La inceputul secolului XVII, Anglia era o tara cu caracter preponderent agrar, avand in vedere ca valoarea investitiilor si inventarul marilor mosii depasea de 5-6 ori valoarea manufacturilor si a comertului. De asemenea, din cei 5 milioane de locuitori ai Angliei, 4 cincimi lucrau in agricultura si doar o cincime aveau ocupatii in mediul urban. Mai mult, doar un sfert din suprafata agricola a tarii era lucrata, iar o treime era ocupata cu pasuni si livezi, restul ramanand necultivata. x7r4rr
Agricultura avea un caracter extensiv, marile domenii apartinand lorzilor, bisericii si dinastiei. Dupa adoptarea anglicanismului, domeniile bisericii au fost reduse prin masurile de seculizare ce au avut loc. Domeniile se numeau manoruri, fiind exploatate diferit de la o zona la alta: in NV si SV structura dominanta era cea medievala, cu sesii taranesti care plateau renta in bani nobilului; taranii de pe domenii erau considerati (juridic) liberi. Taranul serb apare doar sporadic si doar ca o stare de fapt fara acoperire juridica.
Nobilimea engleza era diferentiata. In secolul XVI, pe o buna parte a domeniilor are loc o transformare a caracterului acestora. Se trece de la o agricultura propriu-zisa la cresterea oilor, devenita foarte rentabila ca urmare a dezvoltarii manufacturilor de postav. In aceste conditii, taranii sunt alungati de pe mosii; unii dintre ei merg la orase, iar cei ramasi in activitate sunt angajati ca muncitori agricoli salariati, agricultura capatand astfel un caracter modern. Se modifica mentalitatea intrucat incepe sa domine ideea rentabilitatii mosiilor.
Interesele nobilimii se apropie de cele ale proprietarilor de manufacturi. Apare o categorie aparte a nobililor interesati de introducerea acestor relatii capitaliste, categorie ce se va numi „nobilimea noua”. Asadar, in Anglia apar noi relatii sociale, precapitaliste, ceea ce stimuleaza in mod direct dezvoltarea manufacturilor; acestea sunt mari intreprinderi bazate pe tehnica manuala, cu organizare descentralizata prin punerea in valoare a muncii la domiciliu si de ateliere casnice de un intreprinzator important. Proprietarii furnizeaza materia prima si le platesc munca efectiva, dezvoltand raporturi de tip capitalist care submineaza raporturile de breasla.
In domeniul minier are loc o intensificare a acestei activitati, la care se adauga activitatea portuara, constructiile navale, ceea ce comporta angajarea unui numar mare de muncitori.
Comertul se dezvolta prin raspandirea sistemeului de asociere a mai multor negustori grupati in companii comerciale. Acestea cumpara vase, inventar, marfuri, suporta riscurile expeditiei si isi impart castigurile. Din dezvoltarea lor rezulta societati pe actiuni (Compania Indiilor Orientale). Trebuie mentionat ca activitatea de comert exterior era un monopol regal, de aceea companiile cumparau de la rege monopolul asupra comertului intr-o anumita zona a lumii. Se ajunge la situatia ca aceste monopoluri asupra comertului vor nemultumi negustorii englezi si vor crea contradictii acerbe. Astfel, in ajunul revolutiei, Anglia e confruntata cu o seama de contradictii sociale si politice care vor precipita lucrurile. Absolutismul regal era sprijinit de marea nobilime, de aparatul militar si de sistemul birocratiei administrative. Regina Elisabeta a cautat sa tina seama de interesele nationale engleze, incurajand comertul si subminand interesele Spaniei.
Politica religioasa, prin confiscarea pamanturilor manastiresti, vine pe linia intereselor nobilimii noi. Esenta conflictului consta in aceea ca nobilimea noua si burgheza, imbogatita si consolidandu-sii situatia ca urmare a inlesnirilor date de regina, ajung sa se simta ingraditi in actiunea lor de monarhia absolutista. Ei formuleaza pretentii care loveau tocmai in temeliile regimului absolutist. Cerand desfiintarea monopolului, burghezia contesta dreptul monarhului de a acorda acest monopol, ceea ce stirbea autoritatea acestuia si il prejudicia de o serie de venituri.
