ETAPELE ISTORICE c9c16cv
ALE IMPERIULUI BIZANTIN

Civilizatia si cultura bizantina s-au constituit ca o „sinteza a tuturor elementelor politice, religioase, intelectuale ale lumii antice in declin: traditia latina, elenism, crestinism, cultura orientala”. De-a lungul unei perioade de peste unsprezece secole, in timp ce Occidentul traia o epoca de dezagregare, construindu-si apoi cu greu o noua cultura si civilizatie, Imperiul Bizantin si-a creat o monarhie absoluta si o administratie puternic centralizata, a conservat traditiile clasice - cultura greaca si dreptul roman - carora le-a integrat elemente orientale si si-a extins actiunea civilizatoare si culturala in tarile Europei sud-estice si rasaritene devenind in felul acesta o componenta importanta a culturii medievale europene in totalitatea ei si singurul stat civilizat din Europa Evului Mediu timpuriu.
In prima perioada a istoriei sale (330-610) caracterul civilizatiei si culturii bizantine este prevalent latin. Este perioada asa numitei diglosii greco-latine: latina era limba statului, a civilizatiei, in timp ce greaca era limba culturii.
Este o perioada tipic de tranzitie: in primele sale secole istoria Bizantului este de fapt istoria jumatatii rasaritene (Pars Orientalis) a Imperiului roman, dupa impartirea hotarata de Teodosius I, in 395. In 330, Constantin cel Mare inaugurase noua capitala a Imperiului, mutata pe malul Bosforului, un oras nou construit pe locul anticului Byzantion - fondat de colonistii greci din Megara in secolul al VI-lea i.e.n. - caruia, in cinstea imparatului fondator i se va spune Constantinopol, dar al carui nume oficial era Noua Roma. Alegerea locului era geniala; prin pozitia sa geografica, situata in centrul Imperiului roman, noua capitala prezenta cele mai mari avantaje economice si strategice, - controland drumurile comerciale cu Orientul, dispunand eficient granitele Imperiului contra atacurilor persilor, ale popoarelor migratoare din stepele Rusiei si, mai tarziu, ale arabilor.
In succesiunea lor cronologica, evenimentele cele mai importante pe plan politic si militar au fost: primirea gotilor (332) si a vizigotilor (382) ca federalisti, invaziile persane in Siria si Mesopotamia (337-363), aparitia la granite a hunilor (cca. 375), domnia lui Arcadius ca imparat al Imperiului de Rasarit (393), construirea zidului lui Theodosius II care va apara capitala dinspre uscat (413).
Dupa caderea Imperiului Roman de Apus (476) imparatii bizantini raman singurii sai succesori legitimi; in Italia se constituie regatul ostrogot al lui Theoderic (493); in timp ce in Imperiul de Rasarit au loc repetate rascoale populare (491-518), iar slavii ajung amenintator pana sub zidurile Constantinopolului (517). Cu anul 518 incepe asa numita „epoca a lui Iustinian”, - unul din cei mai culti oameni ai vremii sale, - a carui domnie (527-565) a insemnat perioada de apogeu a Imperiului, atat pe plan economic, cat mai ales pe plan cultural, politic si militar. Imparatul patroneaza marea opera legislativa, care ii va purta numele, si intervine direct in problemele Bisericii, pe care o va dirija efectiv. Generalii sai, Belizarie si Narses, recuceresc teritoriile pierdute din Occident - din nordul Africii de la vandali (534), din Italia de la ostrogoti (555), din Spania de la vizigoti (554) - realizand pentru ultima oara (desi pentru scurt timp) unitatea mediteraneana a Imperiului roman, razboaie care insa au costat sacrificii umane, financiare si militare imense, epuizand catastrofal resursele si forta Bizantului. La aceasta au mai contribuit, dupa domnia lui Iustinian: pierderea treptata a regiunilor occidentale recent recucerite (incepand din 568), un indelungat conflict cu persii (572-591), invazia avaro-slavilor coalizati (586-587) si respectivele razboaie de aparare a granitelor (592-602), patrunderea si stabilirea slavilor la sud de Dunare (602), invaziile avarilor (604) si persilor (605-609).
