Conceptele de cultura, spatiu si timp in arheologie (elemente de baza in investigarea acestei discipline) sunt inseparabile. Masurarea exacta, in ani calendaristici, a varstei si punerea in context sta la baza oricarei cercetari facute asupra unor culturi arheologice. O definire foarte generala a arheologiei o descrie ca fiind studiul relatiilor dintre artefactele gasite intr-un sit arheologic (la care se adauga datele rezultate din analiza acestora) si localizarea problemei aflate in studiu.

In aceasta lucrare vom incerca definirea unor concepte de baza ale cercetarii, cum ar fi cel de cultura arheologica, dar si in studiul datelor arheologice (intalnite sub forma artefactelor), a provenientei si contextului lor. Provenienta si contextul tuturor datelor arheologice sunt bazate pe doua legi fundamentale, suprapunerea si asocierea. De la prezentarea conceptelor fundamentale vom trece la discutarea contextului spatial, in sensul unei localizari precis definite pentru fiecare obiect descoperit in timpul unui studiu, al unui releveu arheologic, sau a unei sapaturi arheologice.

Antropologii studiaza fiintele umane ca organisme biologice si in grupuri ca popoare cu o cultura distincta si caracteristica. Arheologii sunt, din acest punct de vedere, un tip special de antropologi specializati in studiul culturii umane din trecut. Putine concepte in antropologie au generat atatea controverse si dezbateri academice ca cele ce decurg din afirmatia de mai sus. Toate definitiile acestei formulari teoretice evazive vor sa explice cultura si comportamentul uman prin prisma ideilor comune unui grup de oameni. Una dintre definirile posibile ale culturii spune ca aceasta este acel complex ce include cunoastere, credinta, arta, morala, legi, datini si orice alte aptitudini si obiceiuri ale omului ca membru al societatii. S-ar putea adauga si faptul ca aceasta (cultura) reprezinta primul nostru mod de adaptare la mediul inconjurator.

Cultura este un atribut uman distinctiv, deoarece suntem singurele fiinte care au folosit cultura ca mod primar de adaptare la mediu, ea fiind sistemul nostru de adaptare la habitat. Folosim cultura ca pe un intermediar intre fiinta noastra biologica si mediul ce a devenit din ce in ce mai complex de-a lungul mileniilor de preistorie. Suntem atat de atasati de mediul nostru incat eliminarea factorului cultural ne-ar face aproape neajutorati si, probabil, ar duce la disparitia speciei umane intr-un timp foarte scurt deoarece culturile umane sunt formate din comportamentul uman si de rezultatele sale. Ele constau, in mod evident, din variabile complexe aflate intr-o interactiune constanta. Cultura umana, niciodata statica, se adapteaza intotdeauna schimbarilor, atat interne cat si externe, chiar daca este vorba despre mediu, tehnologie sau societate. Oamenii au modificat mediul natural atat de mult incat acesta a devenit subjugat si dependent de ei.

Cultura este o categorie conventionala ce serveste la identificarea unui grup de monumente sau vestigii apartinand aceleiasi epoci si care se afla pe acelasi teritoriu. Ea este definita in diferite moduri, capatand in contexte diferite conotatii diferite. Pentru a o defini, in afara unui cadru teritorial, este nevoie de un complex de indicii, dintre care cele mai importante sunt cele comune. Ea nu este echivalenta intotdeauna cu o comunitate etnica, putand fi adoptata de o serie de etnii, care in cursul dezvoltarii lor istorice adopta o serie de elemente dominante comune. Acest fenomen are loc prin asimilare sau prin aculturatie. Aculturatia poate sa nu fie totala, existand cazuri cand o comunitate isi pastreaza si elementele specifice. In conditii similare sau identice de clima, de exploatare a acelorasi resurse naturale de catre comunitati avand acelasi grad de dezvoltare social economica, dar aflate la mari distante una de cealalta, se produce fenomenul de convergenta culturala, adica produsele culturii materiale si spirituale sunt foarte asemanatoare.

Pe masura dezvoltarii cercetarilor arheologice s-a produs si o definire mai exacta a termenilor si conceptelor pe care aceasta le intrebuinteaza, intrucat terminologia depinde de natura fenomenelor studiate si reflecta stadiul cunostintelor si cercetarilor din epoca respectiva.

Claude Lévi-Strauss , care a pus accent pe dezvoltarea gandirii sistemice, a incercat sa defineasca si conceptul de cultura. El intelege prin acest concept un ansamblu de tipuri apartinand aceleasi perioade istorice si care, legate intre ele, formeaza un tot unitar. Din punct de vedere filosofic, cultura este -; din aceasta perspectiva -; un ansamblu de obiecte caracteristice pentru o comunitate. Definitia arheologica adauga, insa, si vestigiile materiale (artefactele) ce intra in conceptul de cultura. Din punct de vedere arheologic, cultura implica elemente ale vietii materiale, pe care le descriu cercetarile si informatiile de ordin general, social-economic si cultural, ce pot fi smulse prin analize si comparatii. Definitia antropologica a culturii, datorata lui Claude Lévi-Strauss, este mai generala si surprinde mai exact elementele ce compun cultura materiala.

Cultura materiala este un complex de tipuri (sau artefacte), care in procesul evolutiei unei culturi iau forme caracteristice, ce definesc diferite stadii de evolutie a diferitelor culturi, urmand o anumita traiectorie, ce se inscrie in urmatoarele faze:

1. De tranzitie (in care se definesc caracteristicile culturii);

2. Coerenta (in care elementele de tranzitie primesc trasaturi proprii unui spatiu);

3. Postcoerenta (in care, datorita contactelor cu alte culturi, formele clasice sunt dislocate, se modifica pana la dobandirea de noi elemente si pot ajunge -; printr-o faza finala, de tranzitie -; la fenomene culturale noi).

