l3t17ti
Participarea Romaniei la razboiul de neatarnare din 1877-1878, in contextul desfasurarii ultimului conflict balcanic de amploare al secolului al XIX-lea, a constituit prilejul de a se verifica practic vitalitatea si forta organismului militar romanesc, capacitatea organizatorica a comandamentelor in rezolvarea problemelor de ordin teoretic si strategic impuse de campul de lupta. Razboiul a constituit un examen sever pe care ostirea romana l-a trecut cu succes, demonstrand ca nu este cu nimic mai prejos decat celelalte armate europene.
Actiunile militare desfasurate pe linia Dunarii sau pe campiile Bulgariei prezinta o deosebita importanta prin contributia adusa, prin impulsul pe care l-au dat dezvoltarii artei militare. Din analiza acestor actiuni se evidentiaza unele concluzii referitoare la pregatirea si desfasurarea luptelor, activitatea de comandament si stat major, intrebuintarea armelor, cooperarea intre arme, precum si alte aspecte legate de structura organizatorica si inzestrarea armatei romane.
Desi razboiul de independenta a fost prima conflagratie la care a participat armata statului national modern roman, desfasurarea de ansamblu a operatiilor a confirmat faptul ca arta militara aplicata de comandamentul roman nu era cu nimic mai prejos fata de nivelul european al epocii. Totusi, experienta a aratat ca sunt necesare unele modificari impuse de nevoile campului de lupta modern, de stadiul la care ajunsese ofensiva si apararea, de perfectionarile armamentului.
Pe plan organizatoric a rezultat necesitatea de a se crea din timp de pace comandamente de mari unitati, corpuri de armata, divizii si brigazi, cu state majore permanente, incadrate cu ofiteri competenti, care sa invete sa lucreze unitar, sa se ocupe nemijlocit de pregatirea unitatilor subordonate, sa cunoasca valoarea acestora, a cadrelor si sa fie cunoscute de catre acestea. Comandamentele de divizii si de brigazi au fost create inca din octombrie 1876, o data cu concentrarea armatei pentru instructie si manevre, iar cele doua corpuri de armata in aprilie 1877, dar perioada scurta a existentei primei categorii de esaloane chiar daca a permis realizarea unei anumite uniformizari si intarirea principiului unitatii de comanda in conducerea trupelor componente, nu a dat posibilitatea acumularii unei experiente mai consistente. Cat priveste comandamentele de corp de armata, ele nu dispuneau de nici o experienta, fapt ce s-a resimtit mai ales in prima perioada de activitate a acestora si care a determinat sa se pastreze, in general, divizia ca mare unitate de baza1.
Necesitatea existentei din timp de pace a unui corp de cadre bine pregatit pentru toate treptele si a unui corp de ofiteri de rezerva cu o pregatire corespunzatoare a rezultat chiar din momentul concentrarii armatei in toamna anului 1876 si, mai ales, dupa mobilizarea din aprilie
1877. Incadrarea cu ofiteri bine pregatiti, capabili, a comandamentelor de corpuri de armate si divizii precum si a celorlalte unitati si formatiuni a fost facuta prin preluarea de cadre de la regimente, pe de o parte, iar pe de alta parte, cu ofiteri proveniti din randul militarilor, sau cu elevi din Scoala militara, fara experienta de comanda.2 De asemenea, golurile create prin ranirea sau moartea unui mare numar de cadre in timpul luptelor, datorita si faptului ca ele trebuiau sa mearga in fata liniei de atac, nu au putut fi completate, decat partial, chiar prin avansarea la gradul de ofiter a sergentilor celor mai destoinici3.