In domeniul culturii si al vietii religioase s-au inregistrat, de asemenea, fapte si opere care, inca din aceasta perioada istorica de tranzitie, vor conferi un profil original noii culturi a Bizantului. Seria dezbaterilor teologice - intim legate de ideologia politica a Imperiului- incepe cu primele doua Concilii ecumenice (din Niceea, 325, si Constantinolpol, 381), in care arianismul este condamnat ca erezie.
Aici se stabilesc dogme si canoane ale ortodoxiei crestine, sistematizate in a doua jumatate a secolul al IV-lea de primii Parinti ai Bisericii orientale: Vasile cel Mare din Cezareea (cca. 329-379), Grigorie din Nysa (cca. 335-395), Grigorie din Nazianz (cca. 329-391) si Ioan Crysostomul. In 381 crestinismul este proclamat, prin edict imperial, religie oficiala de stat - pentru ca, zece ani mai tarziu, toate cultele pagane din Imperiu sa fie intezise. Intre 330-360 se construieste marea biserica Sf. Sofia din constantinopol - distrusa in timpul marei rascoale populare Nika si reconstruita de Iustinian (532-537). In 425 se fondeaza universitatea din Constantinopol, cu 31 de catedre, in care limba greaca are acum preeminenta asupra celei latine. Al treilea Conciliu ecumenic (din Efes, 431) condamna nestorianismul. In anul 438, cei doi imparati romani (din Constantinopol si din Ravenna) promulga si publica Codul Theodosian.
A doua perioada a istoriei bizantine (610-1081) este epoca clasica a acestei civilizatii - care isi castiga acum pe deplin un caracter grecesc (incluzand importante contributii orientale), un caracter original propriu-zis „bizantin”. Perioada incepe cu domnia lui Heraselios (610-641); in cele cinci secole care au urmat au avut loc transformari profunde in toate domeniile vietii statului. In timp ce politica externa a Imperiului i-a sporit prestigiul, victoriile sale militare - indeosebi asupra arabilor - au contribuit considerabil la apararea civilizatiei europene, iar influenta sa asupra vietii culturale - din spatiul rasaritean, sud-est european si chiar occidental - a fost substantiala.
Acum se pun si se consolideaza bazele statului bizantin feudal cu accentuate tendinte de dezvoltare in sens feudal. Este promovata mica proprietate a unei taranimi libere, care, insa, incepand din secolul al IX-lea va fi progresiv aservita marilor proprietari funciari. Apare noua structura administrativa a themei, care va dura pana la sfarsitul Imperiului; in organizarea armatei, locul mercenarilor va fi luat de taranii-soldati din theme.
Dupa pierderea teritoriilor din Occident, baza vitala a Imperiului ramane Asia Mica - de unde vin si impulsurile iconoclasmului care a agitat viata Imperiului timp de peste un secol (726-843). Herakleios invinge definitiv redutabilele forte persane (622-628), expeditiile arabilor contra Constantinopolului sunt respinse (674-678, 717-718), in timp ce, la nord, granitele sunt mereu atacate de slavo-avari, rusi si indeosebi de bulgari (incepand din anul 679, cand patrund in Dobrogea bizantina). Suprematia arabilor in Mediterana provoaca o decadere economica de moment a oraselor bizantine, care in secolele al IX-lea si al X-lea vor inflori din nou.
In aceste secole, pe plan politico-militar, Imperiul trece la o politica expansionista indreptata, in special, spre regiunea Balcanilor, si la recucerirea Siriei, Armeniei si Mesopotamiei.
Spre sfarsitul acestei perioade (1025-1081) Imperiul trece printr-o grava criza. Luptele pentru domnie aduc pe tron imparati care se dovedesc foarte slabi, taranimea libera este ruinata, statul inceteaza de a mai fi o putere mondiala.
In schimb, creatia culturala marcheaza momente importante - cu marele poet profan Georgios Pisides (secolul al VII-lea) si cu patriarhul Photios (820-cca.891), cel mai mare invatat al vremii, autorul unei deosebit de pretioase opere enciclopedice. Apar acum (726) Edoga, Codul de legi al lui Leon al III-lea si Basilicele (887-893), cel mai mare monument juridic bizantin.