Rezistenta in fata absolutismului monarhic se grupeaza in jurul Parlamentului Angliei care avea rol legislativ si consultativ. Principala prerogativa a Parlamentului era competenta acordarii impozitelor. Se pune problema unei noi repartitii a impozitelor deoarece nobilimea, care platea impozite, dar reduse si care erau privite ca daruri benevole, burghezia cere acum ca Parlamentul sa controleze criteriile pe baza carora se stabileau impozitele. Regele nu accepta controlul Parlamentului, motiv pentru care monarhia se cramponeaza in spatele vechilor ei motive, evenind tot mai conservatoare, iar conflictul se accentua.
In acest peisaj apare un element nou - ideologii specifice burgheze. Acestea apar in Anglia sub vesmant religios, stimulate de statutul bisericii anglicane. Dupa ce Henric VIII devine seful bisericii anglicane, biserica fiind subordonata puterii laice, pentru probleme de administratie religioasa era numit un arhiepiscop primar, reeditandu-se astfel cezaro-papismul bizantic.
In a doua jumatate a secolului XVI in Anglia, incepand cu Scotia, se raspandeste calvinismul sub forma puritanismului (dorinta de a duce pana la capat reforma religioasa si a o purifica de ramasitile catolicismului). Adeptii puritanismului doreau ca aceasta confesiune sa se organizeze pe baze eligibile de sus pana jos. Acest program lovea direct in interesele regalitatii. Este contestat dreptul regelui de a numi demnitari ecleziastici. Parohiile erau chemate sa isi aleaga pastorul si un consiliu administrativ. Enoriasii dintr-o provincie alegeau un episcop si toti enoriasii din Anglia alegeau un Sinod.
Puritanismul englez are o varianta numita presbiteranism („presbiteros” = batran, in limba greaca), adica erau alesi oameni de baza cu intelepciune dar si cu forta economica. Presbiteranismul mentinea o structura unitara a bisericii din punct de vedere organizatoric si dogmatic.
Apare un curent si mai radical, curent independent ce se distingea prin aceea ca nu recunostea nici o organizare unitara a bisericii, nici macar pe baze elective. Unitatea, pentru ei, era comunitatea enoriasilor dintr-o localitate ce-si alegeau un predicator si un consiliu. Chiar si un laic putea interpreta un text evanghelic in fata enoriasilor; spuneau ca fiecare individ poate interpreta, conform propriilor convingeri, textele religioase, fara intermediari si fara o linie comuna impusa.
Acest curent va pune problema independentei constiintei, problema ce va deveni tot mai raspandita. Se aprecia ca un om care are dreptul de a judeca singur textele divine il dobandeste si pe acela de a judeca problemele de stat si pe rege. Din acest motiv, regele si biserica i-a persecutat pe independenti, ei emigrand in Lumea Noua, unde vor intemeia colonii, punandu-si amprenta in dezvoltarea unor regiuni.
Regina Elisabeta I moare in 1603 si, odata cu ea, se stinge dinastia Tudorilor. Tronul Angliei revine regelui Scotiei, fiul Mariei Stewart. Astfel Iacob VI al Scotiei era cea mai apropiata ruda a reginei si el va deveni regele Iacob I al Angliei.
Conflictul inceput sub Elisabeta se agraveaza sub noua monarhie, care duce o politica nesabuita, nesocotind drepturile Parlamentului si necunoscand specificul societatii engleze. Interesele dinastice promovate de noul rege vor duce la abrogarea prerogativelor Parlamentului. Regele a urmarit o impacare cu Spania, o inrudire cu dinastia spaniola, o impacare cu Franta, manifestand totodata indiferenta fata de Razboiul de 30 de ani.
