A patra modalitate a actiunii catolicismului in Romania e reprezentata de ordinele si congregatiile monahale. Se stie ca acestea au fost create, de-a lungul secolelor, de catre papi si ca ele au reprezentat intotdeauna cel mai avansat si mai puternic front al actiunii catolicismului in lume. Spre deosebire de monahismul ortodox, ai carui calugari sunt asezati sub dependenta directa a episcopilor locali si numai prin exceptie sub dependenta stavropighiala, cel catolic e organizat in ordine calugaresti care stau sub ascultarea directa a papii si care constituie tot atatea armate, puternic instruite si deseori fanatizate, puse in slujba nemijlocita a Vaticanului. Asezati sub votul ascultarii neconditionate si negandu-si dreptul asezarilor stabile, acesti calugari pot fi stramutati in mod discretionar dintr-un loc in altul, dintr-o tara in alta, oriunde papa crede ca e nevoie de instituirea sau consolidarea unui camp misionar catolic. b8e18ev
In tarile romane, si cu deosebire in Ardeal, prezenta calugarilor catolici cunoaste o vechime destul de adanca. La cererea regilor ungari sau a imparatilor din Viena, cat si din initiativa proprie, Roma a transplantat aici peste douazeci de asemenea ordine, `ncepand cu secolul al XI-lea cand si-au facut aparitia benedictinii, adusi din Germania. Din Franta si Italia au venit, pe rand, in 1142 cistercienii, in 1179 premonstratensii, in 1223 augustinienii, in 1242 ioanitii, in 1221 dominicanii, in 1229 franciscanii, in
1372 carmelitii, in 1238 castansienii, in 1561 iezuitii, in 1666 piaristii, in
1668 minoritii, in 1674 capucinii, in 1689 servitii, in 1694 trinitarii, in 1701 camaldulii107. S-au adaugat, in timp, formatii de mizericordiani, salvatorieni, mechitaristi, ca si grupuri de ursuline, franciscane, surori de caritate, calugarite din congregatile Doamnelor Engleze, St. Vincent de Paul si Notre Dame de Sion. In Moldova, una din cele mai vechi prezente catolice organizate este aceea a ordinului cavaleresc al teutonilor.
Istoria ordinelor monahale din Romania e strans legata de aceea a scolilor catolice. Neputand realiza o activitate misionara deschisa, atat papii cat si regii catolici au considerat ca unul din cele mai eficace mijloace prozelitiste e invatamantul. Ca atare, scolile imperiale sau regesti din Ardeal au fost puse sub directia si indrumarea calugarilor, de altfel buni stiutori de carte si deosebit de inzestrati cu spirit pedagogic si diplomatic. Nu a lipsit insa modalitatea de a face propaganda in spitale, prin mijlocirea surorilor de caritate, sau prin mijlocirea cultului, a sarbatorilor, predicilor si procesiunilor religioase, realizate in manastirile ordinelor calugaresti si in preajma acestora.
Dupa primul razboi mondial, in 1923, numai in Ardeal existau 45 de manastiri catolice de barbati, cu peste 200 de calugari si aproape 150 de novici, apariinand franciscanilor, mineritilor, piaristilor, mizericordienilor, premonstratensilor, iezuitilor, capucinilor, salvatorienilor si mechitaristilor; in fruntea lor se situau franciscanii care aveau nu mai putin de 26 de manastiri, cu 67 de calugari, 33 studenti si 67 frati. De asemenea, la aceeasi data existau, tot in Ardeal, 50 de manastiri catolice de femei, cu cea 1500 de calugarite si surori, apariinand ursulinelor, franciscanelor, surorilor de caritate, congregatiilor St. Vincent de Paul si Notre Dame de Sion.
E adevarat ca, cel putin in Transilvania, acestei multimi de calugari catolici li se datoreste, in mare masura, existenta unui fenomen cultural si civilizatoriu care a avut o influenta hotaratoare in formarea unei intelectualitati romanesti. Dar nu e mai putin adevarat ca aceasta cultura reflecta o mentalitate religioasa, sociala si politica straina de structura si interesele poporului roman, ca sa nu mai vorbim de ortodoxia lui, si ca ea a fost `nsamaniata aici cu scopul lucid de a sluji telurilor Vaticanului, pe de o parte, si pe cele ale Vienei catolice si Budapestei sovine, pe le alta parte.
