Obiective
Cunoasterea in desfasurare, cauzalitate si consecinte a diver- silor
factori istorici ce au compus istoria spatiului bizantin. Formarea unei gandiri
istorice si a unui limbaj istoric adecvat. Intelegerea raportului dintre
manifestarile trecutului si realitati ale prezentului, precum si a locului romanilor
in aceasta parte a lumii in trecut.
I. LUMEA BIZANTULUI PANA IN SECOLUL AL XI-LEA
Inceputurile Bizantului t3p18pg
In cadrul istoriei medievale, istoria Imperiului Bizantin reprezinta din
multe puncte de vedere un caz cu totul deosebit. Bizantul s-a nascut ca mostenitor,
deci continuator al lumii romane. A fost destula vreme un stat care s-a intins
pe trei continente, in Europa, Asia si Africa. Si-a incetat existenta
la mijlocul veacului al XV-lea, fiind inlocuit din punct de vedere politic
cu Imperiul otoman. Inceputurile Bizantului ca realitate istorica sunt
controversate. La 11 mai 330 imparatul Constantin cel Mare, sanctificat
ulterior de biserica crestina, inaugura o noua capitala pe malurile Bosforului,
un oras ce avea sa-i poarte numele, Constantinopol, care se afla pe locul unde
mai inainte fusese colonia greceasca Byzantion. Dupa multi istorici, aceasta
ar fi data de nastere a noului stat care in prima sa faza de existenta
nu ar fi altceva decat Imperiul roman crestin. La mai multe decenii dupa
Constantin cel Mare, in anul 395, pe patul de moarte, imparatul
Teodosie cel Mare impartea din punct de vedere administrativ Imperiul
sau in doua unitati teritorial administrative pe care le incredinta
spre guvernare celor doi fii, Arcadiu si Honoriu. Se nastea astfel o realitate,
initial formala, apoi efectiv istorica, a Imperiului roman de Apus, respectiv
a Imperiului de Rasarit, devenit mai tarziu Imperiul bizantin. Deci aceasta
este o alta data considerata de unii ca fiind cea a nasterii Bizantului. Asa-numitul
Imperiul roman de Apus a incetat sa existe in anul 476 cand
generalul german Odoacru l-a depus pe Romulus Augustulus, un copil ce era considerat
imparat, si a trimis insemnele imperiale la Constantinopol. Atunci
a incetat efectiv a mai exista imperiul roman in partile apusene.
Cateva decenii mai tarziu, imparatul constantinopolitan Justinian
a intreprins timp de mai multe decenii un razboi avand drept scop
reconstituirea Imperiului de odinioara, si de aceea in viziunea unora
el a fost si este ultimul imparat al Romei antice, cu moartea caruia s-ar
fi incheiat existenta celei mai de seama creatii politice a antichitatii.
Oricare ar fi data sa de inceput, Bizantul s-a nascut la hotarul dintre
antichitate si evul mediu si intr-un spatiu geografic triconti- nental.
Aceasta realitate i-a dat si o alta dimensiune mentinuta statornic, indiferent
de dimensiunile sale teritoriale mai mari sau mai mici. In cadrul Imperiului
constantinopolitan, in mare masura spre deosebire de Imperiul roman, a
existat o mare diversitate din punct de vedere etnic, respectiv populatii din
cele mai diverse in Caucaz, Asia Mica, Peninsula Balcanica etc. Avand
o singura limba oficiala, latina si apoi greaca, impunand o singura religie,
cea crestina, ortodoxa, Imperiul ca atare s-a dovedit de o toleranta extrema
in raport cu popoarele extrem de diverse care alcatuiau substanta sa demografica
si care si-au putut astfel pastra trasaturile lor specifice de la etnogeneza
pana inspre vremurile moderne.
Semnificatia istoriei bizantine
Istoria bizantina prezinta asadar importanta din mai multe puncte de vedere.
S-a reliefat deja importanta spatiala a acesteia, respectiv intinderea
tricontinentala si apoi bicontinentala a realitatii statale bizantine. Ar fi
de adaugat faptul ca din punct de vedere cronologic, al duratei, nici o alta
formatiune statala medievala nu egaleaza dainuirea milenara a statului cu capitala
pe malurile Bosforului, care si-a inscris existenta intre disparitia
antichitatii si inceputurile vremurilor moderne. In fond, istoria
bizantina, una dintre cele mai originale si mai complexe din evolutia omenirii,
reprezinta nu numai o exceptie, ci si un caz de sinteza.
Bizantul a fost in toata perioada Evului Mediu o punte de legatura intre
Europa si Asia, intre Apus si Rasarit, ceea ce demonstreaza ca in
vremurile trecute n-a existat, din acest punct de vedere, ruptura si izolare,
ci dimpotriva, legatura si interdependenta, o variata interpenetratie. Bizantul
ca atare a fost o punte permanenta de circulatie a valorilor intre Europa
si Orient in toate planurile, de la cel spiritual la cel al economicului,
materialului.
Bizantul a fost o lume a culturii in care intelectualii consemnau statornic
stiri despre cele ce se petreceau cu ei si in jurul lor. Astfel, inca
de la inceputurile existentei sale, intr-o lume europeana in
care traditia scrisa a fost aproape stinsa veacuri de-a randul, Bizantul
a avut rolul de martor istoric, spontan, documentat al evenimentelor ce aveau
loc in lumea contemporana lui. Interesul carturarilor bizantini s-a extins
dincolo de frontierele statului lor. Astfel ca o buna parte a istoriei medievale
a popoarelor europene nu poate fi cunoscuta fara marturiile scrise in
Bizant. Bizantul ca atare a fost, asa cum a demonstrat magistral marele istoric
Nicolae Iorga, o sinteza intre ideea politica a Imperiului roman, cea
culturala a elenismului si Orientului si cea spirituala a ortodoxiei crestine.
Multa vreme istoria diferitelor popoare de la Golful Persic la Dunare si din
Caucaz la Nil se confunda cu istoria Bizantului, dupa cum pecetea acestuia,
ca si pecetea anterioara a Romei le-a marcat destinul. Astfel de realitati sunt
valabile si in ceea ce priveste destinul istoric al romanilor, atat
a celor din sudul Dunarii aflati veacuri de-a randul sub stapanire
bizantina, cat si a celor din spatiul carpato-dunarean. Nu poate fi ignorata
nici dimensiunea culturala a existentei Bizantului. El a fost pastrator sta-
tornic, de nepretuit, al mostenirii antichitatii greco-latine, pe care a transmis-o
mai departe avand un mare rol in geneza Umanismului si Renasterii.
Bizantul ca realitate pregnanta a vremurilor mai vechi a generat o anumita imagine,
mai cu seama in lumea apuseana dupa cruciada a IV-a (1202-1204). Catolicii
occidentali, cuceritori si devastatori ai Bizantului, au lansat o imagine negativa
care s-a pastrat apoi veacuri la rand, cu reminiscente pana in
zilele noastre. Incepand cu secolul al XVI-lea s-a constituit treptat,
ca domeniu aparte de cercetare, interdisciplinar, bizantinistica, care a parcurs
mai multe faze de evolutie: umanista, iluminista, romantica, pozitivista etc.
In functie de specificul respectivelor faze de evolutie a istoriografiei
s-a modificat continuu, cantitativ si axiologic, viziunea asupra Bizantului.
Criza secolului al V-lea si Bizantul
Trecand peste perioada lui Constantin cel Mare si ai urmasilor sai directi,
e incontestabil ca istoria propriu-zisa a lumii bizantine de inceput apartine
veacului al V-lea. Atunci, Imperiul Roman de rasarit ce devenea bizantin a fost
confruntat cu variate probleme interne si externe. In interiorul granitelor
se manifestau si se combinau realitati din cele mai diverse. Se manifesta in
diverse forme criza structurilor sociale si economice, caracteristica disparitiei
sclavagismului de tip roman si genezei realitatilor feudale de mai tarziu.
Se manifestau in diverse forme efectele reformelor lui Diocletian si Constantin
cel Mare ce-si propusesera sa franeze declinul lumii antice. E incontestabil
ca in plan intern o realitate majora a secolului al V-lea o constituia
problema religioasa. Daca in secolul anterior avusese loc infruntarea
dintre paganism si crestinism, incheiata cu victoria oficializata
a invataturii lui Christos, in secolul V a avut loc infruntarea
dintre adeptii dreptei credinte (ortodoxie) si cei care intr-un fel sau
altul imbratisasera ereziile, interpretari diferite ale crestinismului.