Inconjurat de ministri incapabili, aventurieri, regii atrag ura opozitiei, care il obliga pe Carol I, in martie 1628, sa respecte libertatile individuale ale cetatenilor prin „Petitia Dreptului”. Totusi, Carol nu respecta actul si ii intemniteaza pe opozanti, iar in martie 1629 dizolva Parlamentul. In aceasta situatie, regele intampina mari dificultati deoarece impozitele nu puteau fi adunate fara decizia Parlamentului, iar acest lucru i-a determinat pe oameni sa nu-si plateasca impozitele.
Regele cauta sa reactualizeze impozitele mai vechi decat Parlamentul. Opozitia insa arata ca anterioritatea unui impozit nu inseamna ca acesta nu intra in competenta Parlamentului, care e in drept sa se pronunte fata de toate categoriile de impozite. Regele incearca sa intreprinda in Scotia o actiune pe cale religioasa intre anglicanismul englez si presbiteranismul scotian, tentativa de unificare a celor doua tari. Tentativa nu reuseste, are loc o revolta scotiana impotriva regelui si se ajunge la un conflict armat in care regele e infrant. Silit de imprejurari, cauta o conciliere cu Parlamentul dar acesta ii pune conditii ferme: garantii in privinta conduitei viitoare si tragerea la raspundere a ministrilor care l-au sfatuit sa guverneze fara Parlament. La inceput regele nu accepta, dar apoi este nevoit sa le accepte in parte.
Intre 1640-1653 are loc o convocare a Parlamentului („Parlamentul cel lung”). Acesta devine tot mai ferm si ridica din nou problema responsabilitatii ministrilor pentru sfaturile rele date regelui. Contele Straford si arhiepiscopul primar sunt pusi sub acuzatie, iar Parlamentul obtine condamnarea la moarte a acestora. In schimbul acestei concesii, regele solicita Parlamentului votarea de noi impozite. Parlamentul smulge regelui o lege care prevedea ca forul legislativ nu va putea fi dizolvat decat cu propriul sau consimtamant.

Regele nu s-a putut resemna cu diminuarea prerogativelor sale. In ianuarie 1642, dupa o incercare nereusita de arestare a capeteniilor opozitiei, rupe relatiile cu Parlamentul, pleaca in centrul Angliei de unde, printr-un manifest, cheama tara sa i se alature impotriva „rebeliunii Parlamentului”. Astfel s-a declansat razboiul civil.
Taberele care s-au infruntat erau compuse astfel:
• de partea regelui: marea nobilime, clerul anglican si unele grupari ale burgheziei mari;
• de partea Parlamentului s-au grupat nobilimea provinciala, cea mai mare parte a burgheziei si taranii liberi.
Razboiul civil a durat 6 ani (1642-1648), razboi in care regele Carol I Stewart a fost invins si facut prizonier. Este judecat si condamnat la moarte de Parlament sub acuzatia de crima impotriva poporului si a fost executat la 30 ianuarie 1649.
Victoria Parlamentului in razboiul civil a fost obtinuta cu ajutorul unei armate de tip nou, considerata a fi prima armata nationala moderna. A fost constituiuta prin recrutarea de voluntari, selectionati pe criteriul atasamentului pentru cauza revosutionara. Ofiterii erau promovati pe baza meritelor. Armata avea un comandament unic, sistem unitar de instruire si tactica, se impartea in mari unitati (regimente) si subunitati si era supusa unei discipline severe dar si unei educatii politice menita sa-i convinga si sa-i determine pe osteni sa lupte constienti de justetea cauzei pentru care se inrolasera si sa accepte disciplina, oricat de severa, dintr-o convingere formata pe rigoarea morala a credintei puritane.
Razboiul civil a evidentiat calitatile remarcabile de conducator militar si pe cele de om politic ale lui Oliver Cromwell, un nobil de la tara si care, in urma victoriilor si succeselor obtinute, va deveni in 1649 cea mai influenta persoana din partida parlamentara.