Profesorul Ghibu, care a scris o seama de carti si a publicat numeroase documente in legatura eu prezenta si activitatea acestor ordine, militeaza pentru ideia ca ele, in decursul istoriei, n-au depins de Scaunul papal, ci exclusiv de imparatii Austriei, de regii Ungariei sau de dietele ardelene108. Ghibu, insa era mai putin anti-sovin si mai mult anti-maghiar.
In intimitatea sa, el credea ca progresul nostru cultural si civilizatoriu ar cunoaste o evolutie mai rapida si ar deveni radical daca am merge spre o apropiere de Roma papala. Dintr-o asemenea pozitie, marele profesor de la Cluj se straduia sa denunte necatolicismul unguresc si sa demonstreze ca actiunile maghiariste n-au cunoscut deloc — ori au cunoscut foarte putin — asistenta papalitatii. Din aproape toate lucrarile lui, de altfel numeroase si masive, transpare aceasta tendinta de a absolvi, intr-un fel oarecare, Vaticanul de vina participarii lui la actiunile indreptate impotriva Statului si poporului roman. Evident, in fata datelor obiective, insusi Ghibu n-a putut adopta o atitudine radicala, iar evolutia pozitiilor lui a cunoscut si ea teze pendulatorii. De aceea, socotim necesar sa-i subliniem extremele, pentru ca operele lui, cel putin pana astazi, stau la baza oricarui studiu asupra fenomenului catolic din Ardeal.
Asa cum am mentionat mai sus, ordinele monahale catolice s-au aflat intotdeauna sub dependenta directa a papei. Suveranii insa puteau solicita Scaunului papal aprobarea si concursul de a utiliza anumite ordine sau congregatii in scopuri culturale si sociale, la care se adaugau, bineinteles, cele religioase. Daca aceste ordine au venit in Ardeal «aduse» de imparati si regi, aceasta nu inseamna ca ele au iesit de sub autoritatea papala si ca s-ar fi asezat sub puterea discretionara a suveranilor. Suveranul insa era cel ce finanta o asemenea intreprindere, ii asigura, deci, baza materiala si, ca atare, isi rezerva anumite drepturi, printre care si pe acela de a denunta un asemenea contract. Asa se face ca ori de cate ori grupurile monahale au dat semne de o prea pronuntata tendinta de emancipare, in dauna autoritatii statale, aceasta din urma s-a vazut obligata sa-si ia masuri. Calugarii au devenit deseori abuzivi, au incalcat principiul echilibrului dintre autoritatea bisericeasca si cea statala, si-au atras antipatii si dusmanii, s-au pus in conflict cu organele puterii locale. Cu deosebire iezuitii au excelat in asemenea abateri, cea ce a si provocat desfiintarea ordinului lor, in 1773, la cererea si sub presiunea puterii seculare, in Ardeal iezuitii au avut conflicte cu dietele, ceea ce a determinat repetata lor izgonire din teritoriile Transivane. In fond, istoria ordinelor monahale catolice reflecta si ea indelungatul proces tensiv dintre pretentiile suprematiale ale Vaticanului si eforturile suveranilor de a-si mentine autoritatea politica.
Asadar, prezenta ordinelor calugaresti in Romania trebuie privita si inteleasa sub dublul ei raport : religios si politic. Pe de o parte, calugarii depindeau de Scaunul papal si-si exercitau mandatul perpetu de a propaga religia catolica, de a face prozeliti si de a slabi pozitiile religiilor necatolice. Pe de alta parte, ca angajati si stipendiati ai suveranilor, ei contractau si obligatia de a servi interesele acestora, urmarind cu fidelitate linia politica ce li se indica, in perioadele cand pozitiile Vaticanului s-au conjugat cu acelea ale suveranilor seculari, cum a fost, in general, sub dinastia Habsburgilor, ordinele monahale au conlucrat in conditii optime cu factorii politici locali si le-au putut pretinde acestora sa le dea concursul in opera de prozelitism sau chiar de oprimare a elementului necatolic, fie prin interventii directe, fie prin simpla tolerare a actiunilor lor. In secolul al XV- lea, de pilda, franciscanii au luat ei insisi masuri impotriva preotilor ortodocsi din Ardeal, iar franciscanul Ioan Capistrano indemna pur si simplu pe principii catolici din Transilvania sa dea foc bisericilor ortodoxe, considerate de el drept «sinagogi ale Satanei»109. Iezuitii, cu vastele si extrem de variatele lor modalitati de actiune, au intreprins cea mai puternica opera de propagare a catolicismului in tarile romane. Puternic sprijiniti de coroana habsburgica si de familia Bathory, ei au izbutit sa catolicizeze o buna parte din boierimea Ardealului.
