Si a vazut Dumnezeu ca lumina este buna, si a despartit lumina de intuneric. Geneza, 1.4.

O ultima culegere de studii a regretatului David Prodan se intitula, patetic si testamentar, „Transilvania si iar Transilvania”. Nu era marturisirea de credinta a unui singur om si mare istoric. Parea ca generatii intregi isi destainuiau prin ea, privegherea langa leaganul poporului, al fiintei si al constiintei sale nationale. v1g3gz
Cu acelasi sentiment se apropie memoria posteritatii de fenomenul cultural-politic numit „Scoala ardeleana”. Desi timp de peste doua veacuri a fost consemnat in atatea catagrafieri si exegeze, revenirea langa el ramane de un interes mereu actual.
Fiindca a fost un fenomen complex, cu origini si cu reverberatii multiple: sociale, politice, culturale, romanesti si europene. In aceasta complexitate, cercetarea descopera mereu noi fapte, valente si valori.

Asa s-a intamplat pe intreg parcursul sfertului de mileniu de cand el s-a infiripat.
A avut o preistorie care s-a numit unirea religioasa a unei parti a romanilor ardeleni cu Biserica Romei, in 1698-1700, urmata de unele -; destul de anemice -; efecte pozitive pe taram social-politic, pentru acei romani si de altele, benefice pe plan cultural.
In jurul acestui act se mai poarta pana astazi discutii, marcate de prejudecati confesionale ce ar fi trebuit demult parasite, dupa exemplul incetarii incriminarilor in jurul, de pilda, al faptelor prescrise de justitie, dupa trecerea unui anumit timp de la data producerii lor. Mentinandu-se vreme de 300 de ani, aceasta unire religioasa, chiar daca partiala, a devenit o realitate in istoria si in viata poporului roman. E lipsit de sens sa se mai revina la originile sale, cu incercari de a despica firul in patru. E de netagaduit ca actul de la 1698-1700 a avut cu precadere o motivatie social-politica: dorinta prelatilor romani ardeleni de a-si imbunatati conditia existentei -; daca s-ar fi putut si pe acea a enoriasilor -, in cadrul sistemului „starilor” privilegiate si al gruparilor si al grupurilor sociale „tolerate”, oprimate, care functiona atunci Transilvania, dezavantajand pe romani si biserica lor.