Conceptul de cultura permite ierarhii de niveluri si surprinderea unei succesiuni de stari ce reprezinta momente si etape diferite de evolutie. Acestea pot constitui un temei pentru periodizarea arheologica, pentru situarea in timp a unei faze sau etape caracteristice unui element al culturii respective, ceea ce poate duce la stabilirea duratei in care pot fi sesizate o serie de schimbari care pot avea acelasi sens, aratand o coerenta a evolutiei. Evolutia determina schimbari, iar acestea contribuie la ruperea coerentei, care duce la noi stari, ce pot avea o perioada coerenta sau o rupere de coerenta. Insasi faza coerenta a unei culturi poate fi subimpartita, la randul ei, in etape. Acest mecanism sta la baza modelului formal de periodizare, bazat pe dezvoltarea sistemica. Viziunea sistemica se bazeaza pe coerenta de sistem, ce se aplica la ansamblul culturii. Aceasta coerenta se incadreaza, in final, intr-o evolutie de tip spiralic, ce cuprinde 5 faze:

1. De tranzitie (caracteristica starii initiale);

2. Formativa (in care se formeaza efectiv elementele culturii);

3. Coerenta (in care tipurile si cultura se perfectioneaza, ajungand la apogeul dezvoltarii);

4. Postcoerenta (in care apare procesul de disolutie a unor elemente componente, caracteristice fazei coerente);

5. De tranzitie (care duce la transformarea intr-un lucru nou).

Cultura poate fi subdivizata in multe moduri, in functie de limba, economie, tehnologie, religie, organizare politica sau sociala, arta s.a. Cultura umana, ca intreg, inseamna o organizare complexa, structurala, in care toate elementele componente se formeaza si se influenteaza reciproc. Toate culturile sunt alcatuite din nenumarate trasaturi, tangibile si intangibile, al caror continut rezulta dintr-o adaptare complexa la o serie de factori ecologici, sociali si culturali. O parte foarte mare din cultura umana este transmisa din generatie in generatie prin forme sofisticate de comunicare, acestea permitand o adaptare complexa si neintrerupta in lupta pentru supravietuire, si contribuie la formarea rapida a culturii.

Fiecare dintre noi traieste intr-o cultura de un anumit tip, iar fiecare cultura este etichetata intr-un mod individual. Aceasta etichetare presupune atribute caracteristice sau modele comportamentale tipice celor asociate cu o anumita formula culturala. Imaginile noastre mentale despre culturi sunt, de asemenea, asociate stereotipurilor populare. Astfel ca fiecare cultura nationala isi are propria tenta individuala, particulara. Fiecare cultura are un stil individual si caracteristic care supune institutiile politice, juridice si morale.

Arheologii gandesc cultura ca pe un sistem alcatuit din urmatoarele componente:

Versiunea cultural individuala. Aceasta este proprie fiecarui individ. Practic, aceasta inseamna ca aceasta (cultura) este formata dintr-o multitudine de comportamente individuale (la care se adauga elementele de mai jos);

Cultura distributiva. Aceasta este formata din elementele culturale distribuite de fiecare individ (activitati culturale sau oricare alta activitate umana, la care se adauga si reguli si prescriptii). Insumate, aceste elemente alcatuiesc cultura. Limbajul alcatuieste, ca si sistemul cultural, latura critica a fenomenului;

Sistemul cultural. Sintetizand, acesta este un sistem comportamental in care fiecare individ participa. Individul nu numai ca imparte sistemul cultural cu alti membri ai societatii, dar este si parte activa in el.

In acest context, cultura poate fi privita ca un sistem ce permite societatii sa interactioneze cu mediul sau inconjurator. Pentru a face mai mult decat o simpla prelucrare de secvente cronologice, arheologul trebuie sa priveasca cultura ca fiind compusa din mai multe elemente interactive, complexe, acestea ramanand statice pana in momentul in care procesul care face sistemul operational este definit cu atentie. Arheologii sunt preocupati, in consecinta, tocmai de definirea culturala a acestui proces prin care societatile omenesti s-au transformat in trecut.

Sistemul cultural este alcatuit din cultura si mediile sale inconjuratoare care reprezinta un numar de sisteme articulate (interconectate). Schimbarea apare in acestea printr-o serie de variatii minore, interdependente, in unul sau mai multe din aceste sisteme, sistemul cultural avand mai multe componente bine precizate intre care se remarca subsistemul economic, cel politic, social etc. O modificare a unuia dintre subsisteme duce, inevitabil, la dereglarea si transformarea sistemului cultural. Un sistem cultural este intr-o permanenta stare de adaptare cu interiorul sau, cat si cu ecosistemul din care face parte. Conceptul de sistem cultural este derivat din teoria generala a sistemelor, un trunchi de concepte teoretice formulate prin cercetarea relatiilor generale din lumea empirica. Sistemele culturale au inceput sa fie folosite in arheologie ca niste concepte generale, pure, care ne ajuta sa intelegem relatiile in permanenta schimbare dintre culturi si mediile lor inconjuratoare.

Multe dintre componentele interactive ale culturii sunt perisabile (nimeni nu a reusit sa descopere prin sapaturi o filosofie religioasa sau o limba nescrisa). Arheologii opereaza cu ramasitele tangibile ale activitatii umane care au supravietuit in sol, acestea fiind -; la randul lor -; afectate de aspectele intangibile ale culturii umane. De aceea arheologul intalneste mai multe limite in cercetare decat etnograful care lucreaza cu societatile vii putand sa schimbe informatii cu membri acestora.

Modelele normative. Conceptul avansat se refera la faptul ca tot comportamentul uman este compus din modele, forma acestora fiind determinata, in general, de cultura (vedere normativa asupra culturii). Sub denumirea de model normativ cultural au fost stabilite o serie de reguli (norme comportamentale) ce functioneaza intr-o societate si care sunt transmise din generatie in generatie. Variatiile individuale nu afecteaza intregul, deoarece normele stabilesc limitele domeniului comportamentului acceptabil.

Antropologii incearca sa abstractizeze normele comportamentale umane prin observarea societatilor de-a lungul unor perioade de timp limitate (se cauta gramatica societatilor). Arheologii folosesc in schimb reminiscentele materiale (artefactele) descoperite in cercetarea comportamentului uman, argumentand ca asemenea artefacte durabile reprezinta norme ale comportamentului tehnologic. S-a demonstrat, de altfel, ca exista reguli implicite care guverneaza producerea tuturor tipurilor de artefacte de-a lungul generatiilor.

Aceasta forma de abordare, descriptiva, a permis arheologilor sa reconstituie si sa observe variatiile si schimbarile normelor comportamentale, cu rezultate bune in prelucrarea detaliata a trasaturilor caracteristice ale preistoriei umane, la nivel local si regional. Modul de abordare descris se refera la doua mari obiective ale arheologiei: reconstituirea modurilor de viata din trecut si explicarea transformarilor culturale.

