Dupa moartea lui Arcadius in partea de Rasarit a Imperiului urmeaza la tron Teodosie al II-lea, cunoscut si sub numele de cel Tanar, un minor de 7 ani, proclamat august inca de la nasterea sa in anul 402. La moartea tatalui sau, protectia proaspatului imparat a fost asigurata timp de 6 ani de un colegiu de demnitari in fruntea caruia se gasea Anthemius, prefectul pretoriului, care activeaza acum ca regent. Educatia tanarului print era data in sarcina lui Antiochus. De numele lui Anthemius este legata construirea laturei vestice a zidului Constantinopolului, eveniment foarte important pentru aceasta epoca. Inca din perioada lui Constantin cel Mare exista un zid de aparare al noii Rome, care in prezent nu mai facea fata extinderii orasului, impunandu-se restructurarea in functie de necesitati, a vechiului zid, pentru a apara orasul in fata pericolelor externe . Aceasta initiativa a fost una din marile realizari si servicii aduse Imperiului de catre Anthemius. El a restabilit armonia dintre Curtile de la Ravenna si Constantinopol, iar un nou tratat a fost incheiat pentru asigurarea pacii la frontiera cu Persia. b7j18jc
Pentru a evita invadarea Moesiei inferioare de catre Uldin, regele hunilor, Anthemius a intreprins o vasta operatiune de intarire a flotei stationata la Dunare, construind noi vase si reparandu-le pe cele vechi. Pentru eficientizarea expedierii graului din Egipt la Constantinopol, el a luat o serie de masuri privind transporturile pe mare. Anthemius s-a aratat interesat si de conditiile de viata din orasele prefecturii Illyricum. Se pare insa ca in anul 414, regentul plin de atatea merite, s-a retras din acesta importanta functie sau a murit.
Prefectura pretoriului este asigurata mai intai de predecesorul sau, patriciul Aurelian, dupa care la 4 iulie 414, Pulcheria, sora minorului Teodosie al II-lea, devine augusta. Ea isi va asuma si regenta in numele fratelui ei. Chiar daca era mai mare doar cu 2 ani fata de Teodosie II, proaspata augusta va guverna practic Imperiul aproape 40 de ani. Pulcheria a fost aceea care a supravegheat educatia lui Teodosie al II-lea, cautand sa-l protejeze de intrigile de la Curte, carora, data fiind firea lui slaba, le-ar fi cazut prada usoara.
Politica externa a lui Teodosie al II-lea

Destul de sters ca politician, eclipsat poate si de influenta surorii sale, iar apoi a sotiei si a unor demnitari foarte capabili , Teodosie al II-lea, in prima perioada a sa de domnie nu a fost confruntat cu evenimente politice deosebite pe plan extern, exceptand poate invazia hunilor din Tracia, dupa care bizantinii au fost obligati sa plateasca un tribut substantial. Tensiunea incepe sa creasca abia prin anul 434, cand hunii, condusi de Ruas cer bizantinilor sa mareasca obligatiile tributare si asa destul de mari, amenintand ca vor invada Imperiul. Acest popor barbar se afla inca din anul 420 in zona centrala a Europei Orientale, formand un Imperiu destul de intins, dar cu o organizare nu prea energica . In anii urmatori, alaturi de alte triburi germanice, ei navalesc in Campia Panonica . La 430 ei reprezentau deja o putere apreciabila, iar guvernul lui Teodosie al II-lea este obligat sa consimta la incheierea unui tratat de pace cu acesti periculosi vecini, care va dura pana in 434, cand Ruas a acuzat guvernul oriental de primirea unor transfugi huni. In acelasi an, Ruas moare, iar hunii condusi de succesorii sai, Atilla si Bleda, incheie un nou tratat cu bizantinii, in urma caruia Imperiul accepta sa plateasca un tribut enorm, fapt care demonstreaza marea putere politica a hunilor din acel moment. Teodosie al II-lea se angajeaza sa nu mai primeasca transfugi huni, sa trimita inapoi romanii evadati din captivitatea hunilor, sa acorde avantaje comerciale hunilor la frontiera. Tratatul mai continea de asemenea o clauza care interzicea recrutarea de catre Imperiu a mercenarilor barbari de dincolo de Dunare, considerati cei mai buni soldati . Attila si Bleda nu s-au limitat la respectarea tratatului, intensificand lupta de cucerire a unor noi teritorii. La inceput hunii s-au multumit cu modul lor de trai destul de modest, dar odata cu anul 445, cand dupa moartea lui Bleda, Attila ramane singur conducator, ei vor reprezenta principalul pericol extern pentru Bizant.