Atunci au aparut nestorianismul si monofizismul ca- rora le-au fost consacrate
doua concilii ecumenice si care au dat nastere unor biserici mentinute mai apoi
in afara autoritatii patriarhiei constantinopolitane. Ereziile cristologice
ale veacului V au reprezentat si o forma de opozitie a populatiilor din tinuturile
orientale in raport cu guvernarea centrala, ceea ce a usurat mai tarziu
arabizarea si islamizarea multora de acolo.
O problema insemnata a veacului V in istoria Bizantului a constituit-o
apararea frontierelor. In rasarit a continuat rivalitatea cu persanii,
pastrandu-se in general un statu-quo care a durat pana la
cucerirea araba. La fel ca si partile apusene ale Imperiului, granitele europene
ale Bizantului au fost nevoite sa suporte presiunea crescanda a migratorilor.
Deja in 376 imparatul Valens acceptase stabilirea in Imperiu
a unui important contingent de vizigoti. Acestia au dominat practic peste doua
decenii viata interna a Bizantului dupa victoria lor de la Adrianopole din anul
378. Dupa 402, vizigotii sub conducerea lui Alaric s-au indreptat spre
Apus, ceea ce a creat vremelnic o relativa liniste pentru bizantini. Incepand
din anul 424 Bizantul a platit tribut hunilor cu centrul de putere in
Panonia. In anii urmatori, hunii au combinat stoarcerea unor sume tot
mai exorbitante cu atacuri devastatoare in spatiul balcanic, iar incercarile
bizantine de rezolvare pe cale diplomatica a problemelor au fost sortite practic
esecului (cum se poate vedea si din relatarile lui Priscos, diplomat bizantin).
Infrangerea hunilor in occident in anul 451 a adus iarasi
o relativa liniste. O vreme au fost acceptati ostrogotii, in partile nord-vestice,
ca federati. In anul 488 imparatul Zenon l-a „expediat”
spre Apus pe Teodoric impreuna cu ostrogotii sai, cedandu-i acestuia
Italia, teritoriu asupra caruia imparatii de la Constantinopol ridicau
pretentii fara a mai avea vreo autoritate. Acolo Teodoric a devenit practic
independent si stapan absolut. O data cu imparatul Anastasius (491 518) intre diferitii migratori, precum neamuri turanice, germanice ce
asaltau granita de nord a Imperiului, au aparut si primele detasamente mai consistente
ale slavilor. Bucurandu-se de avantajele unei forte militare mai puternice,
ale unei stari materiale mai bune, ale unei guvernari mai eficiente, Bizantul
a reusit in veacul al V-lea sa evite stabilirea masiva a barbarilor in
interiorul frontierelor sale, respectiv sa supravietuiasca, ceea ce nu s-a intamplat
cu Imperiul roman de Apus.
Epoca lui Justinian
Veacul al VI-lea a fost dominat de activitatea imparatului Justinian (527-565),
una dintre cele mai remarcabile figuri ale primelor secole ale Evului Mediu.
In plan intern, imparatul Justinian si-a legat numele de opera sa
legislativa. Sub directa sa supraveghere s-a facut o sistematizare a creatiei
juridice a romanilor, alcatuindu-se
„Corpus juris civilis” cu patru parti componente: codul (codex),
digestele sau pandectele, institutele si novellele. Aceasta sistematizare a
dreptului roman folosita apoi in intreaga istorie medievala a Bizantului
si a Europei rasaritene, preluata de Napoleon, se afla la baza sistemului juridic
al tuturor statelor moderne. Justinian s-a preocupat si de alte probleme ale
situatiei interne. In vremea sa au fost ridicate numeroase constructii
intre care si catedrala Sfanta Sofia devenita simbol al artei bizantine.
N-au lipsit in interior nici framantarile interne, nu o data in
forma violenta, precum celebra rascoala Nika din anul 532. Autoritatile centrale
subordonate imparatului au promovat atunci o politica fiscala opresiva,
o intoleranta religioasa, un sistem bazat pe birocratie si coruptie ce au generat
profunde nemultumiri, consecinte grave pentru autoritatea Constantinopolului
in deceniile urmatoare.
Imparatul Justinian a ramas in istorie prin asa-numita
„reconquista bizantina”, tentativa de refacere a Imperiului Roman
in fostele sale granite. Timp de aproximativ de doua decenii, incepand
din anul 533, sub conducerea generalilor Belizarie si Narses, armatele bizantine
au desfasurat ofensive in Apus. Au fost recucerite, cu eforturi mari si
insemnate pierderi, partea apuseana a Africii de Nord, Italia si o mica
parte a Peninsulei Iberice. Cuceririle au fost infaptuite in numele
unui program social politic cuprins in esenta in „Pragmatica
sanctiune” din anul 554, act legislativ care propunea o restaurare integrala
a realitatilor sclavagiste ale defunctului Imperiu Roman. Pe rand, toate
cuceririle sale au fost pierdute. De altfel ele fusesera scump platite. Pentru
restaurarea vremelnica si partiala a imperiului universal in viziune romana
imparatul Justinian sacrificase interese vitale.
Astfel, in rasarit a fost nevoit sa achite Imperiului Persan importante
sume de bani, aducand Bizantul practic intr-o stare de vasalitate
in raport cu vecinul sau constantinopolitan. La granita dunareana, a ridicat
initial o serie de fortificatii si a sprijinit actiunile unor generali capabili,
precum Chilbudios. Atunci au fost create unele capete de pod in stanga
Dunarii la Constantiniana Daphne, Lederata, Sucidava. Abandonarea fortificatiilor,
lipsa de militari etc. au facut ca granita nordica sa fie trecuta tot mai des
de migratori, mai cu seama avari si slavi. Acestia au patruns, jefuind si distrugand
tot mai profund pana in Peloponez si sub zidurile Constantinopolului.
Timp de mai multe decenii, in timpul lui Justinian si sub urmasii sai,
pana in vremea imparatului Mauriciu (582-602), invadatorii
slavi, avari, protobulgari etc. patrundeau de regula in Imperiu atacand
orase si sate si incarcati de prada in bunuri si oameni se reintorceau
la bazele lor de plecare dincolo de frontierele Imperiului.
Criza secolului al VII-lea
Situatia apararii imperiului s-a modificat fundamental in anul
602, o data cu rascoala armatei bizantine condusa de centurionul Focas, care
a abandonat frontiera indreptandu-se spre Constantinopol unde a
si devenit imparat intre anii 602-610. Atunci s-a petrecut revarsarea
masiva a migratorilor, in primul rand a slavilor in intregul
spatiu balcanic, fenomen istoric asemanator cu cel al invaziei si stabilirii
neamurilor germanice in Europa occidentala. In acelasi veac, cateva
decenii mai tarziu, in provinciile africane si in cele asiatice,
au avut loc masivele atacuri ale arabilor soldate cu incorporarea unora
dintre teritoriile foste bizantine intre granitele Califatului arab. In
acest fel, acel secol s-a constituit in epoca de criza si de cotitura.
O data cu asezarea slavilor, in Peninsula Balcanica s-au produs schimbari
demografice esentiale. Ramanand in noua lor patrie, printr-o
evolutie fireasca, slavii au dat nastere, printr-o sinteza cu o parte a romanitatii
orientale si chiar a grecitatii, la noi popoare. S-a creat astfel o mai mare
diversitate etnica in spatiul balcanic. Aportul uman al slavilor a dus
la repopularea unor zone mai ales in locurile favo- rabile agriculturii,
fiind redate din nou circuitului agricol. In spatiul bizantin s-a accentuat
procesul de ruralizare fara a disparea intru totul economia artizanala
si schimburi comerciale de tot felul. Din punct de vedere politic, pe durate
de timp mai lungi sau mai scurte, administratia bizantina in special,
diversele institutii bizantine in general au fost inlaturate, disparand
vremelnic viata statala ca atare.