Modele functionale. Din punctul de vedere al acestei teorii cultura inseamna: artefacte, bunuri, procese tehnice, idei, obiceiuri si valori existente. Fiecare cultura umana a fost cladita pe mecanisme interdependente desemnate sa satisfaca atat nevoile sociale cat si pe cele de supravietuire, nu numai pentru fiecare individ, ci si pentru societate ca intreg. Pentru reprezentantii scolii functionaliste cultura este un mod de a raspunde nevoilor umane de orice fel, natura unei societati putand fi inteleasa doar prin observarea intregii retele de relatii complexe ce formeaza structura de baza a acelei societati. Fiecare componenta a sistemului cultural, actual sau preistoric, are o functie specifica, fie ca este vorba despre tehnologia pietrei, sau despre modurile de recoltare ale produselor agricole, fie reguli legate de dezvoltarea relatiilor sociale interne grupului. Fiecare functie este legata de celelalte printr-o retea de relatii formand, astfel, un sistem cultural in continua schimbare.

Functionalismul poate fi considerat ca un mod de a privi societatile umane mai indepartat de istorie, arheologii considerandu-l un ajutor insemnat in examinarea artefactelor si curentelor culturale, ca pe o parte a unei retele mult mai largi de relatii functionale. Astfel ca, functionalismul rezulta din modelele ecologice mai recente ale culturii, acestea considerand ca sistemele culturale se dezvolta nu ca niste sisteme cu autoreglare, ci ca niste sisteme supuse unor schimbari constante, pe masura adaptarii lor la mediu.

Modele procesuale. Ultimul si cel mai important obiectiv al arheologiei este acela de a explica de ce si cum s-au schimbat culturile umane in trecut. Modelele culturale evolutioniste, ecologice si multiliniare descrise pana acum au incercat sa rezolve si aceasta problema.

Modelele schimbatoare ale culturii reflecta, in arheologie, o trecere graduala de la pure descrieri ale trecutului (realizate prin cercetari inductive) la modele mult mai sofisticate, bazate pe strategii deductive, ipotetice. Modelele culturale nu pot fi gandite, in consecinta, in mod static, deoarece ele raspund unor abordari teoretice mult mai sofisticate si foarte fin gradate ale trecutului.

Teoria sistemelor opereaza cu relatii si variatii ale acestora. Ea se ocupa, in consecinta, cu studierea fenomenelor implicate in explicarea proceselor prin care culturile se schimba. Arheologia, ca stiinta strans legata de evolutia moderna a cercetarii, analizeaza cauzele schimbarilor culturale, ceea ce inseamna ca priveste cu mijloacele puse la indemana de noile conditii de cercetare modul de formare si transformare al procesului cultural. Prin proces intelegem o desfasurare modelata de operatii care fac legatura dintre o stare si alta. Desfasurarea modelata este determinata de un proces decizional care pune ordine in operatii. Arheologia este un astfel de proces pentru ca implica descrierea proiectului de cercetare, formularea ipotezelor, colectarea si interpretarea datelor, verificarea acestora si, in final, publicarea rezultatelor.

In arheologie, procesul cultural se refera la identificarea factorilor responsabili pentru directia si natura schimbarilor in sistemul cultural, deci la depistarea cauzelor prin sistemul de analiza si prin modelarea acestuia. Cauzele sunt, in consecinta, evenimentele care forteaza oamenii sa ia decizii referitoare la comportamentul in situatii noi. Arheologia procesuala este analiza cauzelor schimbarii culturii, aceasta implicand luarea in considerare a relatiilor dintre variabilele ce pot duce la schimbarea culturala. Aceste cauze posibile se verifica, mai apoi, functie de datele arheologice obtinute prin cercetarea de profil, uneori in contextul teoriei sistemelor. Pe masura ce tot mai multe date arheologice au devenit accesibile prin noile metode de cercetare, cele vechi (explicatiile simpliste datorate studierii procesului cultural in preistorie obtinute prin aplicarea principiilor de cercetare ale metodei evolutioniste sau ale difuzionismului universal) nu mai pot reflecta cu exactitate situatiile complexe ce ni se dezvaluie. Astfel ca trebuie sa cercetam cultura umana ca pe o parte, un element dintr-un sistem (punct de vedere ecologic). Deci, cultura umana se adapteaza, mai degraba, la ecosistem (se creeaza, astfel, notiunea complexa de habitat), fiind o parte din acesta. Retinem ca prin aceasta relatie se creeaza premisele adaptarii oamenilor prin cultura umana la mediu.

Studiul cultural arheologic se realizeaza prin reconstituiri, pe baza datelor arheologice obtinute prin cercetari sistematice. Datele arheologice sunt resturile materiale rezultate in urma activitatilor umane (ceramica, unelte de piatra, unelte de metal, resturi osteologice, resturi de locuinte etc.). Pentru a defini aceste resturi in vederea cercetarii, arheologii au propus denumiri generice pentru uniformitate terminologica:

Inregistrarea arheologica este un termen generic desemnand distributiile mai mult sau mai putin continue ale artefactelor pe suprafata pamantului, in densitati variabile. Variatiile densitatii artefactelor reflecta caracterul si frecventa folosirii unor zone de pe suprafata acestuia, variabila masurabila arheologic. O acumulare de mare densitate a artefactelor se intalneste in situri. Inregistrarile arheologice includ:

Artefacte -; in sens strict acestea sunt produse sau modificate de oameni;

Contexte particulare -; artefacte sau asocieri de artefacte ce nu pot fi scoase intacte din pamant;

Structuri arhitecturale -; case sau fragmente de case, granare, temple si alte cladiri ce pot fi identificate pe baza dispunerii si realizarii fundatiei sau a altor caracteristici ale solului;

Ecofacte -; resturile alimentare (oase, graunte etc.) care ne ofera o imagine asupra activitatilor umane si a modelelor economice adoptate de fiecare comunitate in parte.

Datele sunt materiale naturale recunoscute de arheologi ca dovezi semnificative. Acestea sunt adunate si inregistrate ca parti ale cercetarii. Uneori, datele arheologice se mai numesc si evidente. Datele arheologice nu sunt alcatuite numai din artefacte, particularitati, structuri arhitecturale si ecofacte, ci si din contextul lor in timp si spatiu. Sarcina arheologului este, in consecinta, sa extraga convingator informatiile arheologice, sa stabileasca mijloacele necesare pentru creionarea componentelor socio-culturale din trecut.

