Unei societati dornice sa se reconstruiasca, spre a se alinia valorilor contemporaneitatii sale, nu trecutul, ci prezentul este sursa de inspiratie mai indicata acestui scop. p5x5xh
Orice constructie sau reconstructie viabila a societatii este a se intemeia pe evaluarea realista, critica, a datelor si a necesitatilor prezentului ei. In prezent este incorporat si trecutul, ca o experienta selectata.
Nu doar intr-un singur sens, lumea de astazi se afla la o rascruce a evolutiei modelelor sale de structura si de mentalitate. Dar cea mai sensibila cumpana pare a fi intre structurile si mentalitatea nationala, dominanta in ultimele doua secole, si cele supra-nationale -; unele din acestea deja conturate, altele gestante pe plansetele proiectantilor.
Nimeni nu poate nega ca pe parcursul istoriei toate categoriile sale, reale sau ideale, s-au aflat -; intre limitele extreme ale aparitiei si disparitiei lor -; intr-un permanent proces de transformare.
Este plauzibila, prin urmare, ipoteza ca si categoria „nationalului” se afla in faza de declin, ramanand a se glosa pe marginea duratei si a formei consumarii finalului ei.
Istoria nu este o asa de riguroasa „magistra a vietii”, cum este creditata in chip curent. In cadrul ritmului trepidant al lumii contemporane, ea face adesea figura de magistru depasit de realitati. A fost numita -; mai potrivit, poate -; o „filozofie prin exemple”. Pentru destinul „nationalului”, ca forma politica si mentala in societatea contemporana, istoria poate oferi antecedente. Cel mai atractiv ne pare cel al „polis-ului” elen. La fel ca statul national modern, el a fost o structura stabila, unitara, cu organizare specifica, suficienta sie-si,

intretinand intre cetatenii sai un sentiment al solidaritatii comunitare, apropiat -; cel putin in cazul Atenei -; de sentimentul national modern, evident la alta scara.
Forma reprezentativa a geniului politic elen, manifestat in epoca sa clasica, „polis-ul” a suferit in secolul al IV-lea a.Chr. o involutie. Ea s-a datorat pe de o parte, dupa aprecierea lui Demosthene, unei eroziuni interne: slabirii spiritului civic ce caracterizase democratia ateniana in secolul lui Pericle; pe de alta parte, in modul cel mai direct cuceririi macedonene.
A urmat expansiunea elena in Orientul Apropiat, opera a lui Alexandru cel Mare. Ea a dizolvat definitiv vechiul „polis” si pe cetatenii sai intr-un alt orizont politic si spiritual -; universalist si cosmopolit -, cu alte forme de organizare si cu alta mentalitate decat cea din tiparele traditionale.
Vreme de doua mii de ani dupa Alexandru cel Mare, Europa a vietuit sub cupola unor structuri politico- ideologice integrationiste si universaliste, precum si a alternativelor unor blocuri opuse, din aceleasi puncte de vedere.
Asa a fost, „above all”, Imperiul Roman, a carui maretie a obsedat constiinta europeana nascanda, care va incerca de mai multe ori restaurarea lui.

I-a urmat universalismul crestin -; o unitate in credinta, avand la hotarul ei sudic o alta: blocul advers al

Islamului.
Universalism politic si religios care a facut loc, treptat, statelor monarhice centralizate, in evolutie rapida spre forma statului national. Predominanta in secolele XIX-XX, ea ar cumula, ca trasaturi generale, unitatea teritoriala, de structura constitutional-juridica si administrativa, de limba, de cultura, traditii si idealuri impartasite de majoritatea cetatenilor.
Marcand mereu succese in afirmarea sa, statul de tip national a cunoscut un moment culminant la sfarsitul primului razboi mondial.
Sistemul Versailles a fost unul de consacrare a Europei natiunilor. Exceptii, dar fara a exercita o influenta debilitanta de principiu, erau Confederatia elvetiana, Republica germana semi-federalista „de la Weimar” -; cu aplicare intr-un stat omogen din punct de vedere etnic, - si inovatia federalismului sovietic -; o perdea de fum indaratul careia se dezvolta un centralism atroce.
Modelul Europei de state nationale a fost intrucatva temperat prin instituirea Societatii Natiunilor. Avand rolul de a trata problemele interstatale litigioase ca probleme de interes comun ale statelor membre, Societatea Natiunilor a fost, printre altele, un semnal al tendintei de atenuare a prerogativelor suveranitatii nationale, de ipotetica (inca…) deschidere spre o confederare politica la scara continentala.
Al doilea razboi mondial a fost urmatoarea etapa in procesul compromiterii conceptului de stat national. Falimentul sistemului Versailles a fost, implicit, si al Societatii Natiunilor. Cu o doza de exasperare, el a fost atribuit carentelor institutionale ale celei din urma, faptului ca ea fusese lipsita de posibilitatea de a se impune in fata multiplicitatii intereselor si actiunilor statelor care cultivau cu gelozie tranditia suveranitatii nationale si faceau din aceasta o platforma de incalcare a dreptului international.

