Conceptele numite mai sus apartin domeniului politicii -; etajului sau teoretic, precum si celui al practicii

-; iar in al doilea si in al treilea rand istoriei si sociologiei. Pentru a le defini continutul se apeleaza si la alte stiinte

-; lingvistica, economia -; astfel ca o cercetare completa asupra-le este necesarmente pluridisciplinara. g1i4in
Nu in aceasta insa, ci in impactul politicii asupra lor, rezida principala dificultate in calea cercetarii. Politica este adesea secondata, daca nu chiar precedata, de mentalitatea unor colectivitati sau indivizi, de tendinte de a introduce, fie brutal, fie insidios, distorsionari de intentii si de sensuri in desfasurarea investigatiilor.

Pe de alta parte -; oarecum in replica -; interesul istoriei si al sociologiei pentru aceste concepte este, in ultima instanta, mobilizat de dorinta de a inlesni solutionarea unor probleme de natura politica.
Termenul „natiune” a avut in limba latina intelesul initial de „neam”. Etimologia sa (natio = nastere) conduce spre ideea de „comunitate a celor nascuti din acelasi sange” (Cam astfel la Isidor din Sevilla, in sec. VII, in ale sale Originum seu Etymologiarum Libri XX, sau la Beda Venerabilis, sec. VIII, Anglorum Ecclesiastica Historia). De la acceptiunea de comunitate prin inrudire, termenul a evoluat, semantic, spre acela de comunitate legata de un teritoriu, ai carei membri -; cei nascuti in cadrul acestuia -; erau priviti distinct de cei veniti din alta parte. In aceasta etapa sensul se apropie de al cuvantului „patria” = tara parintilor.
O semnificatie mai circumscrisa a inceput a avea termenul „natiune” in evul mediu, cand, in limbajul politic al multor state a ajuns a designa partea cetatenilor care beneficia de drepturi politice. Deoarece constituiau apanajul doar al unei fractiuni a societatii, aceste drepturi erau, in fapt, ceea ce se cheama „privilegii”.
Pe fondul acestei realitati preexistente, revolutia franceza, in urmarirea extinderii drepturilor politice asupra tuturor cetatenilor, a trebuit sa extinda si aplicarea termenului de natiune de la o elita privilegiata la totalitatea cetatenilor.
Din aceasta imprejurare a istoriei a rezultat si definirea natiunii, mai ales in secolul al XVIII-lea, prin elemente de ordin rational-volitiv si constitutional-juridic. Mai ilustrativa este cea data de abatele Sieyès in celebra sa brosura „Qu’est-ce que le Tiers Etat?”: ‘’Natiunea este un corp de asociati, traind sub o lege comuna si reprezentati de acelasi legislativ”.
Dar aceasta definitie n-a mai fost unanim acceptata in secolul urmator, al XIX-lea. Deja Edmund Burke, ideologul si omul politic whig, a contestat caracterul de asociatie contractuala, pe termen, a natiunii vietuind in cadrul statal. „Ar fi o mare greseala -; spunea el -; a considera statul ca pe o asociatie comerciala, pe care o sustii cata vreme esti dispus, si o abandonezi cand nu-i mai afli avantaje”.1
Numele lui Burke, adversar declarat al revolutiei franceze, sugereaza ca unul din motivele respingerii definitiilor de tip rational si constitutional-juridic ale natiunii a fost repudierea ideilor revolutiei franceze in general. Repudiere amplificata in perioada Restauratiei (1815-1830), coincidenta pe plan cultural cu afirmarea Romantismului. In deceniile dintre caderea lui Napoleon si revolutiile din 1848, multe popoare europene care nu intruneau nici una din notele definitiei lui Sieyès s-au impus pe scena europeana cu revendicari de drepturi si de statute egale cu ale natiunilor constituite deja in state proprii.
Devenise evident ca natiunea nu este legata doar de o structura politico-legislativa si ca, in consecinta, definitia ei trebuia revizuita, cel putin pentru un anume tip, nou aparut, de asemenea comunitati. De-acum era clara dichotomia: natiuni statale si natiuni culturale. A doua categorie etala atributele de coeziune si omogenitate ale marelui grup social ce era de-acum in mod curent numit natiune, cu o exceptie: nu avea propria-i organizare de stat, insa aspira la infaptuirea ei.
„Natiunea culturala” -; cum o vor numi mai tarziu germanii Neumann, Kirchhoff si Meinecke2 -; va fi definita drept o comunitate umana caracterizata nu numai printr-o solidaritate pe orizontala, ci si pe verticala timpului, prin sentimentul continuitatii de idealuri intre generatii, bazat pe recunoasterea si exaltarea trecutului lor comun, a istoriei, fapt care postula si ideea originii comune.
Istoricitatea, ca dimensiune tipica a anumitor natiuni, in planul constiintei colective, reprezinta, in fond, acceptarea esentei biologice a existentei lor. Considerata in dezvoltarea de la o origine, natiunea este asemenea unui organism, care se naste, creste, are nevoi vitale, membrii ei sunt integrati intr-insa asa cum sunt integrate anatomic si functional membrele, intr-un organism viu.3
La inceputul secolului al XIX-lea, subintelegerea substratului biologic al natiunii a fost corectata prin constatarea pertinenta ca aceste organisme -; natiunile -; fiind creatoare de cultura, poseda si o facultate creatoare de ordin intelectual si afectiv -; asa-numitul „Volksgeist” -; spiritul, sau geniul popular, atribuit popoarelor in opera lui Herder. Conceptiile constitutional-juridica si istorist-organicista s-au apropiat intre ele, in considerarea natiunii din unghiul solidaritatii ei spirituale -; al „constiintei nationale”. Geneza acesteia a fost explicata prin factori economici, politici, prin particularitati ale dezvoltarii istorice, prin calitati tainice ale rasei sau neamului, prin progresele instructiunii etc. Indiferent insa de multitudinea factorilor ce au contribuit la formarea ei, constiinta nationala se manifesta ca un fapt de mentalitate, de psihologie colectiva. Disputele si conceptiile cu privire la natiune au tentat psihologia sa intervina in dezbatere. Un exemplu de definitie psihologizanta a natiunii a oferit John Stuart Mill: „un grup uman legat printr-o solidaritate reciproca atat de puternica, incat loialitatea fata de grup e pusa mai presus decat orice alte loialitati particulare si contradictorii”.4 Mai aproape de noi, sociologul american W.B. Pillsbury va numi natiunea „o comunitate comportamentala”5, iar germanul Heinz Ziegler, mai recent, si reluand cumva ideea lui J.S. Mill, va observa ca „in stari conflictuale, nazuinta spre libertate individuala sau postulatul democratic al egalitatii in drepturi se dovedeste mai slab decat forta constrangatoare a factorului national”.6
O adancire a problematicii se va contura de-acum in jurul intrebarilor: de ce natura si de ce esenta este aceasta solidaritate, cum a aparut ea si care ii este vechimea, printre celelalte manifestari de grup social?
Conceptia politico-juridica, de tipul Sieyès, ducea la concluzia ca natiunile n-au putut sa apara decat in epoca moderna, cand s-a afirmat, cu privire la stat, ideea contractualista, iar cu privire la popor -; cea a dreptului sau de reprezentare in organismele de decizie ale statului.
Conceptia care considera natiunea drept entitate organica si cultural-spirituala permitea in schimb explorarea indepartata in istorie a momentului aparitiei natiunii, sau cel putin a unora din componentele ei.
Un larg camp de cercetare s-a deschis astfel istoricilor, lingvistilor si etnologilor, porniti la interogarea izvoarelor celor mai diverse. S-a facut observatia ca, in cateva cazuri, religia a putut fi aceea care sa asume un rol de catalizator politic. Vechii evrei, prin credinta in legamantul incheiat cu ei de Jahvé, prin care deveneau
„poporul ales”, se autodelimitau de alte etnii, cu o vigoare spirituala colectiva ce sugereaza o constiinta comuna puternica; bine inteles, ar fi prematura calificarea ei drept „nationala”. S-a subliniat, cu toate acestea, ca asemenea constiinta a unei identitati cu totul aparte in peisajul etno-cultural universal -; nascuta si dezvoltata pe baza religiei -; a conferit poporului evreu una din cele mai formidabile capacitati de rezistenta, de autoconservare, din cate cunoaste istoria.