Originar dintr-o familie regala, razboiul constituia pentru Attila un lucru facut cu placere, dobandindu-si astfel faima de conducator indraznet si de general prudent si norocos. Scopul principal al politicii sale ramanea insa jaful. In anul 441 i se ofera prilejul sa atace provinciile lui Teodosie al II-lea, armata imperiala fiind slabita prin trimiterea de trupe in Apus, in Tracia si Illiric. Invocand nerespectarea tratatului din 434, hunii avanseaza pe Dunare, capturand Ratiaria, Viminacium, Sucidava, Singidunum, Naissus, localitati complet devastate, dupa care se indreapta catre Constantinopol. Dand dovada de prudenta, Attila nu ataca capitala. Trimisii lui Teodosie al II-lea reusesc pana la urma sa incheie un nou tratat de pace, foarte umilitor pentru Imperiu. Regatul hunilor este impartit intre Attila si Bleda, primul luand in posesie cuceririle din Vest, iar al doilea pe cele estice, de la Dunarea inferioara pana la Volga. La putin timp dupa incheierea acestei paci, Attila isi condamna propriul frate la moarte, iar prin unificarea tuturor hunilor devine cel mai puternic om din Europa.
Provinciile tracice vor cunoaste o scurta perioada de respiro pana in 447, cand acelasi Attila reia incursiunile in Sudul Dunarii. Multe localitati din Peninsula Balcanica si pana in Grecia sunt complet devastate . Datorita cruzimii sale, Attila este supranumit „biciul lui Dumnezeu”. In cele din urma hunii sunt opriti prin incheierea unui nou tratat de pace, Attila cerand bizantinilor evacuarea populatiei romane de pe malul drept al Dunarii, mai precis de la Singidunum pana la Novae, pe o distanta de cinci zile de mers pe jos . Ratiunea acestor noi conditii poate fi explicata prin impiedicarea acum a trecerii eventualilor huni fugiti de la Attila peste frontiera cu Imperiul Roman, unde erau apoi inrolati. Practic, regatul lui Attila a cunoscut in aceasta perioada cea mai mare intindere: de la gurile Dunarii, in Est, pana la Noricum, in Vest, si o mare parte din Peninsula Balcanica. Acest teritoriu condus de Attila nu era cu mult mai intins decat regatul dac al lui Burebista .
Incitat de eunucul Chrysaphius, unul dintre confidentii de la Curte, Teodosie al II-lea pune la punct un plan de prindere si ucidere a lui Attila. Tentativa de asasinat este dejucata, iar conducatorul hun are pretentia ca eunucul Chrysaphius, autorul principal al complotului, sa fie omorat. Pentru calmarea barbarului, imparatul trimite doi patricieni, care-i cer clementa in privinta inaltului demnitar bizantin . Pana la sfarsitul domniei lui Teodosie al II-lea, plata tributului s-a facut cu regularitate, dar succesorul sau, Marcian, va refuza sa mai plateasca. Se parea ca provinciile Illiricului vor fi din nou atacate, dar Attila isi indreapta privirile spre Vest, unde exista speranta unui jaf mai consistent in regatul lui Valentinian al III-lea.
