Intregita in granitele ei firesti, Romania a avut de facut fata, in aceasta perioada, unor probleme complexe, interne si externe, economice, sociale si politice. Reorganizarea sistemului militar pentru apararea tarii a fost una din cele de insemnatate majora. v5s9sl
Experienta universala ca si cea proprie, a demonstrat rolul important ce revine, in organizarea si functionarea armatei, conducerii - comandamentelor de la cel mai mic esalon pana la cel suprem. Oricat de bine ar fi organizata, dotata si structurata o armata, ea nu se poate ridica la exigentele impuse de ducerea razboiului, daca nu are un corp de comanda capabil sa asigure o instructie corespunzatoare trupelor in timp de pace si o conducere competenta in campanie.
In consecinta, masurile luate de conducerea armatei pentru reorganizarea, inzestrarea si instruirea trupelor au avut influenta si asupra invatamantului militar, menit sa formeze si sa perfectioneze pregatirea cadrelor care sa instruiasca militarii din unitatile si subunitatile de toate armele in spiritul cerintelor rezultate din experienta ultimului razboi.
Avand in vedere ca in doctrina militara se gaseau deja elemente ale conceptiilor de pregatire si purtare a razboiului in vigoare in armata franceza, acest lucru se va reflecta si in invatamantul militar.
In privinta pregatirii cadrelor, colonelul Leon Cerchez, spunea: „ofiterul trebuie sa aiba profunde cunostinte profesionale si de cunoastere a oamenilor , iar ofiterul de stat major, in afara culturii sale generale si militare, va mai trebui sa-si dezvolte spiritul in stiinte sociale, economice, geografice, politice si filosofice.“1
In timpul primului razboi mondial intreaga retea a institutiilor de invatamant, fusese simtitor dereglata. De-abia in anii 1920-1921 aceasta a intrat in normalitate, pentru ca apoi sa se inregistreze progrese in extinderea ei. Principalele elemente care au caracterizat sistemul invatamantului militar din aceasta perioada au fost: diversificarea retelei institutiilor scolare sub raportul profilelor de pregatire; organizarea unitatilor de invatamant pe trepte de pregatire, asigurandu-se o mai judicioasa dezvoltare a lor; o mai buna integrare a invatamantului militar in sistemul general de invatamant, mediu si superior din tara noastra. Continutul procesului instructiv-educativ in toate unitatile scolare ale armatei, a fost mai bine adaptat si mai oportun racordat la progresele generale ale stiintei si tehnicii, tinand seama de aplicatiile lor in domeniul militar si de influenta acestora asupra artei militare2.
Reteaua institutiilor militare de invatamant care a functionat in perioada 1919-1939 a fost definitivata, in linii mari, in anii 1920-1921, dar a continuat sa fie extinsa si in anii urmatori. Aceasta retea a cuprins urmatoarele trepte si categorii de unitati scolare: licee militare, scoli militare (pregatitoare) de ofiteri activi diversificate pe arme (specialitati), scoli speciale (de aplicatie) pentru perfectionarea ofiterilor, Scoala Superioara de Razboi, scoli militare
(pregatitoare) de ofiteri de rezerva (fie unitati independente, fie subunitati in cadrul scolilor militare de ofiteri activi), scoli militare de subofiteri activi si de rezerva, scoli militare de maistri si meseriasi militari.3 In afara de aceasta , au mai fost utilizate si alte forme de pregatire si perfectionare a cadrelor (cursuri scurte de specializare, cursuri pregatitoare in vederea unor examene de grad) care au facut ca sistemul de invatamant al armatei romane sa fie de o complexitate apreciabila4.
Pentru fiecare din treptele de pregatire, unele coordonate ale organizarii invatamantului erau stabilite prin legi, decizii ministeriale si regulamente;5 altele, cum erau cele privind criteriile de alcatuire a programelor de invatamant, orientarile doctrinare privind desfasurarea invatamantului tactic, indicatiile metodologice referitoare la asigurarea caracterului practic al procesului instructiv-educativ etc., erau fixate de Marele Stat Major6.
Sarcina conducerii si indrumarii invatamantului militar a fost incredintata Marelui Stat Major, care, raspunzand de orientarea doctrinara a instructiei si invatamantului in armata, avea in compunerea sa o sectie cu sarcina principala de a directiona si coordona activitatile din acest domeniu.