Cat priveste sentimentul de solidaritate care, in epoca moderna, caracterizeaza colectivitatea numita natiune, acesta a indeplinit si indeplineste doua functii fundamentale: una de integrare, procurand grupului coeziunea spirituala gratie careia rezista rivalitatilor interne de interese si presiunilor ostile externe, si una zisa disciplinara, care sacralizeaza puterea si-i transforma, pe aceasta cale, forta in autoritate, realitatea ei genuina in legitimitate. Elemente ale acestor functii se identifica in relatia religios-politic din istoria biblica a poporului evreu. La romani, cultul imparatului a avut de asemenea un rol politic integrator si disciplinar, in sensurile de mai sus. Iar pentru evul mediu, ne putem intreba daca accentul pus de crestinism pe sentimentul de fraternitate intre membrii comunitatii, vehiculand un limbaj conceptual si simbolic comun si propovaduind credinta intr-un ideal comun, nu a pregatit cumva disponibilitatea psihicului colectiv pentru viitorul tip de solidaritate nationala. S-a facut, in orice caz, remarca relatiei dintre spatiul formarii primelor natiuni moderne si cel de influenta al bisericii romane si al dreptului roman.
Psihologia a investigat problema pana mult dincolo de taramul frecventat de istorici. Ea a ajuns astfel sa releve ca primele manifestari ale sentimentului de opozitie intre mai multe comunitati si-ar avea sursa in instinctul de autoaparare al omului primitiv, determinand suspiciune si ostilitate fata de tot ce aparea nou, neobisnuit, cu alte cuvinte „strain”. Pe aceasta baza primara a aparut sindromul social „noi”, opusi fata de „altii”8. El s-a consolidat prin acumularea unei serii de factori augmentativi ai gradului sau de determinare: posibilitatea de comunicare sau de noncomunicare printr-un anume limbaj intre „noi” si „altii”, practicile magice asemanatoare sau deosebitoare, moduri instinctuale de organizare a vietii in comun -; constituirea familiei, a legaturilor de inrudire. Treptat, colectivitatile umane au ajuns sa fie structurate de factori mai complecsi decat cei biologici, cum erau procurarea hranei si perpetuarea speciei. Locul acestora il iau factori de constiinta, de interese economice de grup, de impartasire a unei credinte comune s.a.m.d. Prevalenta elementelor de solidaritate de ordin economic, politic si spiritual va conduce, in epoca moderna, la stadiul superior de coerenta sociala, denumit natiune. Cu privire la aceasta evolutie, marele istoric german Friedrich Meinecke spunea ca natiunea a traversat trei etape: de existenta vegetativa, impersonala, de constiinta culturala si de creare de stat.9
Constiinta nationala -; trasatura determinanta a maturizarii si definirii natiunii -; este, de fapt, foarte aproape de constiinta culturala de care vorbeste Meinecke. Ceea ce mai inseamna ca ea este o traire de nivel elitar, careia, spre a se dezvolta, ii este necesar, in stratul social privilegiat in care de regula se dezvolta, un anumit grad de cultura, iar din partea celorlalte straturi sociale o capacitate de mimetism spiritual-cultural fata de elita creatoare intelectual.
O forma foarte veche de gandire politica elitara este ilustrata de miturile care atribuie unei comunitati o origine din zei, din eroi fabulosi sau din alte fiinte supranaturale. Prin intermediul miturilor, originile formelor de organizare sociala si ale reprezentarilor mentale legate de acestea pot fi presupuse a descinde din arhetipurile inconstientului colectiv, de care vorbea Carl Gustav Jung.
Remanenta intemeierii pe un mit a originilor comunitatii -; model care exprima identitatea si unicitatea inconfundabila a acesteia -; se regaseste in interesul tuturor natiunilor moderne pentru originile lor, studiate prin metodele stiintifice ale arheologiei, istoriei si lingvisticii. Din stratul magmatic al mentalului colectiv,