In anul 451 ”biciul lui Dumnezeu” este infrant in Galia, la Campiile Catalaunice (Chalons - in Franta), dupa care se retrage spre Italia, incercand sa cucereasca Roma, salvata in extremis de interventia papei Leon I cel Mare. La 453, Attila moare in Panonia, disparand astfel una din figurile de seama din istoria Rasaritului si Apusului. Sub conducerea lui, hunii isi schimba felul de viata ca si institutiile, devenind o putere politica ce intretinea legaturi cu Imperiul Roman.

Politica interna a lui Teodosie al II-lea

Teodosie al II-lea a stiut sa-si aleaga demnitari capabili. Intre acestia amintim: Anthemius, Chrysaphius, Cyrus, Priscus din Panion, care prin diplomatie si abilitate au depasit gravele probleme interne sau externe. Realizarile primilor doi au fost mentionate in mod sumar mai inainte. Trecand la Cyrus, trebuie facuta precizarea ca acesta era favoritul imparatesei Evdochia in anii in care aceasta l-a influentat mult pe sotul ei. Posesor al unei culturi retorice deosebite, numit prefect al orasului Constantinopol, iar apoi si al Pretoriului, Cyrus are meritul principal ca a incheiat construirea zidului de aparare al capitalei inceput sub Anthemius, constructie care suferise deja in urma unui cutremur de pamant. In ceea ce-l priveste pe Priscus, acesta era originar din Tracia, fiind un demnitar de vaza si un mare diplomat, trimis in 448 intr-o solie la curtea lui Attila, de unde s-a intors cu pretioase informatii consemnate intr-o Istorie a Bizantului. Schitand personalitatea lui Attila, Priscus mentioneaza printre altele ca: „el s-a aratat cumpatat in toate, avant paharul din care bea, confectionat din lemn. De altfel simpla ii era si imbracamintea, caci nu se ingrijea de nimic altceva decat sa fie curata. Si nu se deosebeau intru nimic, nici sabia, nici legaturile incaltamintei sale barbare si nici fraul calului sau, care nu avea podoabe de aur, pietre scumpe sau alte lucruri de pret, ca si al celorlalti sciti” . Priscus ne-a lasat informatii interesante si cu privire la teritoriul patriei noastre, mai precis amanunte privind Banatul, care atesta continuitatea daco-romana dupa retragerea aureliana din 271.
Am pomenit de cateva ori numele sotiei lui Teodosie al II-lea, imparateasa Athenais-Evdochia, ateniana si pagana, dar ajunsa pe tronul Bizantului si botezata in credinta crestina . Ea a reusit sa contrabalanseze pentru o buna perioada de timp puterea Pulcheriei, sora lui Teodosie al II-lea. Casatoria cu o ateniana a parut unora drept o victorie a paganismului, care in prima jumatate a secolului al V-lea era inca prezent la Constantinopol. Nu a fost chiar asa, caci traind de acum inainte in mijlocul unei Curti credincioase, tanara imparateasa se lasa influentata pe nesimtite de influenta celor piosi. Mai mult chiar, Evdochia era pasionata, ca o adevarata bizantina, de discutiile teologice. Trecerea pe care o avea la Curte, a sporit neintelegerile cu cumnata sa, avida de putere, care nu intelegea sa renunte la guvernare. In anul 423, Curtea de la Constantinopol a primit pe sora lui Honorius, celebra Galla Placidia, venita la Bizant impreuna cu fiica sa, Honoria, si fiul sau, Valentinian. Cu acest prilej este stabilit un plan de casatorie intre micuta Evdochia, nascuta recenta de Athenais, si caesarul de 5 ani, pe care moartea lui Honorius il facuse mostenitorul Imperiului Occidental. Peste 14 ani, proiectul devenea realitate pentru imparateasa Bizantului, care drept multumire adusa lui Dumnezeu, pleaca intr-un pelerinaj la Locurile Sfinte. Reintoarsa in 439 basilisa era in culmea gloriei avand o fiica maritata cu un imparat. Stapana pe situatie, Evdochia a gresit totusi, crezand ca Pulcheria ar putea renunta asa de usor la influenta pe care o exercitase la Curte cu putin timp inainte. In urma intrigilor de tot felul, Athenais-Evdochia va parasi palatul imperial in 442, indreptandu-se catre Ierusalim, unde va si muri. Pulcheria a carei influenta scazuse destul de mult, este unanim recunoscuta ca imparateasa dupa moartea lui Teodosie al II-lea la 28 iulie 450, alegandu-si drept sot si coleg la tron pe Marcian.