Cararea pe care ei au crezut ca se pot strecura printre furcile caudine ale sistemului a fost unirea religioasa cu biserica romana, in anumite conditii: acceptarea a patru puncte dogmatice, dar cu pastrarea ritului oriental.
Pe calea spre realizarea scopului, adeziunea religioasa in deplina intelegere si convingere a urmat pe rand. Ea s-a consolidat in constiinta cam a jumatate dintre romanii ardeleni, ramanand ferma pana astazi printre aceia -; nu prea multi -; care au supravietuit persecutiei declansate in 1948.
Unirea religioasa a avut insa consecintele cunoscute pe plan cultural: ameliorarea substantiala a instructiunii clerului, infaptuita in institutii din Transilvania, din Imperiul habsburgic si din Italia, si permisiunea infiintarii de scoli confesionale -; elementare si de nivel mediu -; pentru romanii uniti. De aceasta ingaduinta vor beneficia dupa un timp si neunitii.
Ceea ce se crezuse a fi o masura curenta, necesara, pentru a favoriza instruirea clerului confesiunii unite, a avut efecte nebanuite, de insemnatate capitala pentru poporul roman: largirea pregatirii si a orizontului de cultura al beneficiarilor si fundamentarea de catre ei, pe baza de larga informare -; s-ar putea spune stiintifica, la nivelul vremii -; a teoriilor cu privire la originea romano-daca a poporului roman, la continuitatea sa, la latinitatea limbii sale.
Clericii studiosi, ale caror nume sunt prea cunoscute pentru a le mai repeta, si-au facut din aceste idei un patrimoniu comun, le-au dezvoltat, completandu-se unii pe altii, si au inaugurat astfel cultura romana moderna, prin lucrari istoriografice si lingvistice, prin tentative filosofice si printr-o valoroasa opera literara cu substrat politic, prin organizarea intr-o prima faza a invatamantului confesional romanesc.
La fel cu Unirea din 1698-1700, aceasta „Scoala” culturala a insemnat, ca intentie fundamentala, un act politic, revendicativ de drepturi sociale si nationale. Staruinta pe taramurile stiintei si culturii, rezultatele ei desfasurate in cuprinsul multor scrieri, au devenit o pasiune in sine, dar stimulata initial de scopul emanciparii natiunii. Un scop care nu se estompeaza nicicand, nici in paginile istoriilor celor „trei mari” -; Micu, Sincai, Maior -; nici in scrierile filologice, de demonstrare a latinitatii limbii romane si de asezare a gramaticii sale pornind de la aceasta premisa, nici in opera literara a lui Budai-Deleanu, in care insinuarea de idei democratice, venind dinspre revolutia franceza, confera o dimensiune suplimentara crezului emanciparii nationale.
E indreptatit sa vorbim, in cazul acestei pleiade de autori si de scrieri din cele mai multe ramuri -; toate esentiale pe trunchiul unei culturi in dezvoltare -; de o „Scoala”, si nu de un „curent”, „grupare”, „miscare” etc. Fiindca oamenii aceia au intuit necesitatea de a instrui un public cititor si au pus accentul pe actiunea lor de pedagogie nationala, de exprimare a primului curs sistematic la care poporul roman era chemat pe rand sa se inscrie, sa participe si sa-l inteleaga in semnificatiile sale indicative de destin.
Precum in jurul resorturilor Unirii religioase, la fel si cu privire la sursele generatoare ale Scolii ardelene s-au emis, in timp, mai multe opinii.
Vreme de mai bine de un secol, nu s-a pus in discutie teza ca Scoala ardeleana a fost opera exclusiva a invatatilor apartinatori clerului unit. Inceputurile ei se identificau in petitiile si memoriile episcopului Inocentiu Micu, sustinute in dieta in preajma anului 1740. Acestora, opera istorico-filologica a triadei Samuil Micu

Gheorghe Sincai, Petru Maior le-a urmat ca o larga argumentare, dezvoltand cele ce „in nuce”, sustinuse curajosul si luminatul episcop.
Memoriile politice prin care a culminat, in secolul al XVIII-lea, actiunea revendicarii de drepturi egale pentru romani, (in 1791-1792), numite „Supplex Libellus Valachorum”, desi consemneaza participarea si a unor invatati si clerici de confesiune ortodoxa, au fost totusi considerate ca datorandu-se in cea mai mare proportie acelorasi cercuri ale bisericii unite.