Un fenomen interesant si concludent care se manifesta in cadrul partidei parlamentare este formarea mai multor curente politice. Dintre acestea, pe o pozitie dominanta s-a situat Gruparea independentilor condusa de Oliver Cromwell, care dtinea pozitii cheie in armata si in institutiile politice ale statului. Ei conduceau dar cea mai interesanta si mai moderna grupare, prin programul ei, a fost cea a levelorilor (nivelatorilor). Exponenti ai vederilor si intereselor micii burghezii, ai taranilor liberi si ai ostasilor, ei au militat pentru republica, pentru alegerea anuala a Parlamentului, pentru un Parlament unicameral (eliminarea Camerei Lorzilor), pentru vot universal, sustinand totodata teza ca dreptul politic este un drept natural al oricarei persoane nascute pe pamantul tarii. Ei au preconizat totodata o limitare a intinderii marilor proprietati agrare si luarea de masuri care sa dea o mica proprietate si celor saraci.
Se poate conchide ca levelorii au reprezentat ideea republicii democratice. Ei reprezinta precursorii iacobinilor francezi si ai radicalismului politic din secolele XIX-XX.
Celelalte curente politice din Revolutia engleza au fost fie promotoare ale monarhiei constitutionale, fie ale republicii poligarhice (bazata pe drepturile politice numai ale cetatenilor bogati).
Revolutia engleza a infaptuit pentru prima data unitatea politica deplina a insulelor britanice. Armata Parlamentului a reprimat rascoale irlandezilor si pe cea a scotienilor cu o cruzime ce nu a putut fi uitata pana azi. Cele doua provincii au fost integrate sub administratia centralizata de la Londra.

Dupa executarea regelui, in Anglia a fost abolita monarhia si s-a proclamat republica. In fruntea ei a fost instituit, ca organ al puterii executive, un Consiliu de Stat care intrunea atat atributiile unui prezidiu al statului, cat si pe cele ale unui Guvern; Parlamentul pastra prerogative legislative.
Republica a legiferat doua acte care reglementau comertul maritim al Angliei, introducand riguroase prevederi protectioniste:
• coloniile engleze erau obligate sa intretina relatii comerciale numai cu metropola;
• comertul maritim al Angliei putea fi desfasurat numai de corsbii cu echipaje englezesti.
Aceste masuri i-au incurajat pe negustorii englezi si pe constructorii de corabii, asigurandu-le mari profituri si punandu-i la adapost de concurenta strainilor, dintre care cea a olandezilor era cea mai de temut. In acest fel, pe durata unui secol, Anglia a devenit cea mai mare putere navala, coloniala si comerciala a lumii, dupa anul 1750 si industriala, intrecand Olanda, pe care, de altfel, a si invins-o in doua razboaie provocate de rivalitatea comerciala si coloniala (razboaiele dintre 1652-1654 si 1665-1667).
Regimul republican s-a dovedit curand insuficient de puternic pentru a consolida noua ordine sociala si de stat in Anglia. Aceasta era combatuta atat de adeptii monarhiei si ai aristocratiei cat si de nemultumirile paturilor populare ce nu primisera nici pamant, nici drepturi politice. In plus s-au initiat dispute in jurul prerogativelor puterii intre Consiliul de Stat, conducerea armatei si Parlament.
Cromwell pune capat acestei situatii in 1653 cand, cu sprijinul armatei, a dizolvat Parlamentul care se afla in sesiune neintrerupta din 1640. el a instituit un regim de dictatura militara (Protectorat), al carui sef necontestat a devenit, sub titlul de Lord Protector. Condus cu energie de Cromwell, regimul s-a mentinut pe durata vietii acestuia dar „a falimentat” dupa moartea sa in 1658.
In fata izbucnirii unui nou conflict intre sustinatorii regimului militar si ai celui civil, conducatorii armatei si ai Parlamentului au intrat in tratative cu fiul lui Carol I si, pe baza unui acord socotit a oferi suficiente garantii de pastrare a infaptuirilor revolutionare, au instaurat in 1660 regimul monarhic. Insa acordul nu a fost respectat, manifestandu-se incercari repetate de revenire la practicile guvernarii regale absolutiste, ignorand Parlamentul si respectarea drepturilor cetatenesti. Mai mult, noul rege, Carol II Stewart, recurge la razbunare, inclusiv corpul lui Cromwell fiind dezgropat si profanat.