In timpul razboiului din 1877-1878, tactica romaneasca era dominata de idei dupa care se calauzeau curent si alte armate europene, inclusiv armata rusa cu care trupele noastre au cooperat in razboi. Astfel, regulamentele tactice in vigoare, manualele si cursurile de tactica ce se predau atunci in scolile militare oglindeau idei si principii ca: superioritatea ofensivei asupra apararii, importanta constituirii si pastrarii rezervei, superioritatea focului de salva si a formatiilor in ordine stransa (in coloana) precedata de tragatori (tiraliori), deschiderea focului de catre artilerie de la distante mari, avand ca obiectiv principal artileria inamicului si in al doilea rand punctele de sprijin ale apararii.4
Practica desfasurarii actiunilor de lupta la sud de Dunare a confirmat pe unele, dar a si infirmat numeroase metode si procedee care erau la moda in perioada respectiva. Unele modificari privind organizarea unitatilor si marilor unitati si indeosebi privind modul de ducere a luptelor in noile conditii s-au efectuat in timpul campaniei5. Altele, cele mai multe, au stat in atentia forurilor competente, cautandu-li-se rezolvarea in perioada care a urmat6.
Dupa razboiul de independenta, dezvoltarea si organizarea armatei romane au evoluat in spiritul principiilor fundamentale, care fusesera puse anterior la baza alcatuirii organismului militar al statului, indeosebi principiul obligativitatii generale si personale a serviciului militar si acela de a organiza si pregati armata in timp de pace cat mai aproape posibil de ceea ce urma sa fie ea in timp de razboi.7
Masurile privind perfectionarea organismului militar rezultate din analiza realitatilor si confruntarile de idei de dupa terminarea ostilitatilor militare au inceput sa fie transpuse in viata chiar din primii ani postbelici. Pana in anul 1882 activitatea s-a desfasurat in baza legii din 1872, cu modificarile aduse ulterior, ca urmare a pregatirilor si participarii la razboi.
Structura organizatorica a capatat noi valente prin „Legea asupra organizarii comandamentelor armatei,“ adoptata in iunie 18828.
Organizarea puterii militare a statului, preciza legea, se baza pe trei elemente: armata activa, rezerva armatei active si armata de militii. De asemenea, legea prevedea impartirea teritoriului tarii, sub aspectul organizarii militare, in patru mari regiuni, in acest sens organizandu-se patru corpuri de armata, cu resedintele la Craiova, Bucuresti, Galati si Iasi. Fiecare regiune de corp de armata fiind impartita, la randul sau, in regiuni de divizie, de brigada, de regiment, de batalion (escadron) si companie; trupele din Dobrogea ramaneau constituite intr- o divizie activa separata9.
Corpul de armata, care existase temporar numai in conditii de razboi, in 1877-1878, apare acum ca o mare unitate cu caracter permanent. El se compunea din doua divizii de infanterie, fiecare divizie fiind formata din patru regimente de dorobanti, un regiment de infanterie de linie si un batalion de vanatori, o brigada de calarasi (trei regimente), o brigada de artilerie, un batalion de geniu si un escadron de tren, statele majore si serviciile necesare pentru campanie10.
Pe calea modernizarii organismului militar, un moment important l-au constituit modificarile aduse in 1891, legii de organizare a comandamentelor. In virtutea acestora, s-a realizat fuzionarea celor doua categorii de trupe de infanterie -; unitatea de linie cu cea de dorobanti -, ceea ce permitea uniformizarea instruirii si pregatirii militarilor din aceasta arma, precum si organizarea cadrului unei mai bune structuri a armatei pe ansamblu11.
De asemenea, in vederea asigurarii unei pregatiri temeinice si a uniformizarii duratei stagiului, au fost aduse modificari legii recrutarilor pentru armata, in sensul ca termenul de serviciu activ, pentru toate armele, se fixeaza la sapte ani, dupa care oamenii ramaneau in rezerva pana la varsta de 30 de ani12.
Nu peste mult timp, prin legea de organizare a fortelor armate din 29 martie 1908, se aduc noi modificari structurii militare, tinzandu-se tot mai mult spre permanetizarea intregii armate13.