sindromului „noi” se adauga mitul „de unde?”, caracteristic -; in stadiul utilajului sau argumentativ modern -;

spiritului national. O componenta mentala si mai specifica acestuia este insa mitul „incotro?”10
El se exprima in faurirea de catre constiinta nationala a imaginii unei misiuni a natiunii, ce poate sa fluctueze, in raport de imprejurarile istorice. Cand francezii au spus: „pace colibelor, razboi palatelor!”, ei au formulat un asemenea mit. In evul mediu „apararea crestinatatii” a fost un altul, revendicat de numeroase popoare
(a se vedea Cruciadele), printre care si de cel roman. E important de subliniat ca asemenea mituri au reprezentat, in epoca, un factor puternic, agresiv, al trairilor colectivitatii. Acestea -; si ele de sorginte elitara si propagate prin imitatie, prin modelare organizata a mentalului colectiv -; sunt elemente din care decurge, pentru o comunitate, riscul de a se insela frecvent si grav asupra ei insesi. Am indrazni sa sustinem ca pana astazi popoarele traiesc sub imperiul unor reprezentari eronate, total sau partial, despre ele insele, deoarece sentimentul de capetenie care copleseste trairile oricarei societati organizate este orgoliul. Intre „Gesta Dei per Francos”, - titlul unei cronici din secolul al XII-lea -; si apelativul „La Grande Nation” din vremea revolutiei franceze, deosebirea este doar de expresie, dar substratul mental si afectiv este identic. Mitul „incotro” tenteaza la exagerarea calitatilor, posibilitatilor si vocatiei unui popor. Proiectarea pe orizontul viitorului nefiind, in sine, susceptibila a se sustine decat prin afirmatii si deziderate, i se cauta piloni de sprijin in realitatile revolute ale istoriei. Se cauta o relatie necesara intre „de unde?” si „incotro?”. Un francez a spus-o admirabil: „A travers une image d’un passé, la vision d’un destin”. Iar sociologul si publicistul italian Scipio Sighele a scris si el despre „uniunea trecutului cu viitorul, a amintirilor cu sperantele”.11