Sarcini de conducere nemijlocita in invatamant au avut si Directia scolilor militare si

Directia liceelor militare, precum si inspectoratele generale de arma7.
Primele doua organisme au functionat numai in anumite perioade; inspectoratele de arma si-au executat insa conducerea asupra scolilor militare ale armei in intreaga perioada interbelica.

Liceele militare

In cursul anului scolar 1918-1919, cele trei licee militare existente au revenit in garnizoanele de resedinta -; Iasi, Craiova, Manastirea Dealu, reluandu-si activitatea normala.

In toamna anului 1919, au luat fiinta inca doua licee de acelasi profil, la Tg. Mures si la

Chisinau, iar cinci ani mai tarziu, in 1924, inca unul, la Cernauti.8
Scopul invatamantului, criteriile de admitere si principiile generale de desfasurare a vietii interioare nu au suferit modificari fundamentale fata de cele aflate in vigoare anterior razboiului.
Structura lor organizatorica a fost conceputa astfel incat sa asigure elevilor o cultura generala la nivelul celor mai bune licee civile, un volum de deprinderi militare elementare si, mai ales, o educatie in spiritul traditiilor poporului si armatei sale, al disciplinei si ordinii, al dragostei fata de meseria armelor.
Liceul militar cuprindea atat personal civil (cadre didactice pentru predarea disciplinelor de cultura generala), cat si militari (ofiteri-instructori pentru formarea deprinderilor de viata si educatie militara). Conducerea era asigurata de un comandant, ajutat de directorul de studii care raspundea de corpul didactic, si de comandantul de batalion, caruia ii erau subordonati ofiterii comandanti de plutoane si companii. Pentru problemele administrative, de gospodarie si de asistenta sanitara, comandantul liceului avea un ajutor administrativ si personal auxiliar necesar.
Cadrele didactice erau alese din randul celor cu o bogata experienta pedagogica si cu prestigiu in specialitatea lor. Acest lucru a fost posibil datorita atractiei pe care liceele militare, cu buna lor organizare si disciplina, o exercitau asupra profesorilor, ca si faptul ca acestea erau situate in garnizoane cu o viata culturala intensa (unele chiar centre universitare)9.
Activitatea in cele sase licee militare s-a desfasurat in cadrul acestor coordonate organizatorice pana in anul 1940. In acel an nefericit, in care Romaniei i-au fost impuse dureroase cesiuni teritoriale, patru din liceele militare au trebuit sa-si schimbe dislocarea: Liceul militar de la Chisinau -; la Craiova; liceul militar de la Cernauti si Tg. Mures -; la Timisoara, iar Liceul militar Manastirea Dealu -; la Predeal.10
Din toamna anului 1940 si pana in august 1944 reteaua liceelor militare s-a mentinut aceeasi, fiecare institutie scolara din aceasta categorie desfasurandu-si activitatea fara perioade mari de intrerupere.

Scolile militare de ofiteri.

La inceputul anului scolar 1918-1919, reteaua scolilor militare de ofiteri activi cuprindea trei unitati de invatamant si anume: Scoala pregatitoare de ofiteri de infanterie, la Bucuresti, ingloband si sectia geniu,11 precum si o sectie nou infiintata de administratie; Scoala pregatitoare de ofiteri de cavalerie la Targoviste si Scoala pregatitoare de ofiteri de artilerie, la Bucuresti.
In 1920 a inceput procesul de reorganizare si diversificare a relatiei de unitati de invatamant pentru formarea ofiterilor: s-a infiintat o a doua Scoala militara de ofiteri de infanterie, la Sibiu; s-a constituit ca institutie independenta Scoala militara de ofiteri de geniu, la Bucuresti; s-a infiintat Scoala militara de ofiteri de marina, la Constanta. Un an mai tarziu s-a infiintat Scoala militara de ofiteri de administratie, la Oradea, si a fost mutata la Timisoara Scoala militara de ofiteri de artilerie12.

In anii 1923-1924 a fost infiintata Scoala militara de ofiteri de aviatie.

O noua extindere a retelei de unitati scolare pentru formarea ofiterilor activi, s-a produs in

1927, cand a fost infiintat, la Bucuresti, Institutul chimic militar.
In perioada 1919-1944, institutiilor didactice de acest nivel existente, li s-au mai adaugat: Scoala de ofiteri tehnici auto, in 1938; Scoala de ofiteri de artilerie antiaeriana, in 1939; Scoala de ofiteri de transmisiuni, in 1942.