Doar putine spatii sud-est europene si asiatice se mai aflau sub stapanirea
imparatilor din dinastia heraclizilor (610-717). Acestia au inceput
promovarea unor reforme politice, continuate mai apoi si de dinastia urmatoare
a isaurienilor (717-802). Astfel a inceput edificarea unui nou sistem
teritorial administrativ, cel al themelor. Au aparut primele elemente ale stratiotiei,
institutie militara, dar si sociala specifica bizantului de mijloc, care i-a
asigurat multa vreme securitate si putere. Tot din punct de vedere politic ar
fi de semnalat aparitia unor forme incipiente de organizare statala la noii
veniti, asa-numitele sclavinii si mai cu seama crearea spre sfarsitul
veacului a unei noi realitati politice in zona muntilor Balcani. In
fruntea unor protobulgari nu prea numerosi, Asparuh a patruns in anul
680 la sud de Dunare unde a ajuns la un acord cu uniunea celor sapte triburi
slave existente acolo. Astfel, in anul 681, isi incepea existenta
statul bulgar care mai mult de trei veacuri a fost un rival, o permanenta problema
pentru succesivele guvernari bizantine. Tot in veacul al VII-lea o serie
de factori interni, precum si asezarea slavilor a dus la prabusirea deplina
a randuielilor sclavagiste mostenite din perioada clasica a Romei. De-a
lungul Imperiului, in mediul rural s-a generalizat sistemul obstilor,
al comunitatilor rurale libere care s-au constituit pentru mai multe veacuri
in forma fundamentala de organizare a societatii (asema- natoare partial
cu comunitatile germanice, marcile din occident).
Epoca isauriana
Sistemul obstilor satesti a asigurat Bizantului mijloace finan- ciare, economice,
militare, pentru ca o data cu veacul al VIII-lea sa fie stopata complet erodarea
teritoriala a statului si sa inceapa contraofensiva victorioasa atat
spre Orient, cat si spre Nord, in Balcani. Aceasta a debutat o data
cu Leon al III-lea (717-741), cu care se inaugura si epoca clasica din evolutia
Bizantului, cea a imperiului grec medieval care a durat pana la urcarea
pe tron a dinastiei Comnenilor in anul 1081. Principala problema interna
cu care s-a confruntat Bizantul peste un secol a fost aceea a iconoclasmului.
Inspirandu-se si din situatia existenta in apropiere, in cazul
religiilor mahomedana sau mozaica o serie de imparati au considerat ca
tot mai raspanditul cult al icoanelor din lumea bizantina era idolatrie
si se indeparta de ceea ce considerau a fi adevarata traditie crestina.
Actiunea lor nu s-a limitat insa la indepartarea si/sau distrugerea
icoanelor ca atare, ci a avut ca obiectiv institutia bisericii, dar si alte
domenii ale societatii. In acele vremuri un numar tot mai insemnat
de oameni, barbati si femei au ales viata monahala, crescand sensibil
numarul de calugari si calugarite cu consecinte negative pentru stat din diverse
puncte de vedere: demografic, economic, militar etc. Pe de alta parte, in
posesiunea asezamintelor bisericesti, au ajuns, transmitandu-se de la
o generatie la alta, importante bunuri materiale, mobile si imobile, o parte
insemnata a avutiei statului, de care autoritatile sau societatea laica
nu puteau dispune. Astfel, in fapt, actiunea imparatilor iconoclasti
s-a constituit intr-o secularizare si laicizare. Practic, comunitatile
monahale au fost desfiintate, compo- nentii lor fiind siliti sa aleaga intre
o viata activa sau pedepse consistente, inclusiv moartea. Bunurile imobile,
precum: cladiri de tot felul au devenit asezaminte publice: cazarmi, orfelinate,
camine de batrani etc. Suprafetele agricole confiscate de la biserica
au fost parcelate si au devenit in cea mai mare parte loturi stratiotice.
Dupa victoria crestinismului, in Bizant institutia bisericii a tins tot
mai mult sa iasa de sub autoritatea statala si sa devina independenta, chiar
primordiala in stat. Actiunea iconoclasta s-a soldat cu deplina subordonare
a bisericii de catre autoritatea imperiala, situatie care s-a pastrat pana
la sfarsitul Bizantului si a constituit una dintre specificitatile acestuia.
In functie de confruntarile fortelor ce s-au infruntat, ca si de
modalitatile practice de realizare, se pot distinge mai multe etape distincte:
-; Prima miscare iconoclasta (725-780) in perioada imparatilor
Leon III, Constantin V, si Leon IV, cand, in fapt, a fost realizata
cea mai mare parte esentiala a programului imparatilor reformatori;
-; Prima reactie impotriva iconoclasmului (780-802) in vremea
imparatesei Irina si a fiului ei Constantin al VI-lea cand evenimentul
cel mai important a fost al saptelea (si ultimul) conciliu ecumenic care a restabilit
cultul icoanelor in forma simpla fara a modifica substantial alte realizari
ale imparatilor isaurieni in perioada urmatoare;
-;A doua miscare iconoclasta s-a desfasurat in vremea imparatilor
Nicefor I si Leon al V-lea si de asemenea a primilor doi imparati, Mihail
II si Teofil din noua dinastie, amoriana ce a urcat pe tronul Bizantului;
-; A doua reactie contra iconoclasmului (dupa 842) in prima parte
a domniei lui Mihai III cand conducerea Imperiului s-a aflat efectiv in
mainile Teodorei in calitate de regenta.
Aceiasi imparati iconoclasti au luat o serie de masuri benefice in
planul organizarii fiscale al legislatiei (au elaborat un nou cod de legi, ekloga,
aflata in circulatie alaturi de norme cutuniare privind regimul obstilor
agricole, asa numita „lege rurala” sau nomos georgikos).
Solutionarea autoritara si eficienta a problemelor interne de catre imparatii
isaurieni a avut ca rezultat o intarire a statului, ceea ce a permis o
activa politica externa caracterizata prin consolidarea defensiva a granitelor
imperiului si un inceput de expansiune ofensiva, respectiv de recuperare
a unora din teritoriile pierdute. La inceput, doua probleme de politica
externa au preocupat statul bizantin, respectiv raporturile cu califatul arab
si haganatul bulgar. In anii 717-718, arabii asediasera Constantinopolul,
iar bizantinii stopasera patrunderea lor in Europa, impiedicand
astfel o islamizare a acestei parti a continentului. A urmat apoi pe mare si
pe uscat o contraofensiva care a atins Siria de Nord, Caucazul si nordul Mesopotamiei.
In urma a nu mai putin de noua campanii victorioase, imparatul Constantin
al V-lea a reusit vremelnic sa aduca statul pagan bulgaro-slav intr-o
stare de semi- vasalitate. Spre sfarsitul secolului VIII au fost restaurate
autoritatile bizantine in noi spatii balcanice, Imperiul inregistrand
insa o serioasa infrangere in raport cu crestinatatea
occidentala. Conflictul latent, religios, dar si politic existent de mai multa
vreme intre episcopul de Roma devenit papa si patriarhul ecumenic de Constantinopol,
respectiv imparatul bizantin, a capatat noi dimensiuni in contextul
consolidarii statului franc al Carolingienilor. Acestia au creat statul papal,
iar mai apoi la 25 decembrie 800, Carol cel Mare s-a proclamat la Roma imperator
francorum ac romanorum contestand universalitatea Imperiului crestin al
Constantinopolului. A inceput atunci un capitol complex al raporturilor
cu lumea occidentala care treptat va duce la schisma bisericii catolice de cea
ortodoxa, consumata in anul 1054 (mai fusese o alta, lichidata, intre
anii 867-869). S-a ajuns treptat de asemenea la o confruntare politica, precum
si in plan militar pana la cruciade, respectiv la cucerirea Constantinopolului
de catre occidentali in anul 1204.
Prima jumatate a secolului al IX-lea aducea noi esecuri pentru suveranii constantinopolitani
in spatiu balcanic. Pe rand, doi hagani bulgari Krum (803-814) si
Omurtag (814-831) au reusit, dupa o serie de succese ale imparatului Nikefor
I, mort in lupta in una din trecatorile balcanilor, sa ocupe o buna
parte a spatiului balcanic, desfasurandu-se astfel o lupta pentru
hegemonie in Peninsula, care a continuat apoi decenii in sir. A
existat si o vremelnica contraofensiva araba, incununata de succes, infaptuita
de catre califatul arab in vremea lui Harun-al-Rasid si a urmasului sau
Al-Mamun, care a reusit sa cucereasca, intre altele posesiunile din sudul
Italiei.
