a restabilit clauzele teritoriale ale tratatului de la Trianon, reconfirmandu-le prin consens international.
Bineinteles ca, in situatia mult schimbata, numeroase alte clauze ale tratatului din 1920 n-au avut de ce sa fie reiterate si confirmate.

Contestarea tratatului de la Trianon, in substanta sa, implica deci si contestarea celui de la Paris din

1947, si, prin aceasta, a ordinii politice si de drept instaurate dupa al doilea razboi mondial. Ceea ce inseamna

introducerea unui principiu de instabilitate in ordinea mondiala.
Europa nu se afla foarte aproape, dar nici prea departe de aceasta. Tratatele internationale multilaterale sunt citate in ultima vreme foarte rar. Din careva motive, ele apar ca jenante. Multi din cei de la care ne-am astepta sa le apere, indeamna la incheierea, in locul lor, a unor tratate bilaterale. Ele par a fi devenit preferatele diplomatiei mari, intrucat reprezinta angajamentele limitate la doi parteneri, rar si parcimonios garantate de un al treilea; pot fi usor denuntate fara a determina reactii in lant. In aceasta conceptie, popoarele, dupa versul poetului
„se prind de maini si se desprind”, in asteptarea clipei de sublima inspiratie in care „se vor imbratisa in fata tiranilor doborati, a pamantului consolat si a cerului satisfacut”.5
Pana cand toti vor crede acest lucru, va persista insa teama, alimentata de intelepciunea reflectiei asupra celor petrecute in ultimele decenii, ca repunerea in discutie a ordinii de drept internationale, fragmentarea ei intre raspunderi limitate din punct de vedere juridic, speranta de a mentine cu forta un asemenea nou echilibru, necesarmente instabil, sunt naivitati ce ar putea duce la consecinte ca acelea care s-au dezvoltat catastrofal, din spiritul concesiv fata de autoritatea tratatelor internationale, manifestat intre 1933-1938.