Cum era si firesc, pe toata durata stapanirii austro-ungare si maghiare, calugarii catolici, in marea lor majoritate nemaghiari, au profesat, pe langa credinta lor religioasa, si un puternic cult al patriei. Prin predici, cuvantari, prelegeri, prin manualele scolare, ei au cautat sa sadeasca in sufletele ascultatorilor credinciosia in puternicia tronului imperial sau coroanei regale, in stabilitatea imperiului austro-ungar, sau in legitimitatea Statului maghiar, in frontiere revendicate de conducatorii lui.
In virtutea principiului bisericesc de a se supune stapanirilor celor mai inalte, ar fi fost natural ca, dupa formarea noului stat roman si deci a noii lor patrii, toti acesti calugari sa-si fi manifestat patriotismul in functie de noua situatie politica, in fapt insa nu s-a `ntamplat asa. Ordinele monahale au continuat sa pastreze un sentiment asa-zis patriotic, raportat la vechea stapanire a imperiului austro-ungar si au manifestat atitudini ostile fata de suveranitatea tanarului Stat roman. Aceasta atitudine s-a manifestat in chipuri diferite.
Unii calugari au cautat sa anuleze caracterul de stat al institutiilor pe care le conduceau si sa le declare ca apariinand Bisericii Catolice, cu scopul evident de a le sustrage dreptului de proprietate si control al Statului roman. Astfel, in 1918, calugarii piaristi din Sighet au modificat inscriptia si denumirea liceului catolic condus de ei; pana la acea data scoala se numea liceul «regesc catolic», denumire care exprima caracterul statal al scolii; in momentul instapanirii romanesti, ei au sters cuvantul «regesc» si au lasat cuvantul «catolic», cautand sa-i de un caracter cu totul confesional. Desigur, falsul n-a putut ramane multa vreme nedescoperit; in 1923 scoala a fost etatizata, dupa cum am insemnat si in capitolul nostru anterior.
Un alt mod de manifestare a atitudinii lor antistatale s-a consumat in domeniul limbii de predare. Toate actele fundationale ale acestor institutii de cultura prevedeau ca limba de predare este cea impusa de stat. Ca atare, sub stapanirea austro-ungara a functionat limba germana, sub cea ungureasca s-a impus limba maghiara. Era firesc, deci, ca in conditiile Statului roman limba de predare sa fie cea romaneasca sau, in cei mai rau caz, elevii romani sa poata invata in limba lor materna. Din credinciosie si zel fata de vechiul stat austro-ungar sau maghiar, eare-i angajase, calugarii ordinelor monahale au continuat ca si in perioada de dupa razboi sa predea exclusiv in limba maghiara, chiar in scolile frecventate de un procent de elevi romani deloc neglijabil.
In sfarsit, un al treilea mod de rezistenta era ostilitatea declarata fata de noua ordine politica. Calugarii piaristi din Cluj nu se sfiau sa afirme ca stapanirea romaneasca asupra Ardealului e trecatoare sau ca reprezinta o simpla «ocupatie». Pe aceeasi linie de conduita, Institutul «Marianum» din Cluj folosise, pana `n 1923, un manual de geografie pentru clasa a IlI-a ale carei harti infatisau Ungaria in vechile ei granite de dinainte de razboi110.
In plina suveranitate a Statului roman, unele ordine monahale de pe teritoriul sau isi aveau superiorii cu resedinta in afara frontierelor. Iezuitii din Satu-Mare depindeau de provincialul din Budapesta; tot in acest oras rezida si superiorul piaristilor din dieceza Satmarului si Cenaclului, ca si acela al franciscanilor din Oradea si Satu-Mare111. Existau astfel premisele unor actiuni antistatale directe, ceea ce probabil a si determinat Statul roman sa insiste si sa obtina ca textul Concordaiului din 1927 sa prevada, in articolul XVIII, obligatia superiorilor de a fi cetateni romani si de a domicilia in tara. Aceasta prevedere insa era in fapt anulata de articolul IV al aceluiasi Concordat care conferea tuturor catolicilor din Romania dreptul nelimitat de a comunica direct cu papa.