Activitatea cultural-stiintifica in vremea lui Teodosie al II-lea

Infiintarea Universitatii din Constantinopol

In istoria milenara a Bizantului, cultura sub diferitele ei forme a reprezentat o preocupare statornica pentru marea majoritate a imparatilor. Crearea Universitatii din Constantinopol si publicarea Codexului Teodosian raman insa inscrise drept momentele de varf din istoria civilizatiei Imperiului bizantin, apartinand in exclusivitate perioadei de guvernare a lui Teodosie al II-lea.
Pana in sec. al V-lea Atena reprezenta principalul centru al invatamantului si al stiintelor pagane in intreg Imperiul roman. Cu toate acestea triumful crestinismului de la sfarsitul sec. al IV-lea, a adus o sensibila scadere a prestigiului acestei scoli, declin amplificat nu numai de invazia vizigota, dar si de crearea unei Universitati crestine in vremea lui Teodosie al II-lea. Actul care a legitimat infiintarea noii Universitati de la Constantinopol, a fost dat de catre Teodosie al II-lea la 25 februarie 425. Corpul profesoral era compus din 10 gramaticieni de limba greaca, 10 de limba latina, 5 retori greci si 3 latini, la care se mai adaugau o catedra de Filozofie si 2 de Drept. In luna urmatoare, la 14 martie 425 un text inscris in Codex Teodosianus facea elogiul acestei realizari de prestigiu din viata culturala a noii Rome, dand chiar numele unor profesori. Astfel pentru catedra de Gramatica a limbii grecesti erau Helladios si Syrianus, pentru cea de Gramatica a limbii latine, Teofil, apoi sofistii Martinos si Maximos, juristul Leontiu predand la catedra de Drept . Profesorii erau foarte bine platiti de catre Stat, avand obligatia sa-si dedice in exclusivitate timpul lor activitatii didactice de la Universitate. Pozitia lor sociala in Stat capata un loc aparte, oferindu-li-se onoruri de seama. Fondarea acestui locas de invatamant nu a avut o destinatie cu totul intamplatoare, ci a incercat sa contrabalanseze prestigiul vechilor Universitati pagane din Alexandria si Atena. Invatamantul se facea in doua limbi: greaca si latina. Chiar daca latina ramanea in continuare limba oficiala, greaca o va inlocui treptat. Aceasta initiativa a fost cultivata tocmai de profesorii de la Universitatea din Constantinopol.
Intemeiata de Teodosie al II-lea, restaurata in secolul al IX-lea, protejata de Constantin Porfirogenetul, Scoala Superioara din Constantinopol, in ciuda multor vicisitudini, a existat atata vreme cat si Imperiul. Crearea ei in secolul al V-lea, intr-o perioada in care vechile scoli ale lumii romane incep sa se inchida una dupa alta, ramane in istorie drept un simbol in jurul caruia s-au grupat cele mai capabile forte spirituale ale Imperiului .