Sintetic, situatia scolilor militare? de ofiteri in perioada 1919-1944, se prezinta in acest tabel13: DENUMIREA

SCOLII

ANUL
INFIINTARII DISLOCAREA OBSERVATII

Scoala de ofiteri de infanterie nr.1

Exista si inainte de 1919

Bucuresti In anul 1932 s-a contopit cu Scoala de ofiteri de infanterie nr.2 sub denumirea Scoala de ofiteri de infanterie, functionand la Sibiu pana in anul 1940 dupa care a fost redislocat la Bucuresti.

Scoala de ofiteri de infanterie nr.2

1920 Sibiu -

Scoala de ofiteri de artilerie.

Exista si inainte de 1919.

Bucuresti, apoi din 1921 la Timisoara, iar din 1940 la Pitesti.

Scoala de ofiteri de cavalerie.

Exista si inainte de 1919.

Targoviste -

Scoala de ofiteri de geniu.

Scoala de ofiteri de marina.

1920 Bucuresti. Pana in 1920 a constituit, impreuna cu sectia de artilerie, Scoala militara de artilerie si geniu
1920 Constanta -

Scoala de ofiteri de administratie.

Scoala de ofiteri de aviatie

1921 Oradea si Bacau
(intre 1921-1928) iar din 1932 in Bucuresti.
1924 Oradea si Bacau
(intre 1921-1928) iar din 1932 in Bucuresti.

Intre 1928 si 1932 nu a functionat.

A functionat initial ca sectie in
Scoala militara de ofiteri de geniu.

Scoala pregatitoare de ofiteri (cu profil comun pentru elevii destinati scolilor de ofiteri din toate armele).
Scoala de ofiteri de jandarmi

1932 Bucuresti. -

1932. Bucuresti.

Scoala de ofiteri tehnici auto.
Scoala de ofiteri de artilerie antiaeriana.
Scoala de ofiteri de transmisiuni.
Institutul chimic militar.

1938 Bucuresti. Denumita la inceput Scoala de ofiteri mecanici.
1939 Bucuresti -

1942 Bucuresti. -

1927 Bucuresti. -

Durata scolarizarii in scolile de ofiteri a variat pe parcursul acestei perioade: pana in anul
1932, a fost de doi ani; incepand cu anul scolar 1932-1933, durata s-a marit la trei ani, pentru ca in 1938 sa se revina la timpul de scolarizare de doi ani14.
Organizarea scolilor de ofiteri a fost, in linii mari, asemanatoare, cu unele mici diferentieri impuse de specificul specialitatii pregatite in fiecare unitate scolara.
Schema organizatorica de principiu a unei scoli de ofiteri era urmatoarea: comandantul cu ajutoarele sale (directorul de studii si ajutorul pentru probleme administrative si gospodaresti);

directia de studii, care cuprindea profesorii, inspectorii de studii si personalul auxiliar; subunitatile de elevi cu comandantii lor; serviciile scolii, incadrate cu personal militar si civil. Directia de studii si subunitatile de elevi alcatuiau organele a caror activitate se situa in centrul preocuparilor comandantului si aparatului sau de comanda. In directia de studii rolul principal revenea profesorilor si inspectorilor de studii. Corpul profesoral cuprindea profesori civili si militari. La disciplinele de cultura generala si la specialitatile tehnico-stiintifice erau incadrati, de regula, profesori civili, iar la disciplinele militare, ofiteri15.
Odata cu adoptarea de catre conducerea armatei a conceptiei privitoare la formarea si perfectionarea ofiterilor intr-un ciclu unitar, cuprinzand scoala de ofiteri si scoala speciala (de aplicatie), precum si la diversificarea acestor scoli pe arme, s-a pus problema definirii mai precise a locului si rolului scolii speciale in cadrul acestui ciclu. Reglementarea obligativitatii scolii speciale pentru toti ofiterii armatei si precizarea rolului ei au fost facute prin Legea asupra inaintarilor in armata din anul 1924, prin regulamentul elaborat in 1928 si prin Legea relativa la stabilirea cadrelor si efectivelor armatei din anul 1932.
Scoala speciala trebuia sa ridice nivelul general al pregatirii ofiterului la cerintele impuse de exercitarea functiei de comandant de companie. Ea apare, asadar, ca o veriga importanta in sistemul formarii si perfectionarii ofiterului. Aceasta importanta rezulta si din faptul ca scoala asigura inaintarea fara alte conditii de pregatire pana la gradul de capitan16.

Scolile militare de subofiteri si de maistri militari.

