Odata cu perfectionarile aduse armamentului de infanterie si artilerie, pe plan european au cunoscut o dezvoltare intensa transporturile pe calea ferata si cele auto, care au favorizat concentrarea si desfasurarea unor mari grupari de trupe pe teatrele de actiuni militare. Un rol crescand a inceput sa-l joace constructia de avioane. Concomitent, realizarea unor noi mijloace de transmisiuni a exercitat o puternica influenta asupra organizarii si conducerii trupelor. s5z15zr
Si in aceasta perioada, ne vom axa pe studierea principalelor armate din Europa: cea germana si cea franceza, ale caror doctrine au fost adaptate la specificul si particularitatile armatei noastre.
Succesorul lui Moltke (de care am amintit in capitolul precedent) a fost Schlieffen, care a pregatit armata germana intr-o viziune doctrinara ofensiva, adaptand-o unei astfel de stari de spirit. A realizat pasi importanti in organizarea statelor majore ca si in fundamentarea unei doctrine ofensive, socotind ca pentru a conduce armatele uriase ale viitorului trebuie o organizare judicioasa; comandantul suprem, in postul lui de comanda, trebuie sa aiba tot frontul reprezentat pe harti, primind informatii si trimitand ordine si dispozitii prin masini, motociclete sau prin procedee electrice. Conducerea operatiilor viitoare, considera el, va consta in a dirija uriase armate in vederea nimicirii inamicului, razboiul de distrugere urmand a fi purtat fara menajamente. El a apreciat ca o campanie impotriva Frantei nu putea fi castigata decat printr-o manevra de aripa pentru a evita o lupta frontala impotriva fortificatiilor. De altfel, studiul sau despre batalia de la Cannae propaga manevra de flanc, pe care o va preda unei intregi generatii de ofiteri si pe care o va aplica el insusi in faimosul plan care-i poarta numele1.
In polemica postbelica s-a imputat planului Schlieffen esecul grav suferit de fortele armate germane in toamna lui 1914 in nord-estul Frantei, materializat prin consistenta victorie franceza din batalia de la Marna. Dar aparatorii sai sustin ca Marele Stat Major german, sub auspiciile kaiserului Wilhelm al II-lea nu au aplicat in practica planul elaborat de el, in timpul companiei armatei germane in vest. Cat priveste actiunea din est, aceiasi sustinatori arata ca generalul german preconiza o operatie de incercuire in Prusia Orientala in zona lacurilor Mazuriene. Este tocmai ceea ce fortele armate ale Germaniei aveau sa aplice cu mare succes in august-septembrie 1914 incluzand si zona Tannenberg, cand au fost fulgerator nimicite tocmai acolo doua armate rusesti, inceput de prost augur al razboiului mondial provocat si de Rusia, si un exemplu ramas clasic al superioritatii de comanda si executie germana2.
Cu tot prestigiul incontestabil de care s-a bucurat acest mare organizator militar din timp de pace, posteritatea l-a judecat in mod diferit, de la apologii la critici anihilatoare, indeosebi acolo unde se incerca astfel o defulare a complexului de inferioritate generat de scoala militara germana.
Dupa infrangerea Germaniei naziste in 1945, s-a afirmat ca in cadrul componentei sale militare a existat o dominanta cota de aventurism, iar acesta fusese mostenit inca de la sefii si teoreticienii militari ai Germaniei imperiale, mai ales Moltke si Schlieffen3. Fireste, acesta din urma a intuit ca, fata de ansamblul inamicilor probabili ai Germaniei, ea va fi mai slaba (si inca el n-a ajuns sa prevada ca impotriva tarii sale isi vor arunca fortele si S.U.A.). Dar era oare in acea etapa pur aventurism sa incerci gasirea unor metode si cai de razboi prin care tu, ceva mai slab, sa poti bate pe unii mai tari ? Caci totusi, epitetul de aventurism implica aprecierea unei totale desprinderi de realitate. Ori ce au aratat primul si cel de-al doilea razboi mondial ? Patru si respectiv sase ani o multime de state si natiuni coalizate, dispunand de principalele resurse teritoriale, demografice si economice ale globului, au facut cu greu fata asalturilor masinii de razboi germane, s-au aflat in unele momente la un pas de catastrofa si chiar dupa ce si-au venit in fire au avut nevoie de eforturi penibile, atroce, indelungate, ca sa ingenuncheze forta militara a Reichului (al II-lea si al III-lea).
Oricum, daca zugravind evolutia generala a gandirii si doctrinelor militare nu se poate omite din tablou aportul substantial al scolii germane din diferite etape ale ei, continutul lor concret nu poate face abstractie de contributia prestigioasa a feldmaresalului Alfred von Schlieffen.4