Codex Theodosianus

Reorganizarea invatamantului superior a avut consecinte deosebit de importante asupra evolutiei culturale ulterioare si in cadrul ei s-a putut elabora si publica „Codex Theodosianus” , din punct de vedere cronologic cea mai veche culegere de legi imperiale, iar ca importanta ocupa locul al II-lea dupa Corpus Juris Civilis. Lucrarea a fost initiata in anul 429 ca urmare a dificultatilor intalnite in folosirea Dreptului imperial, ca si a cresterii numarului legilor imperiale, necesitatea intocmirii unei culegeri unitare impunandu-se acum cu acuitate. Pentru epoca anterioara lui Teodosie al II-lea erau cunoscute doua colectii juridice: Codex Gregorianus si Codex Hermogenianus, numite astfel dupa numele celor doi juristi care le-au alcatuit. Prima culegere marcheaza epoca lui Diocletian, iar a doua se refera la perioada succesorilor lui Diocletian, pana in sec. al IV-lea, incadrand legile promulgate de la sfarsitul sec. al III-lea pana la aproximativ anul 360. Ambele au fost pierdute, existenta lor fiind semnalata in fragmente neinsemnate ca si din noua colectie intocmita acum (prima jumatate a sec. al V-lea).

Realizarea acestei vaste lucrari a fost incredintata unei comisii formata din 9 membrii dintre care un rol important l-a avut Appeles. Publicarea noii culegeri, intitulata Codex Theodosianus s-a facut in 438, dupa 9 ani de munca asidua. Codexul cuprindea legile in limba latina, materialul juridic fiind impartit in 16 carti, divizat apoi in numeroase capitole, clasificate la randul lor pe probleme speciale: administrative, politice, religioase etc. In fiecare titlu decretele erau enumerate in ordinea cronologica iar legile date dupa publicarea Codului au fost numite Novele.
Importanta Codexului Teodosian est deosebita din punct de vedere istoric. Mai intai, el este izvorul cel mai pretios pe care-l detinem pentru studiul istoriei interne a Imperiului bizantin din sec. IV-V, cuprinzand in egala masura perioada in care crestinismul a devenit religie de Stat. De asemenea, Codul a servit mai mult decat culegerile anterioare, la intocmirea legislatiei lui Justinian. Noul cod dadea in prima jumatate a sec. al V-lea o mai mare stabilitate juridica, descoperind si luminand incertitudinile ivite din lipsa unei culegeri oficiale de legi. Prin Codexul Theodosian ideea de unitate a Imperiului gaseste o viguroasa afirmare, el fiind publicat atat in Orient cat si in Occident in numele celor doi imparati: Teodosie al II-lea si Valentinian al III-lea. Este semnificativ faptul ca dupa publicarea lui, imparatii romani ai Orientului, nu vor mai trimite decat foarte rar legile lor in Occident.
In sfarsit, detinand informatii autentice prezentate intr-o forma destul de clara, Codex Theodosianus a exercitat o influenta covarsitoare atat asupra popoarelor barbare din Orient cat si a celor din Occident. Faimoasa „lege romana a vizigotilor (lex romana vizigothorum) nu este decat un rezumat al Codului Teodosian. Lex romana vizigothorum, numita si „Breviarul lui Alaric” (Breviarium Alaricianum), a influentat la randul ei si legislatia Europei Occidentale, devenind principala sursa de Drept roman in Occident .
Culegerile legislative ale lui Justinian patrund mult mai tarziu in Occident, spre sfarsitul Evului Mediu. La randul lor, bulgarii au primit Codexul Teodosian prin intermediul aceluiasi Breviar al lui Alaric. „Breviarium Alaricianum” fusese adresat prin papa Nicolae I regelui bulgar Boris, care va trimite o delegatie la papa in anul 866 pentru a-l intreba si a i se da relatii in legatura cu „legea lumii”, leges mundanale cum o numeste el. Drept raspuns, papa trimite bulgarilor, dupa propriile sale cuvinte „venerabila lege romana” (venerandae romanorum leges), considerata a fi fara indoiala „Breviarul lui Alaric” .