Epoca macedoneana
In urma unei lovituri de stat, in anul 867 s-a instaurat pe tronul
Bizantului o noua dinastie, a macedonenilor (867-1028). Atunci au domnit o serie
de imparati importanti, respectiv: Vasile I (867-886), Leon VI filozoful
(886-912), Constantin VII Porfiretogenetul (912 959), in timpul caruia destinele Imperiului au fost conduse de Roman I
Lekapenos intre anii 920-944, Nikefor II Phokas (963-969) si Ioan Tzymiskes
(969-976), ultimii doi domnind in perioada minoritatii lui Vasile al II-lea,
care a exercitat apoi intre anii 976-1025 o lunga domnie personala. Pe
linie masculina, dinastia macedoneana s-a stins o data cu scurta domnie a lui
Constantin VIII (1025-1028), succedandu-se apoi la tron peste un sfert
de veac succesivii soti ai fiicelor sale, Zoe si Theodora. Teritorial, bilantul
final al activitatii dinastiei macedonene a fost extrem de pozitiv. S-a rezolvat
astfel in final, cu mari eforturi, complexul capitol al relatiilor cu
statul bulgar. La jumatatea secolului al IX-lea cu un rol deosebit al ,,apostolilor
slavi’’ Constantin (Chiril) si Metodiu, populatia slavo-bulgara
din Balcani a fost obligata de conducatorii lor sa imbratiseze crestinismul,
intrand astfel intru totul in sfera de influenta cultural-religioasa
a Constantinopolului, respectiv al ortodoxiei. La inceputul secolului
al X-lea, noul conducator bulgar Simion (893-927), educat la Constantinopol,
cunoscator al civilizatiei si doctrinei politice bizantine, si-a propus drept
scop intemeierea unui nou imperiu al bulgarilor si romeilor (bizantinilor)
si, in acest scop, a dezlantuit un lung razboi impotriva Bizantului.
El si-a insusit titlul imperial si a asediat fara succes Constantinopolul.
Dupa moartea sa, hegemonia statului bulgar in Balcani a intrat in
declin, iar noul conducator bulgar, tarul Petru a ajuns repede intr-o
stare de vasalitate in raport cu Bizantul. Imparatul Nikefor Phokas
a inceput in anul 967 un razboi, care si-a propus readucerea frontierelor
bizantine pe linia Dunarii prin desfiintarea statului bulgar. El, conform unor
reguli obisnuite ale diplomatiei bizantine, a facut apel la „barbarii”
din nord, respectiv la Rusia kieviana condusa atunci de marele cneaz Sviatoslav.
Astfel, rusii au aparut pentru prima data masiv in regiunea Dunarii de
Jos, avand un rol esential in distrugerea statului bulgar, atat
de dorita de catre bizantini. A urmat apoi o noua faza a operatiunilor militare
purtate de bizantini. Victorios alaturi de bizantini impotriva bulgarilor,
Sviatoslav si-a propus sa transfere centrul puterii sale in acesta zona,
incepand astfel un greu razboi purtat mai multa vreme intre
Balcani si Dunarea de Jos si care s-a incheiat cu victoria noului imparat
Ioan Tzymiskes si alungarea lui Sviatoslav, respectiv lichidarea prezentei rusesti
in aceasta zona. Vasile al II-lea macedoneanul a trebuit sa faca fata
unei ample rezistente a populatiilor balcanice grupate in ceea ce s-a
numit Imperiul tarului Samuel, avand o compozitie eterogena din punct
de vedere etnic. Cu tenacitate si nu o data cu cruzime (de unde si numele sau
de Bulgaroctonul, adica „omoratorul de bulgari”), Vasile al
II-lea a desfasurat aproape patru decenii operatiuni militare in spatiul
central nordic al Peninsulei Balcanice, asupra careia autoritatea bizantina
a fost restabilita in totalitate in anul 1018. Ulterior, in
spatiile din nou integrate Imperiului au fost create trei unitati teritorial
administrative, respectiv themele Bulgariei (de fapt, in Macedonia cu
capitala la Ohrida), Serbiei (cu capitala la Belgrad) si Paristrion (Paradurovon),
intre muntii Balcani si Dunare, cu capitala Dristra (Silistra). In
contextul luptelor purtate in Balcani, in vremea imparatului
Vasile al II-lea, pentru prima data in mai multe randuri, izvoare
oficiale sau lucrari ale istoricilor bizantini mentioneaza dupa anul 976, prezenta
vlahilor, adica a romanilor traitori in spatiul balcanic. Acestia
erau autohtoni acolo, erau supravietuitori si continuatori ai romanitatii orientale
sud-dunarene, apartineau din punct de vedere etnic si lingvistic aceluiasi popor
ca si fratii lor nascuti si traitori in stanga Dunarii. Unii dintre
acesti romani erau atunci, ca si mai tarziu, crescatori de animale,
ocupandu-se cu pastoritul transhumant. Altii se indeletniceau cu
lucrarea pamantului si cu mestesugurile casnice la fel ca si alte populatii
stabile din Balcani. Nu lipseau nici cei care se indeledniceau cu transportul,
caravanele lor asigurand transportul diverselor produse in spatiul
balcanic in care nu o data ocupatiile lor comerciale erau dublate de cele
militare. Tot in vremea dinastiei macedonene s-au obtinut importante succese
si in razboiul impotriva arabilor. Actiunea intreprinsa in
rasarit a avut caracter de cruciada si s-a soldat cu importante recuperari teritoriale
inspre Siria, Mesopotamia si Caucaz, precum si cu restaurarea thalassocratiei
bizantine in bazinul rasaritean al Marii Mediterane. O evolutie sinuoasa
au avut relatiile cu Occidentul, mai ales dupa proclamarea Imperiului Romano-German.
Bizantinii nu au recunoscut noua realitate imperiala creata in Apus, facandu-se
in acelasi timp noi pasi in indepartarea celor doua biserici
a caror schisma definitiva s-a consumat in anul 1054. Un important succes
diplomatic a fost obtinut de bizantini in spatiile Europei rasaritene.
Dupa ce avusesera loc o serie de ciocniri ale Imperiului cu Rusia kieviana,
in anul 988, sub cneazul Vladimir, s-a infaptuit crestinarea rusilor
in cadrul ortodoxiei, ceea ce a insemnat si crearea unor conditii
prielnice pentru extinderea culturii si a influentei spirituale ale Bizantului,
departe, dincolo de frontierele statale.
Perioada de maxima extindere teritoriala a Bizantului de mijloc coincide si
cu cea a unei prosperitati economice, a unei diversitati a vietii materiale,
putin obisnuite in lumea Europei medievale din jurul anului 1000. Continuand
si traditii mai vechi, in economie existau doua sectoare deosebite prin
nivel si intensitate de dezvoltare, respectiv orasul ca principal centru al
mestesugurilor si al comertului, precum si satul dominat de ocupatiile legate
de pamant, respectiv agricultura si cresterea animalelor. Se cultivau
cereale de tot felul, vita de vie, floarea soarelui, pomi fructiferi etc. S-a
pastrat un fel de enciclopedie agricola intocmita in secolul X,
Geoponica, un fel de sistematizare a cunostintelor agricole din cele mai diverse,
cu referiri si asupra rentabilitatii diferitelor ramuri ale productiei agricole
etc. Existau deja in secolul X unele mari proprietati rurale ale statului,
ale familiei imperiale, ale unor mari proprietari in curs de feudalizare
(dinatii), insa majoritatea covarsitoare a celor care traiau in
sate si fructificau pamantul erau taranii liberi. Ca urmare a modificarilor
sociale importante petrecute la hotarul dintre perioada timpurie si cea clasica
a Bizantului, in sate s-au generalizat comunitatile rurale, obstile de
tarani liberi, situatie de altfel comuna o vreme intregii Europe. In
cadrul obstilor de tarani liberi coexistau atat proprietatea individuala,
familiala, cat si proprietatea comuna devalmasa. Din punct de vedere al
dinamicii istorice a fost un proces continuu de restrangere a proprietatii
devalmase in favoarea celei individuale si apoi de diminuare a numarului
micilor proprietati ale taranilor liberi si de crestere ca numar si intindere
a marilor proprietati de tip feudal, valorificate atat cu tarani dependenti
(pareci), cat si cu argati, arendasi etc.