In urmatoarele trei decenii de la reinstaurarea monarhiei, controversele politice au generat constituirea in anglia a primelor partide politice din istoria europeana, care reprezinta o alta institutie specifica sistemului politic modern. Cele doua partide au fost poreclite Torz (precursor al Partidului Conservator) si Whig, anuntand liberalismul din secolul XIX. Poreclele acestor partide au o semnificatie obscura, ele provenind din invectivele pe care, in anii Revolutiei, si le aruncasera reciproc aderantii regelui si cei ai Parlamentului.
In fata intentiilor lui Iacob II de a reinstaura absolutismul, fortele politice engleze s-au coalizat impotriva lui si l-au detronat, oferind tronul Angliei fiicei regelui, Maria, si sotului acesteia, printul olandez Wilhelm de Orania. Noii suverani au semnat actul supus lor de Parlament si intitulat „Declaratia Drepturilor”. Aceasta lovitura de stat a fost numita de istoricii englezi Revolutia glorioasa.
Se poate aprecia ca actul semnat de suveran a fost cel mai important act cu caracter constitutional din istoria de pana atunci a Angliei. El a prevazut in detaliu limitarea puterii regelui si prerogativele Parlamentului. Potrivit acestui act, regele ramanea mai mult un simbol al autoritatii si al unitatii statale. Atributiile efective ale exercitarii puterii vor apartine Parlamentului si Cabinetului ministerial.
Astfel reglementat principiul echilibrului puterilor in stat dupa 1668 pana azi, foarte rar un rege al Angliei a mai schitat vreo incercare de a abate in favoarea lui echilibrul de putere stabilit prin „Declaratia Drepturilor”.
Un nou act al Parlamentului este legiferat in 1701 care reglementeaza succesiunea la tronul Angliei in caz de stingere a dinastiei pe linie directa. Tronul putea fi atribuit celei mai apropiate linii colaterale a dinastiei, cu conditia ca reprezentantii ei sa fi fost de confesiune protestanta. Cu prilejul votarii actului, Parlamentul a mai introdus in el doua articole importante:
• orice document semnat de rege trebuie contrasemnat de un ministru care isi asuma astfel raspunderea pentru continutul si consecintele sale. Prin aceasta, regele pierdea in continuare din autoritatea efectiva dar castiga in inviolabilitate;
• judecatorii nu puteau fi trasi la raspundere de nimeni, sub nici o forma, pentru sentintele pronuntate cata vreme respecta legile si prevederile convenite (inamovibilitate judecatoreasca). Ea completeaza aplicarea in viata publica engleza a principiului separarii puterii in stat.
In 1742 un banal eveniment parlamentar a creat un precedent ce va fi respectat in continuare in practica politica parlamentara: Parlamentul s-a pronuntat impotriva unui act de politica externa al Guvernului, Guvern care a demisionat in totalitatea sa. Acest gest a fost apoi repetat in situatii similare de toate guvernele care au urmat. Faptul insemna ca ramura puterii executive (Guvernul) a devenit astfel, si ea, strict dependenta de Parlament de Parlament, neputand ramane in functiune decat atata timp cat se bucura de incederea acestuia, exprimat prin votul favorabil al majoritatii parlamentare si care va deveni procedura votului de incredere.
Astfel, in istoria Angliei revolutionare de dupa 1640 si evenimentele care i-au urmat vreme de un secol au statornicit rolul Parlamentului ca putre eminenta in stat si, prin aceasta, principiul ca puterea emana de la popor si se exercita prin reprezentantii alesi de el. De asemenea, balanta in interiorul parlamentului a fost inclinata in favoarea Camerei Comunelor, care este aleasa, si in defavoarea Camerei Lorzilor, care este constituita din membri de drept ereditar sau numiti. Azi exista circa 700 de lorzi ereditari ai Angliei.
Au fost puse astfel bazele monarhiei constitutionale iar Anglia a devenit,pentru multa vreme, tara model a libertatilor, a parlamentarismului, a constitutionalismului, a respectului pentru legi.