Probleme religioase

Alaturi de structura romana de Stat si cultura greaca, credinta crestina a reprezentat un element de baza a Imperiului bizantin. Unitatea acestui Imperiu multinational a fost asigurata de religia crestina. Daca nu exista constiinta unei natiuni bizantine, exista in schimb o singura credinta, cea ortodoxa, care indeplinea in cadrul Bizantului multinational si un rol politic. Despartirea de credinta ortodoxa insemna nu numai lepadarea credintei celei adevarate, dar si lipsa de patriotism. . Am vazut ca intelegand rolul si importanta crestinismului in viata publica a Imperiului, Teodosie I cel Mare, a luptat atat impotriva paganismului cat si a sectelor. Prin masurile si legile sale in favoarea crestinismului, el a spulberat definitiv iluzia paganilor, mai ales a filozofilor si a retorilor, ca religia lor ar putea sa mai reinvie.
In Imperiul de Rasarit, urmasii sai, Arcadius si fiul acestuia, Teodosie al II-lea, au dus la bun sfarsit hotararile luate in vremea lui Teodosie I cel Mare. Arcadius a amenintat chiar cu pedeapsa capitala pe toti functionarii care nu vor arata destula vigilenta in aplicarea legilor privitoare la cultul pagan. Din ordinul lui toate chipurile zeilor au fost distruse. De asemenea, Patriarhia de la Constantinopol a fost in chip deosebit reprezentata de Sfantul Ioan Gura de Aur, ales patriarh cu ajutorul eunucului Eutropius . In vremea lui Arcadius, succesorul in Orient al lui Teodosie I, atitudinea ferma a episcopului de la Constantinopol va consacra triumful invataturii de la Niceea: Sfantul Ioan are meritul de a fi impus aceasta invatatura intr-o perioada in care la Constantinopol partidul got era foarte puternic, iar gotii erau arieni. Sub Teodosie al II-lea, a carui domnie lunga acopera prima jumatate a sec. al V-lea, disputele hristologice au reaparut. Prima si una dintre cele mai importante este erezia nestoriana.
Sinodul de la Niceea stabilise ca Mantuitorul era in acelasi timp Dumnezeu si om. Discutiile vor pune accentul acum asupra modului in care cele doua naturi se unesc in persoana lui Iisus. La Antiohia, leaganul arianismului, se formeaza o invatatura conform careia cele doua naturi sunt distincte, iar dintre cele doua, cea umana este cea mai importanta., Hristos fiind un om devenit Dumnezeu. Cand aceasta erezie era sustinuta de cineva care va ajunge si patriarh de Constantinopol, in cazul nostru Nestorie, acest lucru va provoca tulburari grave, care nu se vor limita numai la aspectul teologic. Ratacirea lui s-a mai numit si dioprosopism. Nestorie afirma ca persoana dumnezeiasca, este din veci si nu a putut fi nascuta din Sfanta Fecioara, ci aceasta a nascut numai persoana umana a Mantuitorului, cu care s-a unit persoana dumnezeiasca, fara sa precizeze cand si cum. Fecioara Maria nu poate fi numita deci Nascatoare de Dumnezeu, ci Nascatoare a omului Hristos (Antropotokos) sau Nascatoare de Hristos (Hristotokos). Impotriva lui Nestorie si a adeptilor sai au luat atitudine episcopii Alexandriei in frunte cu Chiril. Dincolo de aspectul teologic nu trebuie uitat ca aceasta disputa a capatat pe alocuri si semnficatii politice .