Realitatile interne ale obstilor au fost reglementate veacuri de-a randul,
atat in Bizant, cat si in aria ortodoxa influentata
de el de catre
„legea agricola” (nomos georgikos). Obstea taraneasca a fost mijlocul
principal prin care statul a asigurat perceperea regulata a impozitelor. Taranii
membri ai obstii in calitate de proprietari si producatori erau in
buna masura si contribuabili (demosiarioi), asigurand o insemnata
parte a milioanelor de nomisme ce alcatuiau bugetul anual al statului.
Membrii obstilor platitori de impozite erau inscrisi in registre
intocmite periodic, functionand si principiul responsabilitatii
fiscale. In lumea rurala a Bizantului, o categorie specifica o alcatuiau
stratiotii. Acestia erau stapani ai unor loturi de pamant pe care
le lucrau, asigurandu-si astfel veniturile necesare pentru a se putea
achita de obligatiile militare, de regula ereditare fata de statul bizantin.
Stratiotii se pregateau si se prezentau la oaste pe propria lor cheltuiala,
fiind intru totul scutiti de obligatii fiscale sau de alta natura fata
de stat. Unitatile lor alcatuiau aproximativ jumatate din efectivele globale
ale armatei bizantine ce au ajuns pana la 150.000 de osteni. In
veacul al X-lea si in Bizant, ca si in alte parti ale Europei, mai
devreme sau mai tarziu, s-au facut simtite fenomene de deposedare a taranilor
de pamant si de trecere a lor in stare de dependenta de catre o
aristrocratie feudala in plin proces de geneza. Un asemenea fenomen se
petrecea in lumea bizantina in conditiile existentei unei consistente
si ramificate organizari de stat avand in frunte pe imparatii
constan- tinopolitani. Formarea clasei feudale a dinatilor lovea interesele
statului sub doua planuri, respectiv diminuarea resurselor financiare prin scaderea
numarului de platitori de impozite si restrangerea efectivelor militare
ca urmare a incapacitatii unui numar crescand de stratioti de a-si asigura
necesarele mijloace de existenta. Constatam asadar, caz singular in Europa
medievala, efortul consistent, sustinut aproape un veac, al imparatilor
macedoneni de aparare a taranimii libere, a contribuabililor si stratiotilor
in fata atacurilor noii aristo- cratii funciare, provinciale, in
curs de formare. Repetatele legiuiri
(novele) dintre anii 922-996 stau marturie atat a programului imperial,
cat si a dificultatilor intampinate in realizarea lor
practica. Dupa moartea lui Vasile al II-lea macedoneanul in anul 1025,
legislatia agrara a imparatilor macedoneni a fost ignorata si s-a accelerat
procesul de erodare a conditiei juridice si materiale a taranilor liberi, marea
majoritate a acestora devenind dependenti de elementele feu- dale laice sau
ecleziastice. S-au instaurat astfel si in Bizant, cu anumite particularitati,
forme specifice, realitati de tip feudal asemenea celor din alte zone ale continentului.
Lumea rurala bizantina se afla in stransa legatura de interde- pendenta
cu lumea urbana, a productiei artizanale, a activitatilor comerciale etc. In
perioada medievala timpurie, in spatiul bizantin au continuat sa se mentina,
chiar daca uneori diminuate, o serie de centre urbane. Continuitatea vietii
urbane a fost asadar o alta caracteristica a lumii bizantine. Un anumit declin
si decadere la sfarsitul antichitatii au fost urmate de un consistent
avant al activitatilor urbane de tot felul, atingandu-se un apogeu
tot in perioada dinastiei macedonene. Continuandu-se inovatii si
traditii ale antichitatii s-au adus innoiri si perfectionari in
producerea de bunuri din cele mai diverse, precum obiecte de consum de tot felul,
hrana, imbracaminte, pana la bunuri de lux pentru interior, dar
si pentru export, de la producerea de bunuri necesare apararii si razboiului
la constructii de tot felul etc. Existau mici ateliere alaturi de altele mult
mai mari apartinand statului, familiei imperiale, bisericii etc. Mestesugurile
in Bizantul clasic erau legate de existenta breslelor, aparute in
Europa occidentala cu secole mai tarziu. Spre deosebire de Apus, statul
s-a implicat de la inceput si permanent in activitatile economice
si in reglementarea acestora. Breslele in Apus au aparut ca asociatii
liber consimtite ale produ- catorilor. In Bizant breslele au fost infiintate
de catre stat care desemna functionari speciali pentru a le conduce si care
le-a creat si un cadru propriu printr-o celebra lege cunoscuta sub denumirea
de
„Cartea prefectului”. Aceasta reglementa organizarea productiei,
sistemul de desfacere, inclusiv mecanismul fixarii preturilor la o serie de
produse, precum si cuantumul si modalitatile de plata a salariilor. Spre deosebire
de Occident, in Bizant breslele nu au jucat nici un rol politic. Dezvoltarea
civilizatiei orasenesti confera lumii bizantine un aspect particular ce s-a
mentinut pana spre sfarsitul existentei sale. Reteaua oraselor acoperea
practic intreaga intindere a imperiului pe litoraluri si in
interior. Orasele erau nu numai centre de productie mestesugareasca, ci si de
activitate comerciala, controlata si aceasta de asemenea riguros de catre functionarii
imperiali. Aristrocratia negustoreasca bizantina era dublata de numerosi comercianti
straini, asezati in colonii in capitala si in alte centre.
Statul si-a rezervat monopolul comercial asupra unor produse, mai ales a celor
de lux sau a celor importante pentru aparare cum a fost celebrul „foc
grecesc”, lichid inflamabil cu compozitie necunoscuta, ce s-a folosit
eficient in razboaiele navale. In afara unor intense si variate
schimburi dintre centrele urbane si lumea rurala din jurul acestora, Bizantul
a promovat un amplu comert international si din acest punct de vedere capitala
sa a fost veacuri de-a randul o punte de legatura dintre Apus si Rasarit.
La Constantinopol puteau fi intalniti negustori din lumea intreaga,
fie orientala: arabi, sirieni, evrei, fie din regiunile nordice ale Europei:
varegi, rusi, fie occidentali: venetieni, amalfitani etc. Marturiile scrise,
ca si descoperirile arheologice atesta ampla raspandire a marfurilor bizantine
din zonele atlantice si scandinave pana in indepartata China.
Intensa activitate economica din Bizant, varietatea si rentabi- litatea acesteia
se legau si de ampla circulatie a banilor, a fenomenelor economiei de schimb
existente alaturi de economia naturala de subexistenta. Moneda bizantina, multa
vreme singura de fapt care a circulat in Europa a continuat sa fie pana
in veacul al XII-lea etalonul in aur al lumii (i s-a spus sugestiv
dolarul Evului Mediu). Nomisma bizantina (moneda de aur pur, de 24 karate, in
greutate de 4,5 grame) era recunoscuta in plan international, avand
un curs fix, o valoare stabila si ca atare circulatie prestigioasa peste tot.
Importante cantitati de aur au fost concentrate la Constantinopol, constituindu-se
si ca un factor al puterii si maretiei Bizantului. In planul organizarii
de stat, Bizantul clasic prezinta atat continuitate, cat si innoiri
in raport cu perioada anterioara. Avea o structura administrativa extrem
de bine inchegata, articulata dupa modelul sistemului roman ale carui
principii si metode le continua in mare masura. Era inainte de toate
un stat de drept. In fruntea sa se afla imparatul care se considera
monarhul romanilor (basileus ton romaion) si se afla in fruntea statului
impa- ratiei romanilor (krateia, basileia ton romaion). Puterea imperiala
era conferita in numele divinitatii prin actul incoronarii si al
ungerii. S-a impus principiul legitimitatii dinastice, al succesiunii ereditare
in sistemul primogeniturii, monarhilor ereditari, adaugandu-li-se
si o serie de imparati asociati, precum celebrii comandanti militari din
veacul X. Teoretic puterea imperiala era absolutista si neingradita. Existau
insa si anumite limite. Astfel: ,,imparatul nu este deasupra legii,
ci el este insasi legea’’, respectiv imparatul facea
legea pe care nu o putea insa incalca atat timp, cat
era in vigoare. Imparatul bizantin se considera un reprezentant
si loctiitor al divinitatii pe pamant si ca atare el se considera in
fruntea unei ierarhii piramidale care grupa ca intr-o familie pe ceilalti
monarhi ai Europei ca frati, fii etc. Imparatul bizantin se considera
unic, fara egal si ceilalti monarhi trebuiau sa i se subordoneze. Intruchipand
legea, el trebuia sa actioneze pentru binele tuturor, fiind dator cu filantropie
si cu omenie. Era singurul care legifera si de asemenea cel caruia ii
revenea mai presus de orice obligatia de a apara crestinismul in forma
ortodoxiei.