In ceea ce-i priveste pe francezi, pe baza analizei luptelor purtate in razboiul din

1870-1871, Bonnal si Foch fundamenteaza o conceptie opusa celei germane. In lucrarea sa „Principiile razboiului“5, care-l va situa in randul clasicilor gandirii militare, Ferdinand Foch defineste coordonatele esentiale ale pregatirii militare a viitorilor comandanti, confera ca fundament invatamantului militar studiul principiilor razboiului si al cazurilor istorice concrete, cere ca din timp de pace sa se asigure, rezolvarea acestor cazuri, dupa ce s-a valorificat la maximum istoria, experienta acumulata.
Ca profesor la Scoala de Razboi si mai apoi comandant al ei, Foch a meditat profund asupra principiilor razboiului. Conferintele sale, editate in doua volume, au constituit baza pregatirii celei mai mari parti a corpului de cadre. El a aparut clar ca un discipol al lui Clausewitz. Mai mult, a operat in tezele germanului, deformari importante in favoarea ofensivei inversunate.
In galeria marilor scriitori militari francezi, maresalul Ferdinand Foch imparte, impreuna cu maresalul de Saxa si Napoleon, privilegiul de a-si fi pus in aplicare pe campul de batalie o doctrina pe care el o fundamentase si cu care se familiarizasera multe generatii de ofiteri. Intr-adevar, in timp ce majoritatea teoreticienilor militari si-au conceput teoriile dupa experienta lor castigata in razboi, ca de pilda Jomini sau Clausewitz, sau au dezvoltat teorii pentru un viitor razboi fara sa aiba posibilitatea sa le verifice in practica, de exemplu Ardant du Picq si von Schlieffen, soarta i-a harazit lui Foch prilejul sa-si supuna teoriile elaborate inainte de razboi celui mai sever examen.

IV.2.2. Gandirea militara romaneasca
Dupa razboiul de independenta din 1877-1878 se constata un evident progres in sfera gandirii militare, abordarile teoretice fiind mult mai ample si atingand, in unele privinte, un nivel stiintific mai inalt. Se cristalizeaza preocuparile pentru asimilarea teoriei militare moderne, se intreprind eforturi de constituire a unei doctrine militare nationale, apar primele lucrari fundamentale originale in domeniul teoriei generale a razboiului, al strategiei si tacticii, se studiaza si se generalizeaza experienta proprie de razboi.
Modul de abordare a fenomenului militar a fost puternic influentat de conceptia istorica nationala. Personalitati dintre cele mai reprezentative -; incepand cu Nicolae Balcescu si Mihail Kogalniceanu, continuand apoi cu A.D. Xenopol si Nicolae Iorga -; au relevat cu staruinta insemnatatea problemei militare pentru progresul social si national al Romaniei6. Nu este intamplator faptul ca acesti mari istorici au fost totodata si exponentii unei profunde gandiri filosofice si sociale. In opera lor, spiritul istoric s-a impletit cu cel filosofic si sociologic. Ca urmare, in cuprinsul acestei orientari fenomenul militar este privit intr-o legatura fireasca cu evolutia societatii, cu modul de viata al poporului, cu sarcinile istorice ce se ridica la un moment dat in fata natiunii.
Asupra teoreticienilor militari ai vremii, conceptia istorica a avut o influenta pozitiva. Intelegerea elementului istoric in abordarea problemelor razboiului si armatei este exprimata, de pilda, de generalul Constantin Harjeu care arata ca: „Armata, ca orice institutie sociala, trebuie sa treaca necontenit prin evolutiunile succesive pe care le impun progresele stiintei si schimbarile sociale“. Si tot el scria: „Neatarnarea dobandita de noi prin razboiul din 1877-1878 nu a fost un scop, ci un mijloc pentru a ajunge la scopul final pe care-l urmarim: asezarea Romaniei intr-un echilibru statornic, in stare ca sa-i garanteze o pace indelungata, de care are nevoie pentru dezvoltarea ei economica si sociala.“7
Elementul national si-a pus o puternica amprenta asupra orientarii gandirii militare romanesti din aceasta perioada, mai ales in privinta definirii scopurilor strategice si a misiunii fortelor armate pe plan extern. Trecutul si viitorul se inlantuiau pe fagasul idealului de neatarnare si de desavarsire a unitatii statului national. Se sublinia ca aceste scopuri exprimau interesele vitale ale poporului, ca ele erau progresiste din punct de vedere istoric, neavand nimic comun cu telurile agresive, expansioniste. Dupa cum arata generalul Grigore Crainiceanu, „primul ideal al romanilor si al armatei romane este apararea tarii. Este dar documentata, reala si adevarata, iar nu o simpla afirmatie, declaratia noastra constanta ca Romania nu a avut si nu are tendinte de cuceriri, ci numai de aparare. Dar deosebit de idealul apararii tarii, romanii mai au si un alt ideal, acela al natiunii romane intregite.“ 8