Izvoarele arheologice sunt urme ce reflecta cultura materiala care le-a produs. Fiind o frantura a vietii din vechime, ele slujesc la reconstituirea vietii sociale si spirituale a societatii respective. Interpretarea lor se face pe baza anumitor criterii, putandu-se determina astfel perioada din care provin si, uneori, chiar etnia celor care le-au produs sau folosit, ori reconstituit / distrus constructiile, precum si modul de viata din epoca respectiva. Evolutia diferita a artefactelor in diferite regiuni poate duce la greseli in reconstituire, fapt pentru care este necesara corelarea si confruntarea parerilor diferitilor autori. In arheologie, ipotezele noi trebuie sa se bazeze pe date sigure. Pentru asemenea incercari de reconstituire a istoriei vechi, pe langa cunostinte speciale si specifice este necesara si o continua perfectionare a metodelor de cercetare.

Izvoarele arheologice s-au pastrat de regula in arhiva pamantului, rare fiind cazurile in care nu au fost gasite ingropate. Obiectele de pret au fost ingropate din diferite motive, dintre acestea tezaurele constituind izvoare de exceptie, iar altele faceau parte din inventare funerare. Unele au ajuns la lumina intamplator, uneori chiar pe cale naturala, altele prin sapaturi arheologice sau avand ca scop cautarea de comori. Cele descoperite prin aceasta ultima situatie fie sunt pierdute pentru totdeauna, fie nu mai au o importanta istorica deosebita deoarece nu s-au observat si conditiile stratigrafice de pastrare.

Matrice (strat de cultura) si provenienta. Solul este stratul superficial si afanat al litosferei, care datorita insusirii sale principale, fertilitatea, este capabil sa intretina viata plantelor superioare. Procesul de pedogeneza cuprinde formarea partii minerale (anorganice) si a partii organice a solului. Partea minerala se formeaza prin dezagregarea si alterarea rocilor, prin actiunea fortelor mecanice si biomecanice, respectiv prin degradare chimica, sub actiunea apei (dizolvare, hidratare, hidroliza), a oxigenului (reducere si oxidare), a dioxidului de carbon (carbonatare) si a organismelor vii (bacterii, ciuperci, alge, licheni, muschi de pamant, organisme litofage). Partea organica, numita humus, este o formatiune specifica, o substanta organica complexa, coloidala, stabila, cu caracter slab acid, provenita din descompunerea substantelor organice din sol si a azotului atmosferic, sub actiunea factorilor climatici si a timpului. Caracterul slab acid al solului se datoreaza existentei acizilor humici, huminici si fulminici, ce apar datorita bacteriilor aerobe si anaerobe, precum si ciupercilor. Exista mai multe tipuri de humus: mull-ul calcic (rezultat prin descompunerea rapida a substantelor organice in conditiile unei vegetatii de stepa, dezvoltate pe o roca-mama calcaroasa), mull-ul forestier (care apare ca un strat subtire, brun-cenusiu, in zona padurilor de foioase, in prezenta ciupercilor din sol, pe roca-mama necalcaroasa), modern (care apare in prezenta ciupercilor acidofile in zona padurilor de foioase sau conifere pe o roca-mama silicioasa), brun sau moor (care apare tot in prezenta ciupercilor acidofile si tot pe o roca-mama silicioasa, dar in mediile cu activitate biologica slaba din zonele cu clima rece si umeda) si de turba (care contine materii organice acide, putin huminizate si care se gaseste in mediul saturat in apa).

In profilurile de sol se pot recunoaste procese de iluviere (de deplasare pe verticala, odata cu apa din precipitatii sau de irigatie a substantelor solubile si coloidale) si de bioacumulare (de concentrare a humus-ului in partea superioara a solului, ceea ce-i da un aspect aparte). Straturile succesive de sol rezultate in urma procesului de pedogeneza se deosebesc din punct de vedere morfologic si chimic, formand diferite orizonturi genetice. Acestea se noteaza de jos in sus (A, B, C, D, s.a.). Procesele de pedogeneza se petrec intr-un timp indelungat si prezinta un caracter stabil pe orizontul de formare / depunere. Odata produs un deranjament, acesta are o anumita stabilitate in timp, orizontul genetic refacandu-se foarte greu, ceea ce poate dura milenii sau zeci de milenii. Orice deranjament este, astfel, sesizabil si vizibil, profilul fiind unul din principalele obiecte ale observatiei in stratigrafia arheologica.

Exista scheme ale proceselor de pedogeneza in functie de materialele vegetale, care dau o coloratura specifica solului. In zona desertica, datorita climatului arid materia organica este putina, se descompune rapid si total, formandu-se soluri de culoare bruna sau cenusie. In zonele de stepa uscata solurile sunt castanii sau brune. In zonele de stepa cu fanete se intalnesc cernoziomuri de faneata si soluri castanii deschis. In formatiunile de padure se intalnesc soluri brune de padure si brun -; roscate, iar in zonele mai umede, podzolurile. In formatiunile vegetale cu graminee sau tufe dese se gasesc soluri brune si brune podzolice, iar in mlastini si turbarii solurile turboase.

In formatiunile pedologice apa se prezinta sub diferite forme: de constitutie sau cristalizare (intrinseca solului) si capilara sau gravitationala. Prezenta apei este diferita, in functie de anotimp: apa de constitutie are o prezenta cvasipermanenta, pe cand cea capilara are o aparitie vremelnica. Capacitatea unui depozit pedologic de a retine o cantitate de apa depinde de structura sa granulometrica, de cantitatea si dimensiunile porilor, de spatiile disponibile pentru inmagazinare si de caracteristicile chimice ale solului, fiind definita prin potentialul hidric. Raportul dintre elementele ce constituie potentialul hidric se stabilizeaza in timp. Orice modificare naturala sau antropogena a elementelor sale determina propria sa modificare, care este greu reversibila. Diferentele de umiditate, uneori aparute pe areale intinse, determina discordante in dezvoltarea vegetatiei (reducerea taliei, grabirea sau intarzierea coacerii, nuante diferite in cazul monoculturilor). Cand diferentele sunt foarte puternice, apar plante caracteristice conditiilor respective. Potentialul hidric influenteaza circulatia curentului electric, deoarece apa actioneaza ca un electrolit. Rezistenta electrica este invers proportionala cu cantitatea de apa, iar circuitul curentului electric poate fi redat grafic (metoda rezistivitatii solului).