Nu era ceva gresit, in fond, in aceasta parere: doar ca ea se misca intr-un orizont prea restrans.
Mai aproape de timpul nostru, geneza Scolii ardelene a evoluat inspre o interpretare, daca nu opusa, in orice caz mult nuantata. Ea a fost vazuta -; cu deosebire de la aparitia lucrarii lui D. Popovici, „La littérature roumaine a l’èpoque des Lumieres” (1945) -; intr-o perspectiva panromaneasca si europeana, insusita de majoritatea cercetatorilor care s-au aplecat asupra fenomenului, de-atunci incoace. Autorul mentionat, un stralucit profesor al Universitatii din Cluj, a tratat Scoala ardeleana ca pe un caz particular al Luminismului european. In aceasta perspectiva, ea nu mai aparea ca o manifestare doar in cultura romaneasca din Transilvania, intrucat si in cea din Principate se puteau descoperi translatii de idei novatoare provenite din Luminism.
Puncte de vedere corecte, care largeau aria cercetarilor si introduceau o plurivalenta in interpretarea intregului proces din zorile culturii romane moderne. S-a intamplat insa ca ele sa fie exprimate in ajunul masurii de suprimare a bisericii unite de catre regimul comunist (1948). Fapt care, printre multe altele, a avut si consecinta incercarii de stergere a prezentei acestei biserici din viata spirituala romaneasca, de denigrare a activitatii sale, acolo unde aceasta nu putea fi nicicum trecuta sub tacere.
A rezultat, astfel, o istorie „inversata” a Scolii ardelene, din care factorul confesional-cultural catolic unit era minimalizat, daca nu eliminat cu totul. Reprezentantii ei apareau acum mai curand ca niste ganditori laici, imbibati de spirit stiintific si filosofic, abia asteptand sa scuture tutela bisericeasca ierarhica, ispititi de idei nonconformiste si suspecti de francmasonerie.
Era o exagerare de sens contrar celei initiale, a exclusivismului pro-unit. Sustinatorii ei nu erau animati insa numai de spirit polemic, in slujba propagandei oficiale, ci si de intentii bune: de a demonstra integrarea culturii romane in cea europeana si, implicit, faptul ca locul ei in Europa „marelui secol filosofic” nu era unul marginal.
Problema este aceea a proportiei in care, in dezvoltarea intelectuala a reprezentantilor Scolii ardelene, au contribuit formarea teologica, atragand si pe cea politica, rezultata din lecturi si, eventual, din circulatia orala a ideilor luministe.
Ponderea celei dintai nu are cum sa fie pusa in discutie. Cea de-a doua este de admis, insa cu ceva mai multa prudenta decat au manifestat-o exegetii ei.
Invatatii Scolii ardelene nu par a marturisi lecturi directe din marile opere filosofice ale Luminismului. Calitatea lor de teologi, de clerici, studiile in institutii catolice, intr-un climat mintal conservator, nu le-ar fi permis sa se adanceasca in asemenea gen de lecturi, si nici sa le agreeze.

Clericalismul, catolic si ortodox deopotriva, nu simtea atractie pentru rationalismul si anticlericalismul operelor „de varf” din productia occidentului. De aceea, elanul cultural-politic din rasaritul continentului s-a sprijinit pe istorie, unde intalnea exemplele de virtute civica si politica ale vechilor romani. Pe filonul romanitatii romanilor, aceste nobile calitati puteau fi opuse cu succes nobletei feudale, de origine mai recenta si pornindu-si adesea ascensiunea de la un act de forta brutala.
Ideile principale ale Luminismului -; emanciparea politica prin cultura si instructiune, teoria contractului social, drepturile naturale, libertatea omului etc. -; au fost dezvoltate de acest cuprinzator curent de gandire intr-o veritabila doctrina. Dar ele nu erau inedite: in formulari mai putin transante, totusi suficient de explicite, figurau in doctrina bisericii, in opera lui Toma de Aquino si in aceea a unor scolastici spanioli tarzii, din secolele XVI- XVII (Vitoria, Mariana, Suarez).
Invatatii Scolii ardelene puteau deci, fara a evada dintre hotarele formatiei lor clericale, catolice, sa fi cunoscut asemenea idei filosofico-politice, unele din ele avand o fundamentare morala, ce se intalneau inca in opera lui Aristotel, magistrul scolasticii. Cand Inocentiu Micu cerea ca poporului roman care suporta cele mai multe sarcini pentru sustinerea statului sa se impartaseasca de avantaje proportionale cu acestea, el nu enunta, de fapt, o teza democratica moderna, ci anticul principiul moral al asa-numitei „justitii distributive”; ea proclama ca acela ce sustine o sarcina e in drept sa se bucure si de avantajele ei.