In finalul acestor consideratii partiale, intr-o relatie indirecta cu ele, inclinam a da dreptate lui Meinecke:
„Nu exista formula care sa ofere caracteristicile universal valabile ale natiunii”.12 Iar ca urmare, dreptate va trebui sa-i dam si lui Pillsbury: „Singurul mod de a decide daca un individ apartine cutarei sau cutarei natiuni este sa-l intrebi…”13
In contextul politic modern, paralel cu termenul de natiune se vehiculeaza si acela de nationalitate. In sens comun, el inseamna apartenenta la o natiune. In regula generala se intreaba: „de ce nationalitate esti?”, si nu:

„de ce natiune apartii?” …
Important este insa sensul politic al termenului: nationalitate este numita de obicei o comunitate etnic omogena, vietuind in cadrul statului dominat de o natiune de alta coloratura etnica. Ea este mai redusa numericeste decat aceasta din urma si are un statut social-politic recunoscut in stat, legal sau „de facto”, precum si o constiinta a identitatii sale. In absenta ultimelor doua trasaturi, nu se poate vorbi -; credem -; de o nationalitate, ci doar de o „etnie”. Termenul apropiat de „grup etnic” poate fi sinonim cu cel propus, dar si cu cel de nationalitate, intamplandu-se uneori ca adoptarea lui sa vrea sa semnifice o si mai accentuata delimitare de natiunea majoritara, printr-un statut politic bine diferentiat.14