O mare atentie se acorda in momentul actual adunarii probelor de sol in momentul cercetarilor preliminare ale siturilor arheologice. Distingem, in primul rand, o analiza directa, de cele mai multe ori independenta de instrumentele de lucru. Astfel ca analiza la fata locului in timp de seceta va arata existenta unor zone de uscaciune excesiva, dezvaluind foste drumuri sau ziduri de cladiri din piatra, uneori foarte detaliat. In aceste cazuri izvoarele sau adanciturile care retin mai bine apa sunt mai inchise la culoare distingandu-se imediat. De exemplu, plante cerealiere precum porumbul cresc mult mai bine pe solurile aflate in incinta siturilor arheologice unde pamanturile sunt mai bogate in substante active.

Siturile arheologice pot fi evidentiate si prin analizarea aparitiei fosfatilor in diferite puncte si realizarea unei grile a campului arheologic. Aceasta metoda poate fi anihilata de fertilizarea excesiva a ogoarelor care poate elimina diferentele chimice existente in mod natural.

Toate obiectele arheologice colectate stiintific sau dezgropate intamplator apar intr-o matrice de sol (strat de cultura) si au o provenienta specifica. Peste obiectele arheologice se depun de-a lungul vremii straturi de pamant succesive, care formeaza, in masura in care prezinta interes arheologic, straturile de cultura, ce difera ca grosime (diferenta de grosime nu este data intotdeauna de timpul in care se formeaza stratul de cultura, el putand avea grosimi foarte mari pentru depuneri formate intr-o perioada scurta de timp, si invers). Ele pot fi spalate de ape, acoperite de aluviuni, putand suprapune direct solul viu (sau steril din punct de vedere arheologic). Denumirea straturilor de cultura se face in functie de epoca din care dateaza, sau de cultura careia ii apartin.

Matricea (stratul de cultura) este substanta fizica ce inconjoara obiectul descoperit (pietris, mal, nisip, apa, pamant etc.). Majoritatea matricelor arheologice sunt de origine naturala, fiind create de natura. O matrice arheologica poate fi creata, insa, si de om (prin lucrarile antropice masive).

Provenienta este pozitia tridimensionala exacta a obiectului in cadrul matricei, dupa cum a fost inregistrata de arheolog. Ea rezulta din insemnarile exacte facute in timpul excavarii si cercetarii sitului, sau in timpul cercetarilor de suprafata pentru siturile ce nu mai au strat de cultura. In cazul sapaturilor sistematice evidenta este principalul mijloc prin care se evita posibilitatea pierderii pozitiei obiectului in matrice.

Fiecare artefact are o provenienta in timp (care poate fi determinata prin mijloacele moderne de datare sau, in ultima instanta, prin pozitionarea exacta intr-un strat datat in prealabil) si spatiu (prin colectarea datelor stratigrafice exacte). Provenienta in spatiu se bazeaza, in ultima instanta, pe asocierile dintre unelte si alte obiecte care sunt rezultatul comportamentului uman. Legile dupa care se determina provenienta unui artefact sunt: legea asocierii si legea suprapunerii.

Legea arheologica a asocierii se bazeaza pe principiul dupa care obiectele descoperite intr-un complex arheologic inchis sunt contemporane si folosite in scopuri comune. Artefactele neasociate, studiate independent de contextele arheologice, dau informatii putine, trunchiate. Multe dintre cele mai importante si valoroase date arheologice deriva din studiul exact al asocierii diferitelor obiecte din strat, complex inchis etc.

Dimensiunea timpului arheologic este determinata de principiile de baza ale geologiei stratigrafice stabilite de scoala geologica britanica la inceputul secolului al XIX-lea. Aceasta isi intemeia modul de interpretare a straturilor pe principiul suprapunerii, straturile cele mai vechi fiind si cele mai adanci. A fost simplu pentru arheologi sa adopte aceasta lege deoarece majoritatea obiectelor importante gasite de ei se aflau in straturi sau contexte intersectate.

Legea suprapunerii arata ca straturile geologice ale Pamantului sunt dispuse unul peste altul, ca straturile unei prajituri. Desigur ca orice obiect descoperit in straturile cele mai adanci, fie ca este vorba despre o piatra sau despre un obiect facut de om, a ajuns acolo inainte ca straturile superioare sa se acumuleze (in cazul ideal), cu alte cuvinte straturile inferioare sunt intotdeauna mai vechi decat cele superioare.

Tocmai de aceea, baza oricarei sapaturi arheologice se gaseste in observarea si inregistrarea atenta a profilului stratigrafic. Asupra problematicii stratigrafiei si suprapunerii vom mai avea prilejul sa revenim in continuare.

Contextul arheologic este derivat din inregistrarea atenta a matricei, a provenientei si asocierii dintre obiectele gasite. Contextul inseamna mult mai mult, este o pozitionare in timp si spatiu, implicand determinarea modului in care obiectul a ajuns in pozitia sa si ce s-a intamplat de cand posesorul original l-a abandonat. Oricine incearca sa reconstituie un comportament uman, sau sisteme culturale stravechi, trebuie sa acorde atentie contextului fiecarui bun cultural gasit.

Contextul arheologic este influentat de trei factori:

1. Primul factor este legat de producerea si folosirea obiectului, casei si altor bunuri descoperite, de catre posesorul lor original. Daca, de exemplu, axa casei a fost orientata dupa pozitia soarelui in dupa-amiezile de vara, acest aspect al contextului devine vital, deoarece se reconstituie un aspect al comportamentului uman al epocii studiate;

2. Al doilea factor depinde de modul in care obiectul a fost depozitat in sol. Unele descoperiri au fost ingropate deliberat in sol, altele au ajuns in pamant in urma fenomenelor naturale.

3. Bunul descoperit in sol mai poate fi influentat si de istoria sa anterioara, deoarece multe complexe arheologice au fost afectate, perturbate, de activitati antropice sau naturale ulterioare.

Contextul oricarui obiect arheologic poate fi influentat de doua procese:

De comportamentul original al oamenilor care l-au creat si folosit;

De evenimentele care au urmat mai tarziu.

Contextul primar se constituie in cel original al obiectului gasit, neperturbat de factori umani sau naturali din momentul in care a fost depozitat de oamenii ce-l foloseau.

Contextul secundar se refera la corelatia obiectelor al caror context primar a fost perturbat de activitatile umane ulterioare. Exista si perturbari ale contextului primar datorate unor factori naturali, in special climatici. Toate aceste obiecte (care au suferit perturbari) se gasesc intr-un context secundar.