Catre sfarsitul secolului al XIX-lea, sfera de preocupare a teoreticienilor militari romani se extinde, acestia abordand in lucrarile lor, notiunile fundamentale ale teoriei militare, probleme de strategie, de tactica si de intrebuintare a diferitelor arme in razboi, raporturile dintre evolutia tehnicii si formele actiunilor militare9.
Tinand seama de caracteristicile razboiului in noua etapa, generalul Dumitru Cocorescu pledeaza in lucrarea sa „Studii elementare asupra artei razboiului. Strategia“, pentru intocmirea din vreme a unor proiecte de operatii (planuri de razboi), care „sunt mult mai necesare acum, cand intre declaratia de razboi si primele angajari va avea sa numaram nu zile, ci ore poate.“ El preconizeaza intocmirea unui astfel de plan de ipoteze si atrage atentia asupra caracterului sau orientativ, scotand in evidenta necesitatea precizarii lui in functie de situatia creata la inceperea razboiului10.
In lucrarile aparute in aceasta perioada sunt definite notiunile de ofensiva si defensiva strategica, se precizeaza continutul lor. Apreciind ca scopul ofensivei consta in nimicirea armatei inamicului, Averescu, Gavanescu, Anastasiu11 si altii, considera aceasta forma de actiuni militare drept singura in masura sa asigure victoria. Defensiva era considerata ca o forma a actiunilor militare care se adopta „la nevoie“.
Analizand avantajele si neajunsurile uneia sau alteia, teoreticienii militari romani au remarcat necesitatea combinarii lor si adoptarii unei noi forme de actiune militara, prezentata sub denumirea de „defensiva-ofensiva“, in cadrul careia trupele aflate initial in defensiva, dupa ce au provocat pierderi importante inamicului, trebuie sa treaca la actiuni ofensive viguroase12. Acestea sunt primele referiri aparute in literatura militara asupra actiunii cunoscute sub denumirea de contra-ofensiva si folosite cu succes in primul si in cel de-al doilea razboi mondial.
In ansamblu, gandirea militara romaneasca din perioada cuprinsa intre razboiul de independenta si primul razboi mondial a marcat un sensibil salt calitativ. Ea a fost capabila sa opereze o ampla deschidere catre dezbaterea de idei pe plan european, sa promoveze conceptii originale si sa propuna solutii pentru rezolvarea problemelor ce stateau in fata Romaniei.