Un alt element care a subtiat interpretarea surselor Scolii Ardelene a fost de sorginte nationalista. Fiind reprezentantii ei anteluptatorii libertatii si unitatii nationale, multor cercetatori (mai ales ca nici nu prea cunosteau de la sursa acest aspect al problemei…) le-a parut apriori de neconceput ca aceste mari figuri sa fi fost in relatie cu cultura maghiara si sa se fi inspirat din idei vehiculate de scrieri ale ei din epoca.
Or, nu constituie o erezie recunoasterea faptului ca lucrurile au stat astfel: cultura maghiara, in secolul al XVII-lea, se afla si ea in plin proces de receptare a ideilor luministe, iar intelectualii romani ardeleni, cunoscand limba maghiara, n-au socotit a comite un pacat contra naturii atunci cand preluau si prelucrau din aceasta cultura puncte de vedere care, in principiu, le conveneau, fiind aplicabile starii natiunii romane si scopului emanciparii sale politico-sociale. Scoala ardeleana a fost impotriva privilegiilor nobiliare maghiare, dar n-a vazut motive de a nu merge alaturi cu ideile si cu aspiratiile elementelor social-politice si intelectuale inaintate ale natiunii maghiare.
Exponentii Scolii ardelene au afirmat o arzatoare mandrie de neam, pe care au aparat-o apeland, cand era nevoie, la ascutisul unei polemici mai dezvoltate, mai sistematice, decat fusesera izbucnirile indignate ale cronicarilor (Petru Maior, antologicul „cuvant inainte” la Istoria pentru inceputul romanilor in Dachia, sau disputa filologica cu B. Kopitar).
„Cu adevarat din sange roman a sa naste, mult iaste” -; scria lapidar, Samuil Micu. Sau Ion Budai- Deleanu: „Destul ca neamul romanesc custa si face in Dacia o natiune de frunte, dintre mai multe milioane alcatuita, care nu doreste alta, numai ca prin o mai mare cultura sa se poata apropia de celelalte neamuri politice a Europei…

… Fost-au vremi cand natia aceasta, acum necunoscuta, era cea mai intaie baste aparatoare, si pieptul crestinatatii asupra preputinciosilor otomani.

… Ei, de cand s-au pomenit, pururi romani se au numit si acum inca asa se numesc.
… Toate neamurile de pre imprejur au socotit pre romani ca si un neam purcezatoriu de la romani … Limba romaneasca nu purcede de la nici o alta limba, fara de la limba poporului romanilor”.
Acut sentiment al istoriei, mandrie de neam, constiinta a unei identitati stralucite, mandrie a vechimii si a neclintirii credintei -; factor de afirmare a unui rol in cultura, in pofida aparentelor care sugerau contrariul:
„Stramosii romanilor, precum sangele in vine, asa credinta lui Hristos in suflet de la Roma au adus cu sine in Dachia” (Petru Maior). „Frumos si desfatat lucru este a ceti carti … Singuri noi, romanii, suntem de aceasta scumpa vistierie mai lipsiti, macar ca ne tragem vita de la cel mai vestit si mai marit neam in lume, adica de la romani”. (Zaharia Carcalechi).
Niste „protocronisti” avant-la-lettre, acesti oameni, au ceva de iluminati in ei, in alt inteles decat al afinitatilor cu Luminismul. S-a vorbit, nu odata, de „exagerarile” Scolii ardelene, in problemele originii poporului roman si a limbii sale. Unele au fost reale, ca de pilda afirmarea originii pur romane. Dar teza n-a fost sustinuta de toti reprezentantii ei, dupa cum o seama din exagerarile atribuite acestora le-au dezvoltat, in fapt, epigonii lor din secolul al XIX-lea, din asa-numita „Scoala latinista”.
Proclamarea unei origini ilustre mai era inca, in veacul al XVIII-lea, o reminiscenta din mentalitatea medievala, in mare parte din straturile superioare si mijlocii ale societatii europene. Romanii ardeleni s-au integrat intr-o mentalitate curenta, ce furniza si un instrument al revendicarii de drepturi egale.