Contextul spatial. Contextul spatial este important pentru arheologi deoarece le permite determinarea distantei dintre diferitele obiecte, asezari, sau dintre asezari si principalele zone de aprovizionare cu diferite materii prime. Distantele importante pot sa fie de cativa cm ajungand, in cazuri mult mai rare, la km.

Se pot identifica mai multe niveluri de contexte spatiale, fiecare corespunzand unui nivel de comportament uman:

1. Artefactele grupeaza activitatile umane individuale;

2. Contextele structurale grupeaza activitatile casnice sau de grup (case, cladiri publice, temple etc.) ce sunt folosite de comunitate;

3. Siturile grupeaza activitatile comunitatii (grupuri de case contemporane, hambare si alte structuri);

4. Regiunile grupeaza activitatile unor comunitati omenesti reflectate de siturile distribuite pe harta.

Se poate ajunge, parcurgand aceste etape, la realizarea unor modele.

Aceste patru niveluri ale contextului spatial sunt strans legate de comportamentul cultural actual (ierarhia incepe cu atribute si artefacte si se incheie cu culturile arheologice complecte). Un artefact poate da informatii valoroase asupra tehnologiei sale de fabricare, dar si asupra modului sau de folosire. Este de la sine inteles, in aceste conditii, ca pentru cunoasterea comportamentului cultural trebuie sa cunoastem artefactele in asociere cu alte artefacte, cat si cu matricea in care au fost descoperite.

Presupunerea de baza de la care pornesc toate studiile cu privire la artefacte este ca ele au fost folosite in scop rational, iar tipurile caracteristice au fost folosite pentru activitati specifice (prelucrarea fierului, realizarea uneltelor de piatra cioplita, vanatoarea etc.). De aici putem trage concluzia ca tipuri similare de artefacte din diferite situri au rezultat din activitati similare chiar daca apar, uneori, diferente de detaliu.

Intr-o clasificare elementara a obiectelor descoperite, tipul raspunde unei anumite nevoi functionale. Compararea tipurilor si determinarea grupurilor si subgrupurilor de tipuri arata ca tipul nu este o entitate statica, ci una dinamica. Tipul cunoaste o evolutie caracterizata printr-o succesiune de stari ce pot fi grupate intr-o traiectorie ce capata valori particulare, care grupeaza gradul de dezvoltare si diversificare al tehnicilor, dand astfel posibilitatea de a aprecia daca evolutia comunitatii care a folosit acele tehnici este una statica sau dinamica. Traiectoria tipului poate arata daca acesta a disparut, s-a oprit din evolutie sau a fost inlocuit de altul. Compararea tipurilor poate arata existenta unor legaturi si interactiuni intre diferite tipuri si asociatii de tipuri. In cazul asociatiilor de tipuri, cand se cunoaste frecventa acestora, se pot depista raporturile ce pot fi apoi cuantificate si comparate, ce pot duce la descoperirea unui posibil ansamblu de discriminari, de la care, prin comparatii mai complexe, se poate ajunge la anumite reconstituiri si concluzii.

Conceptul de cultura presupune un nivel superior de clasificare, o permanenta asamblare a tipurilor si descoperirea unor raporturi intre acestea, care sa dea posibilitatea de a stabili care dintre ele sunt specifice culturii si care arata o imbinare sau coexistenta cu elementele altei culturi. Pe aceasta baza se poate reconstitui structura interna a comunitatii, raporturile dintre comunitati si chiar gruparea culturilor in entitati ordonate sau subordonate, conform viziunii structuraliste. Tipul si cultura sunt categorii formale aplicabile vestigiilor arheologice. Printr-o comparare si analiza a nuantelor acestor concepte si notiuni, si prin deductie logica, pot fi explicate anumite procese ale evolutiei istorice.

Artefactele se pot defini ca orice atribut fizic, orice obiect, ce poate fi considerat drept rezultat al activitatii umane. Definitia implica faptul ca termenul de artefact acopera orice forma de obiect arheologic gasit, de la topoare de piatra la vasele ceramice, oasele de animal, resturile carbonizate etc. Toate acestea sunt manifestari ale comportamentului uman si pot fi gasite in siturile arheologice. Fiecare artefact are o trasatura caracteristica, un atribut. In functie de atribute se stabilesc tipurile de obiecte. un tip de obiect este un artefact cu anumite atribute, care il deosebesc de altele. Atributele definesc un tip, care in timp poate fi asociat pe baza unor similitudini unui grup sau ansamblu de tipuri, care din punct de vedere arheologic formeaza cultura arheologica. In unele lucrari gasim ca artefactele se pot imparti in patru categorii: portabile, particularitati (contexte), structuri si ecofacte.

Oricum abordam problematica artefactelor, si orice definitie acceptam, toate ideile presupun ca orice obiect sau rezultat al productiei si consumului este o repercursiune a activitatii omului si nu poate fi pus pe seama unui fenomen natural. Cu alte cuvinte, artefactele se pot compara cu obiecte din natura, observandu-se cu usurinta diferentele, nu atat ca o rezultanta a unor proprietati particulare, cat prin imprimarea unor proprietati cauzate de om. Aceasta modelare a lor este importanta deoarece, in mod normal, nu este greu sa se distinga un artefact facut de om de cele create de apa, foc, rostogolire, sau alte fenomene naturale.

Subansamblurile. Un artefact este alcatuit dintr-o combinatie de atribute, ce constituie un model constant de comportament, ce se reflecta in artefactul faurit. Cand asemenea artefacte sunt gasite in asociatii ce reflecta comportamentul cultural al unui individ sau a unor grupuri mici, sunt clasificate, de obicei, in subansamble. Subansamblele reflecta, fara indoiala, comportamentul individului component al grupului.

Ansamblurile. Cand un numar de subansamble de artefacte (cum ar fi o cantitate de arme de vanatoare, cosuri, unelte, vase ceramice) sunt gasite intr-o asociere contemporana, ele reflecta -in modelarea lor- activitatile intregii comunitati si sunt cunoscute sub denumirea de ansamble. Prin ansamble se vede comportamentul comunitatii ca intreg, lucru frecvent reflectat in resturile de case si in ansamblul siturilor arheologice.

Scoarta terestra pastreaza fosilele multor vietuitoare, intre care si omul, care a aparut abia in Cuaternar. Urmele sale se pot gasi doar in aceste depozite, mai rar in cele villafranchiene. Cunoasterea proprietatilor si evolutiei acestor depozite dau o idee asupra mediului in care a aparut si evoluat omul, ale carui urme de activitate se gasesc in siturile arheologice si care dau posibilitatea reconstituirii habitatelor umane si a conditiilor naturale in care acestea s-au dezvoltat.

