d3p18pt
Am avut prilejul sa vorbim in diverse rin-duri despre marea importanta
a calendarului in viata individului ca si in aceea a tribului. Nici
o hotarire importanta nu era luata fara ca tonalpouhqne, augurii, sa nu
fie consultati; numai ei stiau sa citeasca tonalamatl, cartile sfinte in
care era inscrisa socoteala zilelor.
Orginile calendarului, in forma in care exista in tot cuprinsul
Mezoamericii, se pare ca urca pina la olmeci si este atestat pentru prima
oara la Monte Alban spre anii 600 i.e.n. in ciuda unor variante locale,
calendarul este aproape identic la toate popoarele de limba nahuatl sau vecine
cu Mexico: otomis, mat-lazinca, tarasci, huaxteci, tatonari. Dar este sigur ca
astronomia si calendarul au atins cea mai mare perfectiune la populatia maya,
in epoca clasica. Mayasii se ocupau de asemenea cu speculatii matematice
si astronomice. La azteci nu gasim nimic comparabil. Notiunea de arta pentru arta
le era la fel de straina ca si aceea de stiinta pentru stiinta. Schemati-zind
putin, s-ar putea spune ca ei nu pareau sa vada in astrologie si astronomie
altceva decit expresia vointei zeilor si inscrierea omului in
timpul cosmic.
Pentru om, singurul mijloc de a intelege intentiile divine rezida in
aceste carti in care era consemnat totul. In fapt, calendarul mexican se
baza pe permutare a trei calendare distincte
Un calendar civil numara 18 luni a 20 de ale, adica 360 de zile, carora trebuia
sa li se adauge 5 zile „goale" extrem de nefaste — nemontemi.
Fiecare an purta un semn particular care in momentul Oonchistei era acatl
trestia), tecpatl (cutitul de sacrificiu), calli (casa), tochtli (iepurele). Anul
venusian era compus din 584 zile solare. Cit despre cel de al treilea calendar,
calendarul divinatoriu el era intemeiat pe combinatia de semne luate intr-o
serie neintrerupta de 20 de semne
Cipactli Crocodil
Ehecatl Vint
Calli Casa
Cuetzepalin Sopirla
Coatl Sarpe
Miquiztli Mort mazatl Caprioara
Tochtli Iepure
Atl Apa
Izcuintli ciine
Ozomatli Maimuta
Malinnali Iarba
Acatl Trestie
Ocelotl Jaguar
Cuauhtli Vultur
Cozcacuauhtli vultur regal
Ollin Cutremur
Tecpatl Cutit de sacrificiu
Quiahuitl Ploaie
Xochitl Floare
Aceste dbuazeci de semne se combinau cu treisprezece cifre. Pentru ca acelasi
semn sa se intilneasca cu acelasi numar trebuia asteptat 20 X 13
= 260 de zile, adica tonalpohualli, 'anul divinatoriu. Dar cele trei calcule
nu erau independente unele de altele.
Combinatia de 13 cifre.a calendarului divinatoriu cu ceilalti purtatori de ani
este cea care da 13 X 4 = 52 ani, asa-numitul xiuhmolpilli, „ligatura
anilor", secolul aztec. Pentru ca cele trei calendare sa cada pe aceeasi
data, trebuia deci asteptat 104 ani solari, ceea ce echivaleaza cu 65 de ani
venusieni si 75 ani divinatorii. Aceasta perioada, cea mai lunga pe care ghicitorii
au luat-o in considerare, se numeste huehuetiliztli, o „batrinete",
intervalul de timp cel mai perfect, pentru ca reuneste toate calendarele.
Sarcina ghicitorilor era foarte dificila caci nasterea fiecarui copil sau fiecare
eveniment in legatura cu care erau consultati se inscria intr-o
intreaga retea de apartenente, de influente benefice sau malefice. Unele
tonalamatl care au ajuns pina la noi (ca, de exemplu, Codexul Borgia)
pun in legatura zilele, „seniorii noptii", pasarile asociate,
„seniorii zilei", si fiecare din ele antreneaza conotatii benefice
sau malefice, culori, puncte cardinale, directii ale spatiului. Grupele de treisprezece
au de asemenea seniorii lor speciali.