Potrivit conceptiei predominante la vremea respectiva, subofiterii trebuiau folositi fie pentru incadrarea la comanda si instruirea micilor unitati (grupa, pluton), fie pentru a inlocui pe ofiteri in cazarma. Se ivise, in acelasi timp, nevoia formarii unui corp de maistri militari cu o pregatire adecvata necesitatilor de exploatare, intretinere si reparare a armamentului de tehnicitate crescuta. Aceste considerente au determinat organele de conducere ale armatei sa decida ca subofiterii si maistri militari sa fie formati numai prin scoli cu un asemenea profil.
Ca si alte tipuri de unitati didactice ale armatei si cele de subofiteri si maistri militari au fost sub conducerea si indrumarea inspectoratelor generale de arma.
Reteaua organizatorica a acestor scoli s-a conturat intre anii 1920-1926, mentinandu-se apoi in continuare fara modificari insemnate, in toata perioada interbelica.

In sinteza, aceasta retea se prezenta astfel:

a) Scolile de subofiteri.17

DENUMIREA SCOLII GARNIZOANA DE DISLOCARE

Scoala de subofiteri activi si de rezerva de infanterie.
Scoala de subofiteri activi si de rezerva de infanterie.
Scoala de subofiteri activi si de rezerva de cavalerie.

Brasov

Slobozia, apoi Oradea si Botosani.

Sibiu

Scoala de subofiteri activi de artilerie. Rasnov. apoi Mihai Bravu.

Scoala de subofiteri de rezerva de artilerie.
Scoala de subofiteri activi si de rezerva de geniu.

Craiova.

Bucuresti, apoi Medgidia si Ramnicu
Valcea.

Scoala de subofiteri tehnici de constructii. Bucuresti.
Scoala de subofiteri de aeronautica. Tecuci, apoi Bucuresti -; Pipera.

Scoala de subofiteri pentru apararea contra aeronavelor.

Bucuresti.

Scoala de subofiteri de administratie. Bucuresti.
Scoala de subofiteri sanitari. Bucuresti.
Scoala de subofiteri veterinari. Bucuresti.
Scoala de subofiteri potcovari. Timisoara.
Scoala de subofiteri de jandarmi. Gaesti.
Scoala de subofiteri pompieri. Bucuresti.

Pentru formarea maistrilor militari reteaua de unitati didactice specifice, a luat nastere aproximativ in acelasi timp cu cea pentru subofiteri, mai restransa la inceput, insa dezvoltandu-se pe parcurs.
Aceste scoli pregateau exclusiv maistri pentru specialitatile tehnice specifice armatei. b). Scolile de maistri militari.18

DENUMIREA SCOLII GARNIZOANA DE
DISLOCARE OBSERVATII

Scoala superioara de meserii a armatei.

Bucuresti. A functionat si inainte de
1919.

Scoala de artificieri. Bucuresti. A functionat si inainte de
1919.
Scoala tehnica a geniului. Bucuresti Scoala tehnica aeronautica. Medias.
Scoala de maistri in aparate ortopedice si instrumente pentru serviciul sanitar.
Scoala de maistri armurieri si artificieri.

Bucuresti. -

Targoviste. -

Scoala de maistri de transmisiuni.

Bucuresti. -

Scoala de submaistri ai marinei. Constanta.
Scoli tehnice industriale de submaistri auto.

nr.1 Sibiu nr.2 Buzau. nr.3 Roman. nr.4 Straulesti. nr.5 Gaesti. nr.6. Bucuresti.

Pe langa scolile mentionate au mai functionat o scoala de bucatari (la Timisoara) si o scoala de maistri bucatari (la Bucuresti)19. Totodata, o parte din maistri militari, cum erau cei din meseriile nespecifice armatei (croitori, cizmari, curelari, rotari, tamplari etc.) erau recrutati dintre cei pregatiti in scolile de meserii civile, care, la terminarea serviciului militar aveau gradul de sergent; ei faceau un stagiu de 6 luni, ca meseriasi, fie la Arsenalul armatei, fie la atelierele de reparat echipament ale corpurilor de armata, care se incheia cu un examen de calificare20.