In 1935, inspectoratul general al jandarmeriei a intreprins o descindere la sediul ordinului premonstratens din Oradea si a confiscat o seama de documente compromitatoare pe care le-a pus la dispozitia Ministerului Cultelor. Din raportul inspectorului reiese ca scoala premonstratensilor din Oradea era condusa direct din Ungaria, deci din afara frontierelor Statului roman, si ca directia ei continua sa foloseasca sigiliul unguresc. Pe de alta parte, ordinul poseda proprietati pe teritoriul Statului ungar, pe care insa le administra de la Oradea, in casa de bani a ordinului s-a gasit valuta straina din care se finantau calatorii la Budapesta si Roma. Cea mai mare parte a membrilor acestui ordin aveau cetatenie dubioasa, iar unii din ei aveau cate doua cetatenii. Materiale confiscate demonstrau si faptul ca episcopul romano-catolic din Satu-Mare, Fiedler, si senatorul Elemer Gyarfas actionau la Budapesta si Roma in favoarea ordinului premonstratens, pe care inspectoratul de jandarmi il denunta ca slujind iredentismului maghiar112.
De altfel, Concordatul a consfintit pe seama Vaticanului posibilitatea ca, in intelegere cu Statul Roman, sa-si mentina in Romania vechile ordine si congregatii religioase si chiar sa aduca altele noi. Cu toate acestea, actele de insubordonare ale unor asemenea formatii monahale au devenit, cu vremea, atat de daunatoare, incat autoritatea statala a trebuit sa intervina si sa ia masuri. Premonstratensii, de pilda, dadusera numeroase dovezi despre asemena acte. Toate acestea au determinat Statul roman ca, in decembrie
1936, sa anuleze personalitatea juridica a ordinului, desi aceasta fusese garantata prin articolul XVII alin. 2 din Concordat. Statul insa a fost indreptatit sa procedeze astfel, pentru ca articolul de care vorbim garanteaza, intr-adevar, personalitatea juridica a ordinelor si congregatiilor, dar numai «cu conditia ca ele sa indeplineasca conditiile stabilite de legile in vigoare»113. De indata ce ordinul premostratensilor a calcat legile Statului, acesta a gasit justificata anularea personalitatii juridice, in acelasi an, Ministerul de Interne a anulat cetatenia romana si a expulzat pe superiorul ordinului, care venise in Romania dupa 1921, cu pasaport strain, si obtinuse cetatenia in mod fraudulos. Mai mult decit atat, in 1937
Consiliul de razboi din Cluj a cerut ancheta asupra activitatii acestui ordin si, pe baza probelor pe care le detinea, a Cerut desfiintarea lui114. Unele organizatii monahale s-au opus fatis si au deschis actiuni publice impotriva masurilor luate de stat. E cazul liceului franciscan din Simleul Silvaniei, care in 1919 devine scoala romaneasca de stat cu numele de «liceul Simion Barnutiu». In 1931 ordinul franciscanilor intenteaza proces Statului roman revendicind scoala pe seama lui. Franciscanii castiga procesul si obliga Statul sa le plateasca chiria pe 12 ani, suma care se ridica la cca. 6 milioane lei. In acelasi timp insa, folosindu-se de documente indubitabile, orasul
Simleu intenteaza, la randul sau, actiuni in justitie, dovedind ca liceul, pana la uzurparea lui de catre ordinul franciscan, i-a apartinut comunei, nu Bisericii sau vreuneia din organizatiile ei; orasul castiga procesul si obtine intabularea scolilor pe numele Statului115.
Oricare ar fi modalitatile si procedeele de actiune ale ordinelor monahale catolice, e lucru invederat ca atat sursele cat si scopurile acestor actiuni erau straine de structura si idealurile poporului roman. Crescuti in scoala fanatismului catolic, formati in tiparul mentalitatii medievale asupra raportuilor dintre oameni, transplantati in mijlocul unui popor cu ale carui traditii si nazuinte nu aveau nimic comun, constituiti in caste si cultivand un spirit sectar, tributari ai legamantului fata de papa si ai devotamentului fata de puterile ce-i finantau, acesti calugari n-au avut si nici nu puteau sa aiba decat o influenta negativa asupra desfasurarii istorice a poporului roman. Desigur, pe seama lor ramane cultura, cu toate binefacerile ei, o dimensiune care-l fascina si pe profesorul Ghibu. Cultura insa, oricat de vasta si benefica, ramane decorativa daca nu e ancorata in spiritualitate, si anume in cea autentica, proprie neamului din care faci parte.