Au contribuit la aceasta mai multi factori. In primul rand, experienta razboiului de independenta, in care armata romana a dovedit o ridicata valoare combativa, ea luptand alaturi de si impotriva unor mari puteri, a stimulat preocuparile sub raport teoretic.
In al doilea rand, masurile luate pentru dezvoltarea invatamantului militar s-au rasfrant benefic si asupra gandirii militare. In anii 1881-1882 s-au reorganizat scolile militare de ofiteri, infiintandu-se in cadrul fiecarei institutii de invatamant sectii si cursuri noi pentru diferite specialitati13. Masurile de extindere a invatamantului militar au continuat, la sfarsitul secolului al XIX-lea creandu-se scoli de aplicatie, unde ofiterii de diferite arme isi perfectionau pregatirea14. In acest sens, generalul Constantin Harjeu nota: „In armata noastra stiinta militara a facut progrese simtite de la 1882 cand au inceput sa se infiinteze marile scoli militare. Ofiterii iesiti din Scoala speciala de artilerie si de geniu si, mai tarziu, absolventii Scolii superioare de razboi au raspandit stiinta in armata si au lucrat la ridicarea culturii corpului ofiteresc.“15Un moment important, care a contribuit nemijlocit la amplificarea activitatii teoretice in domeniul militar, l-a reprezentat crearea Scolii Superioare de Razboi in anul 1889. Multi ganditori militari au fost profesori si elevi ai acestei institutii, cursurile predate aici constituind substanta unor carti valoroase.16

In al treilea rand, dupa 1880 ofiterii romani au inceput sa fie trimisi din nou la studii si stagii in strainatate, mai ales in tari cum sunt Germania, Belgia, Franta, Italia s.a. Prin urmare, in aceasta perioada pana in 1914, au urmat studii militare la diferite institutii de invatamant superior din strainatate 19 ofiteri romani, 8 la Torino, 4 la Bruxelles, 3 la Paris, 3 la Berlin, 1 la Viena. In aceasta perioada au fost formati in Scoala Superioara de Razboi din Bucuresti, 417 ofiteri.17
In al patrulea rand, impulsionarea activitatii teoretice s-a datorat si cresterii numarului revistelor militare, „Romania Militara“, care si-a incetat existenta in 1866, a reaparut dupa o intrerupere de 25 de ani, in anul 1891. In anul 1883 si-a inceput aparitia „Revista Armatei“, care isi propunea „a raspandi in armata cunostintele folositoare ei, tinand-o la curent cu progresele stiintelor militare in tara si in strainatate“18.
Un grup de ofiteri, in frunte cu lt. col. Grigore Crainiceanu, a fondat la Bucuresti societatea „Publicatiunile armatei“, care s-a reorganizat in 1892, sub denumirea „Cercul publicatiunilor militare“. Ea a editat un buletin lunar, dedicat informarii ofiterilor cu literatura militara, straina si romana, nou aparuta19.

Tot in aceasta perioada au fost editate si revistele de arma: „Revista Artileriei“

(1887), „Revista Infanteriei“ (1897), „Revista sanitara militara“ (1897), „Marina“ (1898),

„Revista maritima“ (1900) si altele20.
La randul sau, Academia Romana a cautat sa stimuleze activitatea teoretica militara, premiind o serie de lucrari21.
De la reforma militara infaptuita de Alexandru Ioan Cuza si pana la inceperea primului razboi mondial s-a scurs exact o jumatate de veac. In activitatea teoretica militara din aceasta perioada, mai ale in a doua sa parte, se afirma personalitati interesante, originale, a caror opera a creat premise pentru cresterea nivelului de pregatire a corpului de ofiteri romani.
Cu toate incercarile intreprinse de unii reprezentanti de seama ai ei, gandirea militara romaneasca nu a reusit insa sa intemeieze o doctrina nationala, elaborata in mod independent si creator si aceasta constituie una din principalele sale limite. Situatia aceasta se datora faptului ca nu s-a inteles ce inseamna o doctrina militara bine fundamentata, nu s-a studiat temeinic propria noastra experienta.
Legile cu privire la organizarea armatei se schimbau mereu, regulamentele militare erau de cele mai multe ori compilari dupa cele straine (franceze, germane, austriece), se ajungea la numeroase neconcordante intre ceea ce prevedea regulamentul si ceea ce exista in realitate. In asemenea conditii nu este de mirare ca, la un moment dat, a rezultat o discrepanta intre teorie si practica, intre ceea ce se realiza pe planul gandirii militare si ceea ce se facea pe planul activitatii practice de organizare si instruire a fortelor armate. Astfel, desi aparusera lucrari meritorii, care sesizau directii noi in dezvoltarea tehnicii militare si atrageau atentia asupra importantei acesteia, a influentei sale in lupta, inzestrarea tehnica a armatei a fost neglijata, ceea ce a facut ca armata romana sa intre in razboi cu o slaba dotare materiala.