In timp ce procesul formarii natiunilor poate fi considerat, cel putin intr-una din interpretarile istorice semnalate, ca avand o origine veche si o evolutie indelungata, distinctia dintre natiune si nationalitate dateaza nu mai mult decat de vreo 200 de ani, depinzand de consolidarea statelor nationale moderne, de statornicirea frontierelor dintre ele, care n-a putut, din cauza unor intinse zone de interpenetratie etnica, sa creeze state viguros unitare din punct de vedere national. S-a ivit, ca atare, problema spinoasa a relatiilor dintre natiunea-stat si nationalitati, sau, daca am vrea sa acceptam similitudinea acestora cu conceptul introdus de Kirchhoff si Meinecke -; cu „natiunile culturale”, coabitante cu natiunea-stat, in cadrul politic dominat de aceasta.
Asupra acestor relatii e necesara zabava cu un cat mai onest efort de obiectivitate, deoarece cu deosebire in domeniul lor se resimte impactul intereselor si sensibilitatilor politice care actioneaza spre instaurarea unui climat de noncomprehensiune, de suspiciune si chiar de ostilitate intre comunitati contigue.
Substratul intereselor concurente se reflecta pe planuri variate. De pilda, pe acela al prejudecatilor si stereotipurilor mentale, care se substituie realitatilor si creeaza o deformata, tenace si nociva „imagine a celuilalt”. Rolul stereotipurilor -; imagini nefondat generalizate de catre un grup social la adresa altuia -; a fost remarcat printre altii, cu aplicare la relatiile politice, de catre celebrul jurnalist si comentator politic american Walter Lippmann, acum vreo 70 de ani.15
Stereotipurile mentale incurajeaza in gandirea unui grup social sau/si politic instaurarea conceptiei etnocentriste, numite astfel -; cum se stie -; de sociologul american William Graham Sumner, in 1906. Ea semnifica aprecierea grupului propriu drept centru de referinta in raport cu care sunt evaluate toate celelalte grupuri, dupa standardele propriei uzante, mentalitati, culturi.
Evaluarea dupa asemenea criterii nu este totdeauna depreciativa; stereotipurile care contureaza imaginea altui grup social-national pot fi si admirative.16 Mai frecvent si de tinut sub observatie, din cauza nocivitatii sale, este primul caz. In alternativa sa, viziunea etnocentrista devine componenta importanta a nationalismului si a sovinismului, desi ea este limpede decelabila inca, sau mai ales, in gandirea primitiva. O socioloaga americana reproduce aceasta credinta tribala: „Dumnezeu17 nu i-a creat pe toti oamenii din acelasi lut, ei n-au iesit din acelasi vas cu apa, sau din aceeasi borta in pamant. Tribul meu a stat sub grija deosebita a lui Dumnezeu. El l-a asezat in mijlocul lumii si a prezis ca de va fi vreodata alungat de acolo, lumea va pieri. Numai tribului meu i-a incredintat trebnicele care apara lumea.”18
Membrii unui asemenea trib -; ne comunica aceeasi sursa -; au cuvantul „oameni” pentru a se denumi numai pe ei insisi. Pentru membrii altor triburi folosesc un cuvant cu alta semnificatie, ceea ce ar demonstra -; se afirma -; ca pentru ei, in afara grupului propriu, n-ar mai exista fiinte cu atribute deplin umane.19
Incursiunile anterioare in domenii aparent indepartate de ale existentei si dezvoltarii natiunilor si nationalitatilor sunt menite sa sensibilizeze importanta cota de determinare social-psihologica obiectiva a caracterelor si a manifestarilor acestor categorii sociale. Sa reliefeze faptul ca ele nu sunt exclusiv produse ale politicului, ale ciocnirilor de interese si de idei din sfera acestuia. Politicul se foloseste de prezenta sau de latenta lor in structurile mentale colective, pentru a le dirija intr-o directie convenabila. E necesara, prin urmare, disponibilitatea pentru cercetarea intregii acestei problematici cu multa detasare si nu cu permanenta crispare, suspiciune, preocupare de a extrapola procese naturale in procese de intentii.
Incercarea de definire a nationalitatii continea, printre altele, constatarea -; sau, sa spunem mai cu prudenta, supozitia -; ca raporturile acesteia cu natiunea dominanta in stat sunt reglementate, se afla oarecum in echilibru, ceea ce nu vrea sa insemne ca ele nu pot derapa inspre o stare tensionata, amorsata de nemultumirea nationalitatii impotriva unor masuri oficiale atingatoare de interesele sau si numai de sensibilitatea ei.
Din momentul instaurarii unei asemenea situatii, nationalitatea respectiva mai poate fi considerata si ca o minoritate, deoarece -; fapt scapat frecvent din vedere -; minoritatea, in pofida numelui, nu este un concept cantitativ, ci unul calitativ. Minoritate este orice grup social (intr-o parte din cazuri de colorit national) ai carui membri resimt din partea grupului politiceste dominant felurite inconveniente: prejudicii, discriminare, segregare, persecutie si altele, sub multe nume si firme. Termenul minoritate defineste asa dar o stare de fapt, sau un statut de inferioritate -; reala sau subiectiv denuntata20 -; iar nu o categorie statistica. Din acest ultim punct de vedere o minoritate poate fi net majoritara, asa cum pana nu demult a fost populatia de culoare din Republica Sud- Africana.
In functie de raporturile, prin definitie tensionate, dintre majoritate si minoritate, se disting cateva tipuri comportamentale ale celei din urma. Intensitatea lor de reactie depinde de gradul de cultura si de constiinta al minoritatii, de traditia sa istorica, de factori interni si externi, care pot influenta grupul minoritar, de interesele de tot felul ale membrilor sai.
Cel mai frecvent tip comportamental al unei minoritati este cel de agresiune. El este condus fie de scopul dobandirii autodeterminarii politice, caz in care minoritatea respectiva este secesionista, fie de acela al inversarii echilibrului politic existent in stat, minoritatea tinzand a deveni ea grup dominant, asupra aceluia care o dominase anterior. Unii numesc militant comportamentul care vizeaza acest ultim obiectiv, dar numele sau mai potrivit ar fi poate acela de hegemonist.
Bunul simt indica faptul ca metoda cea mai naturala de aplanare a tensiunilor dintre natiunea dominanta si minoritatile din cadrul statului ei este o politica indreptata spre satisfacerea revendicarilor legitime ale minoritatilor, pana la limita admisa de drepturile la fel de legitime ale celorlalti cetateni ai statului.
O alta metoda e indicata de asa-numitele „ideologii de depasire” a raportului natiune-minoritate. Ele declara „depasita” problematica agitata pana acum prin existenta concurenta a natiunilor, nationalitatilor si minoritatilor nationale si propun, in locul organizarii politice bazate pe state nationale, formule noi, de federalizare interna si internationala, dintre care se ofera insistent modelul Europei comunitare.21
Pentru succesul oricareia din caile de mai sus, ramane valabila necesitatea de a intelege determinarea si mecanismul obiectiv al conflictelor pe care le starneste problematica nationala, de a le preintampina si combate intr-un cadru consecvent democratic si umanitar.