Politica Germaniei si Italiei s-a drapat in haina nationalismului extremist. Desi, in ultima instanta, nu acesta a fost motivul decisiv al agresivitatii celor doua state, afisarea de catre ele a acestei ideologii in formule aberante a contribuit substantial la demonetizarea si compromiterea ei. Lipsa de solidaritate, de riposta, si slabiciunea statelor mijlocii in fata marilor puteri agresoare -; slabiciune necompensata de vreo implicare serioasa a marilor puteri democrate li pacifiste -; au diminuat de asemenea creditul tipului de organism politic numit stat national.
„Post festum”, adica dupa ce victimele sucombasera, s-a lansat ideea institutionalizarii integrarii europene pe baze mai ferme decat ale fostei Societati a Natiunilor. Faptul s-a petrecut in timpul razboiului si s-ar parea ca primul initiator ar fi fost Winston Churchill, intr-o cuvantare la BBC, la 21 martie 1943.1 El a vorbit atunci despre un viitor „Consiliu european”, despre o „liga eficienta” a natiunilor europene, ca despre mijloace de a reconstrui Europa. In structura acesteia trebuiau sa fie incorporate forte nationale, internationale si „asociate” sau „mixte” (se intelegea prin ele entitati de tip confederativ). Ele aveau sa inglobeze intr-o zi toate ramurile familiei europene si sa fie in masura sa valideze decizii comune, sa previna si sa opreasca noi agresiuni, inca din faza eventualelor lor pregatiri.
Churchill a reluat aceste idei intr-un discurs rostit la Zürich, in 1946, mai cunoscut si mai mult citat in publicistica integrationista decat alocutiunea radiodifuzata din martie 1943.
In timpul razboiului, ele au fost impartasite de rezistenta intelectuala germana din gruparea Goerdeler, iar intre martie-iulie 1944 reprezentantii Rezistentei din 9 tari (Germania, Franta, Italia, Danemarca, Norvegia, Olanda, Polonia, Cehoslovacia si Iugoslavia) au enuntat teza: „Pacea viitoare va fi posibila numai cu conditia renuntarii la dogma suveranitatii absolute a statelor si a integrarii lor intr-o organizatie federala.”2
Datele concorda in a sugera ca ideea integrationista europeana de dupa 1945 a avut la baza considerente in primul rand pragmatice si mai putin ideologice, daca nu se invoca, eventual, etica declarativa a pacii intre popoare, prezenta in toate proiectele de „pace eterna”, de la Renastere incoace.
Cu incepere din anii 1949-1951 aceasta idee a prins a se intrupa, ducand la integrarea economico- politica si militara a spatiului euroatlantic. In urmatorii zece ani ar fi posibil ca ea sa absoarba si Europa central- rasariteana.3
Dezvoltarea acestui proces a adancit antinomia dintre proiectatul cadru comunitar de organizare a continentului si cel anterior, al statelor nationale suverane. O antinomie in plan real, cu replica si in plan spiritual- mental. Inca nu se poate afirma cu certitudine daca acest factor mental va avea rolul principal sau secundar in evolutia spre viitorul apropiat.

Apropierea de elucidarea termenilor antinomiei mentionate comporta evocarea sumara a factorilor care ii favorizeaza sau se opun unuia ori celuilalt, adica integrationismului pancontinental sau autonomismului national.
Un veritabil didacticism politic s-a mobilizat in vremea din urma, pentru a sustine necesitatea si rationalitatea drumului catre Europa unita.

