Faptul ca Renasterea a opus Evului mediu o conceptie noua asupra lumii si a omului, acest lucru a insemnat si o distantare critica de dogmatismul medieval. Aceasta nu a fost proclamata frontal, direct, evitandu-se riscurile unei confruntari cu religia si biserica, foarte puternica in acea perioada. Cu toate acestea, in interiorul bisericii catolice a fost provocata o stare de criza care s-a numit „miscarea pentru reforma”. n1j15jv
Incercari timide si nereusite de reforma in acest domeniu au avut loc inca din secolul XIV, continuate si in secolul XV. O atitudine mai hotarata apare in Germania in 1517 care se constituie intr-o miscare protestatara impotriva bisericii catolice (romane) a carei conducator a fost un calugar, martin Luther, el facand parte din ordinul calugaresc Augustinian (era si profesor de teologie). Ideile sale s-au raspandit in Germania, Danemarca si Scandinavia, fiind sprijinite activ de principii feudali. Aceste idei sustineau ca Mantuirea se dobandeste prin credinta si nu prin fapte; el se opunea bogatiilor acumulate de biserica, a propus si realizat simplificarea cultului religios precum si introducerea limbii populare in biserica.
Reforma lui Luther, urmata curand de altele, a destramat unitatea bisericii catolice, provocand pentru circa 150 de ani aprige polemici, razboaie civile si chiar razboaie internationale intre catolici si protestanti ca Razboiul de 30 de ani (1618-1648) care nu s-a incheiat cu o victorie a vreunei parti (Anglia sau Franta).
Reforma a determinat in catolicism o dubla reactie: prin intensificarea propagandei pentru continuarea reformei -; miscarea de contrareforma, prin reconsiderarea critica a unor stari de lucru din interiorul bisericii care formasera obiectul acuzatiilor din partea initiatorilor reformei; prin introducerea limbii vorbite in locul latinei, Reforma a contribuit la punerea bazelor unora dintre limbile literare. Ca urmare a acestui fapt si prin refuzul de a recunoaste autoritatea papala, Reforma a contribuit la formarea constiintei nationale.
O nuanta mai radicala a Reformei a fost cea propavaduita de francezul Jean Calvin care s-a stabilit la Geneva. Calvinismul are ca teza principala „doctrina predestinarii”. In aceasta conceptie, Dumnezeu, din vointa sa absoluta, predestineaza pe unii oameni pentru Mantuire iar pe altii pentru damnare, credinta neaand vreo influenta in a le determina soarta in viata viitoare. Pentru a evita concluzia ca doctrina predestinista ar putea determina o atitudine pasiva a omului, Calvin a sustinut ca omul, neputand patrunde taina vointei divine, are datoria sa se comporte ca si cum ar fi convins ca se numara printre cei alesi: sa fie activ, sa munceasca fara preget deoarece succesele dobandite in viata sunt ca niste semne ca el se afla in gratia divina.
In Anglia, lucrurile au o alta desfasurare: recerea la Reforma s-a facut din initiativa regelui Henric VIII in 1534 in urma unor conflicte pe care regele le-a avut cu Papa. El a denuntat climatul papal si s-a autoproclamat sef spiritual al bisericii din Anglia, care s-a numit Biserica anglicana. Dintre toate miscarile de Reformaa, anglicanismul este cel mai putin distantat de catolicism atat sub raport doctrinar, cat si cel al cultului si al organizarii bisericii.
Cea mai putin raspandita dintre confesiunile reformate este biserica unitariana (antitrinitara), initiata in Italia in a doua jumatate a secolului XVI. Ea are adeptiii cei mai multi in Anglia si America iar in Europa continentala centrele mai importante se gasesc in Polonia si Transilvania. Unitarismul este, pe plan doctrinar, cea mai radicala dintre miscarile de reforma. Se neaga dogma Sf. Treimi si se recunoaste numai fiinta unica a lui Dumnezeu. Isus este, in conceptia unitariana, un om exceptional, un iluminat, dar El nu este faptura de esenta divina. Doctrina unitariana este, deci, treapta extrema pana la care au avansat tendintele reformatoare in cadrul unei conceptii religioase crestine.

Reactia catolicismului
Catolicismul a reactionat impotriva valurilor Reformei prin miscarea de contrareforma (reconsolidarea bisericii catolice), bazele fiind puse de hotararea Conciliului de la Trento, desfasurat intre 1545-1563. ele au operat o sistematizare unitara a dogmelor oficiale, au introdus mai multa ordine si disciplina in biserica. Contrar celor intamplate anterior, cand unii arhierei nici nu-si cunosteau credinciosii, acum episcopii si intreaga ierarhie trbuia sa isi exercite demnitatea ecleziastica operativ, locuind permanent in mijlocul credinciosilor. S-a preconizat totodata reluarea de catre biserica a activitatilor de misiune sociala; au introdus cenzura scrierilor si, pentru a-i feri pe credinciosi de influente nocive, au instituit un index al cartilor interzise.
A fost reactivat Tribunalul Inchizitiei, insa, in urma faptului ca autoritatile de stat laice ajunsesera sa impuna respectarea drepturilor lor suverane, Inchizitiei nu i s-a mai permis raspandirea si puterea din Evul mediu (cu exceptia Spaniei). Din a doua jumatate a secolului XVI, Inchizitia a pierdut din importanta, iar condamnarile pronuntate au avut un efect mai mult moral si simbolic.
Un alt instrument eficient al contrareformei a fost ordinul calugaresc iezuit, infiintat in 1540 de spaniolul Ignacio de Lozola. Spre deosebire de alte ordine calugaresti, acesta nu prevedea claustrarea membrilor sai (nici nu aveau manastiri). Datoria lor era sa traiasca printre oameni, indeplinind functii ecleziastice dar si in alte domenii ale vietii publice pentru care ei se pregateau temeinic prin studii de specialitate. Ei erau chemati sa apere credinta nu numai prin rugaciuni ci si prin implicarea lor in viata sociala, predisponibilitatea pentru dialog nu numai pe plan teologic ci si filozofic si stiintific.
Calitatile si stilul lor de actiune au facut din iezuiti, dupa secolul XVI, principalii organizatori ai invatamantului patronat de biserica. Admirati de unii, contestati de altii, iezuitii au reprezentat, prin activitatea lor, un factor de conservare a unui spirit specific, de integrare a catolicismului in societatea moderna. Influenta lor s-a extins mult peste hotarele Europei, in America latina si in Orientul indepartat (China, Japonia).
Contrareforma a exercitat influenta directa si in domeniul artei, in scopul apararii si propagarii credintei. Stilul baroc, dezvoltat in a doua jumatate a secolului XVI, in continuarea celui renascentist, se remarca prin accentuarea „mesajului ideologic” transmis de creatia artistica. Daca in pictura Renasterii figurile si scenele religioase apareau echilibrate, senine, sugerand pacea sufleteasca, pictura baroca isi propune sa-i produca privitorului emotii puternice, sa fie impresionat in fata patimilor Mantuitorului, reprezentat intr-o maniera cat mai tragica. Decoratia interioara a bisericilor, frescele de pe pereti se inscriu de asemenea intr-un plan programatic. Ele sunt concepute ca niste „lectii” de educatie religioasa prin mijlocirea artelor. Decoratia e mult mai bogata, mai stralucitoare, mai incarcata, menita sa impresioneze pe credinciosi prin splendoarea slavei adusa divinitatii.