Caracterul sacru al functiei imperiale s-a materializat si intr-un intreg
ceremonial ce avea intre altele drept scop evidentierea persoanei imperiale
ca fiind deasupra tuturor celorlalti oameni din imperiu si din afara acestuia.
Unul dintre imparati, Constantin VII Porfirogenetul a alcatuit o lucrare
speciala despre atat de complexul, dar si de riguros fixatul ceremonial
atotprezent in viata familiei imperiale.
Basileului constantinopolitan ii era subordonat un complex aparat de stat.
La nivel central existau trei categorii de functii: onorifice (demnitati), de
stat (oficiile) si palatine (ce tineau de persoana imparatului la marele
palat). Functiile erau acordate de catre imparat. Cele onorifice erau
ale unei elite ce nu avea rol practic in conducerea treburilor statului,
fiind in schimb larg rasplatite prin donatii de tot felul, sume de bani
etc. Demnitatile puteau sau nu fi dublate de functii de stat, cu alte cuvinte,
de incadrarea efectiva in administratia centrala sau locala. Aparatul
ierarhic al administratiei la nivelul centrului si al provinciilor a fost o
permanenta in Bizant, creandu-se in occident, tarziu
si partial, in timpul centralizarilor statale. Administratia centrala
cuprindea functii civile si militare cu o serie de atribute asemanatoare cu
a guvernelor de mai tarziu. Avea in frunte un mare logothet, apoi
chestorul ce se ocupa de problemele justitiei, eparhul (prefectul Constantinopolului).
Trei inalti demnitari se ocupau cu problema finantelor, respectiv venituri,
cheltuieli, averea personala a imparatului. Exista o cancelarie imperiala
cu birouri specializate, dupa cum exista o intreaga structura a tribunalelor
deservita de oameni specializati cu pregatire juridica. Existau si judecatori
itineranti si chiar inspectori juridici. Alaturi de acestia, functionau la nivel
central si local cei care asigurau incasarea regulata si completa a impozitelor,
asadar aparatului fiscal i se adauga reteaua alcatuita din cei care asigurau
diplomatia bizantina cu acele complexe relatii ale imperiului cu lumea din afara.
Pentru unele functii se cereau anumite studii, precum cele juridice, de exemplu.
De regula, imparatul decidea numirea, existand insa si destule
cazuri de cumparare sau chiar de mostenire. Reorganizarile succesive ale universitatii
din Constantinopol, in secolele IX-XI, au avut intre scopuri si
pe acela de asigura o mai buna instruire ai viitorilor detinatori ai functiilor
de stat. Functiile palatine asigurau servicii in cadrul ceremonialului
imperial s-au raspandit mai apoi in spatiul bizantino-ortodox dincolo
de hotare: paharnic, stolnic, clucer, spatar, comis etc. Pentru functionarea
aparatului de stat si, in general, pentru existenta imperiului ca stat
de drept, imparatii au alcatuit o serie de coduri de legi. Legislatia
lui Justinian a fost preluata si adaptata continuu de catre detinatorii puterii
imperiale. Astfel, Leon III si Constantin V au intocmit ekloga lui Vasile
I macedoneanul, i-au apartinut Procheiron si Epanagoghe, iar fiul sau Leon al
VI-lea Basilicalele, o selectie si o purificare a legislatiei anterioare ce
a avut apoi o larga circulatie in intreaga lume bizantin-ortodoxa.
Candva, in secolele VII-VIII (cronologia este inca controversata,
fie in vremea heraclizilor, fie in vremea isaurienilor), a aparut
regimul themelor, de fapt o reforma atat in plan militar, cat
si al administratiei teritoriale. Themele erau unitatile teritorial administrative
in care era divizat imperiul al caror numar a crescut continuu ajungand
la 29 in prima jumatate a secolului X si 38 un veac mai tarziu.
Themele erau conduse de functionari speciali numiti de imparat, asa-numitii
strategi
(duci, katepani) care concentrau in mainile lor atat administratia
civila, cat si cea militara si carora le erau subordonati functionarii
locali. Una dintre atributiile lor esentiale era furnizarea unitatilor militare
provinciale, asa-numitele themata formate din stratioti, tarani, soldati. Alaturi
de armata provinciala erau si cele cinci corpuri, tagmata, ale armatei centrale
alcatuita din mercenari, fie elemente autohtone, fie elemente straine. In
timp, debutand cu secolul X, s-a diminuat con- tinuu rolul militarilor
proveniti dintre tarani, a crescut rolul mercenarilor si s-a produs o mai accentuata
profesionalizare a armatei. Totodata a inceput sa creasca rolul cetelor
nobiliare de tip feudal. Paradoxal, astfel de realitati noi nu au contribuit
la consolidarea capacitatii de aparare a statului bizantin intrat o data cu
secolul XI pe drumul unei evolutii ireversibile pana la definitiva sa
prabusire.
Slavii de sud
In prima jumatate a secolului al VII-lea, slavii s-au stabilit masiv
in intregul spatiu balcanic, de la Dunare pana in Peloponez.
In partile muntoase ale Balcanilor, in anii 679-681 alaturi de slavi
s-au stabilit bulgarii turanici (protobulgarii), condusi de catre Asparuh. Noii
veniti s-au stabilit si au ramas in tinuturile pe care le-au ocupat, dand
nastere unor noi popoare si formand o serie de state cu propria lor istorie
medievala alaturi de cea a Bizantului. Urmarile asezarii slavilor au fost multiple.
Invaziile barbare neintrerupte, ca si o serie de imprejurari interne
au provocat importante pierderi demografice, depopularea unor zone balcanice.
Aportul uman al slavilor a dus la o crestere a populatiei, repopularea sau cresterea
numarului de oameni in diverse regiuni. Alaturi de acest aport uman o
consecinta durabila a fost schimbarea etnica. Alaturi de populatia autohtona,
romana sau greaca, slavii erau un element etnic nou. In cursul secolelor
ce au urmat stabilirii lor in Peninsula Balcanica a avut loc cristalizarea
unor noi popoare: bulgar, sarb, croat, sloven, macedonean. Toate acestea
traind apoi in partile central-nordice ale Peninsulei Balcanice. Initial
slavii au fost prezenti si in partile meridionale ale Peninsulei unde
o data cu revenirea prezentei politice bizantine, a avut loc un proces de elenizare
sau re-elenizare. Romanitatea orientala sud-dunareana a avut un dublu destin.
O buna parte a acesteia, supusa de slavi si iesita mai multa vreme din spatiul
imperial a fost asimilata, contribuind astfel, ca parte componenta, la etnogeneza
diferitelor popoare ce alcatuiesc grupul slavilor de sud. Alaturi de cele doua
elemente etnice grec si slav, in spatiul balcanic au continuat sa existe
si alte realitati etnice. In partile vestice ale Balcanilor au continuat
sa existe urmasii vechilor iliri transformati treptat in albanezi mentionati
in izvoarele scrise aproape concomitent cu romanii balcanici. Nu
intreaga romanitate sud-dunareana a disparut. De-a lungul litoralului
adriatic, in Dalmatia, in Istria, dar mai ales in regiunile
muntoase din Macedonia, Thessalia, Pind si in alte regiuni, o parte a
populatiei romanice s-a refugiat din calea cuceritorilor. Acei locuitori si-au
mentinut obiceiurile si modul lor de viata, indeletnicindu-se in
egala masura cu cresterea animalelor, mestesuguri casnice, lucrarea pamantului.
Limba lor latina a evoluat la fel ca si in spatiul nord-dunarean. Astfel,
de-a lungul mai multor secole, atat la nord, cat si la sud de Dunare,
a avut loc procesul etnogenezei romanilor, cristalizandu-se si in
limba lor cu cele patru dialecte componente: daco-roman, aroman
(macedo-roman), megleno- roman, istro-roman. In spatiul
sud-dunarean, in jurul anului 1000, acesti romani balcanici au inceput
a fi tot mai prezenti, in general cu denumirea de vlahi, termen sinonim
cu cel de roman. Ulterior, romanii desemnati cu acelasi termen au
inceput a fi amintiti si in spatiul nord- dunarean, care era cel
in care se formase un popor autohton, asa cum fratii lor, romanii
balcanici, erau bastinasi in cea mai mare parte a teritoriului dintre
Marea Neagra si Marea Adriatica.