S-a citat, printre argumente, tendinta spre „globalizare”, spre mondializarea unor segmente importante din viata societatii contemporane. Apoi, dezvoltarea transporturilor si comunicatiilor, uniformizarea lingvistica, drept urmare a invaziei imaginii in spatiul informational si a propagarii pe multiple canale a limbii engleze ca limba de comunicare, ca baza a codajelor informatice. Pana la nivelul persoanelor slab instruite se observa uniformizarea limbajului elementar si a comportamentului, decurgand din explozia informationala care penetreaza cu vehementa in toate caminele. Se modeleaza o psihologie colectiva si individuala cu trasaturi determinate de similitudinea ocupatiilor si mai ales a preocuparilor simplificate in cadrul societatii postindustriale. Poate inca mai mult, de manifestarea frenetica a dorintei de a calatori, a turismului de masa care, in unele anotimpuri ale anului, transforma Europa intr-un spatiu nomadizant, in care cultura si incultura coexista, cotidian, in confruntari tragice sau hilare.
Istoria mai adaoga la dosar traditia internationalista a unor doctrine ca socialismul, liberalismul, reactivarea insidioasa a universalismului catolic, precum si miscarea pentru drepturile omului.

Influent ramane argumentul pericolului nuclear: pacea si securitatea nu pot fi realizate decat impreuna

cu oponentii, confruntarea implicand riscul unui dezastru global.
Pedagogia integrarii, bazata pe elemente reale, combinate cu ingeniozitate si forta de persuasiune, recunoaste insa si existenta unor elemente de rezistenta la „noua ordine”.
Autorii manualelor de „europeism” nu par a fi totdeauna constienti de unele erori din textele lor, care, in loc sa invinga resentimentele, alimenteaza retransarea in sentimentul de geloasa identitate nationala.
Andrei Plesu critica, de pilda, faptul ca elanul doctrinar integrationist accentueaza prea mult imperativul uniformizarii pentru noii veniti, si prea putina intelegere pentru ceea ce considera a fi valorile lor. Prea li se pretinde sa se machieze, spre a semana unor modele. Prea se reduce totul la un bilant, in termeni de performante economice si de alinieri administrative si legislative. Este pedagogia profesorului de tip vechi, rigid, sever, care pretinde invatarea fara gres a lectiei, acordand putina atentie individualitatii elevilor, eventualelor aspiratii si suferinte pe care le poarta in suflete. Europa unita -; observa cu severitate autorul analizei citate -; a devenit pentru cei ce ar trebui atrasi spre ea „o utopie, o promisiune, o nevroza, o cursa cu obstacole, constand in necontenite examene de admitere, in fixarea unui pret de platit pentru tot ce este adeziune spirituala neconditionata”. Toate acestea creaza impresia -; dupa cuvantul lui Mircea Eliade -; ca „nenorocirea ne devine o traditie”.4
Discrepantele economice comentate in contextul citat pot fi atenuate pana la un grad tolerabil prin eforturile celor ramasi in urma, sustinute -; daca se va vrea astfel -; de generozitatea calculata a celor din fruntea plutonului.
Factorii mai greu de depasit vor fi cei spirituali-mentali. Oricat ar parea ca s-a desprins de ea si ca o ignoreaza, afectand un fel de snobism ideologic, europeanul mijlociu ramane legat prin fire numeroase de traditia istorica. Ceea ce se exalta prin sintagma „cultura europeana” este in mare parte produs al traditiei. Gandirea europeana nu poate face abstractie de structurarea ei in termenii unui trecut segmentat -; mozaic de microidentitati nationale si confesionale. Acestora le corespund culturile ce se exprima in limbi diferite si se definesc drept subordonate „geniului” national, respectiv popular.

Delimitarea intre gandirea politica integrationista si cea nationala s-a extrapolat in anii din urma si pe plan confesional.
Avand traditia relatiei sale nemijlocite cu puterea de stat, ortodoxia est-europeana se erijeaza in aparatoare a unor valori nationale; aceasta si din reticenta fata de o anume potentare a universalismului catolic, ale carui linii de dezvoltare au coincis in ultimii ani cu unele actiuni politice. S-a putut interpreta astfel separarea dintre Serbia si Croatia, ultima vadit sprijinita de Occident, sau prioritatea primirii in NATO si in Uniunea Europeana a unor tari, ca din intamplare tot catolice. A starnit ceva valuri reactivarea in publicistica de teorii geopolitice axate pe conceptul de Europa centrala cu tenta confesionala catolica, distincta de sud-estul ortodox si minimalizand frontierele politice din zona.