Siturile se identifica cel mai adesea cu formele de relief pe care se gasesc, integrandu-se in peisaj si evoluand odata cu acesta. Conservarea lor este asemanatoare cu cea a scoartei terestre. Asupra siturilor arheologice, ca parte a reliefului actual, actioneaza factori distructivi naturali si antropici a caror cunoastere este necesara pentru pastrarea starii de echilibru intre formele de relief si siturile pe care le contin.

Formele de relief actuale reprezinta o etapa in cursul evolutiei acestora. Genetic vorbind, se distinge un relief primar (de ordinul I), generat de fortele interne ale planetei (vulcanismul, miscarile tectonice) si un relief secundar sau derivat (de ordinul II), provenit din actiunea factorilor externi (prin eroziune sau denudare) sau rezultat in urma unor acumulari (formarea grindurilor, dunelor, teraselor sau campiilor de acumulare si a cordoanelor litorale). La acestea se adauga si factorii antropogeni (indiguiri, desecari, canalizari etc.). Gradul de alterare al reliefului depinde si de clima sau de natura rocii-mama.

Relieful influenteaza habitatul din punct de vedere economic si strategic, si exercita un determinism geografic. El influenteaza cultura si mentalitatea comunitatilor din preajma. Reteaua hidrografica influenteaza dinamica societatii umane, mai ales in ceea ce priveste schimbarile economice si culturale.

Siturile arheologice sunt locuri in care se gasesc urme ale activitatii umane din trecut. Siturile sunt identificate in mod normal prin prezenta artefactelor. Ele pot avea dimensiunile unui oras actual, sau pot sa fie o simpla asociere de artefacte. Exista milioane de situri arheologice in toata lumea, mare parte ramanand, inca, nedescoperite. Siturile arheologice au fost ocupate (locuite) cateva ore, zile, saptamani, de-a lungul unei generatii (sau mai multe), pentru ca mai apoi sa fie abandonate pentru totdeauna. Alte locuri, cum ar fi tell-urile, au fost mereu reocupate, de-a lungul a sute si mii de ani, continand mai multe straturi succesive. In cele mai multe cazuri, insa, siturile arheologice contin artefacte situate intr-unul sau -; cel mult -; doua niveluri de cultura, ingropate sub cativa centimetri de pamant sau, mai rar, sub grosimi mai mari de sol. Siturile arheologice pot fi alcatuite din asociatii simple (descoperiri izolate alcatuite din cateva obiecte), mai multe asociatii formand un ansamblu de artefacte reprezentand o comunitate, sau o serie de ansamble stratificate unele peste altele.

Intr-o definitie simpla o suprafata de teren pe care s-au depistat urme de locuire si activitate umana despre care nu se stie inca din epoca istorica in care locuirea sau activitatea umana a functionat, este numita sit arheologic (statiune arheologica). In cuprinsul acestuia depunerile apar sub forma unor straturi succesive de cultura. Acestea pot fi, uneori, intermitente, depuneri razlete putand aparea si nelegate de un strat continuu si precis. De cele mai multe ori straturile de cultura pot fi legate de niveluri de calcare care reprezinta partea de sol pe care se circula intr-o epoca bine individualizata. Stratigrafia statiunii poate fi cunoscuta cel mai bine prin sapaturi arheologice sistematice.

Siturile arheologice pot fi clasificate dupa urmatoarele criterii:

Dupa contextul arheologic. Contextul arheologic al artefactelor poate fi folosit pentru a face distinctie intre siturile, asezarile, localizate pe o suprafata ca nivelurile individuale de ocupatie si asezarile stratificate.

Dupa continutul in artefacte. Situl poate fi etichetat in functie de continutul specific de artefacte: ceramica, unelte de piatra, metal etc. Asociatiile, ansamblele si subansamblele de artefacte descoperite in sit sunt folosite pentru a eticheta epoca din care acesta face parte (epoca pietrei, epoca metalelor etc.).

Dupa localizarea geografica. Majoritatea asezarilor umane sunt concentrate in tipuri bine definite de localizarile geografice. Aceste situri pot fi definite dupa forma de relief cu care se asociaza: situri in pesteri, situri de varful colinei, situri de baza terasei, situri de terasa etc.

Dupa continutul de artefacte raportate la functia sitului. Subansamblele reflecta comportamentul individual uman. In consecinta, siturile pot fi clasificate dupa tipul caracteristic de artefacte gasite in el.

Siturile de habitat. Acestea sunt cele mai importante situri fiind numite, in literatura de specialitate, si siturile vii, pentru ca sunt locurile in care oamenii au trait si si-au desfasurat activitatile multiple. Artefactele din aceste situri reflecta activitati domestice, cum ar fi procurarea hranei si confectionarea uneltelor. Siturile de habitat, de orice complexitate, sunt asociate cu alte situri ce reflecta nevoi specializate, cum ar fi sistemele agricole, cimitirele etc.

Siturile sacre. Sunt locurile in care oamenii diferitelor epoci, istorice sau preistorice, au facut sacrificii rituale.

Siturile de ceremonie. Acest tip de sit poate fi asociat cu siturile vii. Artefactele de ceremonie, cum ar fi cele pentru ritualurile mutilante, pot fi asociate siturilor sacre. Acestei categorii pot fi asociate si siturile ce se dezvolta in jurul unor sanctuare.

Siturile funerare. Includ cimitirele si mormintele izolate. Oamenii si-au ingropat mortii incepand cu sute de mii de ani in urma, facand mari eforturi pentru a-i pregati pentru viata de dupa moarte. De multe ori, monumentele funerare au absorbit munca a mii de oameni pentru construirea lor. Multe morminte sunt asociate cu mobilier specific, bijuterii si alte obiecte decorative sau militare. Reprezentantii unor culturi isi ingroapa decedatii in mari necropole, altele prefera inmormantarile izolate. In unele culturi mormintele sunt organizate in necropole plane (de incineratie sau inhumatie), in altele inmormantarile se realizeaza in necropole sau inmormantari izolate tumulare (de inhumatie sau de incineratie).