Scoala Superioara de Razboi.
Ca si inainte de 1918, aceasta institutie a reprezentat treapta cea mai inalta a invatamantului tactic si strategic din tara noastra in perioada interbelica, activitatea ei urmand o linie consecvent ascendenta.
Scopul ei „era de a raspandi in armata cunostintele militare si de a pregati ofiteri de toate armele pentru a conduce mari unitati sau a exercita functii de stat major.“21
Potrivit reglementarilor in vigoare, puteau fi admisi in scoala, prin concurs, locotenenti si capitani in varsta de cel mult 35 de ani, absolventi ai scolii speciale cu o vechime in armata de cel putin 6 ani, din care trei ani in serviciul efectiv al unitatii, foarte bine notati de sefii ierarhici si remarcati pentru cultura, caracterul si aptitudinile lor militare.22

In aceasta perioada structura organizatorica a Scolii Superioare de Razboi cuprindea ca organe de conducere: comandantul, directorul de studii, inspectorii de studii (ofiteri de stat major care planificau si urmareau desfasurarea invatamantului la cate o diviziune de ofiteri-elevi); apoi corpul profesoral si personalul ajutator al scolii. In toate reglementarile se sublinia ca atat profesorii cat si celelalte cadre didactice si de conducere trebuie sa fie alesi dintre cei mai valorosi, din toate punctele de vedere.23 Si intr-adevar, lucrurile asa au stat, daca avem in vedere ca in aceasta perioada, profesori militari au fost generalii Nicolae Samsonovici si Ion Sichitiu, colonelul Florea Tenescu, locotenent-coloneii Paul Teodorescu, Ilie Steflea si altii. Iar unele discipline cu caracter general (istorie, geografie) au fost predate de ilustri profesori civili, printre care Nicolae Iorga, Gheorghe Alexianu si Aristide Basilescu24.
Invatamantul in Scoala Superioara de Razboi a fost influentat in aceasta perioada, de conceptia doctrinara franceza, caracterizata multa vreme prin prioritatea acordata apararii, in speta razboiului de transee. De abia mai tarziu, cand in principalele armate europene a inceput sa- si faca loc ideea ca intr-un viitor razboi vor avea pondere tot mai mare operatiile mobile, purtate cu trupe motorizate si de tancuri, sprijinite masiv de aviatie, aceasta orientare a fost preluata si de Scoala Superioara de Razboi romana si introdusa in programele pentru anul scolar 1936-1937.
Primul sustinator al noii doctrine a fost generalul Constantin Cristescu. Dar, adevaratul fruntas al doctrinei manevriere s-a dovedit a fi general Ion B. Florescu care, la cursul sau de tactica generala, in anii 1921-1922, preconiza si recomanda manevra chiar in cadrul grupei de lupta. Acest general roman a fost un remarcabil precursor al doctrinei manevriere, fiindca in Franta, abia in 1929, generalul Weygand a rostit urmatoarele cuvinte: „Trebuie sa parasim razboiul de cartite si sa iesim la camp… cititi regulamentele germane si veti vedea cum toate unitatile manevreaza“.25
Traditia de a se trimite ofiteri romani pentru studii la scolile superioare de razboi straine a fost reluata in anul 1919, regasindu-i cu regularitate la cursurile unor inalte institutii de invatamant militar din Torino, dar mai ales din Paris. In perioada interbelica un numar de 49 de ofiteri romani au absolvit Scoala de Razboi de la Paris si alti 8 pe cea de la Torino.26
Incepand din anul 1921, trimiterea acestor ofiteri la studii in strainatate se facea dupa primul an urmat la Scoala Superioara de Razboi, pentru a li se usura intelegerea cursurilor anului I ale scolii straine si pentru a li se da posibilitatea sa urmareasca si sa sesizeze deosebirile, ideile noi, elementele esentiale si folositoare armatei noastre, adaptate la realitatile romanesti.

* * *
O privire retrospectiva asupra invatamantului militar romanesc in perioada tratata, duce la constatarea ca, in cadrul structurii sale, s-a asigurat pregatirea si perfectionarea cadrelor armatei la nivelul exigentelor timpului si misiunii ce revenea ostirii noastre. Retin in mod deosebit atentia faptului ca reteaua institutiilor militare de invatamant a fost suficient de dezvoltata si diversificata, asigurand pregatirea elevilor pentru aproape toate specialitatile armatei, precum si faptul ca s-a realizat incadrarea unitatilor didactice cu ofiteri si profesori bine pregatiti.
Continutul procesului de invatamant a marcat tendinta ca disciplinele tactice sa se situeze la nivelul cerintelor artei militare a vremii. Insusirea tehnicii de lupta a atins, de asemenea, cote inalte pe plan teoretic, dar nu s-a ridicat intotdeauna la acelasi nivel si pe cel practic, datorita inzestrarii insuficiente a institutiilor militare de invatamant cu material militar modern.