Daca se ia act, cu regret si repros din partea unora, de recrudescenta sentimentului identitatii nationale, acesta, admitand ca observatia nu este excesiv de alarmanta, se constituie -; atat cat este -; dintr-un orgoliu al insatisfactiei, al spiritului de riposta. Sentimentul national actual, in centrul si sud-estul Europei, nu mai este unul de tip mesianic, ci unul de frustrare, - poate de aceea avand izbucniri dezordonate si violente.
Este incitat de sentimentul colectiv al unei grave injustitii a carei victima se considera popoarele din aceste parti ale continentului. Ele s-au simtit abandonate intre 1938-1944 agresivitatii hitleriste, tarate in razboi impotriva majoritatii opiniei lor politice, tratate ca dusmane de catre Natiunile Unite, iar in cele din urma transferate, fara nici o posibilitate de obiectie si fara vreun termen scadent, in perimetrul ermetic inchis al dominatiei sovieto-staliniste, ale carei caracteristici nu mai au nevoie a fi rememorate.
Resuscitatele nationalisme est-continentale considera -; mai pe fata, mai in surdina -; ca ar merita o reparatie pentru victimizarea lor silita, pe cand Occidentul, si daca nu o spune deschis, crede ca aceste popoare si- au meritat soarta si ca mai au a trece prin probe expiatoare.
Aceasta perioada de penitenta e vazuta, dinspre Apus, ca una de reeducare, de invatare a normelor uitate ale unei societati culte si civilizate, de reasimilare a valorilor acesteia, toate acreditate ca dogme.

E o atitudine care irita si pe care unii o compara cu eroarea comisa de liberalismul britanic atunci cand
(intre 1840-1870) a crezut fara ezitare in posibilitatea reformarii „a l’européenne” a Indiei, ignorand inventarul spiritual si social al unei culturi care, desi eronate dupa criteriile Occidentului, erau inradacinate intr-o traditie milenara si formau o componenta organica a sufletului hindus, a trairilor sale.
Simtindu-se privite si tratate depreciativ, ca niste amnezice, popoarele Estului riposteaza invocand familiarizarea lor, de aproape doua secole, daca nu mai mult, cu cultura apuseana. Ele considera ca o cunosc mult mai bine, decat le cunosc pe ele reprezentantii acesteia. E o realitate aceasta, iar nu afirmare a unui orgoliu gratuit.5
Popoarele Estului incearca un sentiment de jena in fata incriminarii lor de a fi colaborat cu nazismul si cu comunismul, incat nu prea cuteaza sa spuna ca si ele sunt creatoare si purtatoare de valori culturale si morale, pe care le-ar dori luate in consideratie. Cioran, Ionescu, Enescu, Brancusi s.a. sunt catalogati „asimilationist” (des Français d’origine roumaine), in schimb rromii, copiii handicapati si cainii vagabonzi sunt romani neaosi…

Deceniile in cursul carora intre aceste popoare si Occident s-a introdus „Cortina de fier” n-au augmentat numai pasivul capitalului lor moral. Mizera, martirizata, inrobita, Europa rasariteana a cunoscut, in drama ei, un proces de purificare prin suferinta care a conservat si dezvoltat valorile sufletesti proprii celor aflati in restriste, valori neglijate de cei coplesiti de favorurile vietii opulente.
Antimonia dintre integrationism si nationalism, dintre identitate europeana si nationala, e sesizabila in mentalul colectiv contemporan. De unii nu e marturisita, de altii e recunoscuta intr-o proasta dispozitie, pe cand multi o denunta cu exagerari. Isi are substratul in vechea opozitie dintre formulele de organizare social-politica elaborate rational si modelabile -; se crede -; prin aceeasi metoda, si cele create intr-un proces istoric natural, ce nu poate fi fortat. E opozitia dintre premeditarea si spontaneitatea actiunilor istoriei.
Ea a pus aceste popoare in fata unei dileme, a unei „raspantii de destin”, la care sta in cumpana optiunea pentru autohtonismul idealizator al valorilor si identitatii proprii si cosmopolitismul celor dispusi sa le abandoneze in favoarea unor noi sedimente valorice.6
Pentru noi, romanii, istoria pare a se repeta, in sensul unei oarecari analogii cu perioada de dupa 1848, in care s-a desfasurat disputa dintre modernism si traditionalism.
Octavian Paler -; el este cel pe care l-am citat mai sus -; conchide ca „identitatea noastra trebuie sa fie o obsesie lucida. Sa fim lucizi, pentru a sti ce vrem sa pastram ca identitate si ce putem pastra: care este identitatea noastra adevarata.”7