Conform noii legi, elementele componente ale organismului militar erau: armata activa cu rezerva ei, destinate in caz de razboi sa formeze armata de operatii; militiile, cu destinatia de a intari armata de operatii, fie prin constituire de noi unitati, fie prin completarea unitatilor operative; armata teritoriala, cu misiunea de a apara teritoriul.14
Noua lege a adus modificari si in ceea ce priveste durata serviciului militar, stabilindu-l intre varsta de 21 pana la 40 de ani: sapte ani in activitate, cinci ani in rezerva, trei ani in militii si patru ani in armata teritoriala15.
Actiunea de permanetizare a tuturor elementelor componente, pe de o parte, si inrautatirea situatiei politico-militare pe continentul european, si in special in sud-estul Europei, pe de alta parte, au determinat statul roman sa faca eforturi financiare si materiale deosebite in domeniul militar. Intre 1908-1913, prin legile succesive din 1910, 1911 si 1913, au fost create noi comandamente de mari unitati (corp de armata, divizie), noi regimente de infanterie, cavalerie si artilerie.16
Un moment important l-a reprezentat introducerea in inzestrarea trupelor noastre a mitralierei. Prima mitraliera „Maxim“, calibru 6,5 mm a intrat in dotarea batalioanelor de vanatori si a regimentelor de infanterie, in anul 191017. In anul 1912 au fost reorganizate trupele de graniceri in „Corpul de graniceri“, format din companii si plutoane dupa principiul infanteriei18. In acelasi timp, au fost luate masuri pentru perfectionarea organizatorica a armei geniului, care cuprindea serviciul de geniu si trupele de comunicatii, in cadrul carora se afla o mare varietate de subunitati de specialitate.

In 1912 s-a constituit corpul automobilistilor voluntari, format din proprietari de automobile si motociclete cu scopul de a asigura functionarea serviciului de transport in timpul manevrelor si al concentrarilor, cat si in timp de razboi20.
In anul 1911 s-au pus bazele aviatiei militare prin aparitia primei promotii de ofiteri de aviatie, formati si pregatiti in Scoala de pilotaj de pe aerodromul Chitila, dupa care, in anul urmator, a fost infiintata o scoala si un parc de aviatie la Bucuresti. In 1913, a fost emisa legea privind „Organizarea aeronauticii“, acestei arme fixandu-i-se ca scop „studiul, procurarea, constructia si intrebuintarea aparatelor de navigatie aeriana ce s-ar putea utiliza in armata; administratia si mobilizarea unitatilor destinate acestui serviciu, precum si instructia personalului.“21
Un fapt deosebit de important in dezvoltarea armatei l-a constituit organizarea -; pentru prima oara in tara noastra -; a Marelui Stat Major. Prin legea asupra serviciului de stat-major, sanctionata la 6 martie 1883, vechiul organism, Corpul de stat major, se suprima, iar pe data de
15 aprilie a aceluiasi an, este numit in functia de sef al Marelui Stat Major, generalul de brigada Stefan Falcoianu. Executarea serviciului de stat major era prevazut a se efectua „de catre un personal de ofiteri de toate armele, care vor fi dobandit mai intai un brevet de stat major.“22
Pentru pregatirea cadrelor necesare s-a decis infiintarea Scolii Superioare de Razboi. Asadar, s-au pus bazele celui mai important organism de pregatire, organizare si conducere a activitatii armatei in timp de pace si de conducere a sa in timp de razboi.
Largirea considerabila a cadrului organizatoric si numeric al fortelor armate ale Romaniei de dupa razboiul independentei a necesitat straduinte sporite in domeniul inzestrarii lor tehnico- materiale. Greutatile mari intampinate in acest domeniu de conducerea politico-militara a tarii constau in lipsa unei industrii autohtone de armament, munitii si tehnica de lupta, precum si lipsa unor mijloace financiare suficiente pentru a fi puse la dispozitia Ministerului de Razboi, cantitatile mari de armament si tehnica militara reclamate de sporirea efectivelor si permanentizarea armatei si care trebuiau aduse din strainatate, la preturi foarte mari.