In plan social, factorul slav a finalizat criza regimului sclavagist.
In spatiul balcanic acesta a disparut la fel ca si in alte zone
ce facusera parte mai inainte din Imperiul Roman. In intregul
spatiu sud-est european s-a generalizat realitatea comunitatilor rurale, a obstilor
satesti care au constituit mai multe veacuri forma fundamentala de organizare
ale societatilor slavilor si bizantinilor, in cadrul carora s-a petrecut
apoi procesul de aparitie a relatiilor feudale.
Statul bulgar
Din punct de vedere politic, importanta a fost existenta statului bulgar. Acesta
a aparut la sfarsitul secolului al VII-lea, fiind recu- noscut ca o realitate
politica balcanica de catre bizantini dupa anul
681. Pana la jumatatea secolului al IX-lea noua realitate statala a fost
condusa de hagani, pagani, intre care s-au remarcat Krum (802-814)
si Omurtag (815-831). In cursul veacului al VIII-lea, imparatii
bizantini din dinastia Isaurienilor au obtinut o serie de succese aducand
chiar pentru o vreme statul bulgar intr-o stare de vasalitate si influentandu-l
pe mai multe planuri. La inceputul secolului IX, conducatorii bulgari
au infaptuit o serie de cuceriri in o buna parte a Peninsulei Balcanice.
A avut loc o organizare interna a statului in domeniul legislativ, administrativ,
militar. La mijlocul secolului al IX-lea incepea o noua etapa a istoriei
statului bulgar, o data cu urcarea pe tron a hanului Boris-Mihail (852-889).
In anul 864, el s-a crestinat si si-a luat titlul de cneaz, adica principe.
El a impus tuturor supusilor sai religia crestina. Adoptarea crestinismului
a avut importante consecinte in desavarsirea etnogenezei, consolidarea
organizarii de stat, viata spirituala purtand o tot mai pronuntata pecete
bizantino-ortodoxa. In biserica, cu contributia sfintilor Chiril-Constantin
si Metodiu si ai discipolilor acestora, s-a generalizat vechea limba slavona
(numita uneori, impropriu, bulgara veche) care a avut ulterior intr-o
buna parte a Europei, in lumea ortodoxa acelasi rol precum limba latina
in lumea catolica occidentala. Apogeul primului stat bulgar a fost in
vremea lui Simeon I. Atunci conducatorul bulgar a intreprins o serie de
cuceriri incercand chiar sa stabileasca capitala la Constantinopol
pe care l-a asediat fara succes. El a purtat mai multe razboaie cu Bizantul,
iar in anul 917 s-a proclamat tar (imparat) al bulgarilor si romeilor,
deci continuator al traditiilor de monarhie universala a basileilor bizantini.
Totodata biserica bulgara dependenta pana atunci de patriarhul de Constantinopol
s-a proclamat independenta in cadrul unei noi patriarhii avand centrul
la Ohrida.
In anul 924 s-a incheiat o pace intre bulgari si bizantini.
In timpul domniei tarului Petru (927-970) evolutia statului bulgar a fost
contradictorie. La inceput s-a mentinut puterea politica si militara si
chiar hegemonia bulgara in spatiul sud-est european pentru ca mai apoi
sa inceapa un declin provocat intre altele de miscarea eretica a
bogomililor, de crestere a influentei bizantine in toate sferele, de presiunea
externa venita dinspre nord a pecenegilor, precum si a bizantinilor dinspre
sud care, in final, au si reusit sa puna capat existentei politice a primului
tarat bulgar.
Bogomilismul era o erezie dualista, asemanatoare pavlicia- nismului si masalianismului.
Aceste erezii dualiste s-au raspandit incepand din secolul
VIII si in Peninsula Balcanica, patrunzand in randul
maselor. Prin natura sa, bogomilismul era o doctrina ce se pronunta impotriva
bisericii oficiale. Bogomilii au contestat principalele dogme crestine, respingand
cea mai mare parte a scrierilor considerate sfinte. Ei afirmau ca in lume
exista doua principii fundamentale: binele si raul. Conform conceptiilor lor,
in lume domnea principiul raului, ai carui reprezentanti erau biserica
ortodoxa si statul. S-au declarat impotriva clerului si au cerut revenirea
bisericii la stare de saracie. Ascutisul principal al criticii bogomile era
indreptat impotriva celor bogati, a stapanilor. S-au ridicat
impotriva bogatiilor, pentru saracie si egalitate. In conceptia
bogomililor erau condamnate omorul, calomnia, furtul, minciuna. Se opuneau razboiului.
In fata societatii feudale ostile, bogomilii s-au organizat. Ei aveau
o ierarhie in care existau trei categorii: bogomilii perfecti, simplii
credinciosi, invataceii. Ei erau organizati in comunitati, conduse
de sefi numiti „dedeti”. In timpul domniei lui Petru, bogomilismul
a castigat numerosi adepti. In mai multe randuri, Petru a
apelat la sprijinul patriarhiei de la Constantinopol impotriva lor. Alaturi
de pedepse canonice, a inceput persecutia impotriva bogo- mililor,
ce erau arestati si aruncati in inchisoare. Alaturi de aceasta,
a inceput si o combatere pe plan ideologic. Criza si apoi disparitia statului
bulgar independent, au favorizat mentinerea bogomilismului.
Sub dominatie bizantina, bogomilismul nu a putut fi starpit. Inca
din secolul X el se raspandise si in Macedonia. In secolul
XII in Bosnia aparuse o erezie inrudita. Bogomilismul a existat
timp de cateva veacuri in Peninsula Balcanica, exercitand
o influenta si asupra aparitiei in Europa apuseana a ereziilor patarenilor,
albigenezilor etc. Desi a avut unele elemente utopice sau reactionare (intoarcerea
la vechile comunitati crestine, ascetism, renuntare la lume, caracteristice
de altfel si altor erezii), prin ideologia sa, bogomilismul a exercitat o influenta
pozitiva asupra maselor populare.
Aceasta situatie a creat premise favorabile pentru cucerirea Bulgariei. Imperiul
Bizantin s-a consolidat incepand cu domnia lui Roman Lecapenos (920-944),
atingand apogeul puterii sale in vremea ultimilor reprezentanti
ai dinastiei macedonene; Nicephor Focas (963 969), Ioan Tzimiskes (969-976) si Vasile al II-lea (976-1025). Imparatul
Nicephor Focas a initiat politica de cucerire efectiva a
Bulgariei. In 967 el a refuzat sa mai dea darurile anuale si a inceput
primele incursiuni impotriva bulgarilor in regiunea Stara-Planina.
Nicephor Focas s-a hotarat sa faca apel la Rusia kieviana, propunandu-i
marelui cneaz Sviatoslav sa atace Bulgaria, si trimi- tandu-i 1500 libre
de aur si alte daruri.
Nicephor Focas spera astfel ca va putea sa supuna Bulgaria fara mari eforturi
si ca armatele lui Sviatoslav se vor retrage apoi. Trupele lui Sviatoslav, cca
60.000 oameni, in vara anului 968 au trecut Dunarea, lovind armata bulgara,
hartuita si de bizantini. Sviatoslav a cucerit o serie intreaga de orase,
si a patruns spre capitala bulgara Preslav.
Aparand evidente semnele hotararii lui Sviatoslav de a se stabili
in aceste regiuni, Nicephor s-a hotarat sa incheie razboiul
cu bulgarii si sa se alieze cu acestia. In acelasi timp, ca urmare a unei
aliante cu bizantinii, pecenegii au atacat Rusia kieviana. Astfel, Sviatoslav,
in primavara anului 969 a fost nevoit sa se intoarca la Kiev, spre
a-si apara statul. Cneazul rus a patruns din nou in Bulgaria, a ocupat
capitala. Luand prizoniera familia imperiala. In 970, Sviatoslav
a trecut la sud de Balcani si a cucerit orasul Philipopolis. Lupta princi- pala
a avut loc la Arkadiopolis. Trupele lui Sviatoslav au fost decimate si nevoite
sa se retraga la nord de muntii Balcani. A inceput astfel razboiul lui
Tzimiskes de cucerire a Bulgariei dunarene. In 971 trupele bizantine trec
muntii Balcani. Dupa cucerirea capitalei, Preslav, Ioan Tzimiskes si-a indreptat
trupele spre Dristra, unde se afla Sviataslav. O parte a aristrocratiei bulgare
a trecut de partea Bizantului, preferand autoritatea acesteia in
locul celei a Rusiei Kieviene. In acele conditii, Sviatoslav a fost nevoit
sa se predea si sa paraseasca zona Dunarii de jos incheindu-se astfel
cu un esec prima tentativa ruseasca de instapanire in spatiul
romanesc si balcanic. In felul acesta, administratia bizantina a
fost restabilita in cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice.