In 1992 am schitat cam aceeasi idee: „Orice constructie sau reconstructie politica valabila si valida trebuie intemeiata pe o evaluare lucida, realista, critica, a datelor si necesitatilor prezente ale societatii, incercand totodata si o aproximare precauta a celor viitoare.”8
Recomandarea luciditatii presimte faptul ca ideea nationala si statul national sunt la inceputul pantei declinului lor istoric. Ele nu pot fi absolvite de o parte de responsabilitate pentru conflictele care au sfasiat Europa in secolele XIX-XX. Pe langa aceasta, este vizibila supunerea categoriei nationalului legii inexorabile a eroziunii prin trecerea timpului, acelei cresteri si descresteri a tuturor realitatilor social-istorice. Asaltul pe care-l sufera, teoretic si practic, in timpul din urma este el insusi un semn al acestui curs al istoriei, care face loc emergentei de noi conceptii si de noi forte modelatoare ale existentei colective.
Fiind un factor de mentalitate organic dezvoltat, cu implantari adanci in psihologia maselor, ideea nationala nu ar trebui bruscata si constransa la o capitulare fara conditii, ci acceptata retragerea ei graduala din istorie.
„Hulita, condamnata sau depasita -; scriam acum cativa ani -; natiunea ramane cel mai ferm asezamant al puterilor politice. Nici o institutie, nici un concept de rezerva n-au aparut pentru a prelua stafeta vechii, dar mereu activei idei nationale. Ca aceasta idee n-ar mai fi in acord cu exigentele timpului, e un fapt pe care ratiunea il sugereaza si experienta il probeaza. Dar ramane de vazut daca, eliberandu-se de acest mit, universul politic va putea supravietui numai in pura virtute a rationalitatii lui.”9
Substitutele ce se propun actualmente ideii nationale fac parte din categoria asa-numitelor ideologii de depasire. Printre ele a figurat un timp liberalismul, cu corolarul sau, individualismul cetateanului, care se sustrage subordonarii fata de ideologii comunitare constrangatoare. A mai fost invocat idealul fraternizarii universale, azi mai mult un exercitiu retoric. Mult mai agresiv socialismul, sprijinindu-se pe argumente ce nu sunt de ignorat, dar care pierd teren in fata federalismului si a variantelor unionismului interstatal.
Societatea europeana pare a se indrepta cu preferinta catre cele din urma si, poate, catre o ideologie de depasire inca latenta, neconturata deplin.
Natiunile din centrul si rasaritul Europei sunt mai atasate traditiilor si cadrului de tip national al istoriei. Ele vor avea, cu siguranta, de traversat o tranzitie, nu fara dureri, de reconsiderare a conceptelor din campul coordonatelor lor spirituale de pana acum. Totul va trebui, pe incetul, sters de praf si dat cu alt luciu: reprezentari inradacinate cu privire la natiune, stat, suveranitate, independenta, drepturi individuale si colective, coexistente interetnice si interconfesionale, relatii interstatale etc. Toate acestea vor fi atenuate, modificate, unele anulate, dupa un scenariu care, in opinia noastra, va conduce spre ipostaza natiunilor culturale, adica de disociere de conceptul natiunilor statale.
Vrem sa credem ca natiunile viitorului isi vor defini identitatea prin valorile create de ele in cultura, deschise universalitatii, dar nu desprinse de o originalitate specifica. Valorilor politice, sensibilitatilor si orgoliilor aferente lor si cultivate de o varietate a istoriografiei li se va atenua virulenta si isi vor transfera impactul asupra formelor institutionale transnationale.
Important va fi ca ele sa transfere asupra acestora, tot intr-o formula adecvata, innoita, si continutul lor emotional, care se resimte intens in spatiul trairii nationalului.
Pentru a triumfa durabil, ideologiile nu se pot limita la efortul de convingere intelectual-rationala: ele trebuie sa inlantuie si sufletul. Ideologiile de succes si-au asociat intotdeauna un mit mobilizator: mantuirea, fericirea terestra sau transcendenta, libertatea si egalitatea, prosperitatea dispensata de efortul extenuant al muncii cotidiene etc.
Suntem in cautarea unui „europenism” intelectual-cultural, dotat cu tipul de impact catalizator pe care l- a avut crestinismul in evul mediu, dar fara coloritul mistic al acestuia.

Nu inseamna a rataci dupa o utopie, daca rememoram sentinta emisa acum aproape 2000 de ani de

Seneca filozoful:
„Trebuie sa traim cu convingerea ca nu ne-am nascut pentru un singur colt de lume; patria ne este intreg universul.”