Prestigiul de care se bucura scaunul de la Alexandria era imens in Orient, iar puterea titularilor sai deosebita in Egipt. Episcopii Alexandriei pretindeau detinerea hegemoniei religioase in Orient si erau acum nelinistiti de primatul acordat de sinodul din 381 Constantinopolului. Prin aceasta se explica in buna masura zelul ortodox impotriva lui Nestorie. Pentru rezolvarea acestei noi dispute, Teodosie al II-lea, ezitand un pic asupra fondului problemei, a convocat al III-lea Sinod Ecumenic care s-a tinut la Efes in anul 431 si la care au participat 187 de Parinti printre care si Timotei I, episcopul Tomisului. Din pacate, dupa Sinod erezia lui Nestorie se raspandeste in Persia, Asia Centrala si chiar India. Multi considera acest Sinod ca fiind in multe privinte mai degraba o victorie a lui Chiril impotriva lui Nestorie, si implicit impotriva Antiohiei .
Se parea ca dupa condamnarea nestorianismului, Imperiul crestin va avea o perioada de liniste, numai ca va izbucni o noua erezie, cea eutihiana sau monofizita. Prin opozitie fata de nestorianism s-a nascut erezia monofizita, care admitea in Hristos o singura persoana si o singura fire, cea divina. Initiatorul acestei noi erezii a fost batranul arhimandrit din Constantinopol, Eutihie, luptator aprig impotriva lui Nestorie. El a dus la extrem invatatura Scolii din Alexandria despre unirea celor doua firi in persoana Mantuitorului, ajungand la o noua greseala: monofizismul sau eutihianismul. Denuntat patriarhului Flavian al Constantinopolului de catre Eusebiu de Dorileum, arhimandritul Eutihie a fost chemat sa-si spuna punctul de vedere la un sinod local de la Constantinopol in noiembrie 448. Aici el a fost clar: „recunosc ca si inainte de unirea Dumnezeirii cu umanitatea, Hristos avea doua firi, dar dupa unire nu recunosc decat o singura fire”. In urma acestei declaratii Eutihie a fost anatematizat mai intai de sinodul local din Constantinopol in 448. La randul sau papa Leon I cel Mare (440-461) fiind informat despre erezia lui Eutihie, a adresat la 13 iunie 449 patriarhului Flavian o scrisoare dogmatica, in care expunea clar invatatura ortodoxa despre cele doua firi din persoana Mantuitorului, socotind pe arhimandritul Eutihie „eretic periculos” pe drept anatematizat de Sinodul din Constantinopol. Fata de aceasta noua tulburare, intreaga chestiune a fost prezentata si discutata intr-un nou Sinod convocat tot la Efes in luna august 449. Pentru violentele la care s-au dedat participantii in frunte cu Dioscur patriarhul Alexandriei, acest sinod este cunoscut in istorie sub numele de „sinodul talharesc”. Acest sinod a provocat mare confuzie si haos. Eparhiile din Egipt, Tracia si Palestina au trecut de partea lui Dioscur, iar cele din Siria, Pont si Asia Mica au avut curajul sa se opuna pe fata monofizismului promovat de Eutihie. Ca exponent al Bisericii Apusene, papa Leon cel Mare a condamnat si el pe Eutihie.
Dezbaterile teologice ale primei jumatati a secolului al V-lea au tradat pe langa lipsa unei cristalizari depline a invataturii crestine si o serie de interese politice izvorate mai ales din diferendul dintre Teodosie al II-lea si sora sa Pulcheria, avida de putere. Totodata, asemenea papilor in Occident, fondatori impreuna cu Leon I cel Mare ai monarhiei pontificale, patriarhii Alexandriei, Chiril si Dioscur, au incercat fara izbanda sa instaureze un fel de papalitate alexandrina. Spre deosebire de papalitatea occidentala, care tindea spre separarea de autoritatea imperiala, Biserica Orientului ramane acum o Biserica de Stat, supusa vointei imparatului, facand uz din ce in ce mai mult de limba greaca. Bizantul va capata astfel o fizionomie noua si proprie, va fi locul unde se vor reuni marile Sinoade, iar Biserica se va acoperi de gloria unor personalitati de frunte ca cea a Sfantului Ioan Gura de Aur.