Siturile comerciale, miniere si artistice formeaza o categorie speciala datorita caracterului deosebit al acestor ocupatii. Uneltele speciale necesare pentru extragerea cuprului, sarii si altor metale sau materii prime identifica siturile miniere. Siturile comerciale sunt identificabile prin aparitia unor mari cantitati de obiecte deosebite si de apropierea, oarecum strategica, de unele orase mari. Siturile artistice sunt identificabile cu pesterile cu pereti pictati, sanctuarele diferitelor epoci etc.

Unitatile spatiale la care ne-am referit sunt legate de comunitatea umana. Ele reflecta activitatile unui numar de oameni ce ocupau o asezare (sit) la un moment dat. Un mare numar de cercetari arheologice se fac in siturile individuale, dar finalitatea intelegerii fenomenelor preistorice sau istorice este legata de zone largi, de multe ori multiculturale. Unele comunitati -; care traiesc intr-o regiune bine determinata -; pot fi legate intre ele prin acelasi sistem de subzistenta. Aceste sisteme comune, si activitatile umane ce deriva din ele, formeaza o cultura. Comportamentul cultural este identificat cu modelarea ce apare intr-un ansamblu. Studiul unei culturi intregi implica munca cu informatii arheologice mult mai largi.

Uzuale in arheologie sunt urmatoarele unitati spatiale:

Culturile arheologice sunt modelari constiente ale subansamblelor, echivalentul arheologic al societatilor umane. Culturile arheologice sunt alcatuite din resturile materiale ale culturii umane, conservate intr-un spatiu si intr-un timp specific, in situri.

Ariile culturale sunt spatii geografice de dimensiuni mari, in care artefactele caracteristice unei culturi arheologice se regasesc intr-un context spatial si temporal precis.

Regiunile arheologice sunt descrise in general ca si arii geografice bine definite, cuprinzand munti, campii sau lacuri. O data definita o regiune geografica, cercetatorul va incerca sa identifice limitele ecologice si culturale de-a lungul preistoriei.

Majoritatea abordarilor regionale implica mult mai mult decat compararea artefactelor din asezari diferite. Acest model de cercetare se bazeaza pe o strategie de cercetare a intregii regiuni si pe obiective ce intentioneaza sa reconstituie mai multe aspecte ale vietii preistorice sau istorice, decat cele rezultate dintr-un singur sit. Aceste aspecte vizeaza atat organizarea sociala cat si strategiile economice ale comunitatilor.

Intr-o alta acceptiune putem distinge -; de cele mai multe ori pentru arii geografice bine definite -; o terminologie generala si specifica, de multe ori controversata, dar generalizata la nivel global, care defineste cultura, complexul cultural sau orizontul cultural. Aceste concepte folosite in arheologie ne arata ca aceasta stiinta are atat o terminologie cu un grad ridicat de generalitate (destul de cuprinzatoare pentru obiectul si scopurile propuse), cat si termeni specifici (adecvati metodelor de cercetare ale acesteia), iar vocabularul este destul de bine definit, incat adesea se opereaza cu termeni neexplicati indeajuns pornindu-se de la premisa ca acestia sunt intelesi de la sine. Multi specialisti folosesc terminologia in sensuri diferite de cele general-acceptate sau intr-un sens propriu, nu intotdeauna aplicabil in mod consecvent. Astfel, in legatura cu metoda tipologica se folosesc adesea termenii de tip si obiect, fara a fi, insa, definiti. Termenii specifici ar trebui sa capete o folosinta generala unitara ca inteles si in conformitate cu sistemul ortografic si fonetic international care, insa, nu este nici el, inca, stabilit si unanim acceptat. De aceea multi termeni se autodefinesc prin folosirea lor frecventa, prin exersarea lor si nu prin definire riguroasa.

Din punct de vedere arheologic, in conceptul de cultura trebuie cuprinse nu numai artefacte, ci si manifestari de suprastructura (definite prin obiecte si complexe de cult, folosite in practicile magico-religioase si care reflecta dezvoltarea spirituala, putand servi la evaluarea procesului de evolutie a gandirii si a conceptiei despre lume si viata). S-a ajuns la un consens asupra faptului ca sunt posibile formulari ce inglobeaza toate elementele culturii materiale si spirituale ale omului sau ale unor colectivitati. Din punct de vedere arheologic, in cadrul conceptului de cultura intra si modalitati de expresie caracteristice unui stadiu de dezvoltare a gandirii, ce inglobeaza elemente sau sugestii cu privire la organizarea sociala. Aceasta conceptie se datoreaza modelului structuralist al evolutiei istorice, propus de Claude Lévi-Strauss. Aceasta definire a necesitat o continuare a eforturilor de intelegere mai exacta si de clarificare a terminologiei care sta la baza unui sistem de explicare coerenta a evolutiei social-economice si spirituale, a istoriei omenirii in general. In acest sens el a procedat la ierarhizarea de niveluri, incercand sa acrediteze ideea ca in interiorul conceptului de cultura (din punct de vedere arheologic si antropologic) pot fi descifrate niste ierarhii de niveluri care sunt constituite si pot fi distinse pe baza de tipuri, ansambluri si subansambluri, care pot fi determinate de particularitatile geografice si, eventual, de specificul etnic sau social al comunitatilor respective.

Prin complex cultural se intelege o cultura care se dezvolta in timp de-a lungul a mai multor faze si in spatiu, luand forme specifice diferite de cele anterioare si avand un loc comun, initial, din care a pornit dezvoltarea sa. Acest fenomen se datoreaza despartirii initiale sau partiale de zona nucleara, evolutiei si dezvoltarii proprii si contactului cu alte culturi sau orizonturi culturale, ceea ce duce la aparitia unor elemente atat de diferite de cele initiale, incat se poate considera ca este vorba de o noua cultura. Conform legii periferizatiei, exista un sistem evolutiv care poate duce, prin sinteza sau aculturatie, de la o cultura specifica unui anumit spatiu la un nou aspect sau complex cultural in alta regiune, care devine, la randul ei, un nou centru nuclear de difuziune, prin dezvoltarea acestuia in spatiu si in timp.

Culturile pot fi grupate in ansambluri de culturi sau in complexe culturale. Acest sistem de ierarhizare este utilizat in antropogeografie, incepand cu Ratzel si perfectionat de Leo Frobenius, care-l adapteaza nevoilor etnologiei, vorbind nu despre complexe culturale, ci despre arii de civilizatie.

Orizontul cultural este un spatiu larg, pe care se intalnesc elementele ce definesc cultura, ca pe un ansamblu de valori, rezultat al creatiei umane.