Primul stat bulgar in formele succesive ale haganatului, cneza- tului
si taratului a fost in fapt, neunitar din punct de vedere al compozitiei
etnice, cuprinzand alaturi de bulgari si numeroase alte populatii, precum:
macedoneni, sarbi, romani balcanici, greci etc. De altfel o vreme
importante teritorii ce-l alcatuiau nu apartineau spatiului etnic bulgar, iar
denumirea de bulgar ca si cea de bizantin de altfel desemna o apartenenta statala
(asemenea cetateniei moderne) si nu o componenta etnica bine definita. Intr-un
asemenea context trebuie interpretata si asa numita „epopee bulgara”
dintre anii 971-1018. De fapt, atunci nemultumirea populatiilor balcanice fata
de nou instaurata prezenta bizantina s-a materializat intr-o rascoala
care s-a extins in cea mai mare parte a Peninsulei avandu-si centrul
in zonele macedonene, unde s-au stabilit o vreme descendenti ai fostei
dinastii bulgare, respectiv Samuel (976-1014) si urmasii acestuia. Samuel s-a
aflat in fruntea unei formatiuni politice de tip imperial, pestrita din
punct de vedere etnic (in nici un caz numai bulgara) care se intindea
de la Marea Neagra si Gurile Dunarii pana la Marea Adriatica si avea centrul
in Macedonia (capitala era la Ohrida). Imparatul bizantin Vasile
al II-lea (976-1025) a purtat un razboi indelungat de peste patru decenii
pentru a restabili autoritatea Bizantului in intregul spatiu balcanic,
ceea ce a si reusit, uneori cu mijloace din cele mai violente sa realizeze la
1018 cand intregul spatiu de la sud de Dunare si Sava era acoperit
de reteaua themelor bizantine.
Slovenii
Situatia politica a slavilor din partile central vestice ale Penin- sulei Balcanice
in primele veacuri ale existentei lor acolo a fost extrem de diversa.
Aflati la interferenta cu lumea occidentala, slovenii, in curs de formare,
au avut o serie de contacte politice, religioase sau culturale cu lumea occidentala.
Au fost crestinati de misionari germani, subordonati episcopului de Roma si
au avut o vreme cnezi in calitate de conducatori locali. S-au aflat, dupa
788, in cadrul statului condus de regele si apoi imparatul Carol
cel Mare ceea ce a si determinat o evolutie a relatiilor feudale dupa modelul
occidental. Dupa destramarea imperiului carolingian din care facusera parte,
istoria slovenilor s-a incadrat din ce in ce mai mult in destinul
lumii germanice, inclusiv al imperiului romano-german din care au facut parte
ulterior pana in vremea habsburgilor.
Croatii
La sud de sloveni s-au afirmat in plan politic croatii. Exista astazi
mai multe teorii privind numele si originile poporului croat. Anumite surse
sugereaza o origine iraniana a croatilor originari ce au intrat apoi intr-o
sinteza cu elementele romanice si slave dand nastere actualului popor
croat.
In conditiile istorice de dupa marea migratie a slavilor s-a petrecut
procesul etnogenezei croatilor si in paralel al primelor manifestari de
viata statala avand la baza obstile agrare si uniunile acestora. La inceputul
secolului IX teritoriul croatilor a fost disputat de Imperiul Bizantin si cel
a lui Carol cel Mare, ceea ce a favorizat si afirmarea unor elemente locale.
Cateva decenii mai tarziu in fruntea croatilor apare Tripmir,
care intr-un document din 852, e mentionat ca duce al croatilor (dux croatorum).
In vremea sa si a urmasilor sai, Croatia s-a extins in Dalmatia,
instaurandu-si autoritatea si asupra unora dintre orasele care existau
acolo. La inceputul deceniului X,
Tomislav I (cca 910 -; cca 930) a obtinut recunoasterea atat de papalitate,
cat si de imparatul bizantin a titlului de rege, rege al Croatiei
incepand cu anul 925. Ulterior statul croat s-a confruntat in
partile vestice cu republica venetiana care si-a stabilit treptat autoritatea
asupra zonei dalmatine. Totodata, invecinarea cu factorul maghiar a creat
probleme tot mai consistente pentru suveranii croati. In acest context,
tendintele expansioniste spre Marea Adriatica, ale statului maghiar s-au finalizat,
dupa mai multe lupte si evolutii sinoase intr-o intelegere (pacta
conventa) din anul 1102, prin care regele maghiar Coloman devenea si suveran
al Croatiei. In secolele urma- toare, regiunile croate organizate distinct,
si-au mentinut autonomie in cadrul coroanei St. Stefan pana la disparitia
acesteia.
Sarbii
Intre Dunarea mijlocie, Morava, Marea Adriatica, inspre inima peninsulei
s-a constituit si poporul sarb, ce a trait ulterior in teritoriile
denumite Serbia, Bosnia-Hertegovina si Muntenegru (mult mai tarziu s-a
emis ideea, putin acceptata, neintemeiata in opinia noastra, a existentei
unui popor muntenegrean distinct si diferit de poporul sarb). La fel ca
si pentru alte populatii balcanice, mediul geografic si conditiile istorice
au facut ca multa vreme ocupatiile principale sa fie cresterea vitelor si agricultura
in conditii primitive, ale comunitatilor rurale in curs de lenta
feudalizare. Incepand cu veacul al VII-lea, la nivel popular, treptat,
sarbii in curs de formare ca popor s-au crestinat. In paralel
au aparut mai multe uniuni de obsti si triburi ce au dat nastere unor forme
de organizare prestatala. S-au constituit astfel doua nuclee politice, Rasca
si Zeta (Diocleea) ce au evoluat ulterior in cele doua realitati politice
traditionale, respectiv Serbia si Muntenegru. In paralel s-au conturat
si unele forme incipiente de viata politica proprii macedonenilor de origine
slava. Viata politica a sarbilor si mace- donenilor a fost legata secole
de-a randul de existenta in vecinatate a imperiilor bulgar si bizantin,
ultimul generalizandu-si stapanirea in intregul spatiu
iugoslav o data cu campaniile victorioase ale
imparatului Vasile al II-lea macedoneanul (976-1025).
II. BIZANTUL IN SECOLELE XI-XV
Criza secolului al XI-lea
Imperiul constantinopolitan a ajuns la o maxima extindere teritoriala, precum
si la o inflorire economica si maturizare a institutiilor sale specifice,
clasice, in vremea dinastiei macedonene, mai cu seama in vremea
celui mai de seama reprezentant al acesteia, Vasile II (976-1025). Dupa moartea
acestuia a urmat o prima criza consistenta, care s-a desfasurat ceva mai mult
de o jumatate de veac si care in interior si la hotare a cuprins practic
toate domeniile vietii sociale si statale. In plan teritorial, anterioara
extindere a frontierelor, de la Dunare si Sava la Caucaz si Eufrat, a fost urmata
de o restrangere importanta a spatiului controlat de imparatii constanti-
nopolitani. In spatiul Asiei Mici si-au facut aparitia turcii selgiucizi.
Acestia au reusit sa obtina o importanta victorie la Manzikert, la 19 august
1071, impotriva imparatului Roman IV Diogenes. Ca urmare, turcii
seulgiucizi, creandu-si in Anatolia propriul lor stat intrat in
istorie sub denumirea de sultanatul de la Rum, s-au instapanit in
cea mai mare parte a Asiei Mici, ajungand pana la Bosfor, in
fata capitalei bizantine. Ulterior, sub dinastia Comnenilor si cu ajutorul cruciatilor,
Bizantul a reusit sa recu