Exista desigur si o mica posibilitate de a trisa. Daca un copil era nascut sub
un semn prea nefast, sau in zilele funeste nemontemi, nu era declarat
decit dupa citeva zile. Dar apoi trebuia sa-si urmeze destinul,
„cei care sint nascuti sub acest semn vor fi betivi sau amorali,
vor sfirsi ca sclavi", cei ce sint nascuti sub alt semn „vor
fi buni artizani", etc.: Daca viata sa era predestinata, adesea si moartea
era la fel. O alta „triserie" consta in a duce o viata exemplara
conforma cu semnul sau, fireste, dar si capabila uneori de a-l modifica. Caci
viciile, ca si practicarea virtutii puteau corija efectele unui semn bun sau
rau. Ajungem astfel la notiunea de merit personal, de „suflet4*; care
este fara indoiala unul din aspectele cele mai greu de inteles ale
lumii mexicane.
Cum se putea defini omul aztec, in lupta cu o lume insuportabila in
sensul propriu al cuvintului ? Sufletul, eul, personalitatea nu apar in
fond decit ca o raspintie de apartenente, loc de intilnire
a vointelor divine, mici puncte efemere in centrul universului. Omul in
sine are o mica importanta. El este un fragment, o particica a marii rezerve
de energie necesara pentru mentinerea universului. Chiar numele de suflet (tonal)
inseamna in dictionare „ardoare, caldura a soarelui; la figurat,
suflet, semn de activitate" (R. Si-meon). Unele din cele mai frumoase opere
de arta aztece, cum ar fi „capul de om mort" sau unele statui de
macehualli, reprezinta — fara nici o pretentie de portretizare —
tocmai acel om fara personalitate, victima potentiala si voluntara a recreatiei
satcrificiale.
Un destin hotarit de la nastere, o lume ineluctabila: intre acesti
doi poli, cum se putea defini asadar omul aztec ? Si aici trebuie sa ne pazim
de o imagine instantanee prea brutala. intre taran si print, intre
„salbatecul ratacitor" al inceputurilor si „civilizatul"
secolului al XVI-lea existau desigur multe diferente. Rasfoind la intimplare
textele ne apar totusi unele personalitati: un taran care a indraznit
sa fie obraznic cu imparatul; un print, Nezahualcoyotl, pe care meditatiile
l-au dus departe de orice ortodoxie; un zeu, Xo-lotl, care refuza sa se supuna
sacrificiului... In colegiile calmecac se forma o noua religie si o noua etica,
preotii revizuindu-si mereu meditatiile. Zeii vor singe, dar Quetzal-coatl
si-a oferit propriul singe: ei se sacrifica si isi strapung membrele.
Nici un zeu nu este bun; el nu este, s-ar putea spune, decit cinstit,
adica isi respecta partea de contract care il leaga de oameni; si
preotii trebuie sa si-o respecte pe a lor.
Dar rationalizind pantheonul, ei se spiritualizau, in documentele
tardive, zeii sint descrisi prin metafore: „cel care da viata",
„principele", etc. si in aceste formule noi este greu sa descifram
care anume zeu din vechiul pantheon este desemnat. La Texcoco, Nezahualcoyotl
indicase, se spune, un turn de noua etaje in cinstea „ideii pure".
Ometecuhtli si Omecihuate care n-au aparut pina acum in mituri decit
ca niste zei . batrini al caror cult devenise caduc, recistiga vigoare;
ei devin principii prime, seniorii dualitatii si ai carnii.
Am vazut-o pe Tlazo'lteotl prezidind un ritual de confesiune care i-a
surprins mult pe spanioli. Daca nu face iertate decit pacatele impotriva
moralei carnale, confesiunea introduce totusi o notiune de pacat care pina
atunci cadea numai sub incidenta legilor sociale. Dealtfel, cei pe care meditatia
ii impingea spre o abstractie din ce in ce mai mare se indreapta
spre personalitatea divina ambigua a lui Quetzalcoatl.
Exista deci putine mijloace de a te sustrage greutatilor lumii. Pentru o parte
din nobilime: razboiul, moartea glorioasa si sacrificiul uman; meditatia si
autosacrificiul pentru preoti a caror neliniste devenea din ce in ce mai
apasatoare. Pentru toti: supunerea in fata destinului... Si apoi, raspunsul
aztec este original, in aceasta lume ce pare total lipsita de valori etice,
se incearca a se indupleca destinul prin supunerea perfecta, prin
practicarea virtutilor celor mai stricte.
Mai ramine inca un raspuns posibil: acela al artistilor, al filosofilor
sau al preotilor care incercau sa gaseasca in frumusete o ratiune
de a fi si de a persevera. Cuvintele „flori si cintece" care
desemnau in mod metaforic poezia, desemnau si o noua speranta, o estetica
devenita etica, credinta unora intr-o lume viitoare. In care arbitrarul
divin nu va mai insemna o amenintare ci o speranta.