Cu toate acestea, statul roman a facut eforturi financiare pentru achizitionarea de armament perfectionat pentru dotarea trupelor. In primul rand, s-a urmarit inlocuirea armamentului portativ, model vechi, cu altul nou, cu caracteristici superioare. Ca urmare, guvernul roman a incheiat un contract cu fabrica de arme Witten din Westfalia pentru livrarea a

68.000 de pusti Henry-Martini, calibru 11,45 mm.23
Preocuparea pentru completarea necesarului de armament s-a concretizat intr-o noua comanda de 17.000 de pusti Mannlicher la fabrica austriaca Steyr24. Era prima arma cu repetitie cu care a fost inzestrata armata noastra, curand dupa ce pe plan mondial inventia capatase aplicare in dotarea in serie a armatelor. Munitia aferenta (inclusiv produse necesare spre a o fabrica in tara) a fost cumparata atat din Austro-Ungaria, cat si din Franta. Calitatile tehnico- tactice ale acestei arme au determinat guvernul roman sa mai achizitioneze inca 3000 si respectiv,

111.000 de bucati25.
Concomitent au fost facute eforturi pentru asigurarea cu material modern necesar. Dupa numai doi ani de la terminarea razboiului de independenta, unitatile de artilerie au primit in dotare tunuri de 75 mm si 87 mm, model 1880, si s-a trecut la inlocuirea tunurilor vechi cu noi modele. De asemenea, artileria de cetate a fost dotata cu tunuri de diferite calibre, intre 37 mm si
210 mm, obuziere de 120 mm si 210 mm, precum si mortiere de acelasi calibru, procurate de la uzinele germane Krupp26.
Daca inzestrarea cu armament era legata de partenerii comerciali din strainatate, cea privind asigurarea munitiilor era mai favorizata, deoarece s-a inceput asimilarea in tara a fabricarii munitiei necesare la Arsenal si la Pirotehnia armatei27.
Paralel cu dezvoltarea si intarirea organismului militar au fost luate masuri de amenajare a teritoriului Romaniei pentru actiuni de aparare, ca o solutie menita sa potenteze capacitatea de rezistenta a fortelor armate intr-o eventuala infruntare cu trupe invadatoare superioare numericeste.
Pentru realizarea sistemului de fortificatii au fost consultate personalitati militare marcante ale timpului in acest domeniu, ca generalul inginer H.A. Brialmont din Belgia si maiorul Maximilian Schumann din Prusia, care, in urma unor studii, au propus crearea unei zone intarite in care sa fie incluse orasele Bucuresti, Galati, Cernavoda si Constanta, inchiderea vailor Oltului si Prahovei si a portii Focsanilor28.

Pe baza proiectelor elaborate, fortificarea orasului Bucuresti a inceput in anul 1882 si a durat pana in 1899, an in care se terminase construirea a 18 forturi si 18 baterii intermediare, dispuse pe un perimetru de 72 km la o departare de 11-11,5 km de centrul orasului.29
Conform planului general, ulterior au fost efectuate lucrarile pentru fortificarea aliniamentului Focsani-Namoloasa-Galati,30 capul de pod de la Cernavoda, sudul Dobrogei, Targu Frumos.
Daca ar fi existat mai multa preocupare din partea conducerii politico-militare a statului pentru analizarea multiplelor ipoteze in care ar fi putut fi pusa armata romana in cazul unei agresiuni dusmane,31 daca nu s-ar fi luat masuri de dezarmare a fortificatiilor din zonele respective, pentru care s-au facut investitii deosebit de mari, se poate aprecia ca intregul sistem de fortificatii ar fi avut utilitate in desfasurarea primului razboi mondial.