In secolul al VII-lea traieste marele teolog al secolului, Maximos Marturisitorul, iar cel urmator, Ioan Damaschinul (cca.650 - cca.750), autorul unei imense opere teologice, care include si poezii. Este epoca unei adevarate renasteri artistice, in arhitectura, mozaic si in pictura monumentala, cand se elaboreaza (secolul X-XII) capodopera literaturii bizantine, romanul in versuri Dighenis Akritas si cand viata intelectuala atinge momentul sau de culme prin reorganizarea Universitatii din Constantinopol, avand in fruntea ei marea personalitate a istoricului si omului de stiinta Mihail Psellos (1081-1078).
Ultima perioada, de aproape patru secole (1081-1453), a insemnat o epoca de declin progresiv si general.
Incepand cu dinastia Comnenilor, inaugurata de domnia reprezentantului aristocrat Alexios (1081-1118), structurile centralizate ale statului sunt continuu subminate de procesul rapid de feudalizare, care va duce la disparitia micii proprietatii a taranilor liberi si la cresterea puterii economice si politice a nobilimii si a militarilor. Noua dinastie se sprijina pe aristocratia feudala. Concesiile si privilegiile acordate de Imperiu negustorilor venetieni si genovezi diminueaza considerabil resursele financiare ale statului. Dominatia bizantina in Peninsula Balcanica primeste acum o serioasa lovitura prin infiintarea statelor bulgar si sarb. Cruciadele occidentalilor - si in primul rand planurile regilor normanzi din Sicilia, precum si ale imparatilor romano-germani - vizau, in fond, cucerirea teritoriilor Imperiului, amenintandu-i greu existenta politica. In 1204, Constantinopolul este - pentru prima oara in decursul indelungatei sale istorii - cucerit si jefuit cumplit de crestinii cruciadei a IV-a. Ia fiinta „Imperiul latin al Constantinopolului”; Bandonin, conte de Flandra, este ales si incoronat ca imparat; venetienii impun ca patriarh latin al Constantinopolului un protejat al lor, Morosini, asigurandu-si astfel controlul asupra unei institutii insemnate, fundamentala in viata Imperiului, cum era Biserica. Din teritoriile cucerite de la bizantini, un sfert ii revine lui Bandonin, o parte - cea mai consistenta si mai importanta - Venetiei, iar restul este impartit si dat ca feude cavalerilor latini. Pe teritoriul ramas in afara sferei de autoritate directa a imparatului latin au luat fiinta cateva formatii politice grecesti - dintre care mai importante au fost „imperiile” din Niceea (1205-1261), Thesalonic (1228-1241) si Trapezunt (1204-1465).
In anul 1261, imparatul Niceei, Mihail al VIII-lea Paleologos recucereste Constantinopolul, fondand dinastia care va domni pana in 1453.
In secolele care au urmat cuceririi din 1204 agonia Imperiului a fost agravata de razboaie civile, de pauperizarea populatiei in profitul aristocratiei funciare, de ocuparea majoritatii posesiunilor din Peninsula Balcanica de catre Serbia (sub Stefan Dusan), de pierderea Asiei Mici in fata otomanilor (care in 1365 isi vor muta capitala de la Brussa la Adrianopol), precum si de grava criza economica provocata de controlul exercitat de republicile marinare italiene.
Turcii, dupa ce distrug statul bulgar si pe cel sarb (in 1389) si ii inving pe cruciatii occidentali la Nicopole (1386) si Varna (1444), dupa ce in 1397 asediaza Constantinopolul, iar in 1430 cucerisera Thesalonicul, se pregatesc acum sa dea ultima lovitura Imperiului bizantin (care la acea data se reducea la teritoriul capitalei si al imprejurimilor ei). Imparatii fac apel la ajutorul puterilor din Occident - ale caror interese comerciale, insa, le faceau sa doreasca tocmai sfarsitul Bizantului.
In 1453, dupa o aparare disperata de sapte saptamani, Constantinopolul este ocupat si jefuit de uriasa armata a lui Mohamed al II?lea.
Aceasta perioada de declin a istoriei si civilizatiei bizantine a cunoscut, insa, momente de prestigioasa afirmare pe plan cultural.