„In zorile lumii moderne -; scria Mircea Eliade -; „originea” se bucura de un prestigiu aproape magic. A avea o „origine” bine stabilita insemna, de fapt, a te prevala de o viziune nobila. „Suntem urmasii Romei” -; repetau cu mandrie intelectualii romani din veacul al XVII-lea si al XIX-lea.

Constiinta descendentei latine era insotita la ei de un fel de participare mistica la maretia Romei”.1
„Suportul mitic al reprezentarii de sine si al reprezentarii celuilalt genereaza ideologia ca fundament al normelor de interactiune sociala”.2
Principalii reprezentanti al Scolii ardelene s-au aflat, de la un timp, in conflict cu autoritarul episcop de la Blaj, Ioan Bob. Au intervenit si motive personale, care adesea sunt spre blamul episcopului, dar care nu intotdeauna pun in lumina favorabila pe „cei trei mari”, indeosebi pe destul de turbulentul Sincai.
Pe langa aceste motive, rezultand clar din sursele biografice, mai era si o chestiune de atmosfera: catolicismul central-european era cuprins din interior de o tendinta de contestare a rigiditatii ierarhice a autoritatii bisericesti, tendinta incurajata de politica iosefina, doritoare de a avea „mainile libere” in initierea si aplicarea reformelor ei, unele cu implicatii ecleziastice (De ex. Decretul de toleranta, 1781).
Versiunea germana a Galicanismului din Franta, acest curent numit febronianism (dupa numele de Justinus Febronius sub care a scris episcopul auxiliar de Trier, Nikolaus von Hontheim) tagaduia dreptul papilor de a se amesteca in probleme laice si sustinea primatul institutiei conciliului in biserica.

In anii ’80 ai secolului criza s-a accentuat, dupa ce cativa arhiepiscopi germani au adoptat, in spiritul de mai sus, asa-numitele „Puncte de la Ems”, iar un episcop italian a convocat un sinod la Pistoia, cu scopul precis de a sustine politica ecleziastica a marelui duce de Toscana, Leopold, fratele si urmasul la tronul imperial al lui Iosif al II-lea.
Opozitia neta a papilor Clement al XIII-lea si Pius al VI-lea, cat mai ales consternarea provocata in biserica de legile anticlericale ale Revolutiei franceze au diminuat ecourile febronianismului, nu fara a lasa insa urme, de pilda in exprimarea de puncte de vedere prosinodale in organizarea bisericii unite, de catre un Petru Maior.
Intrebarea finala ramane: ce a fost Scoala ardeleana, ca fenomen cultural-politic? A fost a o varianta a Luminismului european, sau o valorificare a oportunitatilor de instruire superioara, oferite unei parti a clerului roman ardelean de unirea cu biserica Romei si de studiile in institutii de invatamant teologic si in arhive din Viena si Roma? Intre universal si national se impune adoptarea unei cai de mijloc, evitand „teze” preconcepute.
Ardelenii s-au aflat, atunci, la interferenta a doua orizonturi spirituale: luminism-deist, non-istorist, deci rationalist, si cosmopolit, si cel care iradia din jurul Blajului si al Oradiei -; clerical-dogmatic, istorist si national.
In fond, ideile reformatoare ale romanilor ardeleni din secolul al XVIII-lea si-au avut sorgintea in constientizarea starii grele a poporului si a datoriei de a se apleca asupra soartei celor aflati in suferinta.
In sprijinul lor, si stiindu-se folosi de ele, au venit: deschiderea culturala catre Occident, ideile filosofice ale timpului -; cu deosebire cele ce subliniau importanta instruirii ca o conditie a emanciparii politico-sociale, si politica absolutist-luminata a iozefinismului care a gasit convenabila pentru scopurile ei o relativa reechilibrare intre colectivitatile naturale sau organizate din imperiu: etnii, confesiuni, stari sociale.
Din toate acestea a rezultat un proces spiritual calitativ nou: explozia -; s-ar putea spune -; a constiintei identitatii unui neam, deopotriva pe orizontala si verticala existentei sale istorico-politice